like

Strică prea mult internet ?

         V-ați propus vreodată să stați mai puțin pe Facebook ? Eu, da. Mi-am spus uneori că poate ar fi bine să plec din spatele calculatorului și să ies mai mult în viața reală, să mă întâlnesc cu prietenii și să stăm de vorbă față în față ca în vremurile de odinioară. N-am reușit. Mulți au plecat din țară iar restul nu mai au timp.
         E greu, e foarte greu să te dezobișnuiești de amorțeala în care te complaci de câțiva ani. E atât de ușor să stai în fața monitorului unde  distanțele nu se simt  iar timpul meu și-al prietenilor nu trebuie să se suprapună. Pot lăsa un mesaj acum și să primesc un like sau un răspuns peste câteva ore și mă declar pe deplin mulțumită. Dar parcă totuși lipsește ceva: tonul vocii, mimica feței sau așa numitul limbaj al corpului. Uneori mă întreb câte like-uri primesc din politețe. Sau de ce le primesc ? Mi s-a întâmplat să pun pe Facebook un link către articole de pe blog și mi s-a dat like pentru ca ulterior să constat că persoana respectivă nici măcar nu a citit articolul. Mă întreb ce semnificație are acest lucru. Ne-am înstrăinat atât de mult încât am rupt comunicarea reală chiar și în mediul online ? Dăm like pentru că așa se face ? adică așa se cuvine ? 
         Mă consider o persoană mai degrabă introvertită decât una care își exprimă liber sentimentele. Probabil așa te naști dar este și o chestiune de educație. N-am fost niciodată încurajată să-mi exprim liber emoțiile, de exemplu să plâng în public, să mă eliberez prin lacrimi sau să-mi strig bucuria pe stradă. Poate alții, chiar în acel moment, trăiesc o dramă iar fericirea mea nu ar face decât să le întețească lor suferința. Și din această cauză am fost considerată de multe ori o persoană rece. Pe internet însă lucrurile s-au schimbat, parcă sunt alt om. Nu m-am ascuns niciodată sub masca anonimatului dar am simțit că sunt mai liberă decât în viața reală și că pot să fiu euforică sau exaltată fără să deranjez pe nimeni. E așa de simplu să dai unfriend când ceva nu-ți mai place și nu e nevoie de nici o explicație. Nu e ca pe stradă să fii nevoit să saluți când treci pe lângă un cunoscut. Pe internet celălalt nu știe dacă te-ai intersectat sau nu cu el.
         Fac parte din multe comunități virtuale, unele definite clar, cu titulatură și membri declarați, altele mai nesigure și fără granițe trasate. Cum ar fi grupul cititorilor care comentează cu regularitate articolele scrise de Prințesa urbană. (Pentru cine nu știe, Prințesa urbană este o femeie obișnuită care însă are un regat imaginar și un blog de mare succes). Intru în fiecare zi să văd ce-a mai scris Prințesa și ce părere au Alina, Monica sau Delia despre subiectul zilei. Nu le cunosc pe fetele astea decât din ceea ce scriu, unele își pun poza, altele nu. Și totuși le simt foarte aproape, cu unele mă aseamăn și îmi imaginez că dacă am fi fost colege de liceu sau facultate am fi putut fi prietene. Și uneori sunt curioasă să văd cum arată, cum vorbesc, cum le sună vocea, cum se mișcă… să le văd în carne și oase. Aș vrea, bineînțeles, să o cunosc și pe Prințesă iar ocazia s-a ivit de curând când aceasta și-a invitat cititorii la un ceai undeva în Piața Romană, pe 29 noiembrie. Cel mai probabil voi fi în București la acea dată și în prima clipă m-am bucurat gândindu-mă ce bine se potrivesc câteodată lucrurile. Apoi am dat un pas înapoi… Cum o să mă descurc eu acolo între atâția oameni noi care poate se cunosc deja între ei ? Ce o să vorbesc, cu cine o să stau ? Cum o să-mi zdrobesc creierii să găsesc un subiect de conversație ? Da, mi-e greu uneori să ies din carapace…
         O altă comunitate în care mi-am găsit locul este un proiect pe care l-am descoperit pe internet în vara care a trecut și care își propune să promoveze turistic județul Cluj. Se cereau voluntari ( fotografi și reporteri ), care urmau să viziteze toate localitățile din județ și să construiască o pagină dedicată fiecărei localități pe cluj.com . M-am înscris și eu cu un articol, am fost acceptată iar în septembrie am umblat pe coclauri pe unde nu credeam că o să ajung vreodată. A fost plăcut și interesant, am cunoscut oameni noi, total diferiți de mine, iar la întâlnirile cu tot grupul am vorbit mai mult decât mă credeam în stare. Pentru că aveam despre ce.

         Ultimul grup la care am aderat recent a fost cel al superbloggerilor. Întâi am stat și am privit de pe margine, am citit comentarii și am încercat să leg numele oamenilor de numele blogurilor. Abia după vreo trei săptămâni m-am alăturat și eu, la început cu niște like-uri răzlețe apoi cu întrebări sau comentarii. Au fost câteva fete care mi-au dat rapid un add friend iar eu le-am dat accept. Aveam impresia că ele se simțeau ca peștele în apă și parcă erau acolo de când lumea și pământul. Am văzut apoi că nici vorbă să fie așa, erau ca și mine, la prima ediție dar țopăiau dintr-un topic în altul cu mare veselie. Mă întreb cum o să fie la Straja, la festivitatea de final de concurs, unde sper să pot ajunge. Cum o să ne recunoaștem, ce o să vorbim și cât de prietenoși o să fim unii cu alții. Nu sunt o timidă, departe de mine această stare dar pur și simplu nu-mi place ”să mă bag în seamă” ca să folosesc o expresie la modă. Deși am observat că nu întotdeauna tăcerea e de aur, câteodată dacă nu îți caști gura la timp ai de pierdut. Dar probabil că nu sunt o expertă în arta conversației și ideea de a vorbi doar ca să mă aud vorbind mă îngrozește.  

         De curând am auzit despre KOMUNOMO, o platformă de socializare atipică, care își propune să scoată oamenii din mediul online și să le dea un impuls către viața reală.

         Cred că este ceva de care am absolută nevoie și bineînțeles că imediat mi-am făcut cont ca să văd mai exact despre ce este vorba. Și ce-am văzut, mi-a plăcut. O comunitate care deja avea create câteva centre de interes de care m-am lipit imediat. My cat, My dog, Shopping… my love, Doamne ce superficială par. Sau poate chiar sunt. Am sărit peste Corporate performance și i-am dat ignore. Nu vreau să mă leg de chestii grele. Cel puțin în perioada asta a vieții am nevoie doar de ceva ușurel, poate puțin frivol și neapărat girlie-girlie.  Și tocmai asta îmi place la KOMUNOMO: că ne îndeamnă să trăim fără măști și fără teama de a exprima ceea ce simțim. Drept pentru care mă voi conforma și aștept cu drag să-mi cunosc noii prieteni și dincolo de monitorul laptopului. Mă vor ajuta oare să găsesc echilibrul dintre online și offline ?

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

vila-alpin-straja

Team building la căldurică

         Îmi place moda cu team building-urile și nu am refuzat niciodată o invitație de genul acesta. Iar asta nu doar pentru că aș face orice numai să nu stau acasă ci și pentru relațiile de prietenie adevărată pe care le-am câștigat în urma acestor ieșiri.
         Pentru ca un team building să fie într-adevăr un succes ar trebui în primul rând ca toată lumea care a participat să se întoarcă acasă cu amintiri plăcute. Și abia apoi să se măsoare creșterea gradului de închegare a echipei.
         Rețeta succesului, ca de obicei,  nu există dar cred că sunt câteva lucruri de care organizatorul ar trebui să țină seama. În primul rând nu toate activitățile deja devenite clasice se potrivesc oricărui grup. Femeile, poate nu chiar toate dar în marea lor majoritate,  nu sunt chiar înnebunite după tiroliene, cățărări pe frânghie și escaladă. Nu toată lumea adoră să alerge prin pădure prin covorul de frunze ude și băltuțe nămoloase ascunzându-se după copaci și ferindu-se de împușcăturile cu biluțe de vopsea (care apropo, dacă sunt expirate chiar dor și lasă mici vânătăi).
         În al doilea rând, dacă ghinionul face ca vremea să fie câinoasă și să plouă mocănește nu trebuie să se țină cu dinții de ceea ce s-a programat de acasă și să se facă numai activități outdoor astfel încât lumea să-și dorească mai degrabă să nu fi venit. Cu pelerina șiroind de ploaie și cu adidașii mustind de apă orice joc, oricât de simpatic ar fi pe vreme bună, acum pare idiot.
         Vorbesc din proprie experiență pentru că am avut parte de un team building la munte care, din cauza vremii, a fost un rateu total. Aproape tot timpul am fost udă până la piele și singura dorință era să mă întorc acasă cât mai repede.
         La polul opus, o prietenă mi-a povestit despre ce experiență grozavă a avut parte atunci când firma la care lucra a hotărât să organizeze un team building la Straja. Au fost cazați la Vila Alpin și, deși vremea a lăsat de dorit , s-a ales cu cele mai frumoase amintiri. Gazdele primitoare au știut să îi facă să uite de urgia de afară și febra musculară nu a apărut la picioare de la prea mult umblat pe jos, ci la obraji, de la excesul de râs.
         Cele mai multe activități s-au ținut în sala de conferințe a vilei dar atunci când ploaia a făcut o pauză au avut un concurs pe echipe foarte drăguț. Un concurs de fotografie !
         Au format echipe, fiecare
având 5 persoane și un aparat de
fotografiat în dotare (sau un telefon cu cameră). Concursul a constat în a face
cât mai multe poze dintr-o listă dată de lucruri/ obiecte/
situații care trebuiau găsite în împrejurimi . Fiecare element din
listă avea un număr de puncte în funcție de dificultate. De exemplu:
           5 puncte – un indicator de ”cedează
trecerea”
         10 puncte – o pisică
           5 puncte – o farfurie cu cârnați – asta se pare că a fost o probă foarte ușoară
(îmi povestea prietena mea de felurile de mâncare pe care găsești la Vila Alpin,   cică se băteau cucii la gura lor :)

         15 puncte – o mașină cu număr de
Bacău
         20 puncte – un copil cu cizme roz
           5 puncte – o căpiță de fân
         25 puncte – un cuib de păsări
        Și așa mai departe…
        Bineînțeles că s-a stabilit o limită
de timp  iar echipa câștigătoare a fost cea care a adunat cele mai
multe puncte. Toate pozele au fost descărcate pe un
calculator apoi văzute și comentate de tot grupul. Au râs cu lacrimi mai ales la poza copilului cu cizme roz când mulți se prefăceau a fi daltoniști.
         Alt joc simpatic la care amabilitatea gazdelor și-a spus cuvântul a fost concursul numit ”Preliminariile Master Chef”. Echipelor li s-au pus la dispoziție toate cele necesare pentru a face un bol de maioneză iar apoi trebuiau să curețe cât mai mulți cartofi în decurs de 10 minute. Unora li s-a tăiat maioneza dar nu și pofta de râs. Iar la cartofi… cică erau unii care curățau cartofi pentru prima dată în viață.
         Apoi au mai avut o probă de tricotat. Câștiga echipa care împletea bucata cea mai lungă dintr-un fular lat de 10 cm în timp de 20 de minute. Cel mai greu a fost începutul, adică montatul ochiurilor pe andrele, pentru că nici cele mai în vârstă doamne nu-și mai aduceau aminte exact cum se face.
          Cel mai mult mi-a plăcut un joc de care eu n-am mai auzit și care este potrivit în grupurile în
care oamenii se cunosc de ceva vreme . Mi se pare, fără să vreau să
folosesc cuvinte mari, că acest joc îți poate chiar schimba viața în bine. Creează
amintiri ce nu pot fi uitate și îți dă forțe noi atunci când te găsești cu moralul la pământ.
         Tot în sala de conferințe a Vilei Alpin s-a ținut și acest joc. Toți oamenii au stat în cerc (în jurul unei mese) și toată lumea a avut o foaie de hârtie și un pix.
Fiecare și-a scris numele pe foaie în partea de sus apoi a dat-o
celui care se afla în stânga lui. Cel care a primit  foaia a trebuit
să scrie o trăsătură pozitivă despre cel al cărui nume se afla
în partea de sus. După 60 de secunde foaia a trecut mai departe la
stânga și totul s-a repetat până când toată lumea a scris despre
fiecare.
         La final fiecare ajunge să primească
înapoi foaia cu numele său și trăsăturile de caracter însemnate de colegi.
         Este foarte frumos când fiecare
citește apoi cu voce tare ceea ce ceilalți au scris despre el.
Făcut cu sinceritate acesta este un joc de care oamenii își vor
aduce aminte cu mult drag peste ani mai ales dacă păstrează
hârtia așa cum a făcut prietena mea care a și înrămat-o:
         Atât de încântată a venit de acolo și atâtea mi-a povestit că tare mi-ar place și mie o tabără la Straja, măcar vreo 3 zile. Mai ales că azi-mâine vine zăpada și cadrul natural este de vis iar pârtia de schi este la doi pași. Căldurică înăuntru, zăpadă pufoasă afară, ce poate fi mai frumos ?
 
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.
 
 

Share This:

Citește mai mult

logo_mediadot_patrat_mic2

Viața fără internet

         Am primit o provocare interesantă de la magazinul MediaDOT.ro : să-mi imaginez cum ar arăta viața mea de zi cu zi fără internet.
          Greu de imaginat dar e clar că viața mea fără internet se poate împărți în două capitole distincte:
          Capitolul 1 – Viața de dinainte de apariția internetului. Era frumoasă și nu duceam dorul a ceva care încă nu se inventase cum nici acum nu duc dorul teleportării  care deocamdată există doar în filmele SF. Dar cine știe?… eu sper să ajung ziua în care acest lucru va fi posibil. Pe scurt, pe vremea când nu aveam internet în timpul liber citeam, mă întâlneam cu prietenii, mă uitam la televizor… făceam ce făcea toată lumea, nimic spectaculos. Aaa! și scriam scrisori ceea ce acum nu mai fac. Mi-a plăcut întotdeauna să scriu și să primesc scrisori.
          Capitolul 2 Viața de după apariția internetului când știm cu toții beneficiile pe care ni le-a adus.
          Vreau să vă spun din start că nu fac parte din categoria celor care se plâng că internetul, telefonul sau televizorul le umplu prea mult timpul și că ar face orice ca să scape de ele. Nu pot să îi înțeleg pe acești oameni. Îi ține cineva cu forța în fața calculatorului sau le lipește cineva degetele de ecranul telefonului ?? Dragilor, dacă vi se pare că ați avea altceva mai bun de făcut în loc să ”pierdeți” vremea pe Facebook de ce nu o faceți ? Că doar internetul nu este heroină ca să ai nevoie de ajutor specializat pentru a renunța la dependență. Dați un shut-down, înlocuiți-vă smartphone-ul cu un model de telefon de acum 10 ani și plecați în parc sau  în vizită la rude dacă vreți să socializați în mediul real. Dar nu vă mai plângeți de neputința sau slăbiciunea voastră pentru că nu este întemeiată.
         După această precizare cred că vă este clar că de bunăvoie nu o să renunț la internet. Nici măcar ca experiment. Și de ce aș face-o când nu mi-a adus decât beneficii. Ce e drept nici eu nu am căutat necazurile cu lumânarea. Adică nu am postat poze jenante cu mine sau cu familia mea pe Facebook sau pe Instagram, nu mi-am făcut filmulețe cu telefonul iar mesaje compromițătoare nu am primit. Dacă aș fi primit aș fi avut atâta minte să le șterg imediat. Și nici datele cardului nu mi-au fost furate pentru că am avut grijă să fac cumpărături doar pe site-uri securizate.
         Când nu am acces la internet parcă îmi lipsește o mână. Dar dacă totuși sfârșitul lumii ar începe cu dispariția internetului să vedem cum s-ar desfășura viața mea.
         În primul rând cred că aș dormi cu o jumătate de oră mai mult în fiecare dimineață. Nu aș mai întinde somnoroasă mâna după telefon să-mi verific mailul și ce s-a mai întâmplat peste noapte pe Facebook sau ce filmulețe au încărcat pe YouTube missglamorazzi, beautycrush sau fleurdeforce. Sau poate totuși aș întinde mâna să văd dacă nu și-a revenit internetul.
         La servici ar fi ciudat tare să nu mai am internet. Asta ar însemna că nu aș mai primi solicitări pe email prin care să mi se ceară excel-uri cu estimări pe care  să le transmit  până la ora 14, acum fiind 13:55. Deci jobul s-ar transforma complet, poate nici n-ar mai exista sub o astfel de formă. Aici nu pot să fac nici un exercițiu de imaginație. Ar fi cu totul și cu totul altceva. Habar n-am cum ar fi. Poate aș vorbi mai mult la telefon sau poate aș trimite rapoartele prin poștă. Sau poate m-aș autodesființa.
         Acasă, aparent, aș avea mai mult timp pentru treburile gospodărești. Spun aparent pentru că dacă am sufletul negru de supărare că nu am internet cine ar mai avea chef să dea cu aspiratorul sau să facă ordine pe balcon ? Ca să mă mai înveselesc puțin poate aș merge la mall să colind magazinele. Dar m-aș plictisi repede. Când intri într-un magazin de haine  nu poți să ceri afișare în ordinea prețurilor, nici să dai criterii de căutare. Trebuie să împingi cu mâna umeraș după umeraș fără să le vezi deodată pe toate. Și iar aș ofta după internet.
         Sâmbăta dimineața ar trebui să stau la cozi groaznice la poștă sau la compania de gaz să-mi plătesc facturile. Pentru că internet-bankingul nu mai funcționează. Iar apoi m-aș întoarce acasă pachet de nervi. Și primul lucru pe care l-aș face când aș intra în casă ar fi să-mi verific routerul wireless  să văd dacă el e de vină pentru lipsa internetului. Iar apoi mi-aș chema un prieten IT-ist să vadă dacă baiul nu cumva vine de la procesorul Intel  al calculatorului meu. Nu știu, zic și eu așa, că de fapt nu știu exact ce e acela un procesor dar să vină să verifice, just in case. Oricum, dacă ceva ar fi stricat prin interior aș găsi imediat orice componentă, placă, memorie, periferic sau orice ține de calculator la MediaDot.ro . Sau… oh, Doamne! Nici acest magazin nu ar mai avea cum să funcționeze, doar este un magazin online.  Dar aș face ceva, poate m-aș zbate degeaba ca o balenă-n eprubetă dar nu aș sta cu mâinile în sân să mă complac în situația vieții fără internet.

Sursa foto: www.cajuntechie.org

         Pentru că m-ar încurca tare… nici să gătesc nu aș mai ști. Bine, unele chestii pe care le fac mai rar. Cum ar fi să fierb orezul. Nu e de râs dar eu atâta orez lipicios am mâncat prin diverse locuri că m-am săturat. Am un filmuleț de 2 minute pe YouTube în care un chinez adevărat explică, pe înțelesul proștilor începătorilor, cum să faci ca  să îți iasă un orez pufos din care poți să desprinzi bob cu bob. Și iese perfect.
         Sau dacă aș vrea să-mi cumpăr niște cosmetice așa mai scumpicele, cum aș putea citi câteva review-uri să văd dacă mi se potrivesc și să nu arunc banii pe fereastră? Sau o carte? să văd ce părere au cititorii despre ea și să nu mă bazez doar pe prefața (de obicei foarte elogioasă) scrisă de un prieten al autorului? Vorbind despre cărți îmi dau seama că dacă internetul nu ar mai exista ar dispărea și cărțile în format electronic. Nu s-ar mai putea transmite de la un calculator la altul. Sau ne-am întoarce la floppy disk-uri ? Nu prea îmi vine a crede.
         Pe mine toate nimicurile astea m-ar dărâma. Viața fără email, Facebook, YouTube, Viber, Skype, WhatsApp, Instagram, Twitter … ar fi urâtă. Nu pot să spun ”de neconceput” pentru că aș supraviețui dar ar fi urât-urât-urât. Alt cuvânt nu găsesc. Și the last but not the least să nu uităm de ebay care mi s-a inoculat în creier fără putință de a mai scăpa vreodată de acest microb :)

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

garson

Strada Ficțiunii

         Bombă în lumea literară din România!
Codin Maticiuc a scos o carte! Please, please, nu-mi spuneți că nu
știți cine este Codin Maticiuc. Știu că sunteți niște
intelectuali care nu citesc tabloide și care nu se uită la Capatos, Măruță sau Brancu dar numele lui sigur v-a trecut pe lângă ureche cel puțin
o dată. Dacă totuși până acum ați trăit pe o altă planetă,
aflați că personajul despre care vorbesc este un arătos playboy de
Dorobanți,  are un tată foarte bogat iar el a avut o mulțime de
relații cu femei celebre sau care au devenit celebre tocmai datorită
relației cu el. Deci departe de a fi avut (până acum) vreo legătură cu scrisul sau lumea boemă a scriitorilor.
         Vreau să citesc romanul său și abia
apoi o să-mi dau părerea (deși e la modă să faci invers). Nu vreau să plec din start cu prejudecăți mai ales că
Alex Ștefănescu, criticul literar, a spus că “aşa se
întâmplă uneori, nici nu ştii de unde apare un scriitor bun, din
cele mai neobişnuite locuri
“. Cred că romanul ”Consumatorul
de suflete” merită o șansă. Cartea a apărut la Editura ALL în
această toamnă și a avut parte de recenzii controversate, unele
datorate limbajului licențios folosit, altele datorate reputației
mondene a autorului.
         Un mic amănunt interesant pe care l-am
aflat și eu de curând: Codin Maticiuc stă pe aceeași stradă cu
Dan Chișu. De Dan Chișu sigur ați auzit: a scris Garsoniera din pădurea de macarale, a avut o emisiune culinară și a făcut mai multe filme în calitate de actor, regizor, scenarist și producător.
         Amândoi locuiesc pe Strada Ficțiunii. Trec în fiecare zi pe acolo și îmi place să mă opresc din când în când să admir casele, copacii, oamenii care se plimbă liniștiți. Pe Strada Ficțiunii locuiesc doar scriitori, unii în vile vechi și scorojite, cu pereții acoperiți de iederă , alții în apartamente noi cu geamuri termopan, unele case au poarta larg deschisă, altele sunt mai misterioase, nu sunt accesibile oricui și se ascund după garduri înalte.
         Am o casă preferată în curtea căreia aș vrea să trag cu ochiul dar zidul care o înconjoară nu lasă să se vadă aproape nimic.
sursa foto: thebedfordclanger.wordpress.com

         Știu că în spatele zidului de cărți locuiește Rudyard Kipling. E deja destul de bătrân și probabil nu-i place să fie deranjat de priviri indiscrete, de aceea se ascunde . Nu mai scrie nimic de multă vreme dar s-a bucurat teribil când Editura ALL i-a reeditat unul din cele mai de succes romane ale sale, Kim, o frescă a Indiei de acum mai bine de un secol.

         M-am bucurat și eu alături de el, mai ales că romanul este disponibil și în varianta electronică iar de când sunt fericita posesoare a unui kindle aleg de multe ori să cumpăr cărțile în acest format.
         Sunt mulți scriitori care își doresc să se mute pe Strada Ficțiunii și își caută un loc al lor. Editura ALL și-a propus să-i ajute să facă acest lucru și o va face.  Pentru că Strada Ficțiunii nu stă sub administrația nici unei primării și este, de fapt, o colecție de literatură. Începând din acest an în cadrul colecției există un proiect nou Lista lui Alex Ștefănescu care își propune promovarea scriitorilor români contemporani alături de autori străini. În listă vor fi incluse numai cărțile scrise bine, ”indiferent dacă sunt scrise de celebrități sau necunoscuți, de tineri sau bătrâni, de oameni cu studii universitare sau autodidacți, de prieteni sau dușmani”. Deviza colecției este ”Hai să ne bucurăm împreună de frumusețea literaturii ! ” Iar mie nu trebuie să-mi spui asta de două ori.

         O să mă plimb toată iarna pe Strada Ficțiunii și știu că nu o să mă plictisesc nici o clipă. O să mă întâlnesc cu cunoștințe vechi, cu prieteni, cu colegi. Aș vrea să văd cât mai mulți copii scoși din fața televizorelor și aduși să se joace la colțul străzii cu Fetița cu chibrituri. Poveștile ei o să le șlefuiască sufletul și o să-i facă mai buni pentru tot restul vieții.

sursa foto: www.brilliant-insane.com

         De ce să pierdem vremea în mall-uri sau în cluburi pline de fum de țigară când Strada Ficțiunii e un loc exact, dar exact pe gustul fiecăruia dintre noi. Căci nu sunt doi oameni care să-l vadă și să-l perceapă la fel. Fiecare și-l poate imagina așa cum dorește în funcție de experiența pe care i-au adus-o cărțile citite.
         Pentru că cititul ne face să ne simțim bine, să avem despre ce vorbi, să înțelegem altfel lumea și chiar să devenim mai competitivi. Nu există cadou mai frumos (potrivit în orice situație și pentru orice vârstă) decât o carte. Vă invit să alegeți încă de acum cadourile de Crăciun pentru cei dragi. Cu o carte din secțiunea Bestseller este imposibil să dați greș.

 
 
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult

eu-viena

Viena la super ofertă

         Când îmi intră în cap o idee, orice
s-ar întâmpla, nu mai poate fi scoasă de acolo. O să vă dau un
exemplu povestindu-vă despre cea mai nonconformistă
vacanță a mea.
         În urmă cu câțiva ani, în timp
ce pierdeam vremea pe internet în cel mai plăcut mod posibil, am
dat peste o super-ofertă de bilete de avion la Viena. Nu mai știu
cât costau dar era un preț de ziceai că nu poate fi decât o țeapă
(deși nu era). Ceva în jur de 40 de euro dus-întors. Mi s-a lipit
gândul la biletele alea și am început să fac socoteli cum aș
putea face să plec la Viena. Stăteam foarte prost cu banii în perioada aceea. Totuși în
câteva ore am hotărât că și de-ar fi să dorm pe stradă tot o
să plec. Cum s-ar zice, m-am aruncat cu capul înainte. Așa că,
împreună cu Cristina, ne-am cumpărat bilete de avion pentru
începutul lui decembrie, adică peste o lună. Urma să petrecem o
vacanță specială de trei zile în Austria. Nu era o destinație
exotică dar urma să vedem cum se pregătește Viena de Crăciun.

         Rămăsese problema dormitului . Asta cu statul pe străzi era o
glumă, nu ar fi fost posibil nici vara, darmite în decembrie! Așa
că am început căutările pentru cea mai ieftină variantă de
cazare.
         Și am găsit-o la Wombats
Hostel. De fapt Cristina a venit cu ideea hostelului pentru că eu în viața mea
nu mai fusesem la un
hostel,
nu știam exact nici ce este și nici la ce să mă aștept. A
fost cea mai interesantă și nonconformistă experiență legată de
călătorii pe care am trăit-o.
         În
primul rând reținerile pe care le-am avut legate de faptul că nu
m-aș fi încadrat în categoria de vârstă potrivită pentru
clienții hostelurilor mi-au fost spulberate de la bun început.
(Eram departe de anii studenției). Cel puțin aici, în hostelul
aflat în plin centrul Vienei, am văzut de la bebeluși de 5-6 luni
până la domni care erau nevoți să meargă sprijniți în cadru.
Toți se simțeau la fel de bine ceea ce înseamnă că hostelul nu e
numai pentru cei a căror vârstă începe cu
douăzeciși
de ani.

 
          Apoi mi-am pus o grămadă de întrebări legate despre cum aș
putea să dorm cu niște necunoscuți în aceeași cameră. Un hostel
înseamnă dormitoare cu 4, 6 sau chiar mai multe paturi, de obicei
suprapuse. Vreau să vă spun că am dormit foarte bine, într-o
noapte nici măcar nu am auzit când a intrat cineva și s-a instalat
în patul alăturat. Abia dimineața am văzut că era cineva sub
pătură. N-o să știu niciodată cine a fost pentru că seara, când
m-am întors, deja plecase.
         În
altă noapte am fost colegă de cameră cu o australiancă de vreo 30
de ani, extrem de comunicativă dar pe care o înțelegeam destul de
greu. Era cu rucsacul în spate de 3 luni prin Europa și avea în
plan o călătorie pe mai multe continente. Era de una singură și
fără nici o teamă. Am mai cunoscut două olandeze blonde și
frumoase care mâncau doar covrigi pentru că li se terminaseră
banii. Au fost foarte fericite când în frigiderul din sala de mese
de la subsol au găsit un raft întreg plin de mâncare și un
bilețel pe care cineva scrisese ”Poftă bună. Luați și mâncați,
noi nu mai avem nevoie.”

         Apoi
am dormit lângă o americancă, Jenny parcă o chema, care călătorea
fără nici un plan. Destinația următoare și-o stabilea în
funcție de oamenii și întâmplările care îi ieșeau în cale.
Ne-a întrebat o mulțime de lucruri despre România, despre Dracula
și Transylvania și părea hotărâtă să ne viziteze țara.

         Nu
ne-am deranjat unii pe alții în camera de hostel. Deși într-o
dimineață pe la ora 6 una din fetele care urmau să plece și-a
adunat bagajele și a foșnit timp de aproape o oră niște pungi pe
care le-a mutat de o sută de ori dintr-o parte în alta. Din când
în când ofta, se oprea un pic și o lua de la capăt cu foșnitul
și aranjatul. Apoi a plecat. Când m-am sculat am găsit sub masă o
pereche de cizme ugg și un bilețel pe care scria ”for you”,
adică ”pentru tine”. Sau ”pentru voi”, adică pentru cine se
nimerește. Am dedus că nu îi mai încăpuseră în bagaj. Pentru
că erau aproape noi le-am luat deși nu erau măsura mea și le-am
dat și eu mai departe.
         Cam
așa se întâmplă într-un hostel. Condițiile sunt foarte
basic
dar se creează repede
o mare comunitate, lumea este prietenoasă și dă dovadă de
respect. Nu am mai fost de atunci într-un hostel dar m-aș duce din
nou oricând cu mare plăcere și fără nici un fel de prejudecată.
Sigur că în cele 3 zile cât am stat acolo am vizitat aproape tot ce se putea vizita începând de la Palatul Schonbrunn, Hofburg, Belvedere, Catedrala Sf. Stefan, Opera și terminând bineînțeles cu magazinele de pe Mariahilfer Strasse. Tot orașul mirosea a vin fiert cu scorțișoară și asta a fost cam singura tratație care ne-am permis-o. În rest mâncam kebab de la toneta unui turc sau salam de la Penny. Dar cine se încurcă în astfel de amănunte când amintirile se leagă de cu totul altceva!

         În afara pozelor cu Viena pregătită de sărbătoare păstrez cu
drag în suflet oamenii pe care i-am cunoscut atunci. Atât de diferiți și totuși atât de comunicativi. Și
parcă de atunci sunt mai deschisă la orice fel de călătorie chiar dacă
iese din tipare și pare mai aventuroasă.

         Tare
îmi mai place să călătoresc… Caut mereu
oferte turistice și visez cu
ochii deschiși la
următoarea vacanță. Deja au început să apară ofertele de
early-booking pentru 2015! Am o vorbă care-mi place și care se aplică perfect în acest caz : niciodată nu e prea devreme
dar uneori poate fi prea târziu :)
         Am găsit o mulțime de destinații exotice de vis
pe
site-ul CND Turism – Vacanțe Speciale. Cel mai tare și mai tare mă tentează o excursie în Portugalia. Asta pentru anul viitor. Iar pentru acum nici nu știu ce să aleg: revelionul la Paris? sau la Barcelona? sau la Cannes? sau mai bine la Lisabona ca să știu la ce să mă aștept la vară.

         Voi ce părere aveți, unde ar trebui să mă prindă Anul Nou? Intrați vă rog pe site-ul CND Turism – Vacanțe Speciale și dați-mi o idee. Iar apoi spuneți-mi voi ce excursie ați alege de acolo ? 
         PS Nu vreau să vă influențez cu poza de mai jos dar în Santorini este magnific !
Santorini

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

Citește mai mult