gres

Pentru cine ne parfumăm?

        Astăzi am o mare dilemă. De fapt dilema mea e mult mai veche dar azi m-am hotărât să scriu despre ea. Este vorba despre marea mea dragoste, parfumurile. Imi plac, mă binedispun, mă bucură, mă încântă și nu-mi pare rău să dau banii pe ele. Răspunsul meu la clasica întrebare care sunt cele trei lucruri pe care le-ai lua pe o insulă pustie: sigur unul dintre ele ar fi un parfum. Pentru că dacă simt un miros plăcut îmi trece orice depresie și toate relele din lume dispar pentru câteva clipe.
        Foarte rar, de fapt cred că o singură dată în viață, mi s-a întâmplat să nu suport un parfum adică să nu-mi placă deloc, deloc și să mi se pară urât mirositor. Știu că sunt persoane care au dureri de cap de la parfumuri prea intense și grele, le cred și le înțeleg dar eu, una, nu am avut această problemă niciodată.
        Evident că am și eu preferințele mele iar unele parfumuri îmi plac cu mult mai mult decât altele. În acest domeniu gusturile diferă enorm. Probabil vi s-a întâmplat și vouă să purtați un parfum pe care să nu îl simțiți pe voi în timp ce toți cei din jur îl remarcă. Ați auzit în mod sigur fraza îmi place parfumul cu care te-ai dat sau ce parfum ai, îmi place cum miroase în timp ce te gândești că tu nu mai percepi nici cea mai mică adiere. Mie mi se întâmplă frecvent acest lucru.
       De curând mi-am cumpărat un nou parfum Cabotine de Grès. A fost un blind buy adică nu mai mirosisem niciodată parfumul. Pe românește, l-am luat pe ne-ve.
        L-am cumpărat de pe strawberrynet la oferta zilei pentru că review-urile pe care le citisem erau favorabile. Părea genul meu de parfum iar prețul era redus cu 70%, deci de nerefuzat. Am citit că are în compoziție garoafe (preferatele mele) iar notele de bază sunt violete, piersici și vanilie și toată lumea spunea că are o persistență foarte îndelungată. A costat în jur de 80 de lei (100 de ml) și pachetul a ajuns la vamă deși era expediat din Olanda dar asta este o altă poveste (foarte enervantă și despre care o să vă spun cu altă ocazie).
        Când l-am primit am fost puțin dezamăgită pentru că nu a fost deloc ceea ce mă așteptam. Este un parfum foarte proaspăt, sesizez în el garoafele dar mi se pare că mai mult aduce a iarbă proaspăt tăiată și a lămâie iar pentru mine vanilia nu există deloc. Miroase bine dar eu speram la cu totul și cu totul altceva. Ca să nu mai spun că nici sticla nu prea îmi place, mai ales dopul acela care mai mult seamănă cu o varză sau cu un brocoli decât cu un buchet de flori.
       Dar pentru că tot l-am cumpărat, l-am și folosit și… surpriză, surpriză! oriunde merg, oriunde intru, toată lumea îmi admiră parfumul. Mă întreabă cu ce m-am dat și primesc o mulțime de complimente. Nu știu dacă mi s-a mai întâmplat să port un parfum atât de lăudat. Într-adevăr este foarte persistent (deși este o apă de toaletă) pentru că cineva m-a întrebat de parfum a doua zi după ce îl pulverizasem pe păr. Eu nu îl simt deloc, poate doar atunci când îmi dau jos eșarfa de la gât.
       Și acum urmează să vă expun dilema mea. Ar trebui să purtăm parfumurile care plac celor din jur sau cele care ne plac nouă înșine? Dacă stau un pic să mă gândesc eu prefer să simt pe cei din jur mirosurile care îmi plac mie. Dacă ei și-așa nu își simt propriul miros, de ce să nu-mi facă mie o plăcere? Dar mergând pe aceeași logică asta ar însemna că eu ar trebui să port Cabotine de Grès care îi încântă pe cei care stau lângă mine în loc să port Samsara de Guerlain pe care îl ador dar despre care nimeni nu spune niciodată nimic. Bănuiesc că nu prea le place.
        Deci pentru cine ne parfumăm? Cui îi este destinată adierea plăcută care se simte atunci când ne mișcăm? Plăcerii noastre secrete sau anturajului?

Share This:

Citește mai mult

vegeta

Blogger oficial. Sau ambasador

        M-am îndrăgostit :) Sau poate e prea mult spus dar simt că îmi place din în ce mai mult de blogul meu pentru că despre el este vorba în propoziție. N-aș fi crezut că entuziasmul inițial nu o să se estompeze în timp ci, din contră, plăcerea de a scrie a crescut constant. A crescut și numărul de cititori, a crescut și numărul de comentarii și numărul de like-uri pe Facebook ceea ce mă bucură în mod evident. Toți cei care își deschid un blog o fac pentru a fi citiți iar cine nu recunoaște acest lucru cred că nu este sincer. Am întâlnit și astfel de persoane care declară că scriu doar pentru ei înșiși, doar pentru plăcerea de a scrie, că scrisul este o supapă de  eliminare a stresului sau a singurătății și alte bla-bla-uri de acest gen. Dacă este așa, de ce nu ar face-o într-un jurnal intim, cum au existat întotdeauna, cu mult înainte de apariția internetului? Părerea mea este că dacă îți faci publice scrierile, vrei ca cineva să le citească, altfel le-ai lăsa să zacă intr-un document word în calculatorul propriu sau pe o pagină de caiet.
        Și sigur că ai vrea ca articolele tale să nu le citească doar mama, tata și doi prieteni ci să ai cât mai mulți cititori iar cu timpul să formezi o adevărată comunitate în jurul blogului. Cel mai greu este să ai răbdarea necesară pentru că recunoașterea oricărui merit vine în timp, asta desigur dacă nu dă norocul peste tine într-o noapte și brusc să te trezești celebru. Dar altfel totul se face cu pași mici. 
        Uneori apar însă oportunități întinzându-ți-se o mână de ajutor. De exemplu de curând am aflat că Vegeta caută un fel de blogger oficial. Este imposibil să nu fi auzit de Vegeta, acel condiment pe care îl știm cu toții, un amestec de legume și ierburi deshidratate care dau gust mâncării. 
                                                    
        Să fii blogger oficial al unui brand nu e de ici, de colo. Asta ar însemna, printre altele, ca Vegeta să anunțe acest lucru pe pagina lor de Facebook și cei peste 6000 de fani să afle că eu, Ioana Moldovanu, dețin acest titlu. Să zicem că doar 10% ar fi curioși să vădă cine e Ioana și ar intra pe blog. Asta ar însemna 600 de potențiali noi cititori dintr-un foc, exact ca și atingerea unei baghete magice.  În afară de asta, pe pagina de Facebook Vegeta periodic vor fi distribuite link-uri spre articolele interesante de pe blogul meu, lucru care iarăși mi-ar aduce cititori noi. Ca să nu mai spun că o astfel de funcție nu ar trece neobservată în mediul online iar numele meu ar ajunge și la urechile altor firme active în social media ceea ce pe viitor mi-ar aduce noi colaborări. And last but not least ego-ul meu ar fi extrem de satisfăcut pentru că recunoașterea meritelor aduce stima de sine deloc de neglijat. Ah, și era să uit că ar fi vorba și de niște părăluțe dar nu este deloc elegant să vorbești despre bani așa că sărim peste acest subiect delicat.
       Deci, îmi doresc să ajung blogger oficial Vegeta. E adevărat că și produsul pe care îl promovează e pe gustul meu cu toate conotațiile pe care le implică această expresie. Adică pe lângă savoarea pe care o simt papilele mele gustative (pentru că eu într-adevăr pun o linguriță de Vegeta în aproape orice mâncare) asocierea imaginii mele cu cea a brandului Vegeta m-ar onora. Sunt firme cu care nu aș vrea să-mi asociez numele, unele pentru că nu îmi plac de niciun fel iar altele pentru că nu avem nimic în comun. De exemplu nu aș putea să fiu reprezentant al unei companii care, să zicem, produce mănuși de box pentru femei. Sau mașini de găurit sau diverse unelte pentru grădină. Dar nu numai în sectorul greu ci și în partea de beauty. Uite, aici nu aș vrea să mă văd pe nici un afiș în care apare vreo mână de femeie cu unghiile lungi vopsite în trei culori cu strat de sclipici, cu fluturași desenați pe vârf și cu pietricele lipite deasupra. Cred că le spune unghii tehnice dar mie nu îmi plac deloc. Less is more e o expresie care se potrivește perfect în acest context.
        Ca blogger al Vegeta aș avea, evident, și niște atribuții: ar trebui să scriu două articole despre acestă experiență, ar trebui să afișez pe blog niște bannere cu câștigătorii concursurilor organizate de Vegeta și ar trebui să coordonez o campanie de suflet în care, alături de alți voluntari va fi gătită o masă delicioasă pentru copiii unui centru de plasament. Această ultimă cerință nu este chiar o atribuție, este mai degrabă o onoare și mi-ar place tare mult să ajung în această postură.
       Ce părere aveți voi despre această dorință a mea de a ajunge blogger oficial Vegeta? Să mă înscriu, să nu mă înscriu?… vă dați seama că sunt o mulțime de bloggeri care își doresc această titulatură și concurența este foarte mare. 
foto ronrosenhead.co.uk

        PS 

     Îmi pare rău dacă vă dezamăgesc dar votul vostru este doar consultativ pentru că deja mi-am trimis cererea :)

Share This:

Citește mai mult

pusculita

Stadiul rezoluțiilor pe 2015

        Zice că nu e bine ca atunci când îți propui un anumit termen pentru a duce la îndeplinire un obiectiv, să lași totul pe ultima sută de metri. Din când în când trebuie să verifici stadiul proiectului, să vezi dacă avansează sau dacă măcar s-a urnit din loc. Exact ca și când ai un copil de care trebuie să te îngrijești să învețe pentru teză. Degeaba îi spui la începutul trimestrului ce are de făcut și apoi nu te mai interesează nimic. Supărarea și nervii de cu o zi înainte de teză când îl verifici și constați cu stupoare că habar n-are de materie sunt, în acest caz, absolut previzibile.
       Aceasta fiind teoria, mi-am zis să trec la practică și să văd în ce stadiu sunt rezoluțiile mele pentru 2015. Rezultatul este cam dezamăgitor dar, fiindcă au trecut abia trei luni din acest an, cred că am timp să recuperez.
        Iată așadar cele 10 lucruri pe care mi le-am propus: 
  • Să învăț noțiunile de bază ale limbajului HTML – nimic, nada, niente. Drept să spun, deși era prima pe listă, am uitat complet de această ambiție dar nu am renunțat la idee. Încă mai sper să mă apuc de lucru.
  • Să folosesc aplicația Photoshop – nu știu ce a fost în capul meu când m-am gândit la acest plan măreț în primul rând pentru că nu am nevoie de o aplicație atât de performantă, iar în al doilea rând prețul pleacă de la 12 euro și ajunge la 37 de euro pe lună așa că nu se pune problema. Paint-ul din office îmi este suficient să retușez sau să modific pozele. Deci am tăiat photoshopul de pe listă și  recurg la această variantă de rezervă unde chiar am făcut câțiva pași mici.
  • Să-mi salvez informațiile de pe calculator pe surse externe o dată pe lună. Cu capul plecat recunosc că nu am făcut acest lucru niciodată în cele 3 luni care au trecut.
  • Să încep să vând lucrurile pe care nu le mai folosesc pe okazii.ro. Pas. Nici pe okazii, nici pe tocmai.ro, nici pe olx… Dar măcar am mai donat o parte din haine deși în dulapuri nu se observă.
  • Să îmi fac o pușculiță în care să adun bani. Yes! aici am punctat. În fosta cutie de ceai Lipton, lipită cu scotch ca să nu atentez la conținut, am pus destul de des câte 10 lei iar o dată, într-un acces de grandomanie, am băgat chiar o hârtie de 50 de lei. Deci ceva, ceva tot se strânge.

                                              

  • Să beau 1.5 litri de apă pe zi. Asta nu mi s-a părut prea greu. Am băut mult ceai de fructe, bineînțeles fără zahăr.
  • Să mănânc cel puțin un fruct sau o legumă crudă în fiecare zi. Și asta pot să trec pe lista de realizări. Se pune și ceapa roșie la socoteală, nu?
  • Să renunț la telefonul mobil în timp ce mănânc. Niet! nu am renunțat și m-am răzgândit total în privința acestui punct. Dacă-mi face plăcere, de ce nu? Chiar nu mă mai interesează ce spun cercetătorii englezi, americani sau de orice altă nație în legătură cu acest subiect.
  • O dată pe săptămână să telefonez unei persoane dragi cu care, din cauza distanței sau a timpului, nu am ținut prea strâns legătura. Am făcut acest lucru și chiar mai des decât o dată pe săptămână și vreau să vă spun că e foarte reconfortant. Îmi face plăcere atât mie cât și persoanei pe care o sun, deci e o bucurie împărtășită și un obicei minunat.
  • Să fac 10000 de pași pe zi. Aici nu știu ce să spun, nu cred că media mi-a ieșit la 10000. Mă tem că e mai puțin dar cum afară s-a încălzit cred că voi recupera curând.
     Voi cum stați, mai țineți minte ce v-ați propus la sfârșitul anului trecut? V-ați lăsat de fumat? :)
foto izismile.com

Share This:

Citește mai mult

poza1

Fotografii post mortem

        Cotrobăind prin internet am aflat, absolut întâmplător, despre un obicei care la prima vedere pare înfiorător dar care ascunde un tragism care m-a cutremurat. Musai să vă povestesc și vouă despre asta deși poate pentru unii dintre voi nu e o noutate: fotografiile post mortem. Da, este exact ceea ce pare a fi. 
        Să faci o fotografie costa relativ mult în secolul al XIX-lea și nu oricine își permitea acest lux. Moartea bântuia peste tot și era o parte obișnuită a vieții: epidemiile erau la ordinea zilei iar boli care azi se tratează atât de simplu făceau ravagii. Mortalitatea infantilă era foarte mare iar copiii se prăpădeau pe capete indiferent de mediul din care proveneau: scarlatina, pneumonia, chiar și o simplă gripă erau boli care îi puneau la pământ. Disperarea părinților era însă exact ca în zilele noastre iar durerea resimțită n-avea cum să fie mai mică decât acum. Moartea unui copil este cea mai mare tragedie pe care o mamă o poate trăi. Iar înainte de a-l înmormânta pe micuțul mult iubit părinții vroiau să-i păstreze imaginea astfel încât amintirea să nu se estompeze de-a lungul anilor. În disperarea lor apelau la un fotograf care să imortalizeze ceea ce a fost odată copilul lor. Acest obicei a făcut parte destul de mulți ani din cultura engleză și cea americană. 
foto io9.com
        Se pare că în epoca victoriană în momentul în care cineva murea, primul lucru pe care familia îl făcea era nu să cheme medicul legist, ci fotograful. Când vine vorba de moarte tradițiile zilelor noastre nu mai seamănă, nici pe departe cu ceea ce se întâmpla acum 100-150 de ani. În jurul anului 1900 acest straniu obicei a atins cele mai înalte cote iar artiștii fotografi au creat cele mai ciudate compoziții  fotografiind toți copiii unei familii împreună: vii și morți deopotrivă. 
foto viralnova.com
        În poza de mai sus fetița din stânga, moartă deja, este pozată alături de frații săi fiind sprijinită de un suport pe care orice fotograf de la acea vreme îl avea în dotare: 
foto dose.com
        Nu doar copiii erau fotografiați, ci orice persoană dragă din familie căreia vroiai să nu-i uiți trăsăturile dar mie cele cu copii mi se par sfâșietoare.

foto dailymail.co.uk
foto io9.com
foto cvltnation.com
        Sper că nu v-am oripilat prea tare… Până la urmă e o părticică din istoria omenirii care nu a făcut rău nimănui. Un obicei uitat de mult pe care acum îl considerăm ciudat și atât.

Share This:

Citește mai mult

self-esteem

Partener la SuperBlog

        Am mai făcut un pas în viața mea de blogger cu acte în regulă: sâmbăta trecută am participat la primul blogmeet: o întâlnire în lumea reală, cu oameni în carne și oase, care nu au altceva în comun decât faptul că sunt deținători de blog și locuiesc în același oraș. Majoritatea dintre cei care am fost acolo ne vedeam pentru prima oară și când m-am trezit așezată la masă între niște oameni total necunoscuși am retrăit sentimentul pe care îl aveam când mergeam cu trenul de la Cluj la București într-un compartiment în care se înghesuiau opt oameni. Oameni diferiți, cu vieți diferite, care urmau să împartă câteva ore din viață ascultând poveștile celorlalți.
        Am petrecut o după-amiază plăcută în lumina plăpândă a soarelui de martie pe terasa unei cafenele care-și scosese mesele afară pentru prima dată în această primăvară. Am povestit despre toate: despre filme, despre scris, despre politică, despre Simona Halep, despre oraș, despre mâncare… despre orice. Am povestit și despre SuperBlog. Mai mult eu, care eram în temă. I-am întrebat pe cei cu care stăteam de vorbă de ce nu s-au înscris la concurs iar răspunsul unui băiat m-a surprins: ”am auzit că e foarte greu, că sunt multe probe și că termenele sunt foarte strânse… nu aș avea timp și n-aș putea să fac față unei astfel de competiții”.
        Waw! asta înseamnă că eu, o începătoare în ale bloggingului, sunt de admirat din moment ce am reuşit să duc la capăt două ediţii consecutive. Nu că mi-ar fi spus cineva acest lucru, m-am uitat în oglindă și mi-am dat seama singură :)
foto good2talk.ie
        Sună un pic a glumă dar adevărul este că nu a fost chiar floare la ureche.
       La fel de admirat sunt toți cei care au reușit să parcurgă acest maraton trecând peste obstacolele legate de timp, de disponibilitate, de chef, de principii și, nu în ultimul rând, de frustrările legate de punctaje și jurizări. Iar cu atât mai mult sunt de admirat cei care în urma clasării pe primele locuri la edițiile precedente au devenit bloggeri parteneri.
        Percepția mea despre bloggerii parteneri s-a schimbat foarte mult în timp. Când am intrat prima dată în această competiție am avut, pe lângă determinarea de a merge până la capăt, anumite complexe care veneau din timiditatea de a păși pe un teren necunoscut în care aveam impresia că sunt o intrusă. Pe grupul de pe Facebook toți oamenii păreau că se cunosc între ei de-o viață, toți erau expansivi, gălăgioși și fără rețineri. Nu existau ierarhii deși eu îmi imaginasem că între un concurent și un membru al juriului trebuie să existe o anumită distanță. Mi-aduc foarte clar aminte cum la a doua probă din toamnă, o probă sponsorizată de Toyota, toată lumea glumea cu Dana Lalici, câștigătoarea ediției din 2013 și care acum era în juriu. Eu n-am îndrăznit să mă bag în nicio discuție, am stat și am privit doar de pe margine. Credeam că relația este (sau ar fi trebuit să fie) similară cu cea elev-profesor.
        Apoi, la o altă probă, Raluca Cincu, cea care urma să dea notele pentru ”Votați SuperBlog” s-a amestecat atât de tare printre concurenți că nu mai știai care, ce și cum. Atunci am avut impresia că toți sunt prieteni între ei și că în acest cerc închis eu nu mai am cum să intru (senzație întărită de faptul că nimeni nu mi-a răspuns la comentarii și nici cu like-urile nu se înghesuiau). Am fost absolut sigură că o să iau o notă mică fiind un outsider dar, spre surprinderea mea, nu s-a întâmplat asta iar notarea a fost foarte corectă. Nu au contat hlizelile ci doar conținutul articolului. Și, evident, corectitudinea gramaticală.
        În ediția actuală, cu experiența pe care deja o aveam în spate, am prins curaj și am intrat și eu în jocul comentariilor de negociere a criteriilor de jurizare cu fosta mea colegă de competiție care acum devenise partener, Alina Gheorghe. Cu piticii pe care îi am uneori pe creier, m-am oprit la un moment dat crezând, exact invers decât data trecută, că dacă te tragi de șireturi cu juriul nu e bine și s-ar putea să fii depunctat. Din nou, presupunerea mea a fost greșită. S-a dovedit că un jurat care vine din rândul concurenților este mai obiectiv și are criteriile cele mai transparente nelăsând loc interpretărilor.
        Ultima urmă de îndoială mi s-a risipit când Cristina Lincu, câștigătoarea SuperBlog 2014, mi-a dat friend request pe Facebook. Atunci mi-am dat seama că și bloggerii parteneri sunt tot oameni și i-am coborât pe toți de pe piedestalul imaginar. N-au ifose și nu-și dau aere de superioritate gratuite. Au în schimb merite obținute în urma multor ani de muncă în online, sunt surse de inspirație și reprezintă modele de urmat. Am tăiat jos ultima frază pentru că nu vreau să sune a periaj. Aș vrea să credeți că e așa cum spun dar totuși nu vreau să exagerez așa că luați-o cum vreți :)
        Și pentru că partenerii sunt buni în ceea ce fac (și pentru că lipsește o sărbătoare în calendar) eu cred că ar merita să aibă o zi dedicată: Ziua Partenerului SuperBlog. Nu știu cum ar trebui sărbătorită, habar n-am. Poate la fel ca Ziua împotriva fumatului. Sau ca Ziua fericirii. Sau ca Ziua mondială a apei, sau ca Ziua zăpezii.  Adică fiecare în felul său și toate la fel. Știu doar că ar trebui promovată astfel încât lumea să știe că există o astfel de zi  iar pentru asta aș apela la partenerii media care se pricep mai bine la astfel de lucruri. Eu, în afară de a da un semn pe Facebook, Instagram și Twitter altceva n-aș ști ce să fac. Acum învăț cu ce se mănâncă Bloglovin-ul și sinceră să fiu, pricep destul de greu. Iar de Tumblr doar am auzit și nimic mai mult.
         Petrecerile nu sunt niciodată în plus, deci un pic de distacție n-ar strica. De preferat ar fi o zi de vară când noaptea vine târziu iar mie nu mi se face somn devereme :) Cel mai bine ar fi în iunie când e ziua cea mai lungă, adică pe 21. Sau să nu ne suprapunem cu solstițiul de vară? Să zicem atunci penultima zi de sâmbătă din luna iunie, în fiecare an. Iar invitați să fie, pe lângă partenerii sărbătoriți, toți concurenții care au participat de-a lungul timpului la SuperBlog pentru că, până la urma urmei toți sunt parteneriabili. Na, că am inventat un cuvânt după modelul deja cunoscut :) Cred că toți concurenții și-au dorit la un moment dat să devină parteneri, poate nu neapărat din ambiția de a câștiga premiile oferite primilor clasați, cât din plăcerea de a-și satiface propriul ego. Trebuie să recunoaștem că un pic de vanitate există în oricare dintre noi. E ca și cum ai deveni cetățean de onoare al unui oraș, toată comunitatea te cunoaște și te respectă. Nu știu exact ce înseamnă să devii partener SuperBlog dar știu că e de bine. În cele mai multe cazuri este un titlu onorific fără responsabilități clar definite dar în mod cert partenerii susțin această competiție care deja a ajuns la a zecea ediție. Drept și prin urmare și eu îmi doresc să devin partener la un moment dat.
         Revenind la petrecerea anuală organizată de Ziua partenerului Superblog, cu atât de mulți invitați se pare că va fi un eveniment de mare amploare. În nici un caz nu m-aș băga la organizare pentru că nu mă pricep și până la urmă de-aia există firme care se ocupă de organizare de evenimente, Să le dăm, deci, de lucru astfel încât totul să iasă impecabil. Și chiar dacă ar exista mici scăpări în derularea festivităților, după cum îi știu eu pe superblogeri, nu cred că s-ar simți vreunul lezat sau rănit în orgoliu. Creativitatea, perseverența, ambiția, puterea de a depăși frustrările, dorința de autodepășire și talentul sunt calități pe care le au cu toții, care îi unesc și pe care și le regăsesc la începutul fiecărei noi ediții. Deocamdată ediția aniversară tocmai s-a încheiat cu această probă așa că rămâne să ne revedem peste două anotimpuri… poate în calitate de partener? cine știe…
         Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2015.

 

Share This:

Citește mai mult