Doar zece minute mai erau până la sfârșitul programului de lucru, îmi adunasem tot de pe masă, am închis calculatorul, mi-am pus telefonul în geantă și, înainte de a pleca, m-am grăbit să fug la baie pentru că nu mergeam direct acasă. Voiam să merg la cumpărături și de obicei asta durează destul de mult așa că, just in case… dar nu știu de ce vă dau atâta informație 🙂 Pur și simplu m-am dus la toaletă ca tot omul. La serviciu avem două wc-uri, unul cu vedere la curtea interioară și unul fără geam. Întotdeauna mă duc la cel cu aerisire și lumină naturală dar acum, pentru că mă grăbeam, am intrat la cel din dreapta, adică la confort redus.

        Când am încuiat ușa am auzit un pocnet oarecum ciudat dar nu am dat prea mare importanță. Abia după ce am tras apa și am vrut să ies mi-am dat seama că ceva nu e în regulă. Mecanismul de deschidere se învârtea în gol. Pffff… ce ghinion, mă blocasem în budă. În aia fără geam pe care nu știu de ce naiba o alesesem chiar acum când toată lumea urma să plece acasă, clădirea să se închidă cu trei rânduri de lacăte și să se armeze sistemul de alarmă. Învârteam butonul când în stânga, când în dreapta cu același rezultat nul, apoi văzând că nu am nicio șansă am început să trag de ușă. Nimic. Am tras mai tare. Tot nimic. Deși nu am probleme cu claustrofobia, o umbră ușoară de disperare tot m-a cuprins. Am început să bat în ușă doar, doar m-o auzi cineva dar cu atâtea betoane și termopane solide, pumnii mei erau ca zbaterile unor aripi de fluture.

         Am început să creez  în minte diverse scenarii uitându-mă când în sus la tavanul fals pe care l-aș fi putut demonta și să încerc o evadare ca-n filme, când pe jos să văd dacă aș avea loc să dorm până a doua zi dimineața când ar fi apărut o echipă salvatoare. Norocul meu a fost cu colega de birou care a observat că am dispărut și a venit să mă caute. Tot ea a fost cea care i-a rugat pe colegii bărbați să spargă ușa și să mă elibereze pentru că altă soluție nu s-a găsit. Ușa nu s-a putut descuia nici cu cheia sau șurubelnița de pe partea cealaltă așa că până la urmă a zburat din țâțâni, deschisă în stilul Jean–Claude van Damme. Am răsuflat mai ușurată decât dacă aș fi parcurs maratonul fără antrenament și mi-am jurat că în viața mea nu o să mă mai dezlipesc de telefon nici măcar pentru cinci minute.

        Incidentul nu mi-a schimbat însă planurile și de la serviciu m-am dus glonț la Lidl, nu doar să văd ofertele de joi ci chiar aveam pregătită o listă de cumpărături. Un pic mi se stricase buna dispoziție dar mă bucuram totuși de libertate 🙂 La Lidl ca de obicei toate bune și frumoase, bifasem tot ce aveam de cumpărat și mă îndreptam spre casă trecând pe lângă raionul cu maioneze, sosuri și muștar când mi-a sărit în ochi un sortiment cu miere pe care nu cred că-l mai văzusem. M-a mâncat curiozitatea, am vrut să studiez puțin borcanul și am întins mâna spre raft. Jur că nu am atins nimic, doar m-am uitat în sus când din senin nu unul, ci două borcane s-au prăbușit cu zgomot făcându-se țăndări pe ciment. M-am simțit ca o tembelă, mai zdrobită decât cioburile de pe jos și starea de jenă nu mi-a trecut nici când băiatul care a venit să curețe mi-a spus că nu trebuie să le plătesc deși mă oferisem să fac asta. Nu mi-a mai trebuit niciun muştar, am plătit şi am ieşit din magazin ca din puşcă. Deja era pra mult pentru o singură zi.

        Adică aşa am crezut până în momentul în care mergând spre casă o cioară călătoare s-a găinăţat exact pe umărul meu lăsându-mi o dungă albă şi greţoasă pe geaca de piele. Da’ nu aşa un pic şi delicat precum o vrăbiuţă ci un găinaţ vrednic de tot respectul, de sus şi până jos. Era al treilea ghinion în interval de câteva ore. Legile lui Murphy îşi spuneau cuvântul. De fapt legile spun că veştile proaste vin în serie de câte trei dar, prin analogie,  se pare că e valabil şi cu ghinioanele. Şi că să nu ne bucurăm şi să credem că am scăpat dacă au venit deja trei pentru că imediat urmează o nouă serie de trei.

        Ajunsă acasă am zis că e cazul să nu mai fac nimic, să fiu deci prudentă cu orice fel de iniţiativă pentru că nu se ştie ce se mai poate întâmpla. Drept urmare m-am trântit în pat, am răsuflat uşurată, am pus muzică în surdină şi am încercat să stau nemişcată. Însă odihna nu mi s-a arătat prea mult timp pentru că la un moment dat a început să plouă şi a trebuit să mă ridic să închid geamul de la bucătărie. De multe ori se întâmplă ca atunci când plouă puternic apa să ajungă înăuntru iar cum în ultima vreme am avut parte doar de rupere de nori, nu era momentul să risc.

        Am intrat în bucătărie. Geamul avea jaluzelele coborâte şi era doar puţin întredeschis. Am împins uşor şi neînţelegând de ce opune rezistenţă, am forţat, moment în care am văzut cum se deschide plasa exterioară iar pisica mea, pe jumătate agăţată cu ghearele de plasă, se zbătea agitată pe lăbuţele din spate într-o încercare disperată de a rămâne pe pervazul interior. Lungită ca un elastic, stătea pe trei sferturi în aer într-un echilibru precar care se putea rupe în orice moment. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi plonjat de la înălţimea celor patru etaje. Norocul mâţei n-am fost eu care am paralizat instant. Norocul ei a fost că nu s-a rupt plasa şi faptul că are o agilitate şi o mobilitate pentru care ar invidia-o chiar şi Nadia Comăneci. A reuşit să se redreseze şi a zbughit-o printre picioarele mele în timp ce eu eram încă în stare de şoc. Fusesem la un pas de a-mi omorî pisica.

        Dintr-odată am simţit că mă lasă toate puterile şi m-a cuprins un fel de stare de oboseală pe care o cunosc prea bine, o nemulţumire din care pe vremuri ieşeam printr-una din terapiile alternative pe care le cunoaşte aproape toată lumea deşi nu mulţi recunosc asta. Adică am intrat aici şi aici umplându-mi timpul şi mintea cu altceva decât întâmplările unei zile negre de joi. M-am relaxat și m-am delectat cu chestii plăcute privitorului iar acum nu-mi rămâne decât să vă întreb pe voi cum stați cu norocul în ultima vreme?

Read More

        Poate părea destul de trist să nu ai cu cine să-ți bei cafeaua de dimineață. Și uneori este, alteori nu, depinde de ce așteptări ai de la viață și depinde cum îți setezi percepția despre fericire.

       N-am fost dintotdeauna ceea ce se cheamă o cafegioacă deși gustul și mirosul cafelei mi-au plăcut de când eram mică de tot pentru că la noi în casă exista un ritual al cafelei la care participam cu mare încântare. Aveam boabe de cafea primite tocmai de la București de unde ni le trimitea o mătușă care avea o sursă foarte bună. Pe vremea aceea cafeaua era vărsată și se vindea la kilogram doar sub formă de boabe. De cele mai multe ori boabele se prăjeau în fața ta, pe niște plite mari de tablă cu găurele și aveai posibilitatea să ceri cât de tare vrei să fie prăjite, nu cumva să fie prea arse sau să rămână verzi. Iar apoi puteai cere să ți le macine sau le aduceai acasă întregi și le râșneai doar cu câteva minute înainte de preparea cafelei așa cum se făcea la noi în casă unde nu se concepea să ții cafeaua gata măcinată în borcan pentru că s-ar fi răsuflat. Boabele se măcinau doar pe măsură ce le foloseai. Îmi aduc perfect aminte de râșnița manuală din alamă care în câteva clipe umplea toată bucătăria de un miros divin în timp ce eu și soră-mea ne certam care să dăm la micuța manivelă. Secretul unei cafele reușite era obținerea unei pudre cât mai fine.

         De aici încolo doar eu, fiind cea mai mare, eram lăsată să-mi etalez talentele de gospodină. Și îmi aduc aminte cum întâi luam apa măsurată cu o căniță și o puneam la fiert într-un ibric  direct pe flacără. Apoi puneam în apă câte o linguriță de zahăr și una de cafea pentru fiecare măsură și eram foarte, foarte atentă să nu pierd primul clocot. Când apa se umfla ca o spumă luam repede ibricul de pe foc și puneam în fiecare cană o linguriță de caimac după care puneam ibricul înapoi pe flacără și mai dădeam 3 clocote, nici mai mult, nici mai puțin.

        Duceam apoi cu mândrie cafeaua la televizor în cănițe minuscule așezate pe o tavă argintie acoperită de o dantelă fină croșetată de bunica mea . Era extrem de dulce și, poate tocmai datorită faptului că era interzisă copiilor, îmi plăcea așa de mult. Abia așteptam să plece musafirii. Când bunica îi conducea până la poartă așa cum se cuvenea, eu sorbeam tot ce mai rămăsese în căni, de multe ori doar zațul, dar și acela avea o aromă care îmi umplea nările de bucurie și nu mă deranja deloc să-l simt ca nisipul între dinți. Abia așteptam să cresc mare, să am voie și eu să beau o cafea pe care să o savurez împreună cu bunica însă din păcate tot universul de atunci a dispărut înainte de vreme și eu nu am mai apucat să-mi împlinesc acest vis simplu.

        Apoi, în vremea tinereții mele, am luat o lungă pauză. În magazine nu se mai găsea deloc cafea iar la noi în casă nu se mai bea decât foarte rar. Prețul prohibitiv m-a făcut să-mi iau gândul de la cafea, ba chiar să mi se pară o excentricitate care nu-și merita reputația. La mine la serviciu, în săptămâna dinainte de Paștile din anul de grație 1989, cafeaua adusă de pe piața neagră din Ungaria s-a vândut cu 45 de lei pachetul de  250 de grame, salariul meu de stagiar fiind de 2200 de lei.

        Am început să beau cafea cu regularitate abia după ce am împlinit 30 de ani dar nu acasă ci la serviciu cu colegii de birou. Eram un grup entuziast și lucram cu mare pasiune la cîteva proiecte revoluționare la vremea respectivă. Aveam cafeaua la comun și ne făcea mare plăcere să discutăm mersul lucrărilor cu o cană de cafea aromată în față. Nu eram dependentă (și nici acum nu cred că sunt) dovadă că în weekend nu beam. Pentru că nu aveam cu cine. Copiii erau prea mici iar soțul meu nu s-a atins niciodată de cafea. Zice că dacă bea o gură de cafea nu mai poate dormi toată noaptea, eu cred că este doar autosugestia dar el susține că îl dă peste cap.

        Acum nu mai beau cafea la serviciu decât foarte rar. Îmi beau cafeaua acasă de una singură deși uneori mi-ar plăcea tare mult să am cu cine o povesti. Sunt singură și atunci când îmi încălzesc mâinile de la cana cu miros de zăpadă din diminețile de iarnă și sunt singură și când ies pe balcon în zorii fierbinți ai zilelor de vară sorbind cafeaua în timp ce urmăresc forfota străzii. Uneori îmi doresc mai mult, alteori sunt recunoscătoare pentru ceea ce am, uneori mă simt bine în lumea mea mică, alteori visez la nemărginire dar indiferent de stare, la cafea sunt mereu singură, doar eu cu mine însămi.

        Nu beau specialități pentru că nu am cu cine împărtăși gusturi noi deși mi-ar plăcea ceva ca aici. Sau eventual ca aici. Cafeaua mea însă e simplă, primitivă, neagră și amară dar așa cum este îmi dezmorțește trupul și îmi încălzește sufletul. Mă gândesc adesea la bunica mea și îmi aduc aminte de plăcerea cu care își urma tabietul cafelei, îmi aduc aminte poveștile însă oricât mă străduiesc, nu-mi mai aduc aminte vocea ei. Revăd frânturi din trecut și mi-e un dor imens de ceșcuțele ceva mai mari decât un degetar din care n-am apucat niciodată să beau o cafea întreagă. Nu e tristețe, e doar un vis neîmplinit, o nostalgie care mă bântuie în mod plăcut și la care mă gândesc cu drag aproape de fiecare dată când simt miros de cafea.

Read More

        Urmează acum buletinul informativ al unei (alte) săptămâni ploioase de mai:

1. Mi-am făcut card Revolut. Probabil ați auzit sau ați văzut reclame pe internet la acest serviciu care pare revoluționar și care concurează din ce în ce mai puternic cu băncile clasice. Are comisioane minime și dacă nu administrezi, cheltuiești sau transferi sume uriașe nu ai niciun fel de comisioane. De exemplu poți retrage numerar din străinătate în limita a 800 de lei fără niciun fel de taxe iar rata de conversie este cea mai bună de pe piață. Prin intermediul aplicației de pe telefon poți vedea instant toate tranzacțiile, cursurile de schimb și multe alte informații ba chiar poți economisi prin rotunjirea în sus a oricărei sume cheltuite. Cumpăr, să zicem, o bere Guinness care costă 6.2 euro (exemplul nu e întâmplător că tot cu gândul la Dublin sunt) și diferența de 0.8 euro se duce într-o pușculiță care, fără să simți, se umple de-a lungul timpului. Dar după ce o să primesc cardul fizic care vine prin poștă în vreo două săptămâni și o să încep să-l folosesc, promit să scriu un articol detaliat în care să enumăr toate beneficiile și eventualele aspecte negative.
2. Am aflat o mulțime de lucruri despre Irlanda, așa cum se întâmplă de fiecare dată când programez o excursie. Cred că pregătirile în vederea plecării, partea de documentare, căutarea de informații pe forumuri și grupuri sunt partea cea mai plăcută a unei călătorii. Înveți de pe wikipedia mai multă istorie și geografie decât în doișpe ani de școală și întotdeauna rămâi cu ceva. Nu cu înălțimile formelor de relief, nu cu ramurile industriei extractive, nici cu centrele producătoare de materii prime ci cu lucruri interesante despre care poți să discuți cu plăcere seara cu prietenii la un pahar de vorbă.
3. Am descoperit (cu adevărat) sparanghelul. Îl mai încercasem de câteva ori până acum gătit în diverse variante, la abur sau la cuptor dar, drept să spun, nu m-a dat pe spate și, fiind o legumă relativ scumpă, am lăsat-o deoparte. În primăvara asta însă am prins o ofertă la Lidl și i-am mai dat o șansă punându-l pe grătar cu doi stropi de ulei de măsline, sare și piper proaspăt râșnit. Mi-a impresionat papilele gustative până la lacrimi și dincolo de ele. Este un deliciu absolut și de atunci, la fiecare două-trei zile, repet experiența culinară mai ales că acum sparanghelul este în plin sezon de recoltare deci prețul la care se găsește pe piață este oarecum rezonabil.
4. Am constatat că am un nou musafir instalat în garaj. O mâță albă cu pete portocalii grăsuță dar foarte sperioasă. Nu stă s-o prind dar mă pândeşte de fiecare dată când ies din scara blocului pentru că ştie că îi aduc ceva de mâncare. Are un vas cu apă, un culcuş făcut dintr-o cutie de carton în care am pus o perniţă veche şi pare fericită cu situaţia actuală însă ştiu din  experienţă că şansele de a supravieţui prea mult sunt limitate. De când au dispărut câinii vagabonzi, numărul pisicilor de stradă a crescut simţitor şi cred că nu există subsol de bloc unde să nu se adăpostească câteva feline. Îmi pare aşa de rău pentru ele şi nu ştiu care ar fi soluţia de a stopa înmulţirea acestora.
5. M-am gândit să scriu un articol despre subiectul (sensibil) al urărilor de bine, sănătate și prosperitate de pe Facebook cu ocazia zilelor de naștere sau onomastică, de Paști, de Crăciun, de Ziua Națională sau a copiilor, de Sfânta Maria sau Sfântul Andrei, de Ziua Unirii sau Valentine’s Day. A, și să nu uităm de 1 și 8 Martie. Cu siguranță celor din lista mea de prieteni le doresc tot binele din lume însă se întâmplă de multe ori să nu apuc să le scriu acest lucru pentru că deja sunt foarte mulți. Am mai multe pagini pe care le administrez și realmente îmi ia prea mult timp să scriu 10-12 mesaje personalizate în fiecare zi așa că, dragilor, sper să nu vă supărați dacă de ziua voastră de naștere nu v-am urat. Mă gândesc însă cu drag la voi în fiecare zi și vă spun pe această cale un La mulți ani din inimă și să aveți o viață lungă și fericită. Iar ca să urez în grup tuturor celor care poartă numele de Vasile sau Mihai/ Mihaela, Petru, Pavel sau whatever, nu o s-o fac niciodată pentru că mi se pare lipsit de sens și doar o urare de umplutură în care bifezi un obiectiv doar pentru că așa se face. După cum spuneam, o să dezvolt subiectul mai pe larg într-un articol viitor dar deocamdată cred că v-ați prins că, la rândul meu, nici mie nu-mi place să fiu etichetată cu turma în mesaje cu poze cu ghiocei alături de încă o sută de persoane.
6. Am amânat încă o dată să programez o întâlnire la notar pentru finalizarea succesiunii după mama. E adevărat că am făcut formalitățile imediat după ce a murit, adică la vreo două luni, dar a mai rămas o mică suprafață de teren la care lipseau niște acte sau se schimbase situația juridică sau nomeclatura stradală, nu mai știu exact ce că nu am înțeles nici jumătate din ce ne-a spus atunci notarul. De multe ori m-am gândit cât de rău este să fii prost și chiar dacă notarul ne-a dat din timp o listă cu acte necesare pentru succesiune, tot n-am fost în stare să le clarificăm la timp pe toate.  Cum o fi  însă  să nu ai școală și să ți se pară greu chiar și să completezi un simplu formular? Nici nu vreau să-mi imaginez cât de neajutorat și chiar umilit trebuie să te simți când nici măcar site-uri ca cele de aici care îți oferă informațiile de bază și te ajută să te descurci în destul de multe situații nu îți folosesc la nimic.
7. Am citit Cum să oprești timpul de Matt Haig un roman-poveste în care personajul principal are o ”boală” care îl face să rămână tânăr de-a lungul secolelor. Născut pe vremea lui Shakespeare în Anglia medievală, ajunge profesor de istorie la un liceu în Londra și arată ca un tip obișnuit la 40 de ani. Nimic din aspectul fizic nu îl trădează dar tinerețea fără bătrânețe nu îl face totuși fericit pentru că, la patru secole de la moartea soției încă îi duce dorul și suferă pentru că nu reușește să își regăsească fiica pierdută care i-a moștenit boala genetică. Trecutul îl ajunge tot timpul din urmă și nu se regăsește cu adevărat în niciuna din viețile trăite în compania tovarășilor efemeri. E o carte la sfârșitul căreia rămâi pe gânduri (exact genul de lectură care îmi place) iar ideea existenței unei astfel de anomalii este una pe care cu siguranță nu o vei uita prea curând.

        Voi pe unde v-ați adăpostit de ploaie în săptămâna care a trecut?

Read More