Nu o să ne facem bine niciodată

        Vineri la prânz. În stația de autobuz așteaptă doar câteva persoane, cu mult mai puține decât de obicei. Cu ocazia sărbătorilor prelungite multă lume e plecată din oraș iar elevii sunt încă în vacanță. O pustietate care e binevenită după agitația și tropotul ultimei perioade. E o zi frumoasă de primăvară întârziată cu soare blând, eu tocmai am ieșit de la serviciu și aștept autobuzul să mă duc acasă. Scrollez ecranul telefonului în timp ce, din când în când, trag cu coada ochiului să văd cât mai am de așteptat. Nu mult, autobuzul pe jumătate gol apare în depărtare iar eu îmi bag telefonul în poșetă și mă pregătesc de urcare.

        De obicei urc pe ușa din față dar de data asta renunț pentru că în fața mea un domn la optzecișiceva de ani, cu cârje sub ambele brațe, se pregătește să facă același lucru. Cu siguranță are nevoie de mai mult timp și loc de manevră pentru a se urca în autobuz așa că mă îndrept spre ușa din mijloc. Sunt multe locuri libere drept pentru care mă instalez pe un scaun din spate și îmi scot înapoi telefonul continuînd să citesc articolul din Dilema Veche. Nu trec însă de primele două rânduri când larma și freamătul din partea din față mă fac să ridic ochii.

        Autobuzul încă n-a plecat din stație iar șoferul, pe care îl văd doar din spate, gesticulează nervos cu mâinile în aer aplecându-se când peste volan, când peste balustrada de protecție strigând ceva din care nu înțeleg mare lucru. Devin curioasă și mă concentrez un pic ca să disting apoi cum, cu vocea din ce în ce mai stridentă și uitându-se către ușa din față, zbiară în toată regula  ți-am spus că vine peste cinci minute, ce nu înțelegi?! Jos, pe trotuar, bătrânul cu cârje încearcă să se asigure că a înțeles bine: Sigur vine altul? Daa, de câte ori să-ți mai spun omule, vine mașina aia cu trepte mai late, unde vrei să urci aici? Apoi, dându-și ochii peste cap, no, niii mă și la ăsta, nu cu una, cu două cârje și vrea să se plimbe cu autobzul!! pfff… Între timp, două doamne apărute în ultimul moment îl împing pe bătrânul care se mișca prea încet din dreptul ușii și urcă în viteză în autobuz. Se uită cu nepăsare la nenorocitul rămas în stație și își văd în continuare de ale lor.

        Vreau să mă ridic și să fug în față să-l ajut pe om să urce. N-ar avea nevoie decât de un pic de sprijin dar năucită de scena la care tocmai am asistat nu apuc să o fac la timp și autobuzul se urnește din loc. Nimeni nu schițase vreo intenție de ajutor. Nimeni nu mișcase un deget, nimănui nu-i păsase că omul n-a putut să urce. Mă doare sufletul și mă cuprinde o tristețe neagră ca norii aducători de furtună. Cu un aer absent, adus de spate și abia târșâindu-și picioarele, omul în cârje face pași înceți înapoi spre trotuar. Umilit, singur și neajutorat își va încerca șansa la următorul autobuz. Poate va avea noroc. Sau poate nu.

        Împietrită și încă în stare șoc îmi continui călătoria. În dreptul bisericii toți cei din autobuz își fac semnul crucii de câte trei ori. E ziua Izvorului tămăduirii, zi de sărbătoare în Săptămâna luminată.

        N-o să ne mai facem bine niciodată. Și nimeni nu va veni să ne salveze din mocirla în care trăim.carje

Share This:

Citește mai mult