old-letters-2238537_640

Cât timp se ține un secret?

        Se zice că nu e bine să ții lucrurile în interior și emoțiile în frâu și că e benefic să te descarci din când în când. Probabil psihologii au dreptate dar eu de când mă știu am preferat să țin totul pentru mine și să-mi port gândurile fără să împovărez pe nimeni. Foarte, foarte rar m-am destăinuit vreunei prietene și poate nici atunci în totalitate ci doar prin frânturi pe care le-am simțit mai ușurele. Asta e firea cu care m-am născut și nu cred că voi mai apuca să mă schimb vreodată.

        Pe de altă parte, se pare că întotdeauna am fost considerată persoana potrivită căreia să i te confesezi. Fără să vreau, fără să cer amănunte, fără să insist și fără să întreb m-am trezit mereu știind secretele altora și nu doar ale prietenilor apropiați. Uneori am încercat să opresc din fașă tăvălugul destăinuirilor în special atunci când simțeam că urmează să aflu ceva important de care mă temeam ca ulterior persoanei să-i pară rău dar nu am reușit niciodată. Când omul vrea să se descarce, nimic nu-l mai poate opri. Adevărul e că n-am trădat niciodată și buzele mi-au fost pecetluite indiferent dacă secretul a fost mare sau mic, dacă a fost de lungă sau scurtă durată pentru că da, există secrete care nu pot ține prea mult, cum ar fi venirea pe lume a unui copil și numai eu știu de câte enșpe mii de ori am fost printre primii care au aflat :)

        S-a întâmplat însă să îngrop în mine și secrete mai grele decât pietrele de moară și despre unul dintre acestea vreau să vă spun astăzi pentru că mă frământă puternic de ceva vreme. Sigur că nu o să dau nume și nici amănunte, totul va fi destul de vag pentru că secretul trebuie păstrat în continuare însă miezul și ideea în sine au un impact emoțional uriaș. Sau cel puțin așa mi se pare mie.

        Totul s-a petrecut cu câteva zeci de ani în urmă. 30, 40, 50… nu contează. Dragostea, pentru că despre asta e vorba, a fost la fel în toate timpurile chiar dacă fiecare generație crede că lumea a început odată cu ea. O fată tânără, studentă pe atunci, s-a îndrăgostit de un coleg de facultate. Acesta i-a răspuns cu aceleași sentimente și au trăit împreună o frumoasă poveste de dragoste așa cum sunt toate poveștile adevărate. Relația era tot mai strânsă și mai legată iar spre sfârșitul facultății cei doi au hotărât să se căsătorească. Toate bune și frumoase până când fata l-a prezentat părinților pe viitorul ei soț. Un om frumos, manierat, cultivat, cu simțul umorului, de aceeași religie și făcând parte din aceeași categorie socială. Un singur bai avea. Nu locuia în România, era străin și venise doar să-și facă studiile aici urmând ca apoi să se întoarcă acasă la el. Iar acum, după cei câțiva ani petrecuți în România, venise timpul să facă acest lucru. Voia însă să-și ducă mireasa cu el ceea ce pentru părinții fetei era total inacceptabil. De ce s-au opus atât de categoric, n-aș putea să vă spun. Probabil din cauza distanței, probabil de teama represaliilor comuniste, probabil din ignoranță și un sentiment al apartenenței prost înțeles… Motivele le știau doar ei iar între timp le-au dus cu ei în mormânt, cert este că n-au vrut să audă nici în ruptul capului de o astfel de căsătorie într-o țară străină. Fata lor trebuia să rămână cu orice preț aici și exact așa s-a întâmplat.

        Străinul a plecat în țara lui cu inima frântă sperând că după ce lucrurile se vor liniști va putea reîncepe lupta pentru a câștiga acordul familiei. La fel gândea și ea. Apoi și-au promis că își vor scrie în fiecare zi cu speranța cuibărită adânc în suflet că viața se va îndrepta în favoarea lor și că povestea lor nu s-a sfârșit încă. A urmat o vară chinuitor de fierbinte și lungă în care ea i-a scris zeci de pagini udate cu lacrimi. A așteptat poștașul cu sufletul la gură în fiecare zi dar acesta nu i-a adus nicio scrisoare. Nici măcar una. La toate epistolele ei nu a primit niciun răspuns, nici măcar o vedere, niciun semn de viață. Îndoiala i se strecura din ce în ce mai mult în inimă, tristețea nu îi dădea pace, nu mai avea somn, nu mai avea poftă de mâncare, devenise străvezie și suferea ca un câine. I se spunea că ochii care nu se văd se uită dar ea nu voia să creadă asta. O măcina dorul, o măcina îngrijorarea și spaimele îi răscoleau visele, sufletul îi era ferfeniță și inimioara îi crăpase în zeci de cioburi. Iubitul ei o părăsise pentru totdeauna și nu mai avea să-l vadă niciodată.

        Toamna a trecut greu ca o depresie, iarna a împietrit-o și mai tare, apoi s-au scurs alte anotimpuri și alți ani fără ca soarele și luna să țină cont de dramele mărunte ale pământenilor. Viața și-a văzut de cursul ei, peste câțiva ani fata s-a căsătorit cu altcineva, a făcut doi copii, i-a iubit, i-a crescut, apoi i-a văzut așezați la casele lor și s-a trezit devenind bunică. N-a avut cea mai reușită căsnicie din lume dar de bine, de rău, zilele s-au târât unele după altele și bucuriile s-au împletit cu necazurile așa cum se întâmplă de cele mai multe ori.

        Despre fata de altădată, ajunsă acum aproape de capătul drumului, am aflat secretul de care vă spuneam și care mă apasă. Iubitul ei din tinerețe i-a scris, nici mai mult nici mai puțin, decât 82 de scrisori timp de aproape un an de zile. Nici una n-a ajuns la destinație. Nici măcar un rând nu a înseninat ochii plânși de dor, niciun cuvânt nu a adus zâmbetul pe fața ei îngândurată, niciun plic nu s-a odihnit în buzunar ca o dovadă palpabilă a dragostei. Cum a fost posibil așa ceva? Simplu. Mama ei i-a ascuns toate scrisorile, avea înțelegere la oficiul poștal din sat și toată corespondența îi era adusă direct ei. A avut grijă ca o leoaică să dosească orice urmă, a fost vigilentă ca un animal de pradă ca nici cea mai mică bănuială să nu umbrească tăcerea pe care o impusese peste legătura dintre cei doi. Cum a lăsat-o inima să facă una ca asta, cum nu o durea sufletul să vadă cum fiica ei se dă de ceasul morții și să nu-i aducă o urmă de alinare… nu o să înțeleg niciodată. Mi se pare o cruzime de nedescris dar așa a fost. Dur și fără sentimentalisme. Pragmatic.

        Știu acest secret de mulți ani. Acum că au murit toți, mă bate uneori gândul să scot povestea la suprafață, să-i spun fetei de atunci și doamnei de acum că nu a fost părăsită și că alesul ei a iubit-o până la capăt. Totuși  nu cred că o s-o fac vreodată. Vorba mamei, mai bine să-ți pară rău că nu ai spus, decât că ai spus… old-letters-2238537_640

Share This:

Citește mai mult

etichete

Test. Descifrarea hieroglifelor secolului XXI

        Articolul precedent, cel cu reîntoarcerea la ”stilul tradițional” de viață, a stârnit mai multe controverse decât mă așteptam iar  reacțiile, atât pro cât și contra, au fost dintre cele mai diverse. Pe Facebook cineva a scris un comentariu care m-a lăsat pe gânduri: tare aș vrea să văd stilul tradițional la confecționat îmbrăcăminte, să le văd pe femeile de azi torcând, apoi intrând la război, făcând pânză, croind și cosând haine, nu mai spun de spălat în ciubăr cu leșie de cenușă, apoi îmblătit cu maiul și limpezit la fântână sau pârâu iarna… că-i tradițional…

        Mda… Mai știi, s-ar putea să existe și astfel de cazuri, doar am auzit de fundamentaliști care și-au propus, și de altfel chiar reușesc, să trăiască fără curent electric. Eu n-aș putea, adică sigur că aș supraviețui, dar cel mai probabil aș intra într-o depresie profundă fără să am mașina automată de spălat. Am prins vremurile în care nu aveam și tare greu mi-a fost. Bine, n-am apucat chiar să spăl rufele la pârâu că nici eu nu sunt contemporană cu Eminescu dar știu ce înseamnă să speli cu o Alba Lux, să pui rufele la înmuiat de seara, să razi săpun, să încălzești apa pe sobă, să limpezești în cadă, să hămălești haine ude și să te chinui să le storci. Lenjerii de pat și fețe de masă de bumbac grele ca naiba sau blugi care odată băgați în apă se întăreau ca tabla de ți se rupeau mâinile până îi storceai.

        Ați văzut vreodată o mâță care stă în fața tamburului mașinii de spălat urmărind  fascinată hainele care se învârt lovindu-se din când în când de hubloul de sticlă? Exact așa stăteam și eu după ce ne-am cumpărat prima mașină automată :)pisica

        Pe cuvânt, îmi venea să mă așez pe un scăunel cu o cafea în mână și să mă uit cum maşina lucrează în locul meu. Câteodată parcă mă înduioșez eu de mine însămi când îmi aduc aminte ce săraci eram dar totuși ce bucurii mari aveam când ne cumpăram un obiect nou, lucru care acum nu prea se mai ăntâmplă.  Cam în același timp cu noi și-a luat și vecinul de palier mașină automată. La noi în bloc, pe scara mea, sunt câte două apartamente la fiecare nivel iar între cele două apartamente există o încăpere comună folosită ca debara și uscătorie. Vine într-o zi soțul meu din uscător și-mi spune cu cea mai serioasă mină posibilă: pilotu’ (adică vecinul care lucra în aviație) și-a luat mașină mai bună ca a noastră, a lui nu doar că spală dar și întinde rufele. Cum adică, întreb foarte mirată, le întinde? iar el zice, dacă nu crezi, du-te și vezi cu ochii tăi. Mașină mai bună ca a noastră nu putea să existe, ce Dumnezeu, doar fusesem după ea până la București la primul Metro deschis la noi în țară așa că, intrigată la culme, m-am dus să văd. Și am văzut. Era soacră-sa care venea să îi ajute că aveau copil mic şi acum întindea rufele la uscat pe sârmă :)

        Multe rateuri am dat până să deprind obiceiul de a citi de fiecare dată ghidul simbolurilor de pe eticheta fiecărei haine. Ştiu că odată am băgat vreo cinci pulovere la spălat şi am mai găsit doar patru :) Unul intrase atât de mult la apă încât, jur, mai era bun doar pentru o păpuşă deşi iniţial îl purtase soţul. Lână adevărată, nu pna. Tare m-am mai supărat atunci dar până când nu mi-am făcut roz nişte bluze de dantelă albă tot nu m-am învăţat minte. După aia m-am pus cu burta pe carte. Poate exagerez un pic dar ştiaţi că sunt vreo patruzeci şi ceva de simboluri? (mai multe decât literele alfabetului)  şi ai ceva de muncă până să te prinzi cum stă treaba cu fiecare dintre ele. Cu siguranţă cele legate de temperatura de spălare le cunoaşteţi cu toţii dar dacă  fac un mic test şi o să vă întreb ce reprezintă simbolurile de mai jos, se bagă cineva? wash-care-symbols-21-638

        Şi ca să nu spuneţi că sunt rea, vă dau un indiciu: hieroglifele de mai sus sunt legate de modul de uscare a hainelor.

        Între timp, după atâţia ani de băut cafele în faţa hubloului, am devenit expertă şi aproape pot spune că mi-am dat doctoratul în materie. Ba chiar am devenit sâcâită şi nu las pe nimeni să se bage peste mine şi să-mi fure meseria. Soţul se ocupă (eventual) de curatarea masinii de spalat dar în rest eu le ştiu pe toate şi când spun toate, trebuie să mă credeţi pe cuvânt pentru că de ani de zile nu mai spăl nimic cu mâna. Începând de la elasticele de păr până la adidaşii lui fi-miu, bag absolut totul în maşină iar atunci când îmi cumpăr o haină nouă primul lucru la care mă uit este eticheta: dacă scrie că se spală doar manual, renunţ să o iau oricât de mult mi-ar plăcea iar următoarea mişcare inteligentă pe care ar trebui să o fac ar fi să renunţ treptat la hainele care necesită călcare :)

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

bread-making-1039261_640

Ce ți-e și cu stilul ”tradițional”

        Uneori trendurile introduse de mamele astea moderne (primele din istoria omenirii care își cresc copiii după principii sănătoase) mă disperă cu totul. Cu siguranță de când au fost copiii mei mici au apărut multe lucruri bune și s-au făcut descoperiri în beneficiul bebelușilor, dar pretențiile hipsterești ale expertelor în parenting depășesc de multe ori puterea mea de înțelegere.

        ”Pe vremea mea” nu erau inventate scutecele de unică folosință, pamperșii adică. Sau poate erau, dar ce știam noi, cei care ne petreceam diminețile la coadă la lapte și ne drămuiam pâinea pe care o luam pe cartelă… În fine, cel mai greu lucru atunci când erau copiii mici mi se părea spălatul zilnic al scutecelor și nu doar al scutecelor ci și al pantalonașilor și salopetelor pentru că orice pipi se solda cu schimbatul din cap până în picioare. Uneori se udau și păturica și cearceaful  ca să nu mai spun de accidentele cu numărul doi care mă aduceau în pragul disperării. Am crezut că n-o să se mai termine în veci perioada aia.

        Când am văzut prima dată un pampers m-am gândit că cel care le-a inventat a fost un geniu și dacă era după mine, îi dădeam un premiu Nobel. Mi s-a părut o idee genială, a doua ca importanță după descoperirea curentului electric și în consecință, nici să mă taie, nu pot pricepe de ce ar alege o mamă din ziua de azi să revină la scutecele textile. Dar, dacă vă vine să credeți, există femei care au ales să folosească în continuare cârpele. Și nu este vorba de un caz singular ci putem vorbi chiar de un curent în acest sens. Argumentele cu ecologia și planeta Pământ care trebuie protejată mi se par ridicole atâta timp cât pentru spălarea scutecelor de pânză se folosește detergent iar cele legate de bani nu mi se par suficient de puternice punând în balanță confortul și liniștea mamei.

        Timpul este cel mai prețios cadou pe care îl poate primi cineva și orice îți face viața mai ușoară este ca o gură de aer proaspăt.  Eu, cel puțin, asta îmi doresc cel mai mult, să am timp liber în care să mă pot bucura de viață, să citesc, să mă plimb, să văd un film bun, să stau la taclale cu prietenii, să nu mă grăbesc niciodată, să îmi permit un weekend de leneveală și să nu mai simt presiunea orelor care fug prea repede. E atât de reconfortant să îți petreci zilele într-un mod plăcut și să nu fii nevoit să te înhami la treburi care îți răpesc ore prețioase cum ar fi spălat zilnic de scutece…Ca să nu mai zic de munci cu hei-rupul gen pus zacuscă pe iarnă în cantități industriale sau cohălit în bucătărie înainte de sărbători până la epuizare.

        E adevărat că nu mă dau în vânt după gătit dar chiar nu îi înțeleg pe cei care își petrec toamna întreagă punând zeci de borcane cu dulceață și tone de bulion. Eu nu aș sta  să mestec ore nesfârșite în oala cu zacuscă sau în cazanul cu magiun când viața trece pe lângă mine ca un vis, când într-o clipire de ochi se perindă o generație întreagă și anii cei mai frumoși zboară ca vântul. Mi-aduc perfect aminte de perioada când prin magazinele alimentare bătea vântul și într-adevăr atunci contextul era cu totul altul fiind nevoit  să te pregătești pentru iarnă mai ceva ca o furnică. Sau, mai drăguț spus, ca o veveriță care își umple scorbura cu alune. Cumpăram câte 50 de kile de vinete pe care ne apucam să le coacem la prima oră a dimineții, apoi le piguleam fierbinți până îmi ieșeau ochii din cap și le adunam într-un vailing care părea că nu se va umple niciodată. Nu aveam congelator așa că vinetele se puneau în borcane care apoi se dădeau la dunst și trecea bine de miezul nopții când terminai cu toate. A doua zi erai leșinat de nu-ți mai trebuia nimic.

        Slavă Domnului că am terminat cu asta. Acum mai pun două-trei punguțe în congelator, așa de poftă și cam atât. Ce rost ar avea când se găsește mâncare pe toate gardurile și putem alege în fiecare zi altceva, când toată iarna atât piața cât și supermarketurile sunt pline de legume și fructe proaspete? Sigur că sunt aduse de pe alte meleaguri, sigur că nu au același gust ca vara, sigur că unele dintre ele sunt probabil modificate genetic dar nu mi-am propus să mănânc doar bio și nici nu mi-am impus niciun fel de regim alimentar sănătos. Mă obosește căutarea continuă și prețioasă a alimentelor încadrate în tiparele așa zișilor specialiști în nutriție apăruți peste noapte și obsesia de a verifica/ măsura/ evalua orice bagi în gură. Mănânc echilibrat și asta îmi e de ajuns pentru că nu-mi face nicio plăcere să-mi pierd timpul cu activități doar pentru a mă mândri cu ceva făcut în casă.

        Cunosc o mulțime de oameni care în fiecare toamnă cumpără cantități impresionante de struguri. Înțeleg să-ți faci propriul vin dacă ai via în spatele casei dar să devii producător de vin din struguri cumpărați mi se pare peste mână. Oferta de vinuri online este uriașă și printr-un simplu click poți alege orice sortiment, de la sec la super dulce, alb, roșu, rosé și ce-o mai fi existând că nu mă pricep așa bine la vinuri și nici nu mă dau în vânt după ele. Am în schimb o reteta de cocktail Margarita cu care mi-am impresionat toți musafirii :)

        Știu că fiecare om are hobby-urile sale și știu că suntem foarte diferiți dar asta cu reîntoarcerea la stilul de viață așa zis tradițional nu o înțeleg. Adică să prepari totul în gospodărie și să cumperi cât mai puțin din dorința de a trăi așa cum o făceau bunicii noștri care, vai de capul lor, greu trebuie să le fi fost. Asta dacă, bineînțeles, nu erau cumva moșieri. Ai mei nu au fost și munceau de dimineața până seara. Doar ca să facă pâinea cea de toate zilele o luau de la zero în fiecare an începând de la arat, semănat grâu, treierat apoi dus la moară și măcinat ca să nu mai spun câtă muncă era pentru făcut un cuptor de pâine o dată pe săptămână. Iar acum, după ce am ajuns la comoditatea de a trânti pe masă pâinea gata feliată să mă întorc, chiar și parțial, înapoi în timp? În vecii vecilor n-o să-mi iau aparat de făcut pâine. Și cu asta să-mi pierd vremea? O fi bună pâinea proaspătă, nu zic nu, dar pentru mine nu merită efortul. bread-making-1039261_640

         Voi cum stați cu timpul liber? Ce credeți, merită efortul de a face mai mult de cinci borcane de zacuscă și două de dulceață de gutui? Merită să faci zece cozonaci odată și trei tăvi de prăjituri iar în ziua de Crăciun să nu-ți mai poți ține ochii deschiși de somn?

Share This:

Citește mai mult

IMG_20171110_220956_resized_20171110_105810301

Ce poți face cu 9 lei

  • Poți cumpăra un balsam de buze de la Nivea. Cel clasic, albastru, fără aromă de căpșuni, cireșe sau vanilie și fără culoare e preferatul meu și cred că nu-mi lipsește din portfard de vreo 10 ani sau de când a apărut în România. IMG_20171110_220956_resized_20171110_105810301
  • Sau ai putea să iei un deodorant Rexona. Bun, eficient și fără să lase urme albe pe haine. La Lidl e cea mai bună ofertă.
  • Ai putea lăsa 9 lei în cutia milei de la biserică așa cum sunt unii care o fac duminică de duminică. Pentru niște sfeșnice aurite sau pentru un alt rând de odăjdii preoțești.
  • Tot 9 lei costă și două drumuri dus-întors cu autobuzul până în centru. Știu, e mai scump decât în București dar transportul nu e subvenționat în toate orașele.
  • Cu 9 lei ai putea să-ți iei 11 țigări dar ar fi păcat. Nu mai bine dai banii ăia pe o cutie de ciocolățele cu mentă? Nu scrie pe ele After Eight dar sunt la fel de bune.IMG_20171110_220730_resized_20171110_105725376
  • Tot 9 lei e un kilogram  de ardei că, de, a venit iarna și s-au scumpit din nou. Iar vinetele tot pe acolo sunt, la fel și roșiile cherry.
  • Ai putea să bei o bere în oraș cu 9 lei dar  nu chiar în orice oraș ci în unul mai mic, așa ca Turda de exemplu. Cu cât e  mai mare orașul, cu atât berea e mai scumpă. Sau ai putea să bei o cafea dar în niciun caz la Starbucks pentru că acolo nu găsești sub 15 lei.
  • Sau, pur și simplu, ai putea uita că ai 9 lei și să-i găsești după un timp în buzunarul de la blugi sau într-o poșetă pe care n-ai mai purtat-o de mult.
  • Cu 9 lei ai putea să… Dar o să vă spun după ce veți citi povestea de aici. E o poveste care se termină cu bine dar este foarte tristă, ca orice poveste în care un copil se îmbolnăvește de cancer. Și pentru copii la fel de grea ca și boala însăși, sau poate chiar mai mult, e frica de singurătate și disperarea că vor rămâne singuri pe un pat de spital fără mama care să-i țină de mână. Cu 9 lei ai putea să ajuți un părinte care stă zi și noapte pe un scaun lângă patul copilului bolnav. Scopul acţiunii, care se numește MagicHome, este de a strânge fonduri pentru a investi într-un centru pentru părinţii care au copii bolnavi de cancer. Un centru aflat lângă spital unde oamenii să se odihnească măcar un pic, să se spele și să-și gătească ceva pentru a putea înfrunta o nouă zi. În MagicHome-ul viitor, cel pentru care se strâng acum bani, vor putea fi găzduiţi mulţi astfel de părinţi. 30 de persoane vor putea fi găzduite 360 de zile pe an. Vor fi voluntari, vor fi terapeuţi care să vorbească cu părinţii. Este vorba de o casă situată lângă Fundeni, care are trei etaje şi pe fiecare nivel va fi câte un apartament cu patru camere. Este suficient să trimiteţi un sms la numărul 8844 cu cuvântul MAGIC pentru a face acest refugiu, care nu va fi exclusiv pentru părinţi, ci şi pentru copii. De foarte multe ori sunt copii care vin la tratament şi care, de exemplu, astăzi au de făcut trei analize, iar peste trei zile au de făcut alte analize. Unde să se ducă în tot acest timp?

        Eu am trimis acest sms de cum am aflat de proiect (vedeți print screenul de mai jos) și mă bucur că există oameni care își consumă energia în astfel de campanii. Donația este lunară și o puteți opri oricând cu un alt sms fără costuri suplimentare. Vă doresc tuturor să nu cunoașteți boala și să aveți gândul împăcat pentru că ați avut o clipă de generozitate.
Screenshot_20171108-133249

 

Share This:

Citește mai mult

IMG_20171108_160116_resized_20171108_091947544

De ce dau românii ”atenții”?

        Și nu vorbesc acum de clasica șpagă pe care o denunțăm, o ostracizăm dar pe care tot noi o întreținem ci de micile atenții pe care le oferim drept recunoștință pentru că cineva ne-a făcut un serviciu. De ce oare ne simțim obligați să dăm cadouri doar pentru că cineva și-a făcut datoria și a bifat niște puncte care îi erau trecute în fișa postului și pentru care oricum primește salariu? Am fost învățați că așa se face, că e bine să fim ținuți minte și  că poate o să mai avem nevoie pe viitor de aceleași servicii. Sau poate ne gândim ca data următoare să nu mai stăm la coadă și să fim serviți înaintea celorlați sau poate vrem să ni se rezolve problema pe loc și  să nu mai fim chemați a doua oară. Sau poate ni se pare că normalitatea este ceva excepțional iar atunci când cineva este amabil  considerăm că ne-a făcut un favor  depășindu-și atribuțiile de serviciu iar noi ne simțim obligați să-i răsplătim zâmbetul cu o atenție.

        Mi s-a întâmplat și mie. Și mi s-a întâmplat să fiu în ambele ipostaze, adică și să dau, dar și să primesc. Ieri dimineață așteptam autobuzul în stație când s-a apropiat de mine o doamnă micuță, mi-a adresat un salut stingher și fără alte cuvinte dar cu un zâmbet pe buze mi-a întins o ciocolată mică. A, nu, mulțumesc am sărit eu imediat refuzând să iau bucățica de Kinder. A insistat. O dată, de două ori, de trei ori. Te rog, te rog, ia-o că e foarte bună. Mă simțeam deja inconfortabil în fața rugăminților așa că i-am mulțumit, am prins ciocolata cu vârfurile degetelor de la mănușă  și am băgat-o în buzunar.IMG_20171108_160116_resized_20171108_091947544        Ne-am urcat în același autobuz, eu pe ușa din spate, ea pe la mijloc parcă ferindu-ne una de alta și asta a fost tot. O cunoșteam din vedere, știam cine este pentru că face parte din aceeași generație cu mine și dacă bine țin minte am fost colege de școală în clase paralele. N-o mai văzusem de 20-30 de ani până deunăzi când ea a avut treabă în instituția unde lucrez. Foarte curios, deși trecuse atâta amar de timp, ne-am recunoscut reciproc. Era puțin dezorientată și am ajutat-o să scrie o cerere. ”Ajutat-o” e mult spus, i-am spus doar ce trebuie să cuprindă cererea și unde trebuie să o ducă. Atât și nimic mai mult. Mi-a luat 3 minute sau poate chiar mai puțin dar sunt convinsă că s-a simțit datoare să mă recompenseze ca și când acel simplu mulțumesc n-ar fi fost suficient. Practic mi-a dat acea ciocolățică, o așa zisă atenție, pentru că am băgat-o în seamă.

        Îmi place să tratez oamenii exact așa cum aș vrea să fiu eu tratată și lucrul acesta mi-l spun în fiecare dimineață. Cu amabilitate, cu dorința de a rezolva și de a duce lucrurile la bun sfârșit. Recunosc că modul acesta de abordare s-a lipit de mine în anii petrecuți în bancă unde orice client trebuia să plece mulțumit. Unde lucrez acum problemele sunt mult mai diversificate și mai complexe iar multe dintre ele nu au rezolvare  (sau cel puțin nu în perioada imediată) dar o vorbă bună, o dovadă de compasiune și un zâmbet nu costă nimic. Să observi când un om intră în birou și să-ți ridici ochii din hârtii consider firesc și normal iar uneori, credeți-mă, și atât e suficient.

        Mă lovesc zi de zi de atâția amărâți cu o mulțime de probleme și pentru care venirea iernii echivalează cu o catastrofă și n-am cum să-i ajut. Așa cum se spune că banul la ban trage, cred că și sărăcia atrage după sine mai multă sărăcie, mizerie și foame. Și multă violență. Din păcate se întâmplă de multe ori ca oamenii ăștia să nu se lase ajutați. Pur și simplu trăiesc și acționează împotriva lor înșiși și nu profită de mâna de ajutor care li se întinde. De exemplu la mine în oraș autoritățile le-au construit un fel de case din containere unde de bine, de rău, aveau un acoperiș deasupra capului. Dar nu știu de ce minimizez efortul spunând ”un fel de case” pentru că, de fapt, erau case în toată regula. Sigur ați văzut și voi o astfel de casa din container, nu neapărat în zonele sărace ci in cele mai neașteptate locuri. (Eu am văzut prima dată în București, în Centrul Vechi și înăuntru era amenajat un magazin M·A·C, brand care n-are nici în clin nici în mânecă cu sărăcia din moment ce un ruj la ei costă bine peste o sută de lei). La început casele astea erau curate, aveau geamuri termopan, erau conectate la curent electric și la apă și aveau încălzire. E drept că băile erau comune dar aveau dușuri cu apă caldă și mașini de spălat. După ce ai trăit o viață întreagă în case de chirpici și ai dormit pe cartoane mucegăite lângă groapa de gunoi a orașului, diferența era de la cer la pământ.

        Oamenii erau mulțumiți și cu toate astea în câțiva ani s-a distrus tot. Și când spun tot, imaginați-vă un uragan care a măturat totul în cale. Au rămas doar niște stâlpi de susținere, câteva table îndoite, țevi ruginite și șobolanii care mișună nestingheriți pe sub fostele podele. Nu se mai poate locui acolo sub nicio formă. E ca și când ai sta sub cerul liber. Distrugerile n-au venit din afară ci de la ei, din interiorul micii comunități care locuia acolo. Acum cei care au rămas (din nou) pe drumuri caută cu disperare soluții să treacă iarna. E adevărat că statul dă ajutoare pentru încălzire dar pentru asta trebuie să dovedești că ai un domiciliu, că ai încheiat un contract de chirie, că te încălzești cu sobe pe gaz sau cu lemne. Trebuie să ai, cum zic ei, ceva la mână iar oamenii ăștia nu au nici măcar acte de identitate. Și culmea, din sărăcia lor lucie mi s-a întâmplat să mi se ofere o plăcintă cu brânză! Atențiile astea sunt oare înscrise în ADN-ul nostru, al celor care trăim pe plaiurile mioritice? Altfel cum oare de oricine, indiferent de poziția socială sau starea materială  simte că este de datoria sa să ofere mici cadouri celor cu care interacționează aflându-se de o parte și de alta a unui ghișeu?

        Plăcinta, spre deosebire de ciocolată, nu am luat-o. Și nu pentru că mâna care mi-a întins-o nu mai văzuse apa și săpunul de multă vreme ci pentru că pur și simplu știam că oricare dintre copiii femeii respective s-ar fi bucurat cu adevărat să mănânce ceva cald. Ieșea cu totul din discuție un astfel de cadou.

        În final trebuie să recunosc că mi s-a întâmplat și mie, și nu doar o dată, să procedez la fel. Ultima oară am dat o cutie de After Eight unei funcționare de la poștă care este întotdeauna extrem de serviabilă adică exact așa cum ar trebui să fie oricine lucrează acolo. Deci i-am dat-o pentru că se comporta normal iar normalitatea a devenit ceva ieșit din comun. Când credeți că se va termina cu obiceiurile astea aduse probabil de la curtea sultanului?

Share This:

Citește mai mult