De ce dau românii ”atenții”?

        Și nu vorbesc acum de clasica șpagă pe care o denunțăm, o ostracizăm dar pe care tot noi o întreținem ci de micile atenții pe care le oferim drept recunoștință pentru că cineva ne-a făcut un serviciu. De ce oare ne simțim obligați să dăm cadouri doar pentru că cineva și-a făcut datoria și a bifat niște puncte care îi erau trecute în fișa postului și pentru care oricum primește salariu? Am fost învățați că așa se face, că e bine să fim ținuți minte și  că poate o să mai avem nevoie pe viitor de aceleași servicii. Sau poate ne gândim ca data următoare să nu mai stăm la coadă și să fim serviți înaintea celorlați sau poate vrem să ni se rezolve problema pe loc și  să nu mai fim chemați a doua oară. Sau poate ni se pare că normalitatea este ceva excepțional iar atunci când cineva este amabil  considerăm că ne-a făcut un favor  depășindu-și atribuțiile de serviciu iar noi ne simțim obligați să-i răsplătim zâmbetul cu o atenție.

        Mi s-a întâmplat și mie. Și mi s-a întâmplat să fiu în ambele ipostaze, adică și să dau, dar și să primesc. Ieri dimineață așteptam autobuzul în stație când s-a apropiat de mine o doamnă micuță, mi-a adresat un salut stingher și fără alte cuvinte dar cu un zâmbet pe buze mi-a întins o ciocolată mică. A, nu, mulțumesc am sărit eu imediat refuzând să iau bucățica de Kinder. A insistat. O dată, de două ori, de trei ori. Te rog, te rog, ia-o că e foarte bună. Mă simțeam deja inconfortabil în fața rugăminților așa că i-am mulțumit, am prins ciocolata cu vârfurile degetelor de la mănușă  și am băgat-o în buzunar.IMG_20171108_160116_resized_20171108_091947544        Ne-am urcat în același autobuz, eu pe ușa din spate, ea pe la mijloc parcă ferindu-ne una de alta și asta a fost tot. O cunoșteam din vedere, știam cine este pentru că face parte din aceeași generație cu mine și dacă bine țin minte am fost colege de școală în clase paralele. N-o mai văzusem de 20-30 de ani până deunăzi când ea a avut treabă în instituția unde lucrez. Foarte curios, deși trecuse atâta amar de timp, ne-am recunoscut reciproc. Era puțin dezorientată și am ajutat-o să scrie o cerere. ”Ajutat-o” e mult spus, i-am spus doar ce trebuie să cuprindă cererea și unde trebuie să o ducă. Atât și nimic mai mult. Mi-a luat 3 minute sau poate chiar mai puțin dar sunt convinsă că s-a simțit datoare să mă recompenseze ca și când acel simplu mulțumesc n-ar fi fost suficient. Practic mi-a dat acea ciocolățică, o așa zisă atenție, pentru că am băgat-o în seamă.

        Îmi place să tratez oamenii exact așa cum aș vrea să fiu eu tratată și lucrul acesta mi-l spun în fiecare dimineață. Cu amabilitate, cu dorința de a rezolva și de a duce lucrurile la bun sfârșit. Recunosc că modul acesta de abordare s-a lipit de mine în anii petrecuți în bancă unde orice client trebuia să plece mulțumit. Unde lucrez acum problemele sunt mult mai diversificate și mai complexe iar multe dintre ele nu au rezolvare  (sau cel puțin nu în perioada imediată) dar o vorbă bună, o dovadă de compasiune și un zâmbet nu costă nimic. Să observi când un om intră în birou și să-ți ridici ochii din hârtii consider firesc și normal iar uneori, credeți-mă, și atât e suficient.

        Mă lovesc zi de zi de atâția amărâți cu o mulțime de probleme și pentru care venirea iernii echivalează cu o catastrofă și n-am cum să-i ajut. Așa cum se spune că banul la ban trage, cred că și sărăcia atrage după sine mai multă sărăcie, mizerie și foame. Și multă violență. Din păcate se întâmplă de multe ori ca oamenii ăștia să nu se lase ajutați. Pur și simplu trăiesc și acționează împotriva lor înșiși și nu profită de mâna de ajutor care li se întinde. De exemplu la mine în oraș autoritățile le-au construit un fel de case din containere unde de bine, de rău, aveau un acoperiș deasupra capului. Dar nu știu de ce minimizez efortul spunând ”un fel de case” pentru că, de fapt, erau case în toată regula. Sigur ați văzut și voi o astfel de casa din container, nu neapărat în zonele sărace ci in cele mai neașteptate locuri. (Eu am văzut prima dată în București, în Centrul Vechi și înăuntru era amenajat un magazin M·A·C, brand care n-are nici în clin nici în mânecă cu sărăcia din moment ce un ruj la ei costă bine peste o sută de lei). La început casele astea erau curate, aveau geamuri termopan, erau conectate la curent electric și la apă și aveau încălzire. E drept că băile erau comune dar aveau dușuri cu apă caldă și mașini de spălat. După ce ai trăit o viață întreagă în case de chirpici și ai dormit pe cartoane mucegăite lângă groapa de gunoi a orașului, diferența era de la cer la pământ.

        Oamenii erau mulțumiți și cu toate astea în câțiva ani s-a distrus tot. Și când spun tot, imaginați-vă un uragan care a măturat totul în cale. Au rămas doar niște stâlpi de susținere, câteva table îndoite, țevi ruginite și șobolanii care mișună nestingheriți pe sub fostele podele. Nu se mai poate locui acolo sub nicio formă. E ca și când ai sta sub cerul liber. Distrugerile n-au venit din afară ci de la ei, din interiorul micii comunități care locuia acolo. Acum cei care au rămas (din nou) pe drumuri caută cu disperare soluții să treacă iarna. E adevărat că statul dă ajutoare pentru încălzire dar pentru asta trebuie să dovedești că ai un domiciliu, că ai încheiat un contract de chirie, că te încălzești cu sobe pe gaz sau cu lemne. Trebuie să ai, cum zic ei, ceva la mână iar oamenii ăștia nu au nici măcar acte de identitate. Și culmea, din sărăcia lor lucie mi s-a întâmplat să mi se ofere o plăcintă cu brânză! Atențiile astea sunt oare înscrise în ADN-ul nostru, al celor care trăim pe plaiurile mioritice? Altfel cum oare de oricine, indiferent de poziția socială sau starea materială  simte că este de datoria sa să ofere mici cadouri celor cu care interacționează aflându-se de o parte și de alta a unui ghișeu?

        Plăcinta, spre deosebire de ciocolată, nu am luat-o. Și nu pentru că mâna care mi-a întins-o nu mai văzuse apa și săpunul de multă vreme ci pentru că pur și simplu știam că oricare dintre copiii femeii respective s-ar fi bucurat cu adevărat să mănânce ceva cald. Ieșea cu totul din discuție un astfel de cadou.

        În final trebuie să recunosc că mi s-a întâmplat și mie, și nu doar o dată, să procedez la fel. Ultima oară am dat o cutie de After Eight unei funcționare de la poștă care este întotdeauna extrem de serviabilă adică exact așa cum ar trebui să fie oricine lucrează acolo. Deci i-am dat-o pentru că se comporta normal iar normalitatea a devenit ceva ieșit din comun. Când credeți că se va termina cu obiceiurile astea aduse probabil de la curtea sultanului?

Share This:

13 thoughts on “De ce dau românii ”atenții”?

  1. Mie imi place ca aici in Franta nu se dau. Desi sunt unii romani care incearca sa implementeze obiceiul.
    Asa ca am ramas socata cand o colega f infipta , frantuzoaica, i-a promis agentului imobiliar o sticla de ceva, daca nu mai duce clientii sa viziteze apartamentul pe care pusese ea ochii . Pina la urma nu a avut apartamentul. Deci uneori nici faptul ca esti infipta, nici peschesurile nu te ajuta. Acum vorbeste invidia din mine, ca mi-ar place sa fiu mai infipta 🙂

    1. Mita și corupția nu o să dispară în vecii vecilor (vorbesc de alea la nivel înalt). Așa a fost de când lumea dar eu mă gândeam la atențiile astea mici care n-ar trebui să existe într-o lume civilizată.
      Și eu aș vrea câteodată să am mai mult tupeu…

    2. Lucrez în Franța într-o secție de Geriatrie convalescență. În general, pacienții oferă la externare o cutie destul de mare de bomboane personalului pentru îngrijirea acordată. Asta e tot un fel de atenție, nu???

  2. Bine zici ca-s de la curtea sultanului… Si nu cred c-o sa se schimbe vreodata, poate doar sa se mai diminueze, cum de ex in generatia mea spaga a fost ceva rar (am dat o sg data, si asta culmea, cand plecam din tara…)

    1. Prima dată am dat șpagă (și, doamne, ce groază mi-a fost) când eram la facultate pentru un loc mai bun în cămin. N-am dat bani că pe vremea aia erau mai prețioase cadourile gen băuturi, țigări sau salam de Sibiu.

      1. Ioana, mi-ai adus aminte de o tabara la Costinesti unde m-am dus cu un pesches pentru un loc de cazare mai bun. De jena ce mi-era, tot repetasem in gand scenariul cu dat cadoul si discursul aferent, ca eu cautam pe cineva si veneam din partea altcuiva.
        Si era o coada la cazare… Si cum era prima mea experienta de genul asta , am incercat sa plasez discursul si cadoul in vazul intregii lumi care statea la coada. Normal ca am fost refuzata, ba chiar persoana era foarte jenata de insistenta mea 🙂

        1. ”A mea” nu a fost jenată și până să încep eu discursul (că și eu îmi pregătisem unul) mi-a înșfăcat pachetul din mână și m-a rezolvat pe loc.

  3. Pe cand lucram in Romania, dar imi cerusem concediu pentru copil, in sensul ca bani n-as fi primit dar mi-ar fi mers vechimea, contabila mi-a dat adresa ei sa-i fac cica o vizita. Nu m-am dus, dar nici concediu n-am primit. Pai te pui cu sistemul?! Mai stiu multe din astea( si cred ca toti stim) dar invitatia asta in “vizita” si represaliile m-au socat cel mai tare.

    1. Da, pai noi am patit cand am emigrat. Olandezii voiau certificatele de stare civila reemise in original. Pe ale noastre le-au rezolvat parintii cu procuri, pe-al copilului ne-am uitat pe site in bucuresti, taxa de urgenta, max 3 zile. Asa ca ne-am dus cu 5 zile inainte, nu exista taxa de urgenta si dura 2 sapt. Dar daca dadeam de o cafea la fete, se rezolva pe loc. Mi-a venit sa vomit, dar am dat. Pt ca altfel trebuia inca o procura, prietenii nostri sunt oameni f ocupati, cum sa le cer sa-si ia o zi libera pt mine asa, curier, plus umblatura aici, ca ofiterul de relocare isi incheia mandatul odata cu aterizatul nostru, si singuri era mai greu. Am dat si am jurat sa nu ma mai intorc de buna voie sa-si bata cineva joc de mine…

  4. Langa Amsterdam este un orasel ( vechiul centru naval) care are une cartier facut din containere, in unele orase din Franta au facut din containere camine pentru studenti. Deci se poate trai bine si frumos intr-un container amejat, problema e EDUCATIA bata s-o bata vina. EDUCATIA e mai greu sa o faci cu adulti, mai bine ar fi ca primaria sa investeasca in educatia copiilor.

    1. O, da, se poate trăi foarte bine, am văzut și eu pe internet și niște super-case făcute din containere, nu-mi venea să cred ce idei geniale am văzut pentru amenajarea lor.

  5. Eu am o mare problema cu mita si “atentiile”. Nu pot sa fac asa ceva si piua. Si nu e vorba de jena, timiditate, sau mai stiu eu ce, ci de principiile mele peste care nu pot trece. Decat sa ma duc la un medic la stat si sa-i dau o “atentie” (chit ca e un pachet de cafea de 20 de lei), prefer sa ma duc la privat si sa dau 100 ron pe o consultatie (desi e de 5 ori mai scumpa decat atentia).
    Nu sunt zgarcita, imi place sa daruiesc, si nu doar apropiatilor, ci si strainilor, cand vreau sa le fac o bucurie, dar nu sunt dispusa sa cumpar bunavointa nimanui. Nu am dat vreodata mita, spaga sau atentie si sper sa nu ajung vreodata in situatia de a face asta.
    Cred ca noi, ca romani, trebuie sa ne mai reevaluam valorile si principiile, sa-l mai lasam in pace pe “asa se face”.

    1. Sincer, îți doresc să nu fii nevoită vreodată să îți încalci acest principiu. Dacă măcar jumătate din români ar gândi la fel ca tine, multe s-ar schimba în țara asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *