Rezoluții pentru 2019

        Sfârșitul de an bate la ușă și, deci, a venit vremea pentru noile rezoluții. Cele pentru 2019, adică. De mult nu m-am mai simțit atât de în vervă și atât de dornică de a face de toate. Am o mulțime de proiecte în cap și atâtea idei la dospit încât nu știu cum o să le fac față însă faptul că mi se învârt toate rotițele ca într-un perpetuum mobile îmi dă o energie pe care cu greu reușesc să mi-o stăpânesc. Eu zic că asta e ceva de bine iar  faptul că am ajuns la vârsta asta și nu mă simt deloc obosită mă face să mă uit cu admirație în oglindă și gândul că am idei și soluții pentru aproape orice îmi dă aripi. Sănătate doar să am și o să le duc la capăt pe toate.

        Avântul de care vă spun nu m-a cuprins așa dintr-odată lovindu-mă brusc în ziua de Crăciun ci a venit oarecum treptat în ultimele luni când am văzut că rezultatele muncii mele din ultimii ani s-au transformat în mici succese concretizate în cifre și propuneri de colaborare în social media în care mă tot învârt și de care nu mă pot dezlipi nicicum. Și care, recunoasc, îmi place la nebunie.

        Având însă atât de multe idei și pentru că uneori încep o sută de lucruri fără să le pot cuprinde apoi pe toate, simt că este absolut necesar să devin mai organizată și deci mai eficientă. Agendă în care să-mi notez ce am de făcut am avut de când mă știu și la viața mea am scris sute de liste, unele pentru propria inspirație, altele cu lucruri de făcut, altele doar banale liste de cumpărături. E adevărat că listele sunt un mare ajutor însă acum simt că am nevoie de mai mult și, mai exact, e musai să-mi deschid un productivity planner. L-aș putea și cumpăra dar nu văd de ce aș da 25 de dolari pe ceva pretipărit când, la fel de bine, (dacă nu chiar mai frumos) l-aș putea scrie eu cu mâna mea.

        Nu știu dacă acest planner a fost sau nu inventat de Alex Ikonn dar eu l-am văzut prima dată la el (pe YouTube, evident) iar  metoda lui de a-ți planifica obiectivele în cadrul unei zile mi s-a părut genială. Ideea pe care se bazează este că, pentru a fi cu adevărat eficient,  într-o zi obișnuită nu trebuie să îți propui decât maxim 5 sarcini de realizat (ideal ar fi 3 dar în orice caz nu mai mult de 5). Planificarea săptămânală are, de asemenea, 5 obiective principale de dus la capăt (câte unul pentru fiecare zi). Următoarele 5 vor fi secundare iar următoarele vor avea o și mai mică importanță. Dacă la sfârșitul săptămânii cele 5 obiective principale vor fi îndeplinite, satisfacția e garantată iar dacă și o parte din obiectivele secundare au fost finalizate, cu atât mai mult.

        Similar se procedează și în cadrul unei zile adică se stabilește cea mai importantă sarcină a zilei. Diferența față de un to-do list obișnuit este că acolo nu există o prioritizare și, chiar dacă din 7 sau 8 obiective la sfârșitul zilei ai bifat 5 s-ar putea să nu fi la fel de mulțumit ca și atunci când ai realizat doar un singur task dar acela e fost cel mai important. Ideea este să te concentrezi și să le iei în ordinea importanței. O altă idee de creștere a eficienței pe care intenționez să o preiau este tehnica pomodoro (inventată de Francesco Cirillo) care spune că eficiența maximă este atunci când lucrezi în calupuri de câte 25 de minute fără să te întrerupi sub nicio formă și după fiecare 25 de minute iei o mică pauză de 5. Sunt curioasă cum o să funcționeze la mine pentru că va trebui să-mi închid telefonul dar oricum vreau să aplic metoda asta atât pentru proiectele mele personale cât și la serviciu mai ales că văd că toată lumea se pare că îmbrățișează această idee. Legat de job am constatat că mă simt mult mai confortabil atunci când nu trebuie să îmi mai bat capul coordonând echipe așa cum am făcut-o ani de zile. Pentru mine viața este mult mai simplă așa mai ales că munca în echipă este un concept care pentru mine a însemnat de cele mai multe ori asumarea unor sarcini suplimentare și nicidecum delegara acestora așa că sfaturile ca cele de aici mă lasă rece.

        Asta ar fi deci prima rezoluție pentru 2019: un productivity planner pe care să-l țin la zi. Apoi, a doua ca importanță, să renunț la a mai cumpăra haine. Nu cred că va fi foarte greu mai ales că am făcut deja primii pași în această direcție și de trei luni nici măcar nu m-am mai uitat ce este prin magazine, nici online, nici în mall-uri iar când văd că, după ce am donat jumătate din conținutul dulapurilor, hainele rămase se așează frumos și ordonat pe umerașe fără haosul cu care eram obișnuită, parcă mai bucuroasă sunt cu această decizie. Iar pe locul trei ar fi niscaiva sport. În afară de faptul că umblu mult pe jos și în majoritatea zilelor reușesc să-mi fac norma de zece mii de pași, altă mișcare nu fac. Nu mi-a plăcut sportul niciodată și nu m-a atras decât dansul dar acela nu se poate numi sport… Nu o să mă înscriu la nicio sală, asta e clar, dar poate ceva exerciții pe covorul din sufragerie tot o să mă apuc să fac. Și o să mă opresc la aceste trei obiective, să nu fie prea multe ca să știu că le pot duce la îndeplinire.

         Pentru voi care este prima și cea mai importantă rezoluție de dus la îndeplinire pentru 2019?agenda

Share This:

Citește mai mult

7 verbe pentru 7 zile #44

        Am intrat în linie dreaptă cu pregătirile de Crăciun, a venit și prima zăpadă și înainte să începem să ne văicărim că nu mai vine odată primăvara, sintetizez săptămâna care tocmai e pe punctul de a se încheia:

  • Am scăpat și anul acesta de Secret Santa. Dintre toate obiceiurile de Crăciun, ăsta mi se pare cel mai aiurea, asta ca să nu folosesc cuvântul idiot. N-aș vrea să se simtă nimeni ofensat iar dacă vouă vă place acestă idee, good for you. Eu însă consider că sunt bani aruncați pe fereastră pe cadouri inutile de care nu se bucură cu adevărat nimeni și  care, după ce zac pe fundul unui sertar un an de zile, ajung, fie la gunoi, fie la un alt nefericit care intră în acest joc stupid.
  • Am închis doar pentru o clipă ochii și când i-am redeschis trecuseră deja zeci de ani. Cristina mea are deja copii și eu sunt bunică. Dacă nu m-aș uita în jur să văd câte s-au schimbat aș putea jura că totul a durat doar câteva secunde și toată viața mea de până acum s-a depănat ca un vis (astea au fost printre ultimele cuvinte pe care mi le-a spus bunica mea înainte de a muri. Aveam doar 16 ani atunci și nu prea am înțeles exact ce voia să spună dar mare dreptate a avut). Anyway, ce voiam să spun, e că ieri a fost ziua Cristinei și încă nu-mi vine să cred cât a crescut și că nu mai e un bebeluș.
  • Am cumpărat o față de masă roșie pe care am găsit-o după îndelungi căutări chiar sub nasul meu, adică la Kaufland. Mi-a intrat în cap că îmi trebuie neapărat roșu pentru masa de Crăciun (și nu numai, ci pentru toată această perioadă) și atâta m-am agitat până am scos-o la capăt. Nu că n-aș fi putut fără, doar în anii trecuți ca să creez o atmosferă festivă puneam o față de masă albă peste care așezam o traversă roșie sau, cum îi spune la noi, un fugător dar, na, când mă fixez pe o idee văzută pe Pinterest, greu mi-o mai scot din cap.
  • Am luat un brunch delicios  la Marty, restaurantul meu preferat din Cluj mai ales acum când au în meniu vin fiert și eggnog 🙂 Ador perioada dinainte de Crăciun când oriunde te duci se aud colinde, clipesc luminițe colorate iar lumea poartă căciuli caraghioase. Mâncarea la Marty mi-a plăcut întotdeauna, atmosfera e cozy iar chelnerii foarte amabili. De data asta am găsit un singur minus, oul meu poșat era puțin prea acru de la, probabil, prea mult oțet pus în apă. brunch
  • Am evitat cu succes aglomerația din magazine și am făcut ultimele cumpărături (cadouri de ultimă oră) pe internet.  Când nu știu ce să cumpăr, merg pe ideea de consumabile asta însemnând fie ceva bun de mâncat sau băut, fie cosmetice, adică ceva de care oamenii au nevoie, lucruri pe care le consumă fără a-i aglomera cu obiecte inutile adică genul de cadouri care se oferă la Secret Santa de care tocmai vă spuneam 🙂 Mai nou, de când poti comanda produse cosmetice online găsești tot felul de seturi cadou la prețuri mai bune decât dacă le-ai lua separat și, mai mult decât atât, sunt deja gata împachetate în ambalaje foarte atrăgătoare. Eu mă bucur întodeauna de un ruj, de un blush sau de un eyeliner dar pentru cine nu e pasionat de machiaj merg cu succes produsele de igienă, un gel de duș sau un săpun lichid mai fancy pe care nu îți vine să dai banii toată ziua-bună ziua dar de care te bucuri atunci când le vezi la tine în baie.
  • Am terminat curățenia generală, știți voi care, aia de ne mănâncă zilele înainte de fiecare sărbătoare de parcă ar veni musafirii să verifice dacă avem praful șters sub canapea sau dacă e ordine în sertare. Obicei pur românesc dar care intră cu siguranță la capitolul tradiții și obiceiuri de Crăciun. Cu ocazia asta am încercat o nouă variantă a pastilelor (sau tablete, nici nu știu exact cum le spune), din acelea care se pun în rezervorul de la wc și care colorează apa în albastru sau verde. Ei, acum au apărut pe piață unele mov cu miros de levănțică și mi s-a părut o idee foarte drăguță, așa că le-am luat. Dezamăgire totală. De mirosit, nu miros a nimic. Când tragi apa, vine într-adevăr mov, dar un mov închis și nici nu seamănă a lavandă dar nenorocirea cea mare e că apa din budă se vede neagră-maro de zici că e noroi sau că tocmai ai golit găleata cu apă murdară după ce ai spălat pe jos. Horror! Acum nu am cum să mai dreg treaba decât să aștept să mai treacă două-trei săptămâni și să se dizolve complet pastila aia. Nu are rost să pun una albastră peste, pentru că nu are cum să anhileze efectul primei. E prea intensă culoarea 🙂 Ce să faci, n-ai ce să faci… aventuri de gospodină.
  • Am comandat o carte pe amazon, The Little Book of Hygge. Puteam să o iau și de la Cărturești cu 36 de lei dar pe amazon am găsit-o cu 12, e adevărat că nu nouă dar în stare foarte bună, adică like new. Din păcate amazon nu livrează în România o mulțime de produse iar cărțile folosite intră în această categorie. Eu am comandat-o în Anglia și o să o iau cu prima ocazie când merg acolo care, by the way, va fi foarte curând. Hygge este un concept danez care adună în el plăcerile simple prin care viaţa de zi cu zi devine o bucurie, casele mai primitoare și oamenii mai fericiți iar dacă citești cartea și apoi aplici ceea ce ai citit ai toate șansele să devii un om cu adevărat fericit. Sau cel puțin așa susține autorul Meik Wiking care este CEO la Happiness Research Institute din Copenhaga 🙂 Deci asta va fi prima carte pe care o voi citi în 2019 și sper să fie un început promițător. little book

Voi cum intenționați să vă începeți anul?

Share This:

Citește mai mult

La ce vârstă se declanșează nesimțirea?

        De obicei nu amân pe ultima sută de metri cumpărăturile de Crăciun și nici anul acesta nu am lăsat să treacă începutul lui decembrie fără să mă simt complet pregătită, cu cadourile alese cu grijă (unele încă din vară!), cu bradul făcut, cu luminițele defecte înlocuite cu altele noi și cu decorațiunile scoase din cutii și așezate cu drag în fiecare colțișor al casei. Și totuși…

        Deși bănuiam că în Pepco e rupere de nori,  am intrat ieri să mai cumpăr o pungă de diamante pentru un mic proiect  a cărui idee de realizare mi-a venit inspirându-mă de pe Pinterest. În magazinul ăsta au tot felul de decorațiuni care mai de care mai frumoase și la niște prețuri incredibil de mici. De fapt, aveau, pentru că ieri nu am mai găsit aproape nimic, hoardele de cumpărători  atacând rafturile precum termitele. Recunosc că și eu am fost una dintre termite, doar de acolo mi-am luat diamantele de plastic de care vă spuneam, două steluțe cu gliter și un fulg holografic de gheață. Asta s-a întâmplat acum vreo lună dar ieri am fost destul de dezamăgită că n-am mai găsit ceea ce căutam. În schimb am văzut o hârtie de împachetat atât de frumoasă cum nici nu mi-am imaginat vreodată că există 🙂 Aurie, dar un auriu mai strălucitor decât aurul din bijuterii, un fel de culoare solară bătând o idee înspre cupru și cu o textură asemănătoare cu cea a pielii din articolele de marochinărie. De fapt ce vreau să spun e că nu avea un luciu așa cum are folia alimentară de aluminiu ci avea un fel de vinișoare care îi dădeau un aspect oarecum mat,  de piele tăbăcită și apoi vopsită, un soi de vintage glamouros dacă înțelegeți ce vreau să spun. Ideea e că arăta luxos și, văzând-o, mi-am imaginat imediat cât de chic ar arăta unul din cadourile mele într-un astfel de ambalaj doar că atunci când am văzut ce coadă era la casă mi-a picat fața și am renunțat.

        Problema e că subconștientul a prelucrat toată noaptea frustrarea mea și azi dimineață m-am trezit gândindu-mă la hârtia aia aurie, hotărâtă să fac orice sacrificiu pentru a intra în posesia unui sul. Carevasăzică de la serviciu m-am dus ață la Pepco cu emoții că nu o s-o mai găsesc dar am avut noroc. Am înșfăcat deci un sul de 2 metri și m-am așezat la coada care era cel puțin dublă față de ziua precedentă că doar proverbul cu leneșul mai mult aleargă nu degeaba a fost inventat. În magazin era cod roșu de caniculă iar eu eram încotoșmănită cu o geacă îmblănită, îmbrăcată ca pentru gerul de afară. Fularul mi-l scosesem de la gât ca să pot respira altfel jur că aș fi leșinat  sau aș fi început să urlu ca bebelușul din față care își pierduse ultima picătură de răbdare nefiind, pare-se, deloc pasionat de shopping.

        Coada înainta încet spre deloc deși erau trei casiere care se mișcau cu spor însă coșurile erau pline și clienții pisălogi. Toți aveau ceva de întrebat, de lămurit, de constatat, de răzgândit de zici că aveau în față tot timpul din lume. Oricum, indiferent de ce s-ar fi întâmplat și de cât de anevoios ar fi mers treaba, eu eram hotărâtă să-mi duc planul la bun sfârșit și să fac achiziția secolului. În fața mea erau două fete care sporovăiau vesel despre un Secret Santa sorbind din când în când dintr-un termos pe care și-l treceau una alteia iar în spatele meu, o mamă cu o fetiță care făcea un du-te vino continuu de la coadă la rafturi și înapoi nefiind hotărâtă dacă să-și ia papuci de casă cu vârful în formă de pinguini sau unicorni roz. Cei cu pinguini erau cu mult mai drăguți dar cum nu cred că o interesa părerea mea, m-am abținut. Cred că, în afară de mine, toți cei de la coadă erau însoțiți de cineva și toți păreau prinși în conversație doar eu eram singură. Singură e un fel de a spune pentru că eram de fapt cu ochii în telefon conectată cu 2000 de prieteni virtuali 🙂

        Cu toate astea, n-am putut să nu observ cu coada ochiului o jupâniță apărută din senin în dreptul meu ce părea pierdută în spațiu. Privea detașată în gol, relaxată, cu haina descheiată, cu poșeta pe un umăr și un coș plin cu produse agățat de celălalt braț. Era de vârsta celor două fete din fața mea, poate în ultimul an de liceu sau puțin mai mare. În orice caz i-aș fi dat maxim 20 de ani. Am avut impresia că e împreună cu fetele și n-am băgat-o în seamă. Dacă m-ar fi întrebat cineva de când stă pironită acolo n-aș fi putut să bag mâna în foc că nu era acolo dinaintea mea deși inițial nu o văzusem. Părea prelinsă pe lângă coadă și nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate unde îi era locul în rând.

        Deși mi se aprinsese un beculeț roșu de alarmă, am trecut cu vederea prezența donșoarei și mi-am văzut mai departe de Instagramul meu. După câteva like-uri și două comentarii, îmi ridic din nou ochii să mă pun la curent cu starea cozii. Mai aveam puțin și ajungeam la casă (era și cazul după mai mult de 20 de minute de când așteptam). Dar ce să vezi, tipesa de care vă spuneam, înaintase considerabil iar acum era aproape lipită de un domn în vârstă ce mai avea doar o persoană în față. Prezumția de nevinovăție m-a îndemnat să o consider fiica respectivului dar cum domnul nu se uita la ea și nici nu vorbeau nimic unul cu altul am dat pas acestei variante. Acum îmi era clar, era doar o nesimțită care profita de lipsa de atenție a celor care așteptau răbdători la coadă.

        Fac doi pași în față, o bat elegant pe umăr, ea se întoarce surprinsă în timp ce îi spun cu un zâmbet întins pe toată fața, calmă și destinsă dar suficient de tare încât să audă toată lumea: Știți, coada e acolo și îi arăt capătul rafturilor unde mame cu copii în cărucior și oameni în vârstă n-au nicio ezitare să aștepte civilizat să le vină rândul. Neagră la față, cu o privire ucigătoare de laser și urându-mă din toți rărunchii, fata face brusc stânga-mprejur și pleacă.  Justițiara din mine își savurează mica victorie abia când cei de la coadă, treziți din somnul cel de moarte, realizează că elementul nociv a fost înlăturat.

        Problema e că de fiecare dată când asist la faze din astea mă întreb de ce trebuie ca tot timpul eu să fiu cea care observă, eu să fiu cea care ia atitudine și eu să fiu cea care ia cuvântul în numele celor care asistă tăcuți și indiferenți la mitocăniile celor care se cred mai șmecheri decât plebea. Chiar ne curge indiferența prin vene? Iar dacă da, să nu ne mai mirăm atunci de ceea ce se petrece în jurul nostru. impachetat

Share This:

Citește mai mult

Ce NU îmi doresc de Crăciun

        Îmi place sărbătoarea Crăciunului și recunosc că o aștept cu nerăbdare în fiecare an. Înțeleg și celebrez atât latura religioasă dar în același timp mă bucur și de partea comercială plină de sclipici și luminițe fermecate iar kitsch-ul care împânzește străzile, orașele, magazinele, autobuzele și stâlpii de telegraf mi se pare absolut încântător. Dacă nu acum, atunci când? 🙂 Totuși am câteva chestii care apar cu regularitate în fiecare an și care, dacă nu îmi displac profund, e mai rău: de-a dreptul mă enervează.

  • Zilele libere date de guvern bugetarilor, categorie în care mă încadrez și eu de ceva timp încoace, anunțate în ultima clipă când nu mai apuci să-ți faci niciun program sau să pleci undeva pentru că deja totul este rezervat încă din vară. Zile libere pe care trebuie apoi să le recuperezi în sâmbetele lunii ianuarie. Pentru mine asta nu înseamnă decât weekenduri ratate și/sau zile de concediu luate cu forța. Pe cei care nu sunteți ”bugetari” și vă roade invidia vă asigur că nu este niciun geschäft. Dacă aceste minivacanțe ar fi anunțate cu 2-3 luni înainte ar fi cu totul altceva.
  • Mâncarea cumpărată și găătită în prostie. Nu înțeleg rostul tonelor de fripturi, a oalelor supradiensionate de sarmale și a platourilor de prăjituri care depășesc roata carului. Nimeni nu mănâncă cu două guri și nimeni nu poate da gata la o masă zece feluri de aperitive, apoi o farfurie de ciorbă, un fel doi trântit cu generozitate de gazdă și o bucată babană de tort de ciocolată fără să i se facă rău. De-aia mă doare sufletul când văd aruncate la tomberon, după sărbători, cantități impresionante de mâncare.
  • Tonele de vase de spălat după chiolhanurile pantagruelice de care ziceam mai sus. Mesele festive în familie cu toate neamurile adunate la ceas de sărbătoare sunt prilej de mare bucurie și sunt cele mai frumoase amintiri care rămân peste ani dar de ce oare însă trebuie să se folosească patru farfurii de fiecare persoană, trei pahare, două cești de cafea, ceai  și nenumărate furculițe și linguri, nu știu. Bonus platouri, tăvi și suporturi, tacâmuri de servit, boluri, castroane, ceșcuțe de smâmtână, frișcă și lapte și să nu uităm de tigăile, oalele, tăvile și cratițele pline de grăsime rămase pe marginea aragazului. Fără un astfel de ajutor ești mort. Sau poate nu chiar mort, dar ziua de Crăciun îți este total compromisă.vase murdare
  • Sfaturile ca cele de aici. După război, mulți viteji se arată și intențiile bune… sunt bune, ce să zic, dar nicio indicație, oricât de prețioasă ar fi nu poate înlocui munca în echipă. Hai cu exemplul personal și lasă prelegerile  că teoria o fi bună dar practica ne omoară.
  • Colindătorii care bat la ușă întrebând cu un zâmbet întins pe toată fața E voie la colindat? când de fapt ei vin la o mare cerșeală urbană. N-au pregătit niciun colind, nu știu melodia, de versuri nici nu poate fi vorba, urlă sau, de la caz la caz, șoptesc abia auzit o jumătate de strofă din care nu înțelegi nimic după care trântesc o petardă obosită care totuși face un zgomot asurzitor pe scara blocului în urma ei rămânând un miros înecăcios de ars. Și apoi au pretenția să le dai bani. Dulciurile le-am găsit, și nu doar o dată, aruncate pe jos. Ca să nu mai spun că uneori au plecat luând cu ei și decorațiunile prinse pe balustradă, adică beteala ieftină și cele câteva globuri de plastic prinse în coronița de pe ușă.
  • Cadourile de umplutură, gen ”să fie ceva sub brad”. Eu vă spun sincer că nu mai vreau să primesc nicio prostie pe care cineva să fi dat bani gen bibelouri de faianță în formă de reni, moși crăciun de plastic, suporturi de șervețele din fetru, lumânări în formă de brăduți pictați cu vopsea care se aprinde (da, am pățit-o și pe asta) sau aranjamente cu conuri de polistiren made in China. Ăștia chiar sunt bani aruncați pe fereastră.
  • Știrile de pe posturile tv cu blocajele din trafic de pe DN1, apelurile la 112 pentru indigestiile alimentare sau comele alcoolice și aglomerația din prima zi de după redeschiderea mall-urilor. Uneori înclin să cred că știrile acestea sunt preluate cu copy-paste din anul precedent pentru că nimic nu se schimbă.
  • Întrebarea Ce faci de Revelion? Pare a fi subiectul preferat de discuție în această perioadă și modul în care să spargi gheața atunci când nu ești un maestru în arta conversației. Nu știu de ce mă enervează atât de tare întrebarea asta pentru că până la urmă nu e nimic rău dar poate am și eu frustrările mele și de-aia îmi displace să mă întrebe cineva ce fac de Revelion.

Dar poate voi sunteți mai deschiși decât mine, deci… ce faceți de Revelion? 🙂

Share This:

Citește mai mult

Am fost la concertul lui Hrușcă

        Se spune că prima ninsoare începe atunci când Hrușcă își acordează chitara. Glumă, neglumă, exact așa s-a întâmplat ieri 🙂 Râd și eu la bancurile care se fac pe seama lui dar în același timp trebuie să recumosc că îmi place mult cântă iar în ceea ce privește colindele tradiționale cred că încă este cel mai bun. Sau, cel puțin, mie îmi place cel mai mult. Deja (dar ce spun eu, deja, când de fapt el e prezent pe piață de aproape 30 de ani)  colindele lui și-au făcut un loc bine stabilit între tradițiile de Crăciun alături de tăiatul porcului, salata boeuf, traficul infernal și cozile imense la cozonacii proaspeți din supermarket.

        Așadar, când am auzit că are concert m-am zbătut să fac rost de bilete pentru că voiam neapărat să-l văd. L-am mai auzit cântând live doar la Cenaclul Flacăra acum mulți, mulți ani și de atunci am rămas cu o oarecare nostalgie și cu dorința de a-l revedea într-o bună zi în carne și moase. M-am dat deci de ceasul morții, până la urmă am găsit bilete și, în entuziasmul meu, am ajuns printre primii din sală. De fapt întotdeauna când merg la un spectacol îmi place să ajung mai repede pentru atmosfera plăcută de dinainte, pentru așteptarea caldă și pentru politețurile schimbate cu cunoscuții pe care-i întâlnești în foaier. Urăsc să ajung în ultimul moment, să alerg pe holuri ca nebuna, să intru în sală când deja se estompează luminile, să ridic tot rândul în picioare ca să ajung la locul meu și apoi să mă trântesc epuizată pe scaun eventual răscolind poșeta în căutarea telefonului. Ca să-l închid, nu de alta. teatru

        À propos de telefon, la un moment dat, Ștefan Hrușcă s-a oprit din cântat, și, adresându-se publicului cu o voce pe care am crezut-o oarecum mustrătoare a spus: Văd că foarte mulți dintre dumneavoastră filmează… iar eu m-am gândit să vezi că acum zice că filmatul e interzis în timpul spectacolului, ceva de drepturi de autor și alte bla-blauri de-astea, dar el, nici vorbă… așa, filmați dragii mei și puneți apoi pe Facebook să vadă lumea ce frumos cântă Hrușcă 🙂 Foarte simpatic mi s-a părut și foarte realist. Să fim serioși acum, cine vrea să filmeze, filmează oricum, nu se împiedică într-un anunț de dinaintea începerii spectacolului așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor atunci când mergi la teatru.

        Concertul a durat o oră și jumătate, și, în afară de colinde a cântat o singură piesă în afara temei Crăciunului: Rugă pentru părinți pe versurile lui Adrian Păunescu. Emoționant până la lacrimi ca de fiecare dată. Poa’ să zică cine ce-o vrea, Păunescu are niște poezii de o sensibilitate și o profunzime greu de egalat. Ce dacă a scris și ode închinate lui Ceaușescu, ce dacă l-a pupat în fund pe dictator? Una e poetul, alta e omul și eu mă simt capabilă să fac o disociere clară. Cine nu reușește lucrul acesta, păcat de el. Pot să dau zeci de exemple de actori cu o reputație mizerabilă în viața personală însă cu o aură greu de egalat între vedetele de  la Hollywood. Primul care îmi vine în minte acum este Mickey Rourke care se distra snopindu-și nevasta în bătaie în timp ce era nominalizat la Oscar sau regizorul Wody Allen care s-a însurat cu fiică-sa adoptivă.. însă pentr asta filmele lor nu au scăzut la box office. Dar mă îndepărtez de la subiect și de ceea ce voiam să întăresc: Păunescu ar fi putut să le ridice osanale și lui  Hitler și lui Stalin dar în adâncul sufletului său a rămas delicat ca o floare iar poeziile sale de suflet nu au cum să nu te atingă în cel mai personal mod.

        Ștefan Hrușcă a cântat așa cum cântă dintotdeauna: frumos și fără efort, cu chitara sincronizatăă perfect pe voce și versuri, cald și senin, apropiat de ascultători și fără fițe de vedetă. A avut și acompaniament, doi băieți de la filarmonica din Arad, unul la o claviatură electrică și unul la percuție. Drept să spun percuția mi s-a părut la un volum o idee prea ridicat pentru că uneori acoperea cu totul chitara iar pianul făcea din când câte o microfonie foarte deranjantă iar asta s-a întâmplat de cel puțin 5-6 ori. Dacă e să analizăm din punct de vedere tehnic calitatea concertului, aș putea deci să spun că sonorizarea a lăsat cu mult de dorit.

        În rest, toate bune și frumoase. Sala superbă, lumea civilizată, luminile plăcute, decorul simplu și potrivit, atmosfera caldă și inimile deschise. La sfârșit a dat autografe tuturor, nu s-a grăbit să plece, nu s-a dat obosit și n-a strâmbat din nas atunci când publicul l-a asaltat. Un singur dor mi-a rămas neîmplinit, a lipsit, așa cum spunea mama, colinda colindelor, adică O, ce veste minunată! De ce o fi uitat Hrușcă de ea, nu pot să înțeleg.

Share This:

Citește mai mult