7 verbe pentru 7 zile #47

        Săptămâna mare. Pregătiri de Paști, curățenie, grădini înflorite, lalele și zambile, soare amestecat cu ploi, cumpărături, aglomerație, gânduri de vacanță. Am avut casa plină și niciun moment de plictiseală.

  1. Am vopsit ouă. Desigur că acesta a fost cel mai important verb al săptămânii și operațiunea a fost mult așteptată de Silvia care, timp de cinci zile, m-a întrebat din oră în oră când vine ziua de joi, Joia mare fiind prin tradiție programată vopsirii ouălor. I s-a părut un eveniment extraordinar și a participat cu toată ființa și îndemânarea de care a dat putință chir dacă de fapt mai mult a încurcat. De dragul copiilor am vopsit și câteva ouă mici de prepeliță care au ieșit adorabil. oua rosii
  2. Am tuns-o pe Ruxandra, adică așa a concluzionat Cristina pe Facebook după ce eu doar am îndreptat bretonul fetei pentru că, de fapt, hair stylingul fusese început de ea. Dar se pare că există o tradiție, și nu doar la noi în familie, ca bunicii să-și tundă nepoții. La noi, fără exagerare, s-a discutat subiectul ani de zile mai la nervi, mai în glumă după ce părinții mei, deci bunicii Cristinei, au tuns-o atunci când pe la vreo 4-5 ani au luat-o cu ei în vacanță. Oricum mie mi se pare că am făcut o treabă bună 🙂 breton
  3. Am cumpărat bilete de avion pentru un city break pe care o să îl facem de ziua mea cu destinația Dublin. Excursiile sunt cele mai frumoase cadouri pe care le pot primi, cele care mă bucură cel mai tare și care îmi vor rămâne pentru totdeauna, chiar și după ce nu o să mai fiu. O să stăm trei zile, de vinerea până lunea și dacă aveți sugestii cu ce am putea face acolo, nu ezitați să-mi lăsați în comentarii. Abia aștept să mă văd pe pământ irlandez și să beau o bere Guinness acasă la mama ei.
  4. Nu am citit nimic, nici filme nu am văzut și nu e de mirare avînd în vedere că am fost tot timpul cu bambinele care nu îți dau momente de respiro. Sau dacă ți le iei, e pe riscul tău 🙂 O secundă doar am fost neatentă și m-am trezit cu o gaură în ecranul telefonului. O găurică, de fapt, pe care nu știu care dintre ele a realizat-o și nici cu ce instrument pentru că arată ca și când ar fi o înțepătură de vârf de ac ceea ce cu siguranță fetele nu au avut la dispoziție. Degeaba am investigat cazul pentru că evident nimeni nu mai știe nimic 🙂 Este posibil deci ca gaura să se fi creat de una singură.
  5. Am găsit cea mai simplă soluție de a curăța cana de încălzit apa (fierbătorul) care se umpluse de depuneri de calcar. Nu numai că arăta urât dar, mai grav, atunci când turnam apa se desprindeau coji de depuneri care cădeau în pahar. Știu că există în comerț tot felul de pliculețe pentru detartrajul destinat special electrocasnicelor dar de data asta am ales metoda extremă: Cillit Bang. Am pulverizat în aparat, am lăsat soluția să acționeze un sfert de oră apoi am adăugat apă și am lăsat-o să fiarbă după care am am clătit cana de trei, patru ori cu apă curată. A ieșit ca nouă cu costuri minime. La noi la robinet curge o apa dura provenită din stratul de apă freatică, este adevărat că foarte bună la gust dar cu efecte devastatoare asupra electrocasnicelor.
  6. Am ales ca pentru masa de Paști să fac un meniu simplu, adică o supă, o friptură de porc și multă salată verde. Dacă acum nu mâncăm verdețuri, atunci când? Nici prin cap nu mi-a trecut să mai fac sarmale, doar abia luna trecută le-am terminat pe cele de la Crăciun ținute la congelator 🙂 Și tot în congelator am ținut și un cozonac cu nucă care s-a păstrat perfect de zici că era proaspăt. Tot secretul este ca atunci când îl decongelezi să o faci treptat și ”natural” adică nu la microunde pentru că altfel se usucă foarte tare. M-am săturat de gătit mâncăruri sofisticate care te țin cu orele în bucătărie (de fapt nu știu de ce spun că ”m-am săturat” pentru că niciodată n-am fost genul care să aspire la titlul de master chef). O friptură presărată cu ierburi aromatice și băgată la foc mic la cuptor este delicioasă și cu siguranță nu are cum să nu îți iasă. Simplu ca bună ziua. Singurul lucru care îmi lipsește ca să nu mă mai obosesc deloc este un cuptor incororabil beko, pe care să îl amplasez la înălțimea blatului din bucătărie ca să nu mai trebuiască nici măcar să mă aplec 🙂 Nu e chiar o glumă ci, din punct de vedere ergonomic, asta mi se pare chiar o idee uimitoare pe care am văzut-o prima oară în filmele americane.
  7. Mi-am depus actele pentru pașaport și în două săptămâni o să am unul nou-nouț. Electronic, cu cip, cu amprente și cu tot ce trebuie ca să mă plimb în toată lumea și să nu mai pățesc ca anul trecut când era să fac infarct înainte de plecarea în Canada când  neavând pașaport electronic (ci unul simplu, de tip vechi), m-am pomenit cu două zile înainte de decolare că am nevoie de viză. Pe de altă parte, nu știu ce se va întâmpla cu Brexitul și când o să-i apuce pe englezi să nu mai accepte cărți de identitate la intrarea în Regat. Mai bine să fiu pregătită decât să mă ia prin surprindere. Mă bucur că s-a trecut din nou la valabilitatea pe 10 ani și că am prins această modificare.

        Cam astea sunt noutățile, nimic spectaculos sau surprinzător. Mă bucur de normalitate, ceea ce vă doresc și vouă, sper să aveți cu toții sărbători frumoase cu liniște și bucurie, să fiți sănătoși și optimiști și să ne auzim cu bine.

Share This:

Citește mai mult

Cum să (nu) intri în sufletul omului

        Se oprea din foșnit hârtiile de pe masă, dădea radioul la minim și încremenea cu privirea îndreptată în jos într-o concentrare maximă cu scopul clar de a auzi fiecare cuvânt. Apoi, când cealaltă colegă punea receptorul în furcă, se repezea precipitat repetând de două, trei ori ca nu cumva să nu fie înțeleasă Ce-a zis, ce-a zis?? Astalaltă, micuța cum îi spuneam noi, se pierdea toată, se roșea ca racul și îi repeta cuvânt cu cuvânt discuția pe care tocmai o încheiase. Apoi , când rămâneam doar noi două în birou mi se plângea că nu mai suportă să dea raportul, că i s-a acrit de atâta curiozitate, că o deranjează enorm amestecul în treburile personale și că nu știe cum să facă să scape de interogatoriile care urmau după fiecare apel telefonic. Era înainte de apariția telefoanelor mobile când, legat fiind de cablu, nu aveai cum să ieși din încăpere atunci când simțeai nevoia de intimitate.

        Probabil vă sună cunoscut scenariul fiindcă ne-am confruntat cu toții cu astfel de specimene pe care le roade curiozitatea și care nu se pot abține de a se vârî cu forța în sufletul omului. Persoane care nu cunosc limita de discreție, care vor să știe tot ce ai făcut tu și tot neamul tău din momentul în care te-ai născut până ai ieșit la pensie sau te-ai coborât în groapă, cu cine te vezi, cu cine te-ai certat, ce-ai cumpărat, unde ai fost, când vii, când pleci și multe alte lucruri pe care nu vrei să le împărtășești cu toată lumea. Pentru că nu-ți face plăcere sau pentru că ești o fire introvertită, pentru că unele lucruri nu vrei să le faci publice sau pentru că pur și simplu persoana care te interoghează îți este antipatică.

        Sunt reguli de comportament pe care le înveți în cei șapte ani de acasă sau, dacă ai avut neșansa să fii mai puțin norocos și să te naști într-o familie care nu punea preț pe etichetă, înveți aceste norme pe parcurs căscând ochii și urechile și punând intuiția pe primul loc. Dacă te duce cât de cât capul este imposibil să nu-ți dai seama că întrebările tale deranjează. Dacă vezi că persoana din fața ta îți dă răspunsuri echivoce, dacă evită afirmațiile ferme, dacă se foiește, dacă o dă cotită ca să mă exprim colocvial, las-o baltă cu insistența dusă la extrem și nu mai forța un dialog care nu dovedește altceva decât o mare grosolănie. Nu toate subiectele sunt confortabile și nu oricine se simte în largul lui vorbind cu lejeritate despre lucruri sensibile. Oamenii sunt diferiți, vin din medii diverse, fiecare cu complexele lui, cu experiențele trăite și cu o educație care de multe ori impune anumite limite.

        Mă dau pe mine ca exemplu deși mă consider o persoană cu mintea deschisă și fără (multe) tabu-uri. Stau mereu și mă gândesc de ce mă deranjează să vorbesc despre anumite subiecte acum când trăim în epoca în care comunicarea este pe primul plan și când este atât de cool să scoți la suprafață experiențe sau chiar traume pe care până nu demult era de preferat să le lași îngropate. Mă uit în jur și văd o mulțime de colege care vorbesc cu nonșalanță și fără nici cea mai mică reținere despre menopauză, despre bufeuri, despre hormoni, ovare și amenoree de parcă ar fi în cabinetul medicului. N-aș putea să fac asta cu toate că sunt perfect conștientă că este o stare fiziologică absolut normală și că nu este nimic rușinos sau ceva de ascuns.

         Alt subiect pe care îl evit este legat de epilare. Ciudat, nu? acum când sfera de interes s-a extins și asupra bărbaților, când orice fir de păr în plus pare de prost gust și când imaginea contează mai mult decât oricând 🙂 Mă uitam deunăzi cu gura căscată  la o colegă care terminase vreo trei ședințe de epilare definitivă la un salon Nomasvello în Cluj și povestea cu entuziasm ce și cum se întâmplase acolo iar audiența, femei și bărbați deopotrivă, era în extaz. Poate exagerez, nu chiar în extaz, dar cu siguranță foarte interesată de subiect. Categoric, sub nicio formă, nu m-aș vedea în locul ei ținând prelegeri pe această temă deși, din nou, pentru aproape toată lumea este ceva absolut banal. Anyway, dacă visați la o piele ca mătasea, găsiți pe nomasvello.ro tot ceea ar trebui să faceți.

        Nu trebuie să fie vorba neapărat de subiecte cu impact emoțional gen religie sau orientare sexuală, unii oameni au rețineri în  a vorbi până și despre locul de muncă așa că sfatul meu ar fi să evitați întrebările directe care pot să deranjeze ca să nu deveniți copia persoanei de care vă spuneam la începutul articolului. Iar dacă vă întrebați ce fel de întrebări sunt nepoliticoase, cel puțin în viziunea mea, iată câteva pe care le consider mult prea intruzive: Când o să aveți un copil?, Când o să vă căsătoriți?, Este bunica ta? (am asistat la o astfel de gafă și nu era bunica, era mama… nu mai faceți presupuneri legate de vârstă), De ce aveai nevoie de asta? (când tu ești în culmea fericirii pentru noul cățel/pisică sau orice altceva legat de un hobby personal), Cât a costat?…

       Dacă omul vrea să-ți spună ceva, cu siguranță o va face dar niciodată nu-i cere să-ți destăinuie confidențe. Frumos este să-l descoperi treptat și nu să dai cu barda din prima. Sunteți pățiți? Ați primit vreodată întrebări care v-au blocat și la care nu ați vrut sau nu ați găsit răspunsul potrivit?intrebare

(mai mult…)

Share This:

Citește mai mult

De ce ne interesează banii din buzunarul altuia?

        Când turnul catedralei Notre Dame s-a prăbușit în flăcări am simțit cum mi-a intrat o săgeată în inimă. Stăteam cu telefonul în mână privind înmărmurită o transmisie live pe Facebook și nu-mi venea să cred că ceea ce vedeam era real și nu un film de groază. Nu înțelegeam cum este posibil să se întâmple o astfel de tragedie sub ochii mei și de ce îmi este dat să asist la această pierdere colosală pentru întreaga omenire. Cu sufletul la gură așteptam ca oroarea să înceteze și îmi punem toată speranța în pompierii francezi ale căror jeturi de apă ar fi trebuit să micșoreze vâlvătăile veninoase. Nu s-a întâmplat însă așa și turnul s-a prăbușit în vâlvătăi lăsând vederii o catedrală desfigurată în scrum. Nori uriași de cenușă, tristețe, emoție și deznădejde se ridicau spre cerul tulburat în timp ce pe ecranul telefonului emoticoanele înlăcrimate trimise de prietenii virtuali se înghesuiau să-și arate compasiunea. 900 de ani de istorie se surpau în flăcări.

        Mai departe nu m-a ținut inima să mă uit și cu sufletul strâns mi-am făcut de lucru prin casă. Când m-am trezit dimineața devreme urgia era sub control deși grandiosul edificiu încă fumega. Nu știu dacă tragedia Parisului a fost un semn de la Dumnezeu. Chiar dacă omenirea nu este pe drumul cel bun, nu cred în astfel de pedepse pentru că Dumnezeu este bun, nu răzbunător. Cred mai degrabă că a fost un accident nefericit, neatenție, probabil lipsă de profesionalism, prostie, neglijență, nepăsare, o vulnerabilitate nedescoperită la timp, a fost un incendiu cum din păcate au fost atâtea altele de-a lungul istoriei.

        Însă dincolo de tristețea și sentimentul neputinței în fața unei astfel de imense pierderi, ceea ce m-a surprins a fost extraordinara mobilizare a tuturor celor cărora  le pasă de ceea ce se întâmplă în lumea noastră efemeră. Limbi de foc nepotolite încă se zbăteau printre zidurile de piatră, încă mai ieșea fum de sub maldărele de moloz când, ca o rază de soare printre norii grei de furtună, a apărut anunțul primei donații pentru reconstruirea catedralei. Nici nu se luminase bine de ziuă când miliardarii Franței au anunțat donații de sute de milioane de euro iar de aici încolo tăvălugul dorinței de a face bine a început. Dincolo de catastrofa ce nu se poate descrie în cuvinte, incendiul a avut efecte uimitoare asupra oamenilor în a-i uni dincolo de toate diferențele de statut social, rasă sau chiar religie, subiect extrem de sensibil în cazul de față. Oameni de afaceri, companii, fundații, francezi și ne-francezi, comunități de pe tot globul, oameni simpli au sărit cu toții în ajutorul oferit refacerii monumentului simbol nu doar al Franței ci al întregii Europe.

        În adâncul lor oamenii au o latură de mare bunătate și e păcat că doar în momente de mare cumpănă pot să demonstreze acest lucru. Eforturile comune, atunci când se întâmplă, fac minuni de fiecare dată și s-a demonstrat că prin donații s-au realizat lucruri extraordinare. S-au salvat vieți, s-au amenajat tabere pentru refugiați, s-au construit spitale, cantine, s-au înființat școli în zone deșertice sau în vârfuri de munte, incubatoare pentru bebeluși prematuri și case pentru sinistrați, s-au restaurat monumente de artă și s-au sponzorizat competiții sportive, s-au salvat specii de animale pe cale de dispariție și s-au ecologizat zone infestate. Lista e lungă și ar putea continua și este foarte adevărat că unele din aceste realizări nu ar trebui să fie lăsate pe seama donațiilor benevole și că guvernele și autoritățile lumii ar trebui să se implice direct fiind de datoria lor. De multe ori însă nu o fac. Nu discutăm aici motivele incompetenței sau a reavoinței, ideea e că atunci când ajutorul oficial lipsește există această soluție alternativă a donațiilor publice.

        Sumele pentru reconstruirea catedralei sunt imense și după cum spuneam donațiile au început să curgă, lucru care pe mine m-a mișcat. M-am bucurat sincer când am văzut că există entuziasm și speranță în eforturi unite pentru acest scop înălțător care este arta. Pe de altă parte m-a surprins atitudinea celor care au comentat urât, a celor care au aruncat cu noroi și venin în încercarea de a degrada frumosul gest al donațiilor punând în balanță și comparând cu alte zone care au o nevoie acută de bani.

        E plină lumea de tristeți profunde și de rău. Sunt nenorociri oriunde te uiți dar niciuna nu o minimizează pe cealaltă și nici nu o acoperă ca și când nu ar exista. Sunt tragedii distincte, din zone distincte, toate la fel de grave și toate strigând disperat după ajutor. E nedrept și greșit să le comparăm, este urât să-i arătăm cu degetul și să-i judecăm pe cei care au băgat mâna în buzunar pentru a contribui la refacerea catedralei. Toate tragediile sunt grave, toate aduc suferință la diverse niveluri și toate trebuie tratate ca atare. Cât de meschin poți să fii să arunci cu noroi în cineva care donează bani într-un scop pe care el în consideră nobil doar pentru că tu dacă ai fi în locul lui ai face altfel? Desigur că în acest timp nu faci altceva în afară de a emite comentarii pe Facebook care explică doct și eventual exemplificat cu imagini emoționale că banii aceia aveau o mai mare folosință în alt loc.

        Dragi postaci care criticați înverșunat și atotștiutor, nu vă împiedică nimeni să vă îndreptați atenția către orice cauză umanitară, artistică, socială sau din oricare alt domeniu și să faceți campanie pentru strângere de fonduri. Puteți începe cu toaletele din fundul curții școlilor dacă asta vă doare cel mai tare (și mie mi se pare strigător la cer). Sau puteți să propagați numărul de sms prin care se donează 2 euro pentru spitalul oncologic pentru copii. Sau să vă alăturați unei asociații care se ocupă de salvarea animalelor abandonate și maltratate așa cum fac eu cumpărând mâncare de aici. Câinii sunt pentru mine un subiect extrem de sensibil, am mai scris despre asta, o să continui să o fac și o să donez bani de câte ori voi putea pentru adăposturile care se confruntă cu problema banilor nu doar pentru mâncare ci și pentru întreținere, pentru veterinar sau pentru vaccinuri care previn boli care pot fi mortale. Parvoviroza, de exemplu. Mi s-a reproșat, și nu doar o dată, de ce nu dau acei bani copiilor orfani de parcă era de interes public să-mi afișez pe internet bugetul de venituri și cheltuieli. (Pentru informarea celor care nu pot dormi noaptea de grija mea și a banilor mei, donez și pentru alte cauze nu doar pentru câini dar lumea te judecă și dacă faci și dacă nu faci, și dacă spui și dacă nu spui)

        Dar, ca să rămânem la domeniul artei, celor care sunt deranjați de faptul că în interiorul catedralei se oficiau slujbe ne-ortodoxe, le sugerez să își concentreze eforturile informative înspre monumentele României care sunt într-o stare deplorabilă și asta nu din cauza vreunui incendiu nimicitor ci din nepăsarea noastră, a românilor ne-catolici și ne-francezi. La sfârșitul acestei ierni s-a prăbușit acoperișul clădirii Băilor Imperiale, cea mai valoroasă construcție din Băile Herculane și locul unde împărații și regii Europei veneau la spa. Acestea sunt doar câteva exemple, desigur că fiecare este liber să își îndrepte atenția către ceea ce îi este mai aproape de suflet și cu ceea ce rezonează cel mai bine.

        Însă hai să nu mai bălăcărim degeaba pe cei care au alte puncte de interes și alte gânduri decât ale noastre, idei frumoase  care nu incomodează cu nimic. Într-o superbă și caldă solidaritate oamenii ăștia au pus mână de la mână să facă ceva și vor face. Nu e cazul să facă nimeni apoplexie pentru că s-au strâns atâția bani. Foarte bine. În afară de bani, pentru orice proiect e nevoie și de determinare și aș fi în stare să fac  pariu că Notre Dame va fi gata înainte de a se da în folosință metroul din Drumul Taberei. potofel

Share This:

Citește mai mult

Cerșetorii de primăvară

        Primăvara a explodat prin parcuri deschizând lalele roșii ca focul, pomii sunt grei de flori iar oamenii care au purtat toată iarna negru au renunțat la paltoanele greoaie și cizmele butucănoase și au trecut brusc la pasteluri, eșarfe imprimate și încălțăminte deschisă la culoare. Încrâncenarea din priviri și gesturi pare că s-a mai diminuat iar tristețea nu mai este atât de evidentă ca la -15 grade. Se apropie Paștile și asta se simte nu doar din fețele vesele pe care le întâlnești mai des decât în urmă cu două luni, ci și din numărul de cerșetori de toate rangurile care stau cu mâna întinsă la fiecare colț de stradă. Pentru că, da, de sărbători suntem mai buni (sau doar ne prefacem pentru a ne crea o imagine) și sperând că o parte din păcate ni se vor șterge cu buretele, băgăm mâna în buzunar atunci când ne ies în cale cerșetorii.

        Unii sunt amărâți, vai de capul lor, bătrâni cu pielea tăbăcită de soare, tremurând din toate încheieturile, cu riduri adânci pe față și cu mâini zbârcite, stând ghemuiți fără să scoată un cuvânt și având doar un carton sprijinit de bordura trotuarului pe care, cu litere îngroșate cu pixul, apare un mesaj agramat ce ar trebui să stârnească mila trecătorilor. Uneori scot portofelul și le dau câțiva lei de-o pâine deși știu că, cel mai probabil, în spatele suferinței lor se află un șacal care gestionează sume importante din banii adunați pe stradă. Alteori, când am mai mult timp și dispoziție filantropică, intru în patiserie și le cumpăr o felie de pizza sau un corn de care, nu știu de ce, mi se pare că nu sunt atât de încântați dar nu știu cum altfel să procedez.

        Copiilor în schimb nu le dau bani niciodată pentru că sunt prea mici să le cunoască valoarea. Le dau ceva doar dacă se nimerește să am la mine un baton dulce sau ceva de ronțăit. Dar nu despre copiii cerșetori și nici despre bătrânii lipsiți de șansă vreau să vorbesc azi ci despre cei în toată puterea vârstei care și-au făcut din milogeală un stil de viață. Despre țiganca ce stă cu copilul atârnat de piept de cel puțin cinci-șase ani (evident, în fiecare an este alt bebeluș) și care strigă după mine doamnă, doamnă, dă-mi și mie de-o pită, dumnezo’ să-ți dea sănătate, despre individul îmbrăcat ponosit care duhnește a alcool și care abordează pe toată lumea cerând o țigare, despre femeia care tocmai a ieșit din spital și nu are bani pentru biletul de autobuz care să o ducă acasă și despre tânăra care are șase frați mai mici și cărora le-a ars casa. Sau le-a luat-o apa, în funcție de anotimp. Tipologii diferite, povești diferite, aceeași esență.

        Niciunul dintre ei nu întreabă dacă ai ceva de lucru. Niciunul nu pare în căutarea unui job mărunt, ceva cât de mic din care să câștige 10 lei. Dacă ar putea face ceva pentru tine, dacă nu ai auzit de-un loc de muncă, dacă ar putea da cu mătura, dacă ar putea săpa o grădină, dacă ar putea spăla un geam sau o ușă. Nu întreabă asta,  așa ceva nu intră în calcul, nu are legătura cu realitatea pe care o trăiesc, nu este pentru ei, nu își imaginează un astfel de stil de viață. Să te scoli în fiecare zi la ora șase??

        Și nu vorbesc aici doar despre cerșetorii percepuți în marele stil clasic, cei de stradă care au existat în toate timpurile și de care aproape nicio societate nu poate să scape ci și despre cerșetorii în accepțiunea modernă, sutele de mii de paraziți care stau pe ajutoare sociale de ani de zile. Cei care trăiesc la limita subzistenței pentru că sunt prea leneși ca să facă altceva, orice altceva în afară de a fuma și de a bea cafea de la aparatul cu fise. Cred că nu trece săptămâna să nu văd la televizor cazuri în care oameni de afaceri disperați aleargă după muncitori pe care să îi angajeze. Și nu găsesc deși există sate întregi de șomeri, șomeri cu acte care nu se dau jos din pat pentru salariul minim pe economie plus bonuri de masă, plus transport asigurat la locul de muncă. Oameni în puterea vârstei, sănătoși tun, de cele mai multe ori fără nicio calificare, dar cu fumuri în cap și cu o aroganță direct proporțională cu micimea minții, oameni care nu lucrează de ani de zile și totuși trăiesc.

        Întotdeauna s-a găsit o soluție pentru ei. Iar soluția vine de la fraierii care muncesc din greu și care plătesc cele mai mari taxe din Europa pentru a trage după ei o armată de leneși. Fraierii care lucrează în disperare și țin cu dinții de un job bine plătit deși de multe ori sunt nevoiți să facă ore suplimentare pe care (unii) angajatori nu le recunosc, nu le pontează și nu le plătesc (dacă sunteți cumva în această situație, aflați răspunsul la multe întrebări legate de acest subiect, aici). Fraierii care după ce plătesc impozit pe salariu, contribuții de asigurări sociale și asigurări sociale de sănătate rămân doar cu ceva mai mult de jumătate de bani în mână. Și după asta urmează runda a doua, adică impozitele pe casă, pe mașină, pe teren, rovinieta și altele.

        Totuși, dacă stau să mă gândesc un pic, nici să cerșești nu e chiar ușor. Să stai cu mâna întinsă pe ploaie, vânt, zăpadă, arșiță, caniculă, pe orice timp doar ca să nu te angajezi, să stai pe străzi cu anii și să faci orice altceva în afară de a freca menta și a tăia frunze la câini  nu e pentru oricine. E doar pentru cei cărora mișcatul unui deget le produce oboseală cronică. Pentru restul celorlați, care nu cred în proverbul Munca a mai ucis oameni, lenea niciodată, există soluții ca cele de aici.

        Pe la voi cum stă treaba? Au apărut cerșetorii de Paști? sau de primăvară să le spunem?

workers-501396_1280

Share This:

Citește mai mult

Top cele mai persistente parfumuri pentru femei

      Al doilea lucru la care mă uit atunci când cumpăr un parfum este persistența. Primul criteriu de alegere este, evident, mirosul. Nu-mi place să dau banii pe parfumuri care se evaporă ca apa de ploaie și mă enervează să umblu cu sticluța de parfum în poșetă și să-l tot reaplic la fiecare două ore. Este adevărat că fiecare parfum se comportă diferit pe pielea fiecăruia dintre noi dar, în general, longevitatea nu diferă ca de la cer la pământ. Un parfum puternic rămâne un parfum puternic şi de obicei esenţele orientale sau cele cu aroma de vanilie le poţi detecta chiar şi după câteva zile.

        Îmi plac parfumurile la nebunie, am mai spus asta de o mie de ori, şi am o colecţie măricică de care sunt foarte mândră. Și atașată 🙂 Foarte rar mi se întâmplă să nu-mi placă deloc un parfum şi cam întotdeauna le găsesc cel puţin o calitate chiar dacă la prima impresie nu se află în topul preferinţelor mele. Iar să mă doară capul din cauza unui parfum (cum ştiu că păţesc unele persoane) nu mi s-a întâmplat niciodată. Astăzi o să fac o listă a celor mai persistente comori pe care le deţin la momentul de faţă, poate ajută pe cineva care este în căutarea unui parfum mai ales că săptămâna asta (din 8 până în 15 aprilie) este momentul perfect pentru cumpărături  pe notino.ro, site-ul împlinind 15 ani. Cu această ocazie au o reducere de  15% la toate parfumurile 🙂 Topul meu nu este făcut neapărat într-o ordine strict riguroasă pentru că nu pot cuantifica exact numărul de ore de persistenţă dar cu siguranţă toate parfumurile de mai jos merită atenţie. Să începem, deci:

  1. Eternity – Calvin Klein este un parfum floral din care răzbate puternic mirosul de garoafe şi este cel mai bine vândut parfum al acestei case de 30 de ani încoace, adică de când a apărut. Este sofisticat şi, purtându-l, te face să te simţi încrezătoare. Mie îmi este foarte drag pentru că este primul parfum adevărat pe care mi l-am cumpărat din banii mei atunci când, după revoluţie, au început să apară şi în România mărfurile străine.
  2. Crystal Noir – Versace – un oriental floral extrem de cald şi învăluitor. Nu scrie gardenia pe el deşi poate ar trebui. Gardenia e o floare pe care am descoperit-o în urmă cu mulţi ani la o expoziţie de flori şi am rămas fascinată de mirosul ei iar atunci când am dat de Crystal Noir amintirea acesteia m-a lovit în plin. Dacă ar fi să aleg un singur parfum pentru tot restul vieţii, acesta ar fi.
  3. Insolence – Guerlain – un parfum luxos pentru o seară elegantă în compania paharelor de cristal şi a candelabrelor strălucitoare. Greu ca o cortină de catifea nu este uşor de purtat dar pentru iubitorii de violete (sau toporaşi cum li se spune pe alocuri) este un must-have. Are un vibe oarecum vintage şi, din mai multe motive, mie îmi aduce aminte de mama care purta ceva asemănător în copilăria mea.
  4. Omnia Coral – Bvlgari – floral-fructat adică dulce acrişor. Îmi aduce în gând bobiţele de rodie proaspăt decojită, oarecum dulce dar nu în sensul bombonicios. Este strălucitor şi tineresc, merge de dimineaţa până seara şi la birou dar şi la o petrecere. L-am purtat la un Crăciun şi în luna martie când mi-am pus din nou acelaşi sacou, acesta încă mirosea a Omnia Coral. Jur.
  5. Aqua Allegoria Mandarine-Basilic – Guerlain este parfumul pentru care am primit cele mai multe complimente. Cu toate că este o apă de toaletă, rezistă incredibil de mult. Este un citric din care explodează portocala proaspăt decojită, nu deranjează pe nimeni, ba din contră toată lumea, începând de la copiii mici până la persoanele în vârstă, îl adoră. Este natural, răcoros şi vesel dar foarte, foarte puternic.
  6. Cabotine de Grès – cel mai verde şi curat parfum pe care îl ştiu. Are şi un pic de amăreală dar în sensul bun al cuvântului. Este un parfum complex şi neobişnuit pentru că are ceva care îl deosebeşte de alte parfumuri fresh şi cred că aş putea să-l caracterizez ca un verde condimentat. Merită precizat raportul calitate/preţ care este excepţional.

        Iniţial, din motive de marketing (cred) şi pentru ca titlul să sune interesant am vrut ca acest top să cuprindă doar 5 parfumuri. 5 şi 10 sunt numere rotunde şi atrag atenţia cititorilor dar nu m-am putut hotărî doar la cinci aşa că am lăsat şase. Treacă de la mine… Aştept acum propunerile voastre pentru a continua lista.parfumuri-notino

Share This:

Citește mai mult