Mare pocinog pe mine aseară în timp ce-mi uscam părul deși nu pot să spun că m-a luat chiar prin surprindere.  După ce în ultimele dăți a hârâit din ce în ce mai tare și mai urât, uscătorul meu s-a oprit definitiv. Nu a mirosit deloc a ars, nu a pocnit, nu a plesnit, nu a făcut flamă sau să apară vreo scânteie, nu s-a întâmplat nimic altceva decât că a încetat să funcționeze ”brusc, instantaneu și dintr-odată” cum obișnuia să glumească o profă de fizică din liceu. Iar acest lucru care m-a indispus teribil.

       Ce credeți că o să fac? O să-l arunc, bineînțeles, pentru că ”în zilele noastre” nimeni nu mai repară nimic. La Kaufland există chiar un loc special unde poți să arunci aparatele electrice de mici dimensiuni și știu asta pentru că nu demult mi-am dus acolo placa de întins părul. Desigur că nu chiar sari într-un picior când ți se strică ceva prin casă dar nici nu este o tragedie să înlocuiești un aparat care și-a trăit veacul. În primul rând pentru că acum se găsesc de toate și nu ai nevoie de pile pentru a cumpăra ceva, iar, în al doilea rând, pentru că prețurile au devenit foarte accesibile majorității dintre noi. Poți compara placi de indreptat parul ca să îți dai seama că am dreptate. Slavă domnului că nu  trăim într-o țară din lumea a treia și că oricât am cârcoti, suntem de fapt privilegiați de soartă.

        Dacă stau să mă gândesc un pic cred că am toate aparatele electrice pe care mi le-am dorit vreodată și aici nu mă refer doar la chestiile care țin de beauty gen ondulator de păr, perie rotativă, placă de întins, perie cu aer cald, bigudiuri electrice, epilator, încălzitor electric de ceară sau lampă cu ultraviolete pentru manichiură semipermanentă. De fapt nu le am chiar pe toate, pentru că îmi lipsește un aparat cu IPL (pentru cei care nu știu, asta este o tehnică de epilare definitivă cu lumină intens pulsată, în engleză Intense Pulsed Light) și deci, pentru că este la mine pe wishlist, de câteva zile stau pe google căutând după ”compara aparate Lumea IPL” și citind review-urile utilizatorilor. M-am fixat pe gama asta pentru că am înțeles că raportul calitate/preț este cel mai avantajos.

        Și în bucătărie am cam tot ce-mi dorește sufletul (sau mâinile, în cazul de față). Roboți, roboței, mixere, blendere, storcătoare, ”makere” de sandwich-uri, wafe, popcorn și alte alea, ba chiar am și un ascuțitor electric pentru cuțite. Și un desfăcător de conserve, tot electric, pe care nu îl mai folosesc de când toate conservele pe care le cumpăr vin cu cheiță. Trebuie să scap de el la fel cum m-am debarasat și de aparatul de feliere sau de cuțitul electric de tăiat pâinea. La momentul în care le-am achiziționat (în urmă cu 25 de ani)  păreau de mare viitor însă între timp lucrurile au evoluat și acum poți să cumperi de oriunde pâine sau mezeluri feliate.

        Ce nu am în bucătărie deși toate prietenele și colegele mele au, iar asta mă face să mă simt cumva ciudat, este un slow cooker, multi cooker sau  air fryer, aparatele despre care lumea zice că îți ușurează munca și că, practic, mâncarea se face singură. Nu știu ce să zic, pentru că nu știu cum funcționează,  dar dacă ar avea atâta magie, de ce s-ar mai plânge fetele că au pierdut tot weekendul gătind?

Read More

       Ieri am făcut doza ”booster” la vaccin și încă mă doare brațul în care am fost înțepată. Semnificativ mai mult decât dățile trecute dar nu atât de tare încât să sufăr. Cu toate astea, e un lucru care îmi reamintește constant iritarea pe care am simțit-o când am fost oarecum obligată să fac și a treia doză. Nu pentru că aș fi o antivaccinistă, departe de mine acest gând, însă voiam să mai amân puțin. În luna octombrie am făcut covid și, după cum mi-au spus doi medici, acest lucru mi-ar fi asigurat o imunitate crescută pentru următoarele șase luni. Deci undeva pe la începutul lunii mai m-aș fi dus de bună voie. Dar ce te faci când certificatul de vaccinare nu îți mai este recunoscut și nu mai poți călători fără să te carantinezi și fără să faci enșpe mii de teste pe bani. Două doze nu mai sunt suficiente, e musai să ai trei. Și cum soțul meu este în Anglia și deci trebuie să călătoresc, nu am avut de ales.

        Văd că nu se mai termină cu omicronul soarelui și parcă toată viața noastră a ajuns să se învârtă în jurul acestui subiect. M-a lovit râsu-plânsu azi la prânz când am deschis YouTube-ul să mă uit la un filmuleț în timp ce mănânc. Fiind singură când mă așez la masă, dau de obicei drumul la ceva ușurel care să nu necesite multă atenție dar care să îmi țină totuși companie. Justine Leconte , o tipă pe care o urmăresc și este franțuzoaică ce locuiește la Berlin, a venit cu un titlu care mi s-a părut interesant: Pinterest trends that will take over 2022, adică ceva de genul tendințele care vor cuceri lumea în 2022. În modă, desigur, pentru că tipa e designer vestimentar. Și cu ce credeți că a început? Cu pijamale și cu haine de stat prin  casă că cică pandemia se prelungește și că oamenii asta caută. Haine lejere și confortabile. Și că dacă tot lucrează de acasă, sunt interesați de pijamale din mătase și alte materiale scumpe și de treninguri și halate de lux. Sigur că nici ea, nici altcineva nu are de unde să știe cât mai ține nenorocirea asta dar mi s-a părut o mostră de pesimism de care chiar nu aveam nevoie.

        De altfel se pare că în toate aspectele lumea e pregătită să accepte transfomări la care altădată nici nu ne gândeam. Să nu te mai îmbrățișezi cu prietenii după o lungă despărțire, să nu mai pui mâna pe clanțe, să porți mănuși când împingi căruciorul în supermarket sau să alergi în parc purtând mască pe față… Iar acestea sunt exemple mărunte, din viața de zi cu zi, dar transformări radicale vor fi și la nivel macroeconomic, dacă pot să spun așa cum ar fi clădiri de birouri certificate sub numele de The IMMUNE Building Standard™. Ce înseamnă asta? Clădiri în care angajații nu doar să se simtă dar și să fie în siguranță din punct de vedere al sănătății adică să existe sisteme eficiente de purificare a aerului, materialele de construcție să fie prietenoase cu mediul, să existe spații de carantină (zone special concepute, complet echipate și gata de utilizare în cazul nevoii imediate de a izola persoane expuse) și alte amenajări care în trecut erau specifice doar spitalelor, clinicilor medicale și  „camerelor curate” dedicate cercetărilor de laborator. Dacă vă interesează subiectul, mie mi se pare foarte interesant deși încă pare de domeniul SF, puteți citi mai multe aici.

        Deci… am făcut vaccinul, două doze, după 6 luni m-am îmbolnăvit de covid (formă ușoară, fără complicații, dar totuși boală), am făcut boosterul, mă lăsați acum în pace? Putem reveni la viața normală? sau ne regrupăm forțele pentru ”noua sub-variantă Omicron, apărută în urmă cu câteva săptămâni, care ridică semne de întrebare şi este monitorizată cu mare atenţie de oamenii de ştiinţă”? Nu e glumă, am citat de pe site-ul Digi24. 

 

 

Read More

        Scriu azi câteva rânduri în completarea articolului precedent și asta în urma unui comentariu pe care l-am primit atunci legat de colegii de serviciu, oameni pe care viața mi i-a scos întâmplător în față dar care și-au pus amprenta definitiv asupra mea. Unii, de cele mai multe ori, în bine, alții… specimene cu care sper să nu mai am de-a face în vecii vecilor.

        Relațiile de la serviciu se împart în două mari categorii: cele pe verticală, adică subaltern-șef, și cele pe orizontală adică cele între colegi, oameni aflați pe aceeași treaptă ierarhică. Din punctul meu de vedere este mai ușor să faci față unor relații toxice atunci când vine vorba de colegii de birou pentru că, oarecum, chiar dacă împarți aceeași încăpere zi de zi, poți să te fofilezi și să nu interacționezi cu aceștia decât în cazuri extreme. Pe șefi însă, chiar dacă îi vezi mai rar, nu ai cum să îi ocolești atât de ușor și , desigur, nu ai cum să îi ignori pentru că, inevitabil, depinzi de ei.

        Am avut șefi de la care am avut numai de învățat și cărora o să le port mereu respect. Lideri adevărați. Dar am avut parte și de șefi care erau convinși că dacă ceva nu ieșea bine întotdeauna alții erau de vină, șefi care nu știau să convingă pentru că nu aveau argumente, nu știau să coordoneze, să verifice, să prevadă și, cel mai grav, aveau impresia că sunt sabotați în permanență. Toată lumea complota împotriva lor și cel puțin jumătate din membrii organizației le vânau ”tronul”. Pentru aceștia a fi autoritar însemna a ridica tonul. Din fericire în majoritatea timpului, șefii pe care i-am avut au fost ok. Nu pot să spun că au fost de nota zece cu steluță (cu excepția unuia) dar un ”ok” pot să le dau.

        De-a lungul timpului am avut norocul să întâlnesc oameni extraordinari care din simpli colegi mi-au devenit prieteni pe viață și cu care, chiar dacă mă întâlnesc destul de rar, pot să reiau discuția de acolo de unde o lăsasem în urmă cu câțiva ani. Îmi aduc aminte cu drag de toate activitățile pe care le făceam împreună chiar dacă uneori erau lucruri pe care le detestam cum ar fi ședințele de vânzări, două pe zi, una înainte de începerea programului cu publicul, cealaltă la sfârșit. Oricât ai fi de entuziast sau de dedicat carierei, la un moment dat ți se apleacă de atâta analiză și bătut apa-n piuă. Dar partea frumoasă era că făceam parte dintr-o echipă adevărată și acolo, în fața unui flipchart mâzgălit cu tabele și grafice, ne susțineam reciproc și aveam sentimentul împărtășirii acelorași valori.

        Câteodată, în timp ce rememorez anumite scene, îmi dau seama de diferențele enorme în ceea ce privește unitatea unui colectiv și legăturile create între colegi. Îmi aduc aminte de o instruire sau ședință sau ceva adunare din asta cu scop propagandistic când trainerul sau cel care vorbea acolo în față, a avut nevoie de un perforator sau un capsator sau ceva de genul ăsta și toți colegii au sărit să-l servească, ba chiar unul dintre ei a coborât două etaje să îi aducă ce îi lipsea. Amabilitate dusă la extrem. Știu că s-a râs mult atunci pe tema asta pentru că cel care plecase a lipsit cam mult și cumva s-a dat peste cap tot programul întâlnirii.

        Deunăzi, în alt context, în alte timpuri și cu alți oameni în jur, a deschis ușa un coleg din biroul alăturat întrebând dacă nu are cineva o foarfecă pe care să i-o împrumute pentru câteva minute. Din patru oameni câți eram acolo, nimeni nu a catadicsit nici măcar să își ridice ochii din monitor, darmite să îngaime două vorbe. A repetat omul întrebarea și am fost singura care i-am răspuns spunându-i că îmi pare rău că nu pot să-l ajut dar nu am. Ce pretenții de lucru în echipă să mai ai? ce colectiv, ce prietenii să mai legi? Bună ziua, bună ziua și cam atât… deși uneori și să caști gura e greu.

        La serviciul meu de acum am pe unul, un bărbat undeva la 60 de ani, care, jur, nu răspunde la salut niciodată. Dar niciodată. Nu să zică el primul, că asta ar fi deja prea mult, dar îi spui bună dimineața, e la doi metri în fața ta, se uită la tine cu o privire seacă și tace. Nici măcar nu clipește din ochi în semn de recunoaștere. E, cum ar fi zis bunică-mea, cum îi mutu’ mai voinic. Mi-am tot zis că îl las în plata domnului și nu-l mai salut dar, efectiv, uit. Așa mi-e de încetățenită ideea asta că atunci când te întâlnești cu cineva trebuie să îl saluți încât nu reușesc să îmi înfrânez acest obicei social intrat deja în sânge chiar dacă omul mă scoate din sărite.

        Ciudat este cum prima dată îmi vine în minte exemplul acesta negativ deși este singurul printre atâția zeci de oameni cu care am fost colegă prin locurile pe unde am lucrat. Dar așa se spune, că o experiență neplăcută ai tendința să o povestești mult mai des decât un lucru bun care ți s-a întâmplat. La voi cum e? ați legat prietenii adevărate cu colegii de serviciu? Eu am rămas cu 5 prietene în adevăratul sens al cuvântului și cu multe alte persoane cu care îmi face mare plăcere să mă reîntâlnesc. Dar, desigur, numărul are încă unde să crească.

Read More

        E întrebarea pe care mi-am pus-o nu o dată, ci poate de o mie de ori. Până la urmă faptul că 20 de ani din viață mi i-am petrecut lucrând într-o bancă înseamnă, după un calcul simplu,  că mai mult de jumătate din cariera mea s-a desfășurat în acest mediu (și când spun ”jumătate”, o fac gândind în cel mai optimist mod posibil nevrând să dau crezare zvonurilor care se aud din ce în ce mai des legate de propunerile ca vârsta de pensionare să se ducă undeva înspre 70 de ani. Asta ar fi într-adevăr ceva horror). Nu spun că se întâmplă în fiecare zi, dar de multe ori când trec prin fața clădirii unde am lucrat o grămadă de ani, îmi vine în minte întrebarea: mi-ar plăcea să mai lucrez într-o bancă? Iar răspunsul e și da, și nu.

        Dacă ar fi să fie, cu siguranță nu mi-ar plăcea în back-office. Muncă de conțopist fac și acum, e drept că în alt context, și mi se pare cel mai plictisitor lucru din lume. Toate satisfacțiile profesionale pe care le-am avut lucrând la bancă au venit din interacțiunea cu clienții. La începutul începuturilor m-am ocupat doar de partea de depozite și încă îmi aduc aminte că ”am prins” perioada în care inflația urcase până la cer iar dobânzile se învârteau în jurul a 60-70% cu un maxim de 85% pe termen foarte scurt, adică o lună. La liniile de credit se ajunsese în pumctul critic în care dobânda explodase la 110% și atunci a fost momentul în care multe firme au dat faliment. Asta se întâmpla prin 94, poate 95… și încă persoanele fizice nu erau creditate de bănci așa cum le știm în accepțiunea termenilor de azi, ci doar de CEC. De aceea nu aș putea să spun ce dobânzi erau la împrumuturile acordate populației dar ce știu cu siguranță este că încă nu apăruseră creditele de consum. Lumea se împrumuta doar pentru a-și cumpăra locuință.

        Partea de creditare, care s-a dezvoltat enorm după ce piața s-a umplut de bunuri de larg consum, a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult. Consilierea clienților și discuțiile pe care le duceam cu aceștia îmi făceau plăcere și știam că întotdeauna puteam să găsesc cea mai bună soluție pentru ei. Indiferent că erau credite ipotecare, credite de consum, overdrafturi sau carduri de credit sunt convinsă că nimeni nu a plecat din fața mea fără să fie pe deplin lămurit. Ba, în plus, îi instruiam și cum pot să își calculeze singuri acasă, printr-o simplă funcție în Excel rata pe care ar avea-o la o anumită sumă împrumutată pe o anumită perioadă. Simulări, carevasăzică. Sau dae calculator. Dacă sunteți unul dintre puținii fericiți care nu au încercat niciodată să își ia un credit, probabil nu știți ce însemnă ”dae” dar e abrevierea de la dobânda anuală efectivă. Pentru că pe lângă procentul de dobândă, cu pași mici dar siguri, băncile au început să adauge tot felul de comisioane mărind exponențial costul creditării. Comision de analiză, comision de risc, de gestiune, de mentenanță, de întârziere la plată, de rambursare anticipată, de te miri ce… că nici nu le mai țin minte.

       A venit apoi criza din 2008 când toată economia mondială s-a prăbușit și implicit creditarea. La bancă nu a fost rău nici atunci, aveam enorm de lucru chiar și în acea perioadă neagră, majoritatea clienților solicitând reeșalonarea creditelor sau amânări la plată și mă bucuram atunci când duceam cu bine la capăt o astfel de acțiune, deloc ușoară și implicând o birocrație imensă. Dar am reușit să îi ajut pe toți cei din portofoliul meu și niciunul dintre ei nu și-a pierdut casa ipotecată. Pe scurt, îmi plăcea ceea ce făceam și o făceam cu drag.

        Ce NU mi-a plăcut la bancă a fost perioada ultimilor ani în care, sub pretextul, diversificării serviciilor, am început să oferim clienților diverse produse cu care nu avusesem de-a face până atunci sau poate doar tangențial: asigurări de viață, de sănătate, pensii private, fonduri de investiții și tot felul de produse financiare sofisticate cu riscuri crescute care nu întotdeauna se potriveau cu profilul clienților, mai ales a celor care intrau în agențiile de cartier, agenții care împânziseră toate orașele. Sub presiunea targetului trebuia să faci orice ca să vinzi. Să convingi clientul să își pună banii în asigurări de viață investiționale de tip unit-linked, o asigurare complexă cu componentă de protecție în caz de deces dar cu componentă de investiție în loc de economisire. 99% dintre clienții din fața mea nu înțelegeau despre ce vorbesc, ca să nu mai spun că trebuia să îi abordăm și telefonic și să insistăm asupra beneficiilor. Nu contest randamentul acestor produse însă omul simplu, care are nevoie de banii lui de pe o zi pe alta, nu face parte din segmentul căruia i se adresează acest serviciu. Și acesta e doar un exemplu.

        Nu mi-e dor absolut deloc de ședințele de vânzări, de lucrul sub presiune, de telefoanele și insistența, dusă uneori până la lipsa de politețe, cu care abordam clienții, nu mi-e dor de rapoartele de activitate în care trăgeam liniuță în dreptul acțiunilor ”finalizate cu succes” și nu mi-e dor de țintele acelea complet nerealizabile care te făceau de multe ori să pari incompetent. Deci încă nu știu dacă mi-ar plăcea să lucrez din nou la bancă. Înclin să cred că nu 🙂

Read More

        Am fost ieri la Cluj. Aveam o mică problemă de rezolvat, de fapt trebuia să mă întâlnesc cu cineva, și pentru că nu sunt niciodată în criză de timp, m-am dus cu vreo trei ore mai devreme ca să apuc să fac o plimbare pe îndelete, să colind magazinele, să mănânc ceva bun și să mă prefac că sunt o turistă care descoperă unul dintre cele mai frumoase orașe din România. Mi-era dor de centrul orașului pentru că în ultima vreme tot ceea ce ține de Cluj s-a rezumat la vizitele în mall sau la sora mea acasă. Când lucram în Cluj și făceam zilnic naveta, nu trecea săptămâna fără să fac o plimbare pe Eroilor sau prin Piața Muzeului și asta era doza mea de energie.

        Din păcate ieri nu am mai simțit deloc așa. O fi fost de vină vremea mohorâtă sau poate frigul care îți intra în oase, ceața care ți se lipea de față sau vântul ascuțit care șuiera neplăcut, nu știu, dar totul era trist și întunecat. Și nu doar vremea era urâtă dar parcă și oamenii aveau niște fețe triste ca și când s-ar fi îndreptat către un priveghi. Jumătate din clădirile din centru sunt în renovare, înconjurate de schele și înfășurate în plasele acelea textile care încearcă să le protejeze de privirile trecătorilor însă cum acestea sunt montate deja de mai bine de doi ani, s-au deteriorat și flutură în vânt rupte și deșirate ca stindardele după bătalia de la Plevna oferind un jalnic spectacol.

        Vitrinele magazinelor păstrau încă  prăfuitele decorațiuni de Crăciun care evident nu mai sunt de interes iar afișele cu anunțuri perimate erau rupte pe jumătate și nu mai aveau niciun colț întreg. M-am întrebat dacă senzația de atmosferă apăsătoare și deprimantă o simțeam doar prin comparația cu ceea ce tocmai am lăsasem în Anglia de unde m-am întors acum o săptămână dar nu cred că e așa. Nici englezii nu debordează de veselie și nu râd pe stradă cu gura până la urechi dar parcă nici nu umblă cocoșați de griji și nici nu se îmbracă doar în gri și negru. Din nou, după ani de zile în care am crezut că diferențele între noi și vest se estompează, am constatat că prăpastia este la fel adâncă.

       Am mers apoi la Central. Magazinul acela cu patru etaje și scări rulante construit  după același standard în fiecare reședință de județ pe vremea comunismului. Îmi aduc aminte că la Bacău se numea (sau se numește încă) Luceafărul iar la Iași – Moldova. Mare dezamăgire am avut și acolo. E adevărat că parterul arăta bine și strălucea în lumini care te învăluiau din toate părțile făcând să răsfrângă în bucăți de curcubeu bijuteriile expuse (erau câteva branduri foarte cunoscute) însă după ce urcai la primul etaj, spectacolul devenea dezolant.

        O lumină chioară și jumătate din spațiile comerciale închise te făceau să te simți de parcă ai fi ajuns în depozitele cu mărfuri chinezești unde totul se vinde la un fel de tarabe improvizate. Nu aveai cum să nu remarci senzația de părăseală și sărăcie ca pe vremuri în magazinele cooperației, ca să nu mai spun că o echipă de muncitori dădea de zor găuri în pereți având cablurile întinse printre picioarele clienților. Erau și câteva magazine de haine, firme la care atunci când aveam nevoie de ținute business îmi făceam cumpărăturile, însă rafturile erau mai mult goale. O bluză aici, o cămașă la trei rânduri distanță și două umerașe stinghere agățate strategic încât să acopere lipsa mărfii. Poate m-am obișnuit eu cu abundența de pe internet, unde opțiunile sunt practic infinite, dar acum și să fi avut toți banii din lume și tot nu aș fi avut ce să cumpăr.

        Și când mă gândesc că în perioada de glorie a Centralului, asta fiind la începutul anilor 2000 înainte de deschiderea mall-urilor din Cluj, găseai în acest magazin tot ce visai sau, mai mult,  ce nici măcar nu-ți trecea prin minte începând de la ac și ață până la cabine de dus cu hidromasaj sau lavoare de bucatarie ieftine. O grămadă de cumpărături făceam atunci iar experiența shoppingului era o adevărată delectare.

         Am venit acasă cu un gust amar și cu o tristețe pe care mulți poate nu o înțeleg, ce mare lucru să fie dacă un magazin are un management prost și se duce pe apa sâmbetei? Câteodată am impresia că la fiecare pas înainte facem doi pași înapoi. Așa să fie?

 

Read More