Amintiri cu dinți

        De vreo lună Silvia este mândra posesoare a doi dinți mici, albi și zimțați pe care însă nu vrea să-i arate nimănui deși toți cei din jur ard de nerăbdare să-i studieze cu atenție. Uneori însă o prinde somnul și atunci se întinde și cască iar perlele coroanei nu scapă fără a fi imortalizate spre adâncă admirație :) doi dinti        Pare a fi glumă, dar dinții, chiar și cei de lapte, sunt o valoare neprețuită la orice vârstă și din păcate uneori ne dăm seama de acest lucru doar atunci când ajungem la stomatolog.

        Eu am niște amintiri absolut horror din vremea copilăriei când mă ducea mama la dentist iar dacă stau să analizez bine, cred că acelea sunt cele mai terifiante experiențe pe care le-am trăit vreodată. Pur și simplu îmi era groază de scaunul de tortură în care te fixai cu capul pe spate, prins ca într-o capcană fără putință de scăpare și cu jumătate din corpul medicului aplecat peste tine. Înainte ca acesta să se înfigă cu freza în măselele tale îți spunea cu o voce mieroasă dacă te doare să ridici mâna sus și eu o să mă opresc imediat, ceea ce se dovedea de fiecare dată a fi o minciună gogonată. Puteai să ridici mâna până în tavan că oricum n-ar fi observat nici dacă ai fi fluturat drapelul patriei în cabinet atât era de concentrat să te chinuie pe tine, biet copil cu o nenorocită de carie. Frământam batista în mâini și o strângeam între degete ca și când ar fi fost ultima soluție de salvare în timp ce lacrimile mi se scurgeau pe la colțul ochiului. Durerea ascuțită care radia din măsele îmi străpungea creierul ca un cuțit și singurul lucru pe care mi-l doream era să fug cât mă țineau picioarele însă, de rușine, n-am făcut-o niciodată.

        Alți copii însă nu s-au cramponat de niciun fel de normă de comportament și fugeau ca din pușcă atunci când auzeau de dentist. Din păcate, așa cum era previzibil, mulți dintre ei au ajuns la probleme grave cu dantura, pe românește spus, fără dinți sau măsele încă de la 14-15 ani. Adevărul este că așa zisul tratament era extrem de traumatizant pentru oricine. Nu exista anestezie locală, nu existau materiale de calitate, nu exista profilaxie și, de altfel, nu existau nici controale de rutină. Eu, cel puțin, nu îmi aduc aminte ca cineva să fi mers din când în când la controale periodice sau la un detartraj așa cum se face acum. Într-un anumit fel toți eram oamenii peșterilor, te duceai la dentist doar atunci când te durea măseua.

        Spălatul pe dinți se făcea în funcție de educația primită acasă și știu cu siguranță că unii copii uitau cu zilele acest lucru, am văzut asta cu ochii mei în taberele în care mergeam în timpul vacanâelor de vară. Erau unii care nici măcar nu-și aduceau periuța de dinți de acasă sau alții care, chiar dacă o aveau la ei, nu o scoteau din geamantan. Nu știu cine era de vină: părinții, sistemul, școala, nepăsarea medicilor, habar n-am, cert este că spălalatul dinților nu era pentru nimeni o prioritate în lista deprinderilor pe care un copil ar fi trebuit să și le însușească.

        Abia când am avut eu copii lucrurile au început să se schimbe. Prima oară când am auzit un stomatolog explicând cum se face corect un periaj al dinților a fost la una din vizitele la cabinet pe care le-am făcut cu Cristina atunci când avea vreo 10 ani pentru o plombă. Într-un fel a fost la fel ca pe vremea mea, o ședință traumatizantă pentru că încă nu se introdusese mica anestezie locală dar doctorița ei, și apoi și cea la care mergeam eu, au fost cele dintâi pe care le-am auzit spunând că nu contează atât de mult felul pastei de dinți cât metoda corectă de a-i peria. Adică degeaba cumperi pastă de dinți scumpă, pastă care promite marea și sarea, dacă metoda de periaj este defectuoasă. Și tot atunci am auzit, în sfârșit!, spunându-se că spălatul pe dinți este obligatoriu din clipa în care aceștia ies la lumina zilei, adică de la vârsta bebelușiei. Zis și făcut :)periuta dinti

        Obiceiurile sănătoase se învață de mic copil și chiar dacă Silvia încă nu știe ce și cum, se deprinde cu gestul de a se spăla pe dinți, se învață cu periuța, cu gustul pastei de dinți și cu tot acest ritual.

        Încă este mult prea mică pentru o periuță de dinți electrică dar acestea, pe lângă avantajele clare pe care le oferă față de o periuță clasică (gen zeci de mii de mișcări de periere pe minut ceea ce este imposibil cu o periuță manuală), sunt foarte indicate  copiilor mai mărișori care refuză să se spele pe dinți dintr-un motiv sau altul. Pentru faptul că dau o ușoară senzație de gâdilire a gingiilor, pot fi privite ca un soi de  jucării ceea ce duce la o mai ușoară acceptare a spălatului pe dinți. Ca să nu mai spun că există unele periuțe pentru copii care au tonuri muzicale astfel încât periajul devine o distracție :)

        Deși periuțele electrice au prins avânt de prin anii 90 (bine, la noi mult mai târziu că așa suntem noi născuți să fim la coada tuturor clasamentelor) mie încă mi se par o invenție epocală prin beneficiile pe care le aduc  și să vă dau doar un exemplu: dacă apeși prea tare cu peria, aceasta se oprește automat tocmai pentru a nu pune presiune prea mare pe smalțul dinților sau pe gingie, evitându-se astfel orice fel de zgârietură. Faină ideea, nu? Dacă vă interesează, găsiți periuțe bune pe site-ul Philips.

        Pentru că în continuare sunt absolut convinsă că periajul contează infint mai mult decât brandul pastei de dinți, eu am trecut de mult la periuța electrică dar sunt curioasă, voi cu ce vă spălați pe dinți, sunteți adepți ai tehnologiei sau ați rămas la stilul clasic?

Share This:

Citește mai mult

Cocktail cu sirop de zmeură YO

        Azi fiind duminică, după ce-am mâncat de-amiază m-am gândit să-mi fac o cafea dar apoi mi-am adus aminte că e sărbătoare mare fiind Paștele catolic așa că mi-am spus că ar merge ceva festiv. Adică un cocktail :) Și mi-am făcut unul de m-am lins pe degete, atât de bun a fost. Rețeta o am de la YO, o firmă austriacă de siropuri de fructe care anul acesta sărbătorește 60 de ani de când există pe piață. Adică din 1956. Pe vremea când noi ne ocupam de colectivizare, alții puneau bazele unei industrii care a rezistat peste timp și s-a tot dezvoltat dar azi nu vreau să mă indispun gândindu-mă la anii comunismului ci doar să vă dau rețeta cocktail-ului: 30 ml sirop de zmeură YO, 40 ml rom alb, câteva felii de lime, frunze de mentă, apă minerală și gheață. cocktail ioana spune        Eu n-am avut frunze de mentă și n-am pus nici gheață pentru că apa minerală era oricum foarte rece. Am pus în schimb mai multă lămâie din aia verde ca să fie mai acrișor și, după cum v-am spus, a ieșit ceva delicios.

        Până acum am evitat să cumpăr siropuri din supermarket pentru că n-am găsit niciunul care să nu aibă gust sintetic. O singură dată am luat unul care mi-a plăcut (de la Lidl) dar știți cum fac cei de la Lidl, aduc ceva bun în săptămâna nu-știu-care și apoi produsul respectiv dispare pentru totdeauna, deci nu te poți baza pe ei. În schimb siropurile astea, YO, am văzut că se găsesc în mai multe magazine în mod constant, de exemplu la Kaufland costă 12 lei și ceva. Cel de zmeură este identic la gust cu cel făcut de casă iar cel de soc, amestecat cu apă minerală este exact ca și socata proaspătă din luna iunie. Există mai multe sortimente dar eu doar pe acestea două le-am încercat și le recomand cu încredere. Voi ați băut siropuri YO până acum?

Share This:

Citește mai mult

Supă de broccoli în maxim 30 de minute

        Supa de care o să vă spun azi nu e o mâncare de primăvară, ba chiar aș spune că merge mai degrabă iarna dar cum vremea de afară nu s-a pus de acord cu calendarul, eu spun că se completează foarte bine cu lapovița care, din păcate, încă bântuie prin zona mea. Este foarte ușor de făcut (evident, pentru că eu nu știu și nici nu vreau să învăț să gătesc complicat), este fină, gustoasă, are consistența unei creme, este fără carne deci  se potrivește și vegetarienilor iar copiii o adoră pentru că nu are niciun fel de frunzulițe care să trebuiască a fi date deoparte. Având în vedere că aceasta nu este rețeta unei prăjituri unde cantitățile trebuie măsurate exact, puteți să puneți totul după ochi adică un broccoli, un cartof, o ceapă, smântână și orice fel de cașcaval vă place.supa 1        Prepararea durează maxim 30 de minute, asta dacă nu faceți poze așa cum am făcut eu :) Ceapa se taie mărunt, cartoful se curăță și se taie cubulețe mici, broccoli se desface în buchețele iar cașcavalul se rade. Eu folosesc nu doar florile ci și tulpina de la broccoli dar am grijă să îndepărtez partea lemnoasă, apoi o tai în bucăți cât mai mici astfel încât să fiarbă deodată cu inflorescențele. supa 2        Cartoful îl pun în această supă ca să-i dea consistență dar nu este obligatoriu, am văzut că unii preferă să pună un pic de făină dar eu mă feresc de rântașuri. Primul pas este călirea cepei în ulei (sau unt, dacă vreți) apoi, când ceapa capătă o culoare aurie, se adaugă cartoful și codițele de broccoli și se mai călesc împreună vreo 5 minute. În timpul acesta să nu uitați să dați drumul la hotă. Dacă este ceva ce urăsc pe lumea asta, acela este mirosul de ceapă prăjită și, în general mirosul de prăjeală, răspândit în toată casa. Bucătăria e bucătărie dar în camere vreau să simt un miros plăcut de proaspăt, de lumânări parfumate sau pur și simplu să nu miroase a nimic. De aceea cred că hota sub care gătim trebuie să fie de cea mai bună calitate iar eu aș alege întotdeauna vârful de gamă.

        Apoi se adaugă buchețelele de broccoli, sare, piper și apă cât să le acopere și se lasă la fiert. Cât? nu pot să spun exact dar cam 10, maxim 15 minute apoi, cu blenderul vertical se mixează până devine ca o pastă. Pasul acesta câteodată îl fac, alteori nu pentru că mie îmi place supa chiar dacă broccoli rămâne întreg (de fapt se zdrobește singur la fiert în bucăți destul de mici) dar rețeta spune că este o supă-cremă deci, da,  ar trebui ca legumele să fie pasate.

        Oala se pune înapoi pe foc, se adaugă smântâna, cașcavalul ras, se amestecă până ce acesta se topește cu totul și… gata supa. supa 3        Am păstrat pentru decor o inflorescență de broccoli ca să-mi iasă și mie o poză de master-chef dar când am pus-o în farfurie s-a dus la fund :) așa că am presărat un pic de cașcaval ras care, nu știu de ce, arată ca niște tăieței dar, credeți-mă pe cuvânt că nu sunt tăieței. Oricum, chiar dacă poza nu e foarte reușită (de fapt culoarea supei e verde intens), rezultatul este delicios.

        Cel mai probabil de acum înainte o să postez mai des rețete, nu că aș vrea să concurez cu Jamila Cuisine, dar mi-am luat un aragaz nou de la Arctic și îmi vine tot timpul să stau pe lângă el. Dacă aveți alte rețete pentru supa de broccoli, nu ezitați să le împărtășiți. Eu abia aștept să aud și alte idei :)

Share This:

Citește mai mult

Cu bebelușul în pat

        Am citit într-o carte scrisă de un pediatru american că omul este singurul mamifer care își pune puiul nou născut să doarmă într-o cutie, departe de mama lui, îndepărtându-l astfel într-un mod destul de brutal de căldura maternă. În unele cazuri ”cutia” aceasta se află într-o altă cameră ceea ce mie personal mi se pare destul de trist. Sunt convinsă că fiecare mămică își dorește ca bebelușul ei să aibă parte de cea mai bună îngrijire și să fie crescut după regulile care duc la dezvoltarea optimă dar uneori e mai bine să te lași condusă de instinct. Internetul este plin de păreri despre dormitul cu copilul în pat, ba chiar există și o expresie care denumește acest obicei: co-sleeping sau co-bedding și susținătorii sunt la fel de înverșunați indiferent dacă sunt pro sa contra acestui obicei considerând opinia lor ca fiind singura potrivită.

        Eu mă situez undeva la mijloc și o să vă explic imediat și cum vine asta. În primul rând sunt convinsă că orice bebeluș are nevoie de pătuțul lui chiar dacă nu-i place să doarmă în el. Un pătuț simplu, alb sau colorat, cu sertare sau fără, există o mulțime de modele în raionul de mobila copii de la Noriel și este unul dintre primele lucruri pe care părinții îl cumpără. Chiar dacă nu va dormi niciodată în el și este doar loc de joacă, reprezintă micul lui univers și poate fi folosit, cu grilajul ridicat, ca protecție și măsură de siguranță atunci când mama are nevoie de câteva minute să intre la baie.

        Subiectul acesta atât de controversat a creat un curent care spune că acei copii care dorm cu părinții în pat nu vor fi niciodată independenți și liberi (!?) pentru că nu li s-a dat șansa de a-și construi încrederea în sine. Pe de altă parte, oponenții, adică cei care susțin că dormitul în patul părinților este cea mai bună soluție, spun că micuții care sunt culcați separat își creează o stare de angoasă prin sentimentul de respingere pe care îl percep atunci când sunt îndepărtați de lângă mamă. Ambele variante mi se par exagerate și nu cred că este cazul să se ajungă la analize atât de profunde.

        Mie îmi place soluția găsită pentru Silvia, soluție care împacă și capra și varza :)0pat        Cu toate că patul ei este lipit de cel al părinților, salteaua este lăsată mult mai jos și astfel  în timpul nopții nu se poate rostogoli ci rămâne în culcușul ei oarecum separat dar totuși atât de aproape. Dacă se trezește, este suficient ca mama ei să întindă mâna și să o mângâie fără să fie nevoită să se dea jos din pat. Deci doarme cu ei dar fără să-i deranjeze dându-le cu piciorușele în cap și fără să se întindă ca o broască ocupând tot patul (cei care ați avut prichindei care au dormit cu voi, știți exact despre ce vorbesc).

        Găsesc că aceasta este soluția ideală la o vârstă atât de mică. Pe copiii mei i-am ținut cu noi în pat, la mijloc, câțiva ani buni dar atunci am avut și cauze obiective: era un frig iarna în blocurile de beton că termometrul nu urca mai mult de 16º chiar și în primii ani după revoluție deci nu puteam să-i las să înghețe în camera lor. Oricum eu n-am văzut decât în filme copii zâmbitori care se culcă singuri învelindu-se cu plapuma până la gât în timp ce mama iese tacticos pe ușă stingând lumina. Ai voștri au făcut vreodată așa? sau se întâmpla ca la mine când începeam negocierile pentru culcare cu o oră înainte? :)

Share This:

Citește mai mult

Escapadă la București

        După cum vă spuneam, săptămâna trecută am fost la București. Îmi place Bucureștiul de mor și dacă n-ar fi atât de cumplit mersul cu trenul, în fiecare weekend aș bifa prezența. Drumul încolo mai e cum e pentru că merg noaptea, la cușetă, dar înapoi mă plictisesc de-mi vine să mă urc pe pereți pentru că 10 ore trec al naibii de greu indiferent cât de bună ar fi cartea pe care o citesc. De data asta am citit două cărți și trei reviste, am văzut un film, am scris un articol pe blog și tot mi-a mai rămas timp de aș fi putut tricota cel puțin o mânecă de pulover. Dar oricât de neplăcută ar fi partea cu deplasarea, nu refuz nicio ocazie de a face din când în când o escapadă la București.

        Este orașul în care ai tot timpul câte ceva de făcut și asta fără să fii nevoit să cheltuiești o grămadă de bani. De exemplu primesc pe mail o mulțime de invitații la evenimente organizate de diverse librării – lansări de carte, seri de poezie, întâlniri cu cititorii și altele de acest gen – dar din păcate doar cu atâta rămân, cu invitația,  că sunt prea departe ca să pot ajunge. În schimb nu ratez deja tradiționala vizită la Cărturești – Carusel  și asta nu pentru că n-ar exista Cărturești și la Cluj ci pentru atmosfera incredibilă de început de secol XX pe care o regăsesc acolo. Sala monumentală susținută de coloane albe impunătoare superb decorate, balustradele ondulate și luminile sclipitoare recreează o lume demult dispărută care te invită la eleganță și visare. Clădirea în sine este un obiectiv turistic pe care e musai să-l vedeți iar timpul petrecut răsfoind cărțile este ca o gură de aer proaspăt. Eu aș sta acolo până aș uita de mine. De data asta n-am stat însă foarte mult pentru că timpul a fost scurt dar tot mi-am încărcat puțin bateriile.carusel

        O vizită la București fără o tură prin Centrul vechi ar fi ca și o mâncare din care lipsește sarea și piperul. Iar cum vremea a fost perfectă și atât de caldă încât deja se putea sta la terase am profitat din plin și într-una din zile am mâncat la prânz la Hanul lui Manuc. hanul lui manuc        După cum se vede prețurile sunt decente iar porțiile sunt foarte mari, eu cel puțin nu am putut mânca tot. Mi-a plăcut foarte mult supa cremă de linte, am luat-o din curiozitate pentru că până atunci eu nu mai mâncasem linte. În combinație cu frunzulițele de mentă și cu crutoanele de pâine cu vag iz de usturoi mi s-a părut delicioasă și intenționez să o prepar și la mine în bucătărie. Dacă o să-mi iasă la fel de bună ca cea a lui Manuc, o să pun rețeta pe blog dar întâi de toate aștept să crească menta în curte și abia apoi o să mă apuc de treabă. Deci mai sunt vreo 2-3 luni de așteptare :)

        Bineînțeles că am umblat și prin magazine că nu se putea altfel. Nu prea mult pentru că eram cu micuța Silvia și deocamdată ea nu  are răbdare și nici nu o interesează noutățile deși după cum s-a aruncat la fardurile Wet n Wild pe care a vrut să mi le mănânce n-ai fi spus că nu e pasionată de beauty :) Am fost foarte bucuroasă să descopăr că cei de la Kendra au adus în România brandul acesta de care am auzit de un milion de ori pe YouTube. Și am auzit numai de bine.wet n wild

        Sunt produse relativ ieftine dar de foarte bună calitate, deja pot să confirm personal prin prisma experienței proprii. Paletuța de farduri a costat 19 lei iar concealer-ul tot atât. În general am intrat doar în parfumerii și am cam ocolit magazinele de haine din simplul motiv că nu mai am nevoie de nimic nou de îmbrăcat iar dulapurile îmi sunt deja mult prea pline.

        Cristina e în căutarea unei canapele noi (dacă ați vedea în ce hal a scărmănat mâța canapeaua veche v-ați îngrozi) așa că am intrat și la magazinul de mobilă Staer din București. Am văzut tot felul de lucruri frumoase dar gândul mi-a rămas la o mobilă pentru Silviuța care mi s-a părut ruptă din poveste. O cameră de prințesă așa cum merită ea :) 0002465_camera-tineret-alice        Sper ca într-o bună zi, când va avea camera ei și n-o să mai stea lipită de maică-sa 24 de ore din 24, să îi placă rozul, sclipiciul și toate lucrurile girlie-girlie la fel de mult ca și mie.

        De data asta n-am ajuns nici la teatru, nici la operă pentru că nu am avut timp suficient. Cu toate astea aș putea spune că, uitându-mă la Silvia, am avut parte de un spectacol continuu cu giumbușlucuri, mutrițe și zâmbete știrbe în fiecare clipă iar asta înseamnă că de la venirea ei pe lume am încă un motiv în plus să iubesc Bucureștiul și vă spun cu mâna pe inimă că vă invidiez pe toți cei care locuiți acolo. Abia aștept să vin din nou!

Share This:

Citește mai mult