Cred că acesta va fi ultimul articol scris pentru SuperBlog-ul de primăvară. Spun ”cred” pentru că am obiceiul să mă răzgândesc dar în momentul acesta simt că nu sunt pregătită să înfrunt presiunea unui concurs iar, pe de altă parte, nici nu reușesc să văd partea distractivă pe care am găsit-o la celelalte trei ediții la care am participat. Sunt prea amărâtă ca să fac față, stresul e prea mare și nu reușesc să mă concentrez deși de idei nu duc lipsă. Plus că, la fel ca întotdeauna, există etape care mă scot din zona mea de confort având cerințe care nu se potrivesc stilului meu de a scrie. Cum eu, de regulă, sunt realistă și nu am înclinații de romancieră, îmi vine destul de greu să inventez povești. De fapt am mai spus asta: nu-mi place să scriu ficțiune.

       De exemplu la proba de azi ar trebui să fiu creativă și să devin parte în povestea Cenușăresei pentru că enunțul sună astfel:  Ştiţi momentul în care Cenuşăreasa şi-a pierdut pantoful, nu-i aşa? Vă invităm să ne povestiţi ce ar fi făcut Cenuşăreasa atunci dacă ar fi existat magazinul de pantofi Carmine Shoes şi cum ar fi fost finalul poveştii, din punctul vostru de vedere.

       Ca să fie clar de la început, pe mine povestea Cenușăresei m-a traumatizat în copilărie. Nu mai țin minte exact unde am auzit-o pentru prima oară dar aproape sigur la grădiniță și cel mai bine îmi aduc aminte finalul: cum surorile mai mari ale Cenușăresei și-au tăiat din picior (una din vârf, alta din călcăi) ca să le vină pantofiorul de cristal. Uffff… eu din momentul acela nu mi-am mai putut scoate din minte imaginea pantofului plin de sânge și chinul celor două. Din toată povestea, această scenă horror mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte deci nu pot să spun, nici pe departe, că ar fi una din poveștile mele preferate.

       Oricum pantoful mic și delicat nu mai este de actualitate pentru că standardul de frumusețe al femeii s-a schimbat radical de pe vremea lui Perrault și a fraților Grimm. Top modelele de astăzi, înalte și subțiri ca trestiile, cu siguranță au 40 la picior la un metru și optzeci ai lor și nici nu cred că și-ar da interesul să intre în grațiile vreunui prinț care umblă din casă-n casă căutând cai verzi pe pereți cu un pantof de cristal în mână. Numai când mă gândesc cât de tare, de  incomod și ce beșici face un astfel de pantof la purtat, cred că nimănui nu i-ar mai trebui perechea. Și mi se pare și normal, atunci când există zeci de modele de pantofi din piele naturală toate culorile, toate mărimile, unii mai frumoși ca alții la doar un click distanță. Asta cu un click distanță nu mai știu unde am auzit-o că nu-mi aparține dar îmi place cum sună. Și nu doar cum sună… click-urile înseamnă cumpărături iar cumpărăturile reprezintă micile plăceri ale vieții        Adevărul este că am văzut multe modele faine pe site-ul Carmine dar gândul mi-a rămas la pantofii stiletto Red Queen, cei din poza de mai jos. 

       Arată, trebuie să recunoaștem pentru că este evident, exact ca niște pantofi Christian Louboutin clasici, absolut superbi doar că de 10 ori, ba nu, de 15 ori mai ieftini. Dar, cum se spune, mulți văd, puțini pricep Eu mi i-aș lua și cred că orice femeie ar trebui să aibă o pereche de stiletto negri din cel puțin trei motive:

• Dau un efect de alungire a picioarelor. Vârful ascuțit și tocul subțire te arată mai înaltă și mai slabă ceea ce nu e rău deloc.
• Se potrivesc atât cu fuste sau rochii cât și la o pereche de blugi pe care îi face să arate mult mai chic.
• Pot fi purtați aproape la orice ocazie: la o nuntă, la serviciu, la un interviu de angajare, în club… oriunde.

În afară de asta, o pereche frumoasă de stiletto atrage atenția asupra celei care îi poartă fiind alegerea perfectă în cazul în care se dorește a suci mințile cuiva Se spune că bărbații iubesc femeile care poartă tocuri iar eu cred că nu doar pentru felul în care arată ci și pentru simplul motiv că o femeie care poartă tocuri este mult mai încrezătoare în ea însăși. Ce părere aveți? așa o fi?        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Citește mai mult

       Anul acesta am sărit peste 8 Martie, vreau să spun că n-am sărbătorit în niciun fel, am fost singură fără însă a simți nevoia de a fi cu cineva și faptul că nimeni nu m-a întrebat nimic, că m-am putut strecura printre colegi fără să fiu băgată în seamă, mi-a dat un sentiment de liniște și împăcare care a mai aplanat tristețea care mă macină de când a murit mama.

       Mama a fost profesoară și, deși se pensionase de ani mulți, toată ziua m-au năpădit amintirile  zilelor de 8 Martie în care se întorcea de la școală cu brațele pline de flori. Umplea casa de garoafe, flori la mare modă în anii 70-80, zambile parfumate, frezii multicolore prinse împreună cu crenguțe verzi de ferigă și buchețele delicate de ghiocei înfășurați într-o frunză rotundă de iederă. Soră-mea și cu mine ne repezeam să citim felicitările și să o găsim pe cea mai frumoasă dintre ele, întotdeauna cea mai colorată și care avea cel mai mult sclipici. Nu credeam și nici nu mă gândeam atunci că timpurile acelea se vor sfârși vreodată.

       S-au revărsat însă alte timpuri peste noi și cum nu putem să oprim marea trecere, ne este dat în continuare să ieșim pe stradă și să mergem înainte, nu fără griji ca-n zilele de odinioară, dar totuși înainte. Eram în autobuz, doar eu cu gândurile mele, și mă duceam spre casă când liniștea mi-a fost întrerupte de niște hohote de râs ce veneau din spate. Era un grup de femei nu foarte tinere care însă radiau de bucurie și voie bună râzând cu ochi strălucitori și gura până la urechi. Am zâmbit și eu la bucuria lor și m-am uitat mai atentă la figurile celor din autobuz, majoritatea femei. După brațele pline de flori se întorceau, cel mai probabil, de la tradiționalele petreceri de 8 Martie. Toate aveau același surâs pe față chiar dacă erau fete abia ieșite din copilărie sau doamne cu părul alb trecute bine de a doua tinerețe și toate mi s-au părut frumoase.

       Unele, având fruntea, obrajii și gâtul acoperite de piele albă și fragedă ca în ceasul cel mai luminos al tinereții, se alintau delicat cu mișcări moi de felină iar altele, cu obraji proaspeți de țărăncuțe ca-n tablourile lui Grigorescu, își scuturau bucuria fără să le pese că sunt privite. Unele aveau ochi rotunzi ca mărgelele, altele își împreunau genele ascunzând priviri ce aminteau de îndepărtatul orient. Unele erau slabe ca greierii de iarnă, cu mâini înguste și degete prelungi, altele aveau rotunjimi de care nu se sfiau, purtându-le cu mândrie la vedere. Erau atât de diferite dar toate strălucind cu bucuria sinceră ieșind prin toți porii ființei lor.

       Mă uitam contemplativ la tot acest tablou inedit și mi-am dat seama că ceea ce se spune despre românce, că sunt frumoase, nu sunt doar vorbe în vânt. Secretul frumuseții lor? Eu cred că e bucuria de a trăi. Să știi să te bucuri de o zi senină, să fii mulțumit de ceea ce ai, să apreciezi o floare primită în dar, să râzi când apare soarele după ploaie, să ai speranțe și visuri în care să crezi, să iubești primăvara și lucrurile simple e la îndemâna oricui, trebuie doar să-ți dorești să vezi partea pozitivă a vieții. Se spune că frumusețea vine din interior și chiar așa este. Frumusețea iese la iveală din adâncurile sufletului și se instalează acolo unde găsește un loc prielnic, pe fețele celor care nu-și risipesc zilele în așteptarea himerelor.

       Iar în afară de asta româncele mai au un as ascuns în mânecă – Farmec, brand românesc de mare tradiție este deja înscris în ADN-ul lor. Am ajuns la a treia generație de femei care se bazează cu mare încredere pe longeviva gamă Gerovital Plant și cu toate că ele știu că frumusețea înseamnă în primul rând un suflet frumos, o mână de ajutor nu strică niciodată O cremă hidratantă folosită atunci când trebuie,  poate face minuni atât pe o piele de 25 de ani cât și pe una de 45, protejând-o de stresul factorilor de mediu și prevenind deshidratarea, iritarea, apariția ridurilor și îmbătrânirea prematură a pielii.

       Dar Farmec are o reputație atât de bună încât cuvintele mi se par de prisos, ceea ce de fapt voiam să vă spun este doar faptul că a apărut o nouă gamă, Gerovital Plant 2016, în care ingredientul de bază este uleiul organic din floare de mac. Românce frumoase, să pornim deci la shopping

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Citește mai mult

        De vreun an, sau poate chiar mai mult, noi (adică eu și Cristi) nu mai avem în grila de programe tv canalul Travel & Living. Nu știu dacă numai eu trăiesc cu impresia asta dar observ că firmele de cablu au o ofertă din ce în ce mai slabă și, deși ne-am tot mutat de la un operator la altul, suntem tot mai nemulțumiți. Degeaba primesc pe abonament 100 de canale dacă îmi lipsesc exact alea la care mă uitam cu interes iar Travel & Living se afla chiar în top 3 preferate.  Era la un moment dat o emisiune care îmi plăcea la nebunie numită Shabby Chic cu o tipă care mergea prin diverse târguri, piețe sau garage sale-uri și care cumpăra la prețuri de nimic obiecte vechi pe care alții n-ar fi dat doi bani și pe care ea reușea să le scoată în evidență în diverse amenajări interioare. Rezultatul era absolut remarcabil și îmi făcea mare plăcere să mă uit la emisiunile ei. Femeia asta, Rachel Ashwell o chema, nu recondiționa mobila ci făcea cu totul și cu totul altceva –  dădea un chic și o strălucire aparte unor vechituri.

        Shabby se traduce din engleză ca ponosit, sărăcăcios sau învechit iar Shabby Chic desemnează un stil de design interior. Termenul a apărut pentru prima dată în anii 80 într-o revistă americană de decorațiuni interioare iar stilul a devenit extrem de popular în Statele Unite în foarte scurt timp. 

        Asta îmi place mie la americani, că sunt deschiși la tot ce apare și nu stau o sută de ani să se gândească dacă merită sau nu să încerce ceva nou. Mi-ar plăcea și mie să am o casă amenajată în acest stil pentru că dă senzația de căldură și intimitate, te invită să te conectezi cu valorile trecutului, e romantică, relaxantă, la îndemâna oricui și, nu în ultimul rând, e o soluție ieftină. Poate nu chiar casa întreagă, dar măcar o cameră tot o să-mi fac odată și odată. Deci ce înseamnă de fapt shabby chic?

        Înseamnă în primul rând confort adică fotolii moi, supradimensionate, canapele în care să te afunzi cu totul, pline de perne pe care să-ți sprijini capul, spatele sau picioarele. Culorile predominante sunt cele neutre sau pastelurile iar textilele au imprimeuri florale și eventual volănașe așa cum se purtau cu zeci de ani în urmă. Totul trebuie să fie moale la atingere. Piesele vintage și cele noi se îmbină într-un tot unitar cu condiția ca cele noi să fie confecționate după tipare vechi.

        Pardoseala este acoperită cu covoare clasice cu desene bogate și în niciun caz nu se merge pe stilul minimalist. Nici seturile, nu prea au ce căuta în shabby chic, fie că e vorba de căni, de pahare, de scaune sau orice altceva. Până la urma urmei pe cine deranjează dacă se bea cafea ori ceai din căni care nu sunt identice? Pe mine în niciun caz. 

        De fapt în asta constă toată plăcerea de a crea acest stil: vânătoarea de comori îngropate prin cine știe ce poduri sau pivnițe și descoperirea de chilipiruri ascunse în târgurile de vintage ca să mă exprim eufemistic și să nu spun oser  Iar toate lucrușoarele acestea care dau farmec unei încăperi trebuie expuse la loc vizibil pentru a-și recăpăta strălucirea de odinioară. Vaze de flori vechi, fructiere ce par acum demodate, oglinzi, rame de fotografii, sfeșnice, fețe de masă brodate, danteluțe, goblenuri și macrameuri toate acestea sunt shabby chic.  Am și eu două astfel de rame acasă și mi-e atât de drag colțișorul acesta încât îmi vine tot timpul să mă uit într-acolo.

        Pentru crearea unei atmosfere intime, foarte importante sunt perdelele și draperiile. Schimbă aspectul unei camere aproape fără efort iar efectul este de mare impact. Ce poate fi mai romantic decât niște perdele care se mișcă ușor sub adierea vântului adăpostite de draperii care te duc cu gândul la nesfârșite câmpuri de lavandă? 

        De fapt, nici nu știu care draperii îmi plac mai mult, cele cu lavandă sau cele cu trandafiri. Ambele modele le-am găsit pe site-ul magazinul Diego și nu pot să mă decid. Iar în realitate arată cu mult mai bine decât în poze, știu asta de pe vremea când mergeam cu Codruța la Diego aproape zilnic să-și caute perdele și nu se putea hotărî pentru că erau prea multe modele Până la urmă a reușit totuși și a fost extrem de încântată pentru că i le-a tivit gratuit, i le-a călcat iar când a ajuns acasă n-a mai avut nimic altceva de făcut decât să le agațe pe șină.

        Pentru ca o cameră să fie shabby chic trebuie musai să fie luminată de un candelabru, de preferință cu țurțuri ce imită cristalul, dar sigur că nu se supără nimeni dacă e cristal adevărat. Și cu lănțișoare, mărgele și becuri în formă de lumânare. Iar pe pereți să fie un tapet ca acesta. Pentru toate celelalte detalii o să vă invit la mine acasă când o să fie gata dar ați înțeles ce-mi doresc, da?         Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Citește mai mult