O dată, sau uneori de două ori pe an, fac o vizită în rai. Mi-ar plăcea să ajung mai des dar timpul, bată-l vina, s-a scumpit tare în ultima vreme. E atâta frumusețe, atâta pace, liniște și desprindere de sinele cotidian încât nu știu cum altfel aș putea numi această bucată de pământ care în manualele de geografie și în registrele administrative se numește Bucium. Pentru mine însă e o părticică din rai.

        E satul de la poalele Detunatei, locul în care s-a născut și a copilărit tatăl meu.  Cât vezi cu ochii dai de adânci păduri legendare de brazi și de poienițe cu iarbă înaltă și moale ca mătasea din care răsar flori peste fire de mari. În zilele de vară lumina largă și albastră a soarelui crud învăluie tandru coloanele de bazalt acoperite cu mușchi bătrâni din zilele facerii. La Bucium nu există timp, nu există larmă, doar zumzetul tainelor murmură încetișor atunci când umbra lumii îmi trece peste inimă. Izvoarele, ochiuri deschise în inima muntelui, au cea mai curată și mai bună apă din lume și nici nu e de mirare pentru că până să vadă lumina zilei mult aur a spălat. Da, încă se găsește aur în adâncuri și aici, și la Roșia Montană care e de partea cealaltă a muntelui.

        Mă bucur enorm că oamenii cu suflet mare și cu dragoste de țară au reușit să oprească proiectul ce ar fi transformat Roșia Montană în suspine dar în același timp mă-ncing cu tristețe știind că istoria neiertătoare va uita cum odinioară băteau șteampurile pe văile Apusenilor. Se știe că buciumanii și toți cei care locuiau în această zonă au trăit veacuri la rând din minerit. Doar o mică parte din ei lucrau la ”Împărăție” adică la minele statului, numele venind de la Imperiul Austro-Ungar, cea mai mare parte lucrând pe cont propriu și având șteampurile instalate în fața casei. Luau în concesiune o suprafață de subteran iar apoi, implicând de multe ori toată familia, începeau procesul complicat de extragere și prelucrare a minereului.

        Puțini își mai aduc aminte astăzi de lungul drum parcurs pentru a scoate aurul la suprafață din adâncurile pământului și doar cei trecuți de 70-80 de ani ar mai putea explica astăzi unui novice cum bocăneau șteampurile în funcție de debitul de apă ce ridica la nesfârșit, pe rând, cele 6 sau 9 săgeți ce urmau să cadă și să zdrobească, cu cremenea de la capăt, minereul cu grăunțe de aur.

        În casa bunicilor mei din Bucium Poieni există niște șteampuri de jucărie, o miniatură finisată în cele mai mici detalii făcută de mâinile iscusite ale unchiului meu în urmă cu foarte mulți ani. Cred că ar fi o idee minunată ca un astfel de obiect să fie făcut de către meșterii populari care locuiesc în zonă și să fie vândut apoi ca suvenir celor interesați de tradiții pentru că este un obiect dispărut astăzi dar care și-a făcut datoria aproape două mii de ani.

        Și mie, ca de altfel (cred) tuturor celor împătimiți de călătorii îmi place să colecționez suveniruri de prin locurile pe unde am umblat. Se întâmplă însă ca bugetul să-mi fie subțirel și atunci trebuie să mă limitez la ceea ce obțin gratis iar cum pietrele mi-au plăcut întotdeauna și în plus au capacitatea de a reține în ele acel vibe al locului de origine, mă întorc acasă cu bagajele îngreunate 🙂 

        La serviciu țin în sertar câteva pietre din Creta care efectiv mă încarcă pozitiv atunci când simt că am nevoie de energie. Teoria asta am auzit-o la un training și chiar funcționează.

        Vorbind de suveniruri, mereu am auzit că atunci când trebuie să faci cadou unui străin apare o problemă Oare ce să alegi astfel încât să-și aducă aminte cu plăcere de România? În primul și primul rând trebuie să vă spun să nu alegeți, sub nicio formă, produse românești made in China. Acesta este un big no-no! Cel mai sigur este să mergeți pe artă populară autentică iar cu ceramica de Horezu cu siguranță nu o să dați greș, doar aruncați-vă privirea pe Art & Craft și o să-mi dați dreptate. 

        Una dintre emblemele ceramicii de Horezu este cocoșul despre care se spune că este simbolul reînvierii și al nemuririi sufletului. Pe vasele din această zonă el este reprezentat înfăţișat din profil, cu capul ridicat și cu ciocul deschis. Eu personal sunt fascinată de acest simbol al cocoșului pe care l-am întâlnit în toată țara și care peste tot avea legătură cu reînvierea. Probabil un obicei precreștin, în satul bunicii soțului meu undeva în fundul Moldovei aproape de Huși, la înmormântări, după ce se termină ritualul ortodox, la cimitir se aduce un cocoș care trebuie sacrificat înainte de a băga sicriul în groapă. Eu m-am ferit să asist când i-au făcut de petrecanie, dar toți sătenii erau convinși că fără de asta nu se poate. Trecând peste această paranteză cred că o astfel de farfurie de ceramică este un cadou potrivit pentru oricine.         Amatorii de artă populară o vor prețui ca atare iar cei mai puțin pasionați de acest aspect îi vor găsi cu siguranță o utilitate practică fie ea și doar de a o umple cu alune și a mânca apoi  în fața televizorului. Dacă voi ați primi o astfel de farfurie ce-ați face cu ea?

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

        Later edit. Nu m-am putut abține să nu vă arăt (și să mă fălesc) cu pardesiul Cristinei purtat la cununia ei, anul trecut. A fost cusut de mama când eram eu mică și dacă aș avea timp (că răbdare am destulă și știu să cos) aș putea să fac și eu unul la fel. De fapt sunt sigură că într-o zi o voi face dar până una-alta cred că ar fi grozav să găsim astfel de lucruri inspirate din tradiție dar cu un design modern și contemporan în magazinele de suveniruri. 

Read More

        Nu știu dacă ați auzit vreodată de Războieni dar în caz că nu, nu e nicio pagubă. Este un sat sau poate nici măcar atât, e de fapt doar o haltă dar care, după spusele celor de la CFR, este un important nod de cale ferată. O fi. Multe ore am pierdut de-a lungul timpului în gara Războieni între două trenuri pe vremea când nu aveam mașină! Iar amintirile de-acolo nu au cum să fie plăcute, tot timpul am răbdat amarnic de frig într-o sală de așteptare cu bănci jegoase, semiluminată de un bec chior, cu pereții zgâriați și murdari impregnați de mirosul acru de tutun prost și cu timpul lungindu-se la infinit în așteptarea trenului care urma să mă ducă spre dulcea Moldovă.

        Bucuria cea mai mare era când mă întâlneam cu cineva cunoscut cu care reușeam să mai schimb două vorbe sau să încropesc o conversație despre un subiect cât de cât interesant, orice altceva în afară de vreme sau de mersul trenurilor. Mi-aduc aminte că odată, asta se întâmpla în urmă cu mulți ani,  mi s-a părut că văd o figură cunoscută, o fată cam de vârsta mea care avea o privire și un zâmbet ce îmi erau vag familiare dar pe care nu știam de unde să le iau și unde să le plasez în timp. Probabil că am insistat mult cu privirea pentru că la un moment dat fata s-a ridicat și s-a îndreptat spre mine. Când a ajuns în fața mea spunându-mi pe nume, m-am luminat dintr-odată – era Rodica, o fostă colegă de liceu, cu o generație înaintea mea. Nu fusesem niciodată prietene, ne știam doar din vedere așa că nu era de mirare că ne-am recunoscut cu greu. Și eu, și ea, ne plictiseam de moarte așa că bucuria revederii a fost cu adevărat sinceră. Deși era un sfârșit de iarnă mizerabil și încă era frig, am ieșit pe peron și ne-am așezat pe o bancă la depănat amintiri iar ea și-a aprins o țigară. Ah, ce bine era să ai cu cine sporovăi vesel despre oameni cunoscuți și întâmplări comune, nici nu mai simțeai  că timpul curge încet și greu ca un râu noroios de câmpie.

        Dar cum stăteam noi liniștite pe bancă, nepăsătoare și tacticoase în stare semicongelată, numai ce văd că Rodica se întoarce brusc cu spatele către mine, stinge țigara de spătar și începe să se zbată cu mâinile în aer făcând  niște gesturi necontrolate ca și când ar fi vrut să ascundă ceva. Devenise brusc roșie la față, agitată și de-a dreptul panicată. Ce-ai pățit? o întreb eu nedumerită. Peda! îmi șoptește ea, arătându-mi cu ochii direcția. Mi-am întors capul să văd și, da, avea dreptate… era peda. N-o văzusem de zece ani, adică de când terminasem liceul, dar pot să jur că nu se schimbase nimic la ea, avea același păr alb, scurt, cu bucle bine fixate în care niciun fir nu se mișca de la locul lui, aceeași ținută dreaptă și rigidă a corpului, aceleași haine croite cu unicul scop de a ține de cald, iar privirea… oh, ochii aceia inconfundabili,  gri oțeloși, de general SS care scrutează fără milă din scobitura șoricelului până în vizuina șarpelui. Fără nicio îndoială era peda, adică pedagoga noastră din liceu.

        Pedagoga asta, că așa se numea jobul ei pe vremea mea, avea rolul de a ne păzi de rele și de a ne învăța bunele maniere pe noi, fetele care stăteam la internat în timpul liceului. Adică înlocuia ceea ce ar fi trebuit să facă părinții pentru că la 14 ani nu poți lăsa un copil de capul lui. Logic. Dar o scorpie mai mare decât pedagoga asta nu am întâlnit în viața reală, poate doar în filme, să zicem că aducea cu Cruella de Vil. Atâta teroare a băgat în noi în cei patru ani de liceu, atâtea urlete ne-au zgâriat urechile, atâta răutate a împroșcat prin tot ceea ce făcea că am ajuns să o urâm chiar și peste ani fără ca uitarea să atenueze nimic din încrâncenarea pe care o simțeam atunci. Mai trist este că unele fete au rămas cu traume altfel nu pot să-mi explic de ce Rodica, femeie măritată și cu copil pe deasupra, s-ar fi speriat că pedagoga o vede fumând! 

        Prima mea întâlnire cu pedagoga a fost de-a dreptul șocantă. Era a doua noapte la cămin și toate fetele ne culcasem deja. Eram șase în cameră, ne cunoscusem deja între noi și toată ziua vorbisem despre cum va fi la liceu, despre colegi, despre profesori, despre începuturi și vise de adolescent. După o zi plină de entuziasm și emoții, dormeam profund când ne-au trezit niște răcnete ce păreau să vină de undeva foarte de aproape: camera 29!!!, camera 29!!!,  lumina aprinsă ca un reflector direct în ochi și ușa izbită de perete. Parcă mă lovise trenul atât de buimacă eram. M-am ridicat în fund și am văzut-o pe muma pădurii stând în ușă cu părul vâlvoi și cu mâinile în șolduri. Voi nu știți că sunteți de serviciu?? La ora aia, că era 12 noaptea, nu mai știam nici cum ne cheamă darmite că om fi de serviciu la ceva sau undeva. Habar n-aveam pe ce lume eram. Ne-am prins însă repede că eram de serviciu pe palier, ordinea  în care se făcea începând cu prima cameră de pe stânga, adică noi, și că ar fi trebuit să măturăm, să spălăm pe jos, să ștergem oglinda din capătul holului , balustradele și tot ceea ce mai ținea de curățenie.

        Ne-a pus să ne dăm jos din pat, să ne luăm capodul (că așa zicea ea, capod, nu capot) și să trecem la șmotru. Când a văzut holul acela lung de 20 de metri, una din fete s-a apucat de plâns ceea ce a înverșunat-o și mai tare pe pedagogă de ajunsese aproape să facă spume la gură. Mie îmi venea să-i dau cu t-ul în cap (t-ul este un obiect de lemn care, așa cum îi spune numele, are formă de T și  pe care se înfășoară o cârpă de spălat pe jos și este strămoșul de la țară al mopului de astăzi). Plânse sau nervoase, speriate sau doar somnoroase,  ne-am apucat totuși de lucru pentru că nu aveam încotro.

        Atâta praf ca atunci eu n-am văzut în viața mea sau poate nici nu eram eu obișnuită cu astfel de lucruri dar cum dădeam cu mătura dintr-o parte în alta, parcă mai mult pufuleț zbura în toate părțile 🙂 În loc să se strângă într-un singur loc ca să îl putem lua cu fărașul, praful zbura în aer și se răspândea peste tot. Se ridicase de pe mochetă și îl simțeam în nas, în ochi și-n gură numai unde trebuia, nu stătea. La dimensiunile holului pe care îl aveam de curățat am fi avut nevoie de niște aspiratoare profesionale dar de unde atâta bogăție pe vremea aia? Nu aveam nimic în afară de bunăvoință. Una dintre colege săraca era alergică la praf și tare rău s-a simțit după experiența asta. Fac o mică paranteză. Și sora mea este foarte alergică la o mulțime de factori dar a reușit să scape de multe probleme de când și-a luat un aspirator Rohnson cu apă de la magazinul MarketOnline.ro . Este un aspirator cu o tehnologie inovatoare de filtrare prin apă și este ideal pentru toți cei care se îngrijesc de sănătate. Mă rog, este bun pentru oricine, adică și pentru ceilalți cărora nu le pasă 🙂 În timpul funcționării praful și murdăria se adună în recipientul de colectare, iar filtrul HEPA reține 99,99 % din particulele mai mari de 0,3 microni. Spre deosebire de aspiratoarele cu sac textil, cel mai fain lucru este că după ce termini de aspirat, în casă nu se mai simte deloc mirosul de praf. Eu aș spune că este un fel de SPA pentru covoarele tale.

        Revenind la curățenia din noaptea aia, nu am reușit să facem noi mare lucru, am măturat cât am putut, am muruit cu cârpa pe jos, am stropit mocheta cu ceva apă și până la urmă, pe la 1 noaptea,  ne-a lăsat peda să ne culcăm la loc dar n-am iertat-o nici până în ziua de azi. Și nu doar pentru faza asta total lipsită de tact ci pentru multe altele. De exemplu când o apucau crizele, venea să ne controleze dulapurile iar dacă i se părea că e dezordine, ne scotea toate hainele și le arunca în mijlocul camerei claie peste grămadă. Ne trimitea la sala de lectură și nu ne lăsa să ieșim nici măcar să mergem la baie până nu venea pauza, ne obliga să ne întindem cuvertura pe pat numai în felul în care i se părea ei că e frumos, ne căuta prin noptiere să vadă dacă nu avem mâncare (toată mâncarea trebuia ținută în beci într-un loc special, chiar dacă era vorba de un simplu pachet de biscuiți). Ca să nu mai spun cât de tare o iritau băieții și tot ce era legat de acest subiect. O fixistă mai mare ca ea e de neimaginat.

        Ne mai răzbunam și noi cum puteam deși raportul de forțe era total inegal. I-am pus de câteva ori pastă de dinți pe dosul clanței pentru ca atunci când venea dimineața strigând cât o țineau plămânii Deșteptareaaaa!!! să se enerveze și mai tare. De enervat, s-a enervat, nu zic nu, dar tot noi am avut de suferit. Altă dată am reușit, prin diverse tertipuri, să-i punem un gândac de plastic în portofel. Din păcate nu am reușit să-i vedem groaza întipărită pe față dar am auzit răgetele de spaimă, lucru care ne-a uns pe suflet. Dar cel mai mult și mai mult m-am bucurat când i-a explodat sticla cu must roșu în cameră. Era toamnă, acasă ai mei făcuseră mustul și tata mi-a dat o sticlă să-i duc tovarășei pedagog ca s-o mai îmbunez puțin. Un fel de mită ca să am și eu o pilă. Din păcate (sau din fericire) a ieșit exact pe dos. Probabil pentru că era prea cald în cameră, mustul a fermentat și la un moment dat sticla e explodat aruncând dopul în tavan și mustul roșu pe pereți, pe mobilă, pe haine, pe televizor, peste tot. Era camera pedagogei și a fost unul dintre cele mai frumoase tablouri pe care le-am văzut vreodată 🙂 Aș fi stat la nesfârșit să privesc cum se prelingea mustul de pe geam și cum picura de pe perdea direct pe covor. Iar mutra ei, stupoarea de pe mutra ei, n-o s-o uit niciodată.

*****

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale nu este deloc întâmplătoare.

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Read More