Nu știu dacă ați auzit vreodată de Războieni dar în caz că nu, nu e nicio pagubă. Este un sat sau poate nici măcar atât, e de fapt doar o haltă dar care, după spusele celor de la CFR, este un important nod de cale ferată. O fi. Multe ore am pierdut de-a lungul timpului în gara Războieni între două trenuri pe vremea când nu aveam mașină! Iar amintirile de-acolo nu au cum să fie plăcute, tot timpul am răbdat amarnic de frig într-o sală de așteptare cu bănci jegoase, semiluminată de un bec chior, cu pereții zgâriați și murdari impregnați de mirosul acru de tutun prost și cu timpul lungindu-se la infinit în așteptarea trenului care urma să mă ducă spre dulcea Moldovă.
Bucuria cea mai mare era când mă întâlneam cu cineva cunoscut cu care reușeam să mai schimb două vorbe sau să încropesc o conversație despre un subiect cât de cât interesant, orice altceva în afară de vreme sau de mersul trenurilor. Mi-aduc aminte că odată, asta se întâmpla în urmă cu mulți ani, mi s-a părut că văd o figură cunoscută, o fată cam de vârsta mea care avea o privire și un zâmbet ce îmi erau vag familiare dar pe care nu știam de unde să le iau și unde să le plasez în timp. Probabil că am insistat mult cu privirea pentru că la un moment dat fata s-a ridicat și s-a îndreptat spre mine. Când a ajuns în fața mea spunându-mi pe nume, m-am luminat dintr-odată – era Rodica, o fostă colegă de liceu, cu o generație înaintea mea. Nu fusesem niciodată prietene, ne știam doar din vedere așa că nu era de mirare că ne-am recunoscut cu greu. Și eu, și ea, ne plictiseam de moarte așa că bucuria revederii a fost cu adevărat sinceră. Deși era un sfârșit de iarnă mizerabil și încă era frig, am ieșit pe peron și ne-am așezat pe o bancă la depănat amintiri iar ea și-a aprins o țigară. Ah, ce bine era să ai cu cine sporovăi vesel despre oameni cunoscuți și întâmplări comune, nici nu mai simțeai că timpul curge încet și greu ca un râu noroios de câmpie.
Dar cum stăteam noi liniștite pe bancă, nepăsătoare și tacticoase în stare semicongelată, numai ce văd că Rodica se întoarce brusc cu spatele către mine, stinge țigara de spătar și începe să se zbată cu mâinile în aer făcând niște gesturi necontrolate ca și când ar fi vrut să ascundă ceva. Devenise brusc roșie la față, agitată și de-a dreptul panicată. Ce-ai pățit? o întreb eu nedumerită. Peda! îmi șoptește ea, arătându-mi cu ochii direcția. Mi-am întors capul să văd și, da, avea dreptate… era peda. N-o văzusem de zece ani, adică de când terminasem liceul, dar pot să jur că nu se schimbase nimic la ea, avea același păr alb, scurt, cu bucle bine fixate în care niciun fir nu se mișca de la locul lui, aceeași ținută dreaptă și rigidă a corpului, aceleași haine croite cu unicul scop de a ține de cald, iar privirea… oh, ochii aceia inconfundabili, gri oțeloși, de general SS care scrutează fără milă din scobitura șoricelului până în vizuina șarpelui. Fără nicio îndoială era peda, adică pedagoga noastră din liceu.
Pedagoga asta, că așa se numea jobul ei pe vremea mea, avea rolul de a ne păzi de rele și de a ne învăța bunele maniere pe noi, fetele care stăteam la internat în timpul liceului. Adică înlocuia ceea ce ar fi trebuit să facă părinții pentru că la 14 ani nu poți lăsa un copil de capul lui. Logic. Dar o scorpie mai mare decât pedagoga asta nu am întâlnit în viața reală, poate doar în filme, să zicem că aducea cu Cruella de Vil. Atâta teroare a băgat în noi în cei patru ani de liceu, atâtea urlete ne-au zgâriat urechile, atâta răutate a împroșcat prin tot ceea ce făcea că am ajuns să o urâm chiar și peste ani fără ca uitarea să atenueze nimic din încrâncenarea pe care o simțeam atunci. Mai trist este că unele fete au rămas cu traume altfel nu pot să-mi explic de ce Rodica, femeie măritată și cu copil pe deasupra, s-ar fi speriat că pedagoga o vede fumând!
Prima mea întâlnire cu pedagoga a fost de-a dreptul șocantă. Era a doua noapte la cămin și toate fetele ne culcasem deja. Eram șase în cameră, ne cunoscusem deja între noi și toată ziua vorbisem despre cum va fi la liceu, despre colegi, despre profesori, despre începuturi și vise de adolescent. După o zi plină de entuziasm și emoții, dormeam profund când ne-au trezit niște răcnete ce păreau să vină de undeva foarte de aproape: camera 29!!!, camera 29!!!, lumina aprinsă ca un reflector direct în ochi și ușa izbită de perete. Parcă mă lovise trenul atât de buimacă eram. M-am ridicat în fund și am văzut-o pe muma pădurii stând în ușă cu părul vâlvoi și cu mâinile în șolduri. Voi nu știți că sunteți de serviciu?? La ora aia, că era 12 noaptea, nu mai știam nici cum ne cheamă darmite că om fi de serviciu la ceva sau undeva. Habar n-aveam pe ce lume eram. Ne-am prins însă repede că eram de serviciu pe palier, ordinea în care se făcea începând cu prima cameră de pe stânga, adică noi, și că ar fi trebuit să măturăm, să spălăm pe jos, să ștergem oglinda din capătul holului , balustradele și tot ceea ce mai ținea de curățenie.
Ne-a pus să ne dăm jos din pat, să ne luăm capodul (că așa zicea ea, capod, nu capot) și să trecem la șmotru. Când a văzut holul acela lung de 20 de metri, una din fete s-a apucat de plâns ceea ce a înverșunat-o și mai tare pe pedagogă de ajunsese aproape să facă spume la gură. Mie îmi venea să-i dau cu t-ul în cap (t-ul este un obiect de lemn care, așa cum îi spune numele, are formă de T și pe care se înfășoară o cârpă de spălat pe jos și este strămoșul de la țară al mopului de astăzi). Plânse sau nervoase, speriate sau doar somnoroase, ne-am apucat totuși de lucru pentru că nu aveam încotro.
Atâta praf ca atunci eu n-am văzut în viața mea sau poate nici nu eram eu obișnuită cu astfel de lucruri dar cum dădeam cu mătura dintr-o parte în alta, parcă mai mult pufuleț zbura în toate părțile 🙂 În loc să se strângă într-un singur loc ca să îl putem lua cu fărașul, praful zbura în aer și se răspândea peste tot. Se ridicase de pe mochetă și îl simțeam în nas, în ochi și-n gură numai unde trebuia, nu stătea. La dimensiunile holului pe care îl aveam de curățat am fi avut nevoie de niște aspiratoare profesionale dar de unde atâta bogăție pe vremea aia? Nu aveam nimic în afară de bunăvoință. Una dintre colege săraca era alergică la praf și tare rău s-a simțit după experiența asta. Fac o mică paranteză. Și sora mea este foarte alergică la o mulțime de factori dar a reușit să scape de multe probleme de când și-a luat un aspirator Rohnson cu apă de la magazinul MarketOnline.ro . Este un aspirator cu o tehnologie inovatoare de filtrare prin apă și este ideal pentru toți cei care se îngrijesc de sănătate. Mă rog, este bun pentru oricine, adică și pentru ceilalți cărora nu le pasă 🙂 În timpul funcționării praful și murdăria se adună în recipientul de colectare, iar filtrul HEPA reține 99,99 % din particulele mai mari de 0,3 microni. Spre deosebire de aspiratoarele cu sac textil, cel mai fain lucru este că după ce termini de aspirat, în casă nu se mai simte deloc mirosul de praf. Eu aș spune că este un fel de SPA pentru covoarele tale.
Revenind la curățenia din noaptea aia, nu am reușit să facem noi mare lucru, am măturat cât am putut, am muruit cu cârpa pe jos, am stropit mocheta cu ceva apă și până la urmă, pe la 1 noaptea, ne-a lăsat peda să ne culcăm la loc dar n-am iertat-o nici până în ziua de azi. Și nu doar pentru faza asta total lipsită de tact ci pentru multe altele. De exemplu când o apucau crizele, venea să ne controleze dulapurile iar dacă i se părea că e dezordine, ne scotea toate hainele și le arunca în mijlocul camerei claie peste grămadă. Ne trimitea la sala de lectură și nu ne lăsa să ieșim nici măcar să mergem la baie până nu venea pauza, ne obliga să ne întindem cuvertura pe pat numai în felul în care i se părea ei că e frumos, ne căuta prin noptiere să vadă dacă nu avem mâncare (toată mâncarea trebuia ținută în beci într-un loc special, chiar dacă era vorba de un simplu pachet de biscuiți). Ca să nu mai spun cât de tare o iritau băieții și tot ce era legat de acest subiect. O fixistă mai mare ca ea e de neimaginat.
Ne mai răzbunam și noi cum puteam deși raportul de forțe era total inegal. I-am pus de câteva ori pastă de dinți pe dosul clanței pentru ca atunci când venea dimineața strigând cât o țineau plămânii Deșteptareaaaa!!! să se enerveze și mai tare. De enervat, s-a enervat, nu zic nu, dar tot noi am avut de suferit. Altă dată am reușit, prin diverse tertipuri, să-i punem un gândac de plastic în portofel. Din păcate nu am reușit să-i vedem groaza întipărită pe față dar am auzit răgetele de spaimă, lucru care ne-a uns pe suflet. Dar cel mai mult și mai mult m-am bucurat când i-a explodat sticla cu must roșu în cameră. Era toamnă, acasă ai mei făcuseră mustul și tata mi-a dat o sticlă să-i duc tovarășei pedagog ca s-o mai îmbunez puțin. Un fel de mită ca să am și eu o pilă. Din păcate (sau din fericire) a ieșit exact pe dos. Probabil pentru că era prea cald în cameră, mustul a fermentat și la un moment dat sticla e explodat aruncând dopul în tavan și mustul roșu pe pereți, pe mobilă, pe haine, pe televizor, peste tot. Era camera pedagogei și a fost unul dintre cele mai frumoase tablouri pe care le-am văzut vreodată 🙂 Aș fi stat la nesfârșit să privesc cum se prelingea mustul de pe geam și cum picura de pe perdea direct pe covor. Iar mutra ei, stupoarea de pe mutra ei, n-o s-o uit niciodată.
*****
Orice asemănare cu persoane sau fapte reale nu este deloc întâmplătoare.
Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.
Doamne, ai stat la internat! Asta da militarie, mai ales pe vremea aceea… aspiratorul ar fi fost curat rasfat si cred ca nimeni n-avea interesul sa va rasfete.
Da, în total am stat 8 ani prin diverse cămine și am mâncat la cantină. Nu e de mirare că nu fac niciodată mofturi la mâncare 🙂
Citind articolul am ras cu lacrimi. E minunat.
Mulțumesc 🙂
Viata de elev sau de student e mult mai placuta stand la internat sau la caminul studentesc. Raman amintiri din cele mai interesante, cu bune, cu rele. Pentru mine pe locul I a ramas F O A M E A.
De aspiratoare nu pomenea nici macar revista “Stiinta si tehnica”, nu-i prevedea aparitia.
Ce le mai invidiam pe fetele care stateau la camin, mai ales cind eram la facultate. Cind eram la liceu mi se parea ca sunt cam tinute din scurt, tin minte ca aveau ceva bilete de voie ca sa poata iesi.
Ce frumos ai povestit!
Daaa… o să povestesc odată și despre biletele de voie 🙂
Esti un adevarat talent, Ioana, am citit pe nerasuflate si mi-am adus aminte si eu de anii de liceu. Nu am stat la camin, am facut naveta, dar mereu am tanjit la prieteniile fetelor de la camin. Articolul tau mi-a pus in fata si un alt aspect al statului in camin la care nu ma gandisem. Dar una pe alta, cred ca ai avut o viata palpitanta, abia astept sa mai povestesti ceva.
Amintirile din perioada aceea sunt, într-adevăr, foarte puternice iar prieteniile legate atunci, cu fete cu care ai împărțit aceeași cameră, aceeași mâncare și de multe ori aceleași haine sunt pe viață.
Ioana draga, Iti multumesc mult pentru acest articol Doamne, cite amintiri! Fac parte cred din grupul care a ramas marcat de aceasta pedagoga, pina in ziua de azi am relatii dificile cu “autoritatea”. Atit de frumos scrii! Am ris si plins citindu-ti rindurile.Povestesc uneori prietenilor din Montreal amintiri din anii de internat si, te rog sa ma crezi, nu le vine sa creada ca am trait asa ceva.
Numai bine!
Dragă Maria, nu mă mir de canadieni pentru că uneori nici mie nu-mi vine să cred lucruri care mi s-au întâmplat atunci 🙂
Doi ani de liceu (treapta I-a) am locuit si eu in acelasi internat, in camera 31!!! Peda era intr-adevar persoana ce iti ramane in memorie si de vrei si de nu vrei!!!! In clasa a X-a, intr-o sambata, nu am mers acasa din nu stiu ce cauza (poate venisera parintii la mine in vizita), si am cerut impreuna cu alte doua colege de camera bilete de voie sa mergem in oras. Am obtinut biletele de la Peda, cu instructiunile de rigoare privind comportamentul si ora de intoarcere. Nu credeam niciodata ca as fi putut sa incalc regulile tovarasei pedagog care facea sa mi se ridice parul in cap de cate ori ii auzeam glasul. Si totusi, coborand pe Calea Turzii, ne intalnim cu sora uneia dintre colege, care era studenta. Cand aude studenta ca noi, cele trei gratii, nu aveam nimic in plan, ne invita sa mergem la ea la caminul studentesc, ca poate se facea ceva dans si ne mai distram si noi pe acolo! Si s-a facut si dans si a fost si distractie dar s-a facut ora 20 si noi trebuia sa fim la internat!!!! Sora, draguta si grijulie s-a oferit sa vina cu noi fiindca si ea absolvise la acelasi liceu si stia cine-i Peda, dar era ferm convinsa ca o imbuneaza. Nici vorba de asa ceva; cand ne-a vazut Peda la 20 si 35 de minute la usa internatului, fara sa ne lase macar sa deschidem gura vreuna dintre noi a zbierat:,, o saptamana de servici pe palier si la baie!” Cum ne trezeam frumos cu noaptea in cap sa ne indeplinim sarcinile, tin minte ca niste fete, cred ca din camera 29 ne cantau:,, La Disco-n Observator/ Numa-odata-n an am fost/ Si dac-am intarziat/ Peda ne-a si consemnat”!!!
Da, aveam un regim de armată 🙂
Pai cind eram la liceu, discoteca din Observator era considerata ca un fel de loc al pierzaniei. Cind am devenit studenta si am ajuns acolo, n-am inteles de ce pe vremea liceului avea asa o faima.
Daaa… mare ispită era discoteca aia 🙂
eu am facut camin la facultate, dupa raposatul…. asa ca ciuciu peda din astea. Dar colegii ce veneau de la licee din camin aveau niste povesti …. de mai mare dragul 🙂
Eeee… la facultate a fost boierie 🙂 Aveam totuși un portar care după ora 22 nu mai lăsa băieții să urce.
Vaaai, ce profesori erau pe vremea aia, ce vremuri am mai trait! Omul e supus vremurilor.
Foarte faina relatarea ta, nici nu simti ca e advertorial, presimt (foarte) multe puncte aici! 😉
Mulțumesc 🙂
Ai fost promotia 1982?
Apropo de mancarea tinuta in beci. Intr-o zi am mers la valiza cu mancare, am luat-o de pe raft si a tasnit un soricel. Nu stiu nici pana in ziua de azi daca din valiza sau de langa valiza, cert este ca m-am speriat teribil.
Da, promotia 1982 🙂
eu 1981, te-m recunoscut
Discoteca din Observator
In clasa a XII-a am fost convocata la directiune sa dau nota explicativa cu privire la ce-am cautat in discoteca susnumita. N-am fost singura, stateam drepti in fata lui Clamba toti care am avut nerusinanrea sa mergem intr-o seara la discoteca. Culmea este ca a citit ce-am scris si a urmat o noua nota explicativa de ce-am scris ca am fost cu acceptul mamei.