Se poate face un bine și fără donații de bani

        Era frumoasă și conștientă de frumusețea ei. Cu buzele pline și roșii, cu niște ochi verzi ce te băgau în boală, cu un ten perfect ce nu purta nici cea mai mică urmă de machiaj, părea o păpușă vie ce tocmai ieșise din adolescență. Părul lung până la fund îi era împletit în două cozi groase cât mâna iar în urechi purta cercei de aur care reflectau lumina în scânteieri de oglindă la fiecare mișcare a capului. Nu i-aș fi dat mai mult de 18 ani și uitându-mă în buletin am fost surprinsă să văd că urma să împlinească 25. O chema Brigitta. Cu doi de ”t”.

        Semnați aici și aici, i-am spus în timp ce îi întindeam pixul ieftin ce se termina cu o spirală elastică lipită de ghișeul de lemn de pe care luciul se ștersese de mult. A luat hârtiile și fără nici cea mai mică urmă de interes, a mâzgălit un fel de iscălitură în josul fiecărei pagini apoi mi le-a întins înapoi fără să scoată niciun cuvânt. Pe exemplarul care rămâne la noi vă rog să scrieți am primit un exemplar, data de astăzi și să semnați încă o dată, am continuat eu urmând procedura uzuală în timp ce separam foile fără să-mi ridic privirea dintre paginile răsfirate în fața mea. Niciun gest din partea ei. Tăcere. Se uita stingheră la mine iar obrajii îi deveniseră brusc stacojii. E ceva în neregulă? am întrebat-o nedumerită. Încerca să spună ceva dar bâiguia neinteligibil și am rugat-o să repete.

        Nu știu să scriu… am auzit într-un final și m-am oprit blocată holbându-mă fără să vreau la fata care cu câteva minute înainte mi se păruse frumoasă. Ăăă…cum adică? am insistat crezând că nu aud bine. N-am fost niciodată la școală, a continuat timid  scuzându-se inutil ca un copil ce tocmai făcuse o trăznaie. Eram în stare de șoc fără să știu cum să reacționez la auzul unei astfel de declarații. Nu mai văzusem niciodată pe cineva atât de tânăr complet analfabet deși prin natura meseriei pe care o am am întâlnit adesea persoane care se îngrozeau atunci când li se cerea să scrie trei rânduri  sau invocau lipsa ochelarilor când aveau de completat un simplu formular. Însă cu un pic de ajutor din partea mea reușeau până la urmă să scrie cu litere de tipar tremurate ducând la capăt mica sarcină ce inițial li se păruse peste puterile lor. De bine, de rău, cunoșteau literele dar să nu știe să scrie deloc, deloc, nu întâlnisem încă pe nimeni.

        Cât de vitregă poate să fie soarta cu unii oameni astfel încât un drept fundamental, dreptul la educație, să le fie atât de flagrant călcat în picioare? Nu există copil pe lumea asta care la șase ani să nu-și dorească să meargă la școală cu ghiozdănelul în spate împreună cu toți prietenii de pe stradă și  nu există infirmitate mai mare decât incapacitatea de a rămâne pierdut în fața literelor care deschid ferestre către lume.

        Cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ne putem imagina cum ar fi viața fără să fim capabili să citim o carte sau un ziar, dar ce spun eu de cărți când năpăstuiții soartei nu pot descifra nici măcar prețurile afișate în magazine, semnele de circulație, orarul autobuzelor sau al trenurilor, nu pot completa un formular, nu pot citi prospectul unui medicament sau subtitrarea unui film și nici măcar nu își închipuie câte minunății se află în lumea internetului.

        Neștiința lor este un handicap imens care ne afectează pe toți, de cele mai multe ori un analfabet nu se va putea angaja niciodată, pentru că cine și-ar dori să lucreze cu cineva care nu e în stare să citească nici măcar un anunț pe care scrie închis sau, din contră, deschis? Ce sarcini ar putea duce la îndeplinire un astfel de angajat? Neavând din ce trăi, neavând cu ce-și hrăni copiii care apar inevitabil fără a fi necesară știința de carte, ce le rămâne de făcut acestor oameni? Să fure, să tâlhărească, să facă orice pentru a trăi la limita subzistenței. Lupta pentru supraviețuire îi îndeamnă spre ilegalități iar societatea îi marginalizează și în timp ce  ei își scot copiii la cerșit, noi îi blamăm că nu îi trimit la școală. Puțini însă realizează că un handicap al minții, așa cum este analfabetismul, îi împiedică să gândească la fel cum ar face un om care a trecut prin școală. Mintea lor este închisă și  nu face conexiuni în afara nevoilor primare iar noi nu avem dreptul să-i abandonăm aruncându-i la marginea lumii. Cunoșterea reprezintă însăși esența umanității iar mintea omului este cea care ne diferențiază de tot ceea ce face parte din regnul viu.

        Există multe campanii pentru ajutorarea copiilor aflați în imposibilitatea de a merge la școală și asta este un lucru minunat dar cei care au ajuns deja la vârsta maturității  fără să fie în stare să citească cele mai simple cuvinte sau să facă socoteli elementare au fost lăsați deoparte. E frustrant și nedrept. Cred că și ei merită o a doua șansă și sunt convinsă că niciodată nu este prea târziu. În 1953, primul său an de învățământ, tatăl meu a fost repartizat în satul Pucălățești, județul Alba. De fapt doar un cătun în care, pe lângă copiii de vârsta claselor primare de care urma să se ocupe, trăiau aproximativ 100 de adulți greu încercați de viață. 60 dintre aceștia nu știau nici să scrie, nici să citească. Împreună cu alți dascăli, tatăl meu a început o campanie de alfabetizare și după doi ani toți cei 60 de neștiutori de carte au obținut certificat de absolvire a patru clase. Pe bune. Fără pile, fără relații, fără aranjamente de culise ci doar pe baza cunoștințelor dobândite. Și, mai ales, fără să fie cheltuite sume importante de bani. Aș putea spune că alfabetizarea este  cauza umanitară care se poate duce la îndeplinire cu cele mai puține fonduri. Este nevoie doar de dorința de a face bine, încredere, optimism, elan și câțiva voluntari. Eu, una, m-aș băga oricând la așa ceva. Voi?

        Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018, la proba sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. Visează… Obține cu AVBS!”

AVBS-CREDIT

Share This:

Read More

V-a plăcut povestea Cenușăresei?

       Cred că acesta va fi ultimul articol scris pentru SuperBlog-ul de primăvară. Spun ”cred” pentru că am obiceiul să mă răzgândesc dar în momentul acesta simt că nu sunt pregătită să înfrunt presiunea unui concurs iar, pe de altă parte, nici nu reușesc să văd partea distractivă pe care am găsit-o la celelalte trei ediții la care am participat. Sunt prea amărâtă ca să fac față, stresul e prea mare și nu reușesc să mă concentrez deși de idei nu duc lipsă. Plus că, la fel ca întotdeauna, există etape care mă scot din zona mea de confort având cerințe care nu se potrivesc stilului meu de a scrie. Cum eu, de regulă, sunt realistă și nu am înclinații de romancieră, îmi vine destul de greu să inventez povești. De fapt am mai spus asta: nu-mi place să scriu ficțiune.

       De exemplu la proba de azi ar trebui să fiu creativă și să devin parte în povestea Cenușăresei pentru că enunțul sună astfel:  Ştiţi momentul în care Cenuşăreasa şi-a pierdut pantoful, nu-i aşa? Vă invităm să ne povestiţi ce ar fi făcut Cenuşăreasa atunci dacă ar fi existat magazinul de pantofi Carmine Shoes şi cum ar fi fost finalul poveştii, din punctul vostru de vedere.

       Ca să fie clar de la început, pe mine povestea Cenușăresei m-a traumatizat în copilărie. Nu mai țin minte exact unde am auzit-o pentru prima oară dar aproape sigur la grădiniță și cel mai bine îmi aduc aminte finalul: cum surorile mai mari ale Cenușăresei și-au tăiat din picior (una din vârf, alta din călcăi) ca să le vină pantofiorul de cristal. Uffff… eu din momentul acela nu mi-am mai putut scoate din minte imaginea pantofului plin de sânge și chinul celor două. Din toată povestea, această scenă horror mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte deci nu pot să spun, nici pe departe, că ar fi una din poveștile mele preferate.

       Oricum pantoful mic și delicat nu mai este de actualitate pentru că standardul de frumusețe al femeii s-a schimbat radical de pe vremea lui Perrault și a fraților Grimm. Top modelele de astăzi, înalte și subțiri ca trestiile, cu siguranță au 40 la picior la un metru și optzeci ai lor și nici nu cred că și-ar da interesul să intre în grațiile vreunui prinț care umblă din casă-n casă căutând cai verzi pe pereți cu un pantof de cristal în mână. Numai când mă gândesc cât de tare, de  incomod și ce beșici face un astfel de pantof la purtat, cred că nimănui nu i-ar mai trebui perechea. Și mi se pare și normal, atunci când există zeci de modele de pantofi din piele naturală toate culorile, toate mărimile, unii mai frumoși ca alții la doar un click distanță. Asta cu un click distanță nu mai știu unde am auzit-o că nu-mi aparține dar îmi place cum sună. Și nu doar cum sună… click-urile înseamnă cumpărături iar cumpărăturile reprezintă micile plăceri ale vieții 🙂pantofi       Adevărul este că am văzut multe modele faine pe site-ul Carmine dar gândul mi-a rămas la pantofii stiletto Red Queen, cei din poza de mai jos. 0s

       Arată, trebuie să recunoaștem pentru că este evident, exact ca niște pantofi Christian Louboutin clasici, absolut superbi doar că de 10 ori, ba nu, de 15 ori mai ieftini. Dar, cum se spune, mulți văd, puțini pricep 🙂 Eu mi i-aș lua și cred că orice femeie ar trebui să aibă o pereche de stiletto negri din cel puțin trei motive:

  • Dau un efect de alungire a picioarelor. Vârful ascuțit și tocul subțire te arată mai înaltă și mai slabă ceea ce nu e rău deloc.
  • Se potrivesc atât cu fuste sau rochii cât și la o pereche de blugi pe care îi face să arate mult mai chic.
  • Pot fi purtați aproape la orice ocazie: la o nuntă, la serviciu, la un interviu de angajare, în club… oriunde.

În afară de asta, o pereche frumoasă de stiletto atrage atenția asupra celei care îi poartă fiind alegerea perfectă în cazul în care se dorește a suci mințile cuiva 🙂 Se spune că bărbații iubesc femeile care poartă tocuri iar eu cred că nu doar pentru felul în care arată ci și pentru simplul motiv că o femeie care poartă tocuri este mult mai încrezătoare în ea însăși. Ce părere aveți? așa o fi?LOGO-Carmine-250x250        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Read More

Secretul frumuseții româncelor

       Anul acesta am sărit peste 8 Martie, vreau să spun că n-am sărbătorit în niciun fel, am fost singură fără însă a simți nevoia de a fi cu cineva și faptul că nimeni nu m-a întrebat nimic, că m-am putut strecura printre colegi fără să fiu băgată în seamă, mi-a dat un sentiment de liniște și împăcare care a mai aplanat tristețea care mă macină de când a murit mama.

       Mama a fost profesoară și, deși se pensionase de ani mulți, toată ziua m-au năpădit amintirile  zilelor de 8 Martie în care se întorcea de la școală cu brațele pline de flori. Umplea casa de garoafe, flori la mare modă în anii 70-80, zambile parfumate, frezii multicolore prinse împreună cu crenguțe verzi de ferigă și buchețele delicate de ghiocei înfășurați într-o frunză rotundă de iederă. Soră-mea și cu mine ne repezeam să citim felicitările și să o găsim pe cea mai frumoasă dintre ele, întotdeauna cea mai colorată și care avea cel mai mult sclipici. Nu credeam și nici nu mă gândeam atunci că timpurile acelea se vor sfârși vreodată.

       S-au revărsat însă alte timpuri peste noi și cum nu putem să oprim marea trecere, ne este dat în continuare să ieșim pe stradă și să mergem înainte, nu fără griji ca-n zilele de odinioară, dar totuși înainte. Eram în autobuz, doar eu cu gândurile mele, și mă duceam spre casă când liniștea mi-a fost întrerupte de niște hohote de râs ce veneau din spate. Era un grup de femei nu foarte tinere care însă radiau de bucurie și voie bună râzând cu ochi strălucitori și gura până la urechi. Am zâmbit și eu la bucuria lor și m-am uitat mai atentă la figurile celor din autobuz, majoritatea femei. După brațele pline de flori se întorceau, cel mai probabil, de la tradiționalele petreceri de 8 Martie. Toate aveau același surâs pe față chiar dacă erau fete abia ieșite din copilărie sau doamne cu părul alb trecute bine de a doua tinerețe și toate mi s-au părut frumoase.

       Unele, având fruntea, obrajii și gâtul acoperite de piele albă și fragedă ca în ceasul cel mai luminos al tinereții, se alintau delicat cu mișcări moi de felină iar altele, cu obraji proaspeți de țărăncuțe ca-n tablourile lui Grigorescu, își scuturau bucuria fără să le pese că sunt privite. Unele aveau ochi rotunzi ca mărgelele, altele își împreunau genele ascunzând priviri ce aminteau de îndepărtatul orient. Unele erau slabe ca greierii de iarnă, cu mâini înguste și degete prelungi, altele aveau rotunjimi de care nu se sfiau, purtându-le cu mândrie la vedere. Erau atât de diferite dar toate strălucind cu bucuria sinceră ieșind prin toți porii ființei lor.

       Mă uitam contemplativ la tot acest tablou inedit și mi-am dat seama că ceea ce se spune despre românce, că sunt frumoase, nu sunt doar vorbe în vânt. Secretul frumuseții lor? Eu cred că e bucuria de a trăi. Să știi să te bucuri de o zi senină, să fii mulțumit de ceea ce ai, să apreciezi o floare primită în dar, să râzi când apare soarele după ploaie, să ai speranțe și visuri în care să crezi, să iubești primăvara și lucrurile simple e la îndemâna oricui, trebuie doar să-ți dorești să vezi partea pozitivă a vieții. Se spune că frumusețea vine din interior și chiar așa este. Frumusețea iese la iveală din adâncurile sufletului și se instalează acolo unde găsește un loc prielnic, pe fețele celor care nu-și risipesc zilele în așteptarea himerelor.

       Iar în afară de asta româncele mai au un as ascuns în mânecă – Farmec, brand românesc de mare tradiție este deja înscris în ADN-ul lor. Am ajuns la a treia generație de femei care se bazează cu mare încredere pe longeviva gamă Gerovital Plant și cu toate că ele știu că frumusețea înseamnă în primul rând un suflet frumos, o mână de ajutor nu strică niciodată 🙂 O cremă hidratantă folosită atunci când trebuie,  poate face minuni atât pe o piele de 25 de ani cât și pe una de 45, protejând-o de stresul factorilor de mediu și prevenind deshidratarea, iritarea, apariția ridurilor și îmbătrânirea prematură a pielii.

       Dar Farmec are o reputație atât de bună încât cuvintele mi se par de prisos, ceea ce de fapt voiam să vă spun este doar faptul că a apărut o nouă gamă, Gerovital Plant 2016, în care ingredientul de bază este uleiul organic din floare de mac. Românce frumoase, să pornim deci la shopping 🙂farmec

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Read More

Shabby Chic

        De vreun an, sau poate chiar mai mult, noi (adică eu și Cristi) nu mai avem în grila de programe tv canalul Travel & Living. Nu știu dacă numai eu trăiesc cu impresia asta dar observ că firmele de cablu au o ofertă din ce în ce mai slabă și, deși ne-am tot mutat de la un operator la altul, suntem tot mai nemulțumiți. Degeaba primesc pe abonament 100 de canale dacă îmi lipsesc exact alea la care mă uitam cu interes iar Travel & Living se afla chiar în top 3 preferate.  Era la un moment dat o emisiune care îmi plăcea la nebunie numită Shabby Chic cu o tipă care mergea prin diverse târguri, piețe sau garage sale-uri și care cumpăra la prețuri de nimic obiecte vechi pe care alții n-ar fi dat doi bani și pe care ea reușea să le scoată în evidență în diverse amenajări interioare. Rezultatul era absolut remarcabil și îmi făcea mare plăcere să mă uit la emisiunile ei. Femeia asta, Rachel Ashwell o chema, nu recondiționa mobila ci făcea cu totul și cu totul altceva –  dădea un chic și o strălucire aparte unor vechituri.

        Shabby se traduce din engleză ca ponosit, sărăcăcios sau învechit iar Shabby Chic desemnează un stil de design interior. Termenul a apărut pentru prima dată în anii 80 într-o revistă americană de decorațiuni interioare iar stilul a devenit extrem de popular în Statele Unite în foarte scurt timp. 0cover

        Asta îmi place mie la americani, că sunt deschiși la tot ce apare și nu stau o sută de ani să se gândească dacă merită sau nu să încerce ceva nou. Mi-ar plăcea și mie să am o casă amenajată în acest stil pentru că dă senzația de căldură și intimitate, te invită să te conectezi cu valorile trecutului, e romantică, relaxantă, la îndemâna oricui și, nu în ultimul rând, e o soluție ieftină. Poate nu chiar casa întreagă, dar măcar o cameră tot o să-mi fac odată și odată. Deci ce înseamnă de fapt shabby chic?

        Înseamnă în primul rând confort adică fotolii moi, supradimensionate, canapele în care să te afunzi cu totul, pline de perne pe care să-ți sprijini capul, spatele sau picioarele. Culorile predominante sunt cele neutre sau pastelurile iar textilele au imprimeuri florale și eventual volănașe așa cum se purtau cu zeci de ani în urmă. Totul trebuie să fie moale la atingere. Piesele vintage și cele noi se îmbină într-un tot unitar cu condiția ca cele noi să fie confecționate după tipare vechi.

shabbychic-table
foto styleathome.com

        Pardoseala este acoperită cu covoare clasice cu desene bogate și în niciun caz nu se merge pe stilul minimalist. Nici seturile, nu prea au ce căuta în shabby chic, fie că e vorba de căni, de pahare, de scaune sau orice altceva. Până la urma urmei pe cine deranjează dacă se bea cafea ori ceai din căni care nu sunt identice? Pe mine în niciun caz. cani ioana spune

        De fapt în asta constă toată plăcerea de a crea acest stil: vânătoarea de comori îngropate prin cine știe ce poduri sau pivnițe și descoperirea de chilipiruri ascunse în târgurile de vintage ca să mă exprim eufemistic și să nu spun oser 🙂 Iar toate lucrușoarele acestea care dau farmec unei încăperi trebuie expuse la loc vizibil pentru a-și recăpăta strălucirea de odinioară. Vaze de flori vechi, fructiere ce par acum demodate, oglinzi, rame de fotografii, sfeșnice, fețe de masă brodate, danteluțe, goblenuri și macrameuri toate acestea sunt shabby chic.  Am și eu două astfel de rame acasă și mi-e atât de drag colțișorul acesta încât îmi vine tot timpul să mă uit într-acolo.rame ioana spune

        Pentru crearea unei atmosfere intime, foarte importante sunt perdelele și draperiile. Schimbă aspectul unei camere aproape fără efort iar efectul este de mare impact. Ce poate fi mai romantic decât niște perdele care se mișcă ușor sub adierea vântului adăpostite de draperii care te duc cu gândul la nesfârșite câmpuri de lavandă? perdele diego

        De fapt, nici nu știu care draperii îmi plac mai mult, cele cu lavandă sau cele cu trandafiri. Ambele modele le-am găsit pe site-ul magazinul Diego și nu pot să mă decid. Iar în realitate arată cu mult mai bine decât în poze, știu asta de pe vremea când mergeam cu Codruța la Diego aproape zilnic să-și caute perdele și nu se putea hotărî pentru că erau prea multe modele 🙂 Până la urmă a reușit totuși și a fost extrem de încântată pentru că i le-a tivit gratuit, i le-a călcat iar când a ajuns acasă n-a mai avut nimic altceva de făcut decât să le agațe pe șină.

        Pentru ca o cameră să fie shabby chic trebuie musai să fie luminată de un candelabru, de preferință cu țurțuri ce imită cristalul, dar sigur că nu se supără nimeni dacă e cristal adevărat. Și cu lănțișoare, mărgele și becuri în formă de lumânare. Iar pe pereți să fie un tapet ca acesta. Pentru toate celelalte detalii o să vă invit la mine acasă când o să fie gata dar ați înțeles ce-mi doresc, da? 🙂tapet diego        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Read More

Suveniruri cu suflet

        O dată, sau uneori de două ori pe an, fac o vizită în rai. Mi-ar plăcea să ajung mai des dar timpul, bată-l vina, s-a scumpit tare în ultima vreme. E atâta frumusețe, atâta pace, liniște și desprindere de sinele cotidian încât nu știu cum altfel aș putea numi această bucată de pământ care în manualele de geografie și în registrele administrative se numește Bucium. Pentru mine însă e o părticică din rai.bucium1

        E satul de la poalele Detunatei, locul în care s-a născut și a copilărit tatăl meu.  Cât vezi cu ochii dai de adânci păduri legendare de brazi și de poienițe cu iarbă înaltă și moale ca mătasea din care răsar flori peste fire de mari. În zilele de vară lumina largă și albastră a soarelui crud învăluie tandru coloanele de bazalt acoperite cu mușchi bătrâni din zilele facerii. La Bucium nu există timp, nu există larmă, doar zumzetul tainelor murmură încetișor atunci când umbra lumii îmi trece peste inimă. Izvoarele, ochiuri deschise în inima muntelui, au cea mai curată și mai bună apă din lume și nici nu e de mirare pentru că până să vadă lumina zilei mult aur a spălat. Da, încă se găsește aur în adâncuri și aici, și la Roșia Montană care e de partea cealaltă a muntelui.

        Mă bucur enorm că oamenii cu suflet mare și cu dragoste de țară au reușit să oprească proiectul ce ar fi transformat Roșia Montană în suspine dar în același timp mă-ncing cu tristețe știind că istoria neiertătoare va uita cum odinioară băteau șteampurile pe văile Apusenilor. Se știe că buciumanii și toți cei care locuiau în această zonă au trăit veacuri la rând din minerit. Doar o mică parte din ei lucrau la ”Împărăție” adică la minele statului, numele venind de la Imperiul Austro-Ungar, cea mai mare parte lucrând pe cont propriu și având șteampurile instalate în fața casei. Luau în concesiune o suprafață de subteran iar apoi, implicând de multe ori toată familia, începeau procesul complicat de extragere și prelucrare a minereului.

steampuri1
Șteampuri protejate cu un acoperiș – foto muzeul-satului.ro

        Puțini își mai aduc aminte astăzi de lungul drum parcurs pentru a scoate aurul la suprafață din adâncurile pământului și doar cei trecuți de 70-80 de ani ar mai putea explica astăzi unui novice cum bocăneau șteampurile în funcție de debitul de apă ce ridica la nesfârșit, pe rând, cele 6 sau 9 săgeți ce urmau să cadă și să zdrobească, cu cremenea de la capăt, minereul cu grăunțe de aur.

        În casa bunicilor mei din Bucium Poieni există niște șteampuri de jucărie, o miniatură finisată în cele mai mici detalii făcută de mâinile iscusite ale unchiului meu în urmă cu foarte mulți ani. Cred că ar fi o idee minunată ca un astfel de obiect să fie făcut de către meșterii populari care locuiesc în zonă și să fie vândut apoi ca suvenir celor interesați de tradiții pentru că este un obiect dispărut astăzi dar care și-a făcut datoria aproape două mii de ani.

        Și mie, ca de altfel (cred) tuturor celor împătimiți de călătorii îmi place să colecționez suveniruri de prin locurile pe unde am umblat. Se întâmplă însă ca bugetul să-mi fie subțirel și atunci trebuie să mă limitez la ceea ce obțin gratis iar cum pietrele mi-au plăcut întotdeauna și în plus au capacitatea de a reține în ele acel vibe al locului de origine, mă întorc acasă cu bagajele îngreunate 🙂 pietre ioana spune

        La serviciu țin în sertar câteva pietre din Creta care efectiv mă încarcă pozitiv atunci când simt că am nevoie de energie. Teoria asta am auzit-o la un training și chiar funcționează.

        Vorbind de suveniruri, mereu am auzit că atunci când trebuie să faci cadou unui străin apare o problemă Oare ce să alegi astfel încât să-și aducă aminte cu plăcere de România? În primul și primul rând trebuie să vă spun să nu alegeți, sub nicio formă, produse românești made in China. Acesta este un big no-no! Cel mai sigur este să mergeți pe artă populară autentică iar cu ceramica de Horezu cu siguranță nu o să dați greș, doar aruncați-vă privirea pe Art & Craft și o să-mi dați dreptate. ArtCraft-768x521

        Una dintre emblemele ceramicii de Horezu este cocoșul despre care se spune că este simbolul reînvierii și al nemuririi sufletului. Pe vasele din această zonă el este reprezentat înfăţișat din profil, cu capul ridicat și cu ciocul deschis. Eu personal sunt fascinată de acest simbol al cocoșului pe care l-am întâlnit în toată țara și care peste tot avea legătură cu reînvierea. Probabil un obicei precreștin, în satul bunicii soțului meu undeva în fundul Moldovei aproape de Huși, la înmormântări, după ce se termină ritualul ortodox, la cimitir se aduce un cocoș care trebuie sacrificat înainte de a băga sicriul în groapă. Eu m-am ferit să asist când i-au făcut de petrecanie, dar toți sătenii erau convinși că fără de asta nu se poate. Trecând peste această paranteză cred că o astfel de farfurie de ceramică este un cadou potrivit pentru oricine. horezu ioana spune        Amatorii de artă populară o vor prețui ca atare iar cei mai puțin pasionați de acest aspect îi vor găsi cu siguranță o utilitate practică fie ea și doar de a o umple cu alune și a mânca apoi  în fața televizorului. Dacă voi ați primi o astfel de farfurie ce-ați face cu ea?

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

        Later edit. Nu m-am putut abține să nu vă arăt (și să mă fălesc) cu pardesiul Cristinei purtat la cununia ei, anul trecut. A fost cusut de mama când eram eu mică și dacă aș avea timp (că răbdare am destulă și știu să cos) aș putea să fac și eu unul la fel. De fapt sunt sigură că într-o zi o voi face dar până una-alta cred că ar fi grozav să găsim astfel de lucruri inspirate din tradiție dar cu un design modern și contemporan în magazinele de suveniruri. pardesiu ioana spune

Share This:

Read More