V-a plăcut povestea Cenușăresei?

       Cred că acesta va fi ultimul articol scris pentru SuperBlog-ul de primăvară. Spun ”cred” pentru că am obiceiul să mă răzgândesc dar în momentul acesta simt că nu sunt pregătită să înfrunt presiunea unui concurs iar, pe de altă parte, nici nu reușesc să văd partea distractivă pe care am găsit-o la celelalte trei ediții la care am participat. Sunt prea amărâtă ca să fac față, stresul e prea mare și nu reușesc să mă concentrez deși de idei nu duc lipsă. Plus că, la fel ca întotdeauna, există etape care mă scot din zona mea de confort având cerințe care nu se potrivesc stilului meu de a scrie. Cum eu, de regulă, sunt realistă și nu am înclinații de romancieră, îmi vine destul de greu să inventez povești. De fapt am mai spus asta: nu-mi place să scriu ficțiune.

       De exemplu la proba de azi ar trebui să fiu creativă și să devin parte în povestea Cenușăresei pentru că enunțul sună astfel:  Ştiţi momentul în care Cenuşăreasa şi-a pierdut pantoful, nu-i aşa? Vă invităm să ne povestiţi ce ar fi făcut Cenuşăreasa atunci dacă ar fi existat magazinul de pantofi Carmine Shoes şi cum ar fi fost finalul poveştii, din punctul vostru de vedere.

       Ca să fie clar de la început, pe mine povestea Cenușăresei m-a traumatizat în copilărie. Nu mai țin minte exact unde am auzit-o pentru prima oară dar aproape sigur la grădiniță și cel mai bine îmi aduc aminte finalul: cum surorile mai mari ale Cenușăresei și-au tăiat din picior (una din vârf, alta din călcăi) ca să le vină pantofiorul de cristal. Uffff… eu din momentul acela nu mi-am mai putut scoate din minte imaginea pantofului plin de sânge și chinul celor două. Din toată povestea, această scenă horror mi-a rămas cel mai bine întipărită în minte deci nu pot să spun, nici pe departe, că ar fi una din poveștile mele preferate.

       Oricum pantoful mic și delicat nu mai este de actualitate pentru că standardul de frumusețe al femeii s-a schimbat radical de pe vremea lui Perrault și a fraților Grimm. Top modelele de astăzi, înalte și subțiri ca trestiile, cu siguranță au 40 la picior la un metru și optzeci ai lor și nici nu cred că și-ar da interesul să intre în grațiile vreunui prinț care umblă din casă-n casă căutând cai verzi pe pereți cu un pantof de cristal în mână. Numai când mă gândesc cât de tare, de  incomod și ce beșici face un astfel de pantof la purtat, cred că nimănui nu i-ar mai trebui perechea. Și mi se pare și normal, atunci când există zeci de modele de pantofi din piele naturală toate culorile, toate mărimile, unii mai frumoși ca alții la doar un click distanță. Asta cu un click distanță nu mai știu unde am auzit-o că nu-mi aparține dar îmi place cum sună. Și nu doar cum sună… click-urile înseamnă cumpărături iar cumpărăturile reprezintă micile plăceri ale vieții :)pantofi       Adevărul este că am văzut multe modele faine pe site-ul Carmine dar gândul mi-a rămas la pantofii stiletto Red Queen, cei din poza de mai jos. 0s

       Arată, trebuie să recunoaștem pentru că este evident, exact ca niște pantofi Christian Louboutin clasici, absolut superbi doar că de 10 ori, ba nu, de 15 ori mai ieftini. Dar, cum se spune, mulți văd, puțini pricep :) Eu mi i-aș lua și cred că orice femeie ar trebui să aibă o pereche de stiletto negri din cel puțin trei motive:

  • Dau un efect de alungire a picioarelor. Vârful ascuțit și tocul subțire te arată mai înaltă și mai slabă ceea ce nu e rău deloc.
  • Se potrivesc atât cu fuste sau rochii cât și la o pereche de blugi pe care îi face să arate mult mai chic.
  • Pot fi purtați aproape la orice ocazie: la o nuntă, la serviciu, la un interviu de angajare, în club… oriunde.

În afară de asta, o pereche frumoasă de stiletto atrage atenția asupra celei care îi poartă fiind alegerea perfectă în cazul în care se dorește a suci mințile cuiva :) Se spune că bărbații iubesc femeile care poartă tocuri iar eu cred că nu doar pentru felul în care arată ci și pentru simplul motiv că o femeie care poartă tocuri este mult mai încrezătoare în ea însăși. Ce părere aveți? așa o fi?LOGO-Carmine-250x250        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Citește mai mult

Secretul frumuseții româncelor

       Anul acesta am sărit peste 8 Martie, vreau să spun că n-am sărbătorit în niciun fel, am fost singură fără însă a simți nevoia de a fi cu cineva și faptul că nimeni nu m-a întrebat nimic, că m-am putut strecura printre colegi fără să fiu băgată în seamă, mi-a dat un sentiment de liniște și împăcare care a mai aplanat tristețea care mă macină de când a murit mama.

       Mama a fost profesoară și, deși se pensionase de ani mulți, toată ziua m-au năpădit amintirile  zilelor de 8 Martie în care se întorcea de la școală cu brațele pline de flori. Umplea casa de garoafe, flori la mare modă în anii 70-80, zambile parfumate, frezii multicolore prinse împreună cu crenguțe verzi de ferigă și buchețele delicate de ghiocei înfășurați într-o frunză rotundă de iederă. Soră-mea și cu mine ne repezeam să citim felicitările și să o găsim pe cea mai frumoasă dintre ele, întotdeauna cea mai colorată și care avea cel mai mult sclipici. Nu credeam și nici nu mă gândeam atunci că timpurile acelea se vor sfârși vreodată.

       S-au revărsat însă alte timpuri peste noi și cum nu putem să oprim marea trecere, ne este dat în continuare să ieșim pe stradă și să mergem înainte, nu fără griji ca-n zilele de odinioară, dar totuși înainte. Eram în autobuz, doar eu cu gândurile mele, și mă duceam spre casă când liniștea mi-a fost întrerupte de niște hohote de râs ce veneau din spate. Era un grup de femei nu foarte tinere care însă radiau de bucurie și voie bună râzând cu ochi strălucitori și gura până la urechi. Am zâmbit și eu la bucuria lor și m-am uitat mai atentă la figurile celor din autobuz, majoritatea femei. După brațele pline de flori se întorceau, cel mai probabil, de la tradiționalele petreceri de 8 Martie. Toate aveau același surâs pe față chiar dacă erau fete abia ieșite din copilărie sau doamne cu părul alb trecute bine de a doua tinerețe și toate mi s-au părut frumoase.

       Unele, având fruntea, obrajii și gâtul acoperite de piele albă și fragedă ca în ceasul cel mai luminos al tinereții, se alintau delicat cu mișcări moi de felină iar altele, cu obraji proaspeți de țărăncuțe ca-n tablourile lui Grigorescu, își scuturau bucuria fără să le pese că sunt privite. Unele aveau ochi rotunzi ca mărgelele, altele își împreunau genele ascunzând priviri ce aminteau de îndepărtatul orient. Unele erau slabe ca greierii de iarnă, cu mâini înguste și degete prelungi, altele aveau rotunjimi de care nu se sfiau, purtându-le cu mândrie la vedere. Erau atât de diferite dar toate strălucind cu bucuria sinceră ieșind prin toți porii ființei lor.

       Mă uitam contemplativ la tot acest tablou inedit și mi-am dat seama că ceea ce se spune despre românce, că sunt frumoase, nu sunt doar vorbe în vânt. Secretul frumuseții lor? Eu cred că e bucuria de a trăi. Să știi să te bucuri de o zi senină, să fii mulțumit de ceea ce ai, să apreciezi o floare primită în dar, să râzi când apare soarele după ploaie, să ai speranțe și visuri în care să crezi, să iubești primăvara și lucrurile simple e la îndemâna oricui, trebuie doar să-ți dorești să vezi partea pozitivă a vieții. Se spune că frumusețea vine din interior și chiar așa este. Frumusețea iese la iveală din adâncurile sufletului și se instalează acolo unde găsește un loc prielnic, pe fețele celor care nu-și risipesc zilele în așteptarea himerelor.

       Iar în afară de asta româncele mai au un as ascuns în mânecă – Farmec, brand românesc de mare tradiție este deja înscris în ADN-ul lor. Am ajuns la a treia generație de femei care se bazează cu mare încredere pe longeviva gamă Gerovital Plant și cu toate că ele știu că frumusețea înseamnă în primul rând un suflet frumos, o mână de ajutor nu strică niciodată :) O cremă hidratantă folosită atunci când trebuie,  poate face minuni atât pe o piele de 25 de ani cât și pe una de 45, protejând-o de stresul factorilor de mediu și prevenind deshidratarea, iritarea, apariția ridurilor și îmbătrânirea prematură a pielii.

       Dar Farmec are o reputație atât de bună încât cuvintele mi se par de prisos, ceea ce de fapt voiam să vă spun este doar faptul că a apărut o nouă gamă, Gerovital Plant 2016, în care ingredientul de bază este uleiul organic din floare de mac. Românce frumoase, să pornim deci la shopping :)farmec

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Citește mai mult

Shabby Chic

        De vreun an, sau poate chiar mai mult, noi (adică eu și Cristi) nu mai avem în grila de programe tv canalul Travel & Living. Nu știu dacă numai eu trăiesc cu impresia asta dar observ că firmele de cablu au o ofertă din ce în ce mai slabă și, deși ne-am tot mutat de la un operator la altul, suntem tot mai nemulțumiți. Degeaba primesc pe abonament 100 de canale dacă îmi lipsesc exact alea la care mă uitam cu interes iar Travel & Living se afla chiar în top 3 preferate.  Era la un moment dat o emisiune care îmi plăcea la nebunie numită Shabby Chic cu o tipă care mergea prin diverse târguri, piețe sau garage sale-uri și care cumpăra la prețuri de nimic obiecte vechi pe care alții n-ar fi dat doi bani și pe care ea reușea să le scoată în evidență în diverse amenajări interioare. Rezultatul era absolut remarcabil și îmi făcea mare plăcere să mă uit la emisiunile ei. Femeia asta, Rachel Ashwell o chema, nu recondiționa mobila ci făcea cu totul și cu totul altceva –  dădea un chic și o strălucire aparte unor vechituri.

        Shabby se traduce din engleză ca ponosit, sărăcăcios sau învechit iar Shabby Chic desemnează un stil de design interior. Termenul a apărut pentru prima dată în anii 80 într-o revistă americană de decorațiuni interioare iar stilul a devenit extrem de popular în Statele Unite în foarte scurt timp. 0cover

        Asta îmi place mie la americani, că sunt deschiși la tot ce apare și nu stau o sută de ani să se gândească dacă merită sau nu să încerce ceva nou. Mi-ar plăcea și mie să am o casă amenajată în acest stil pentru că dă senzația de căldură și intimitate, te invită să te conectezi cu valorile trecutului, e romantică, relaxantă, la îndemâna oricui și, nu în ultimul rând, e o soluție ieftină. Poate nu chiar casa întreagă, dar măcar o cameră tot o să-mi fac odată și odată. Deci ce înseamnă de fapt shabby chic?

        Înseamnă în primul rând confort adică fotolii moi, supradimensionate, canapele în care să te afunzi cu totul, pline de perne pe care să-ți sprijini capul, spatele sau picioarele. Culorile predominante sunt cele neutre sau pastelurile iar textilele au imprimeuri florale și eventual volănașe așa cum se purtau cu zeci de ani în urmă. Totul trebuie să fie moale la atingere. Piesele vintage și cele noi se îmbină într-un tot unitar cu condiția ca cele noi să fie confecționate după tipare vechi.

shabbychic-table
foto styleathome.com

        Pardoseala este acoperită cu covoare clasice cu desene bogate și în niciun caz nu se merge pe stilul minimalist. Nici seturile, nu prea au ce căuta în shabby chic, fie că e vorba de căni, de pahare, de scaune sau orice altceva. Până la urma urmei pe cine deranjează dacă se bea cafea ori ceai din căni care nu sunt identice? Pe mine în niciun caz. cani ioana spune

        De fapt în asta constă toată plăcerea de a crea acest stil: vânătoarea de comori îngropate prin cine știe ce poduri sau pivnițe și descoperirea de chilipiruri ascunse în târgurile de vintage ca să mă exprim eufemistic și să nu spun oser :) Iar toate lucrușoarele acestea care dau farmec unei încăperi trebuie expuse la loc vizibil pentru a-și recăpăta strălucirea de odinioară. Vaze de flori vechi, fructiere ce par acum demodate, oglinzi, rame de fotografii, sfeșnice, fețe de masă brodate, danteluțe, goblenuri și macrameuri toate acestea sunt shabby chic.  Am și eu două astfel de rame acasă și mi-e atât de drag colțișorul acesta încât îmi vine tot timpul să mă uit într-acolo.rame ioana spune

        Pentru crearea unei atmosfere intime, foarte importante sunt perdelele și draperiile. Schimbă aspectul unei camere aproape fără efort iar efectul este de mare impact. Ce poate fi mai romantic decât niște perdele care se mișcă ușor sub adierea vântului adăpostite de draperii care te duc cu gândul la nesfârșite câmpuri de lavandă? perdele diego

        De fapt, nici nu știu care draperii îmi plac mai mult, cele cu lavandă sau cele cu trandafiri. Ambele modele le-am găsit pe site-ul magazinul Diego și nu pot să mă decid. Iar în realitate arată cu mult mai bine decât în poze, știu asta de pe vremea când mergeam cu Codruța la Diego aproape zilnic să-și caute perdele și nu se putea hotărî pentru că erau prea multe modele :) Până la urmă a reușit totuși și a fost extrem de încântată pentru că i le-a tivit gratuit, i le-a călcat iar când a ajuns acasă n-a mai avut nimic altceva de făcut decât să le agațe pe șină.

        Pentru ca o cameră să fie shabby chic trebuie musai să fie luminată de un candelabru, de preferință cu țurțuri ce imită cristalul, dar sigur că nu se supără nimeni dacă e cristal adevărat. Și cu lănțișoare, mărgele și becuri în formă de lumânare. Iar pe pereți să fie un tapet ca acesta. Pentru toate celelalte detalii o să vă invit la mine acasă când o să fie gata dar ați înțeles ce-mi doresc, da? :)tapet diego        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Citește mai mult

Suveniruri cu suflet

        O dată, sau uneori de două ori pe an, fac o vizită în rai. Mi-ar plăcea să ajung mai des dar timpul, bată-l vina, s-a scumpit tare în ultima vreme. E atâta frumusețe, atâta pace, liniște și desprindere de sinele cotidian încât nu știu cum altfel aș putea numi această bucată de pământ care în manualele de geografie și în registrele administrative se numește Bucium. Pentru mine însă e o părticică din rai.bucium1

        E satul de la poalele Detunatei, locul în care s-a născut și a copilărit tatăl meu.  Cât vezi cu ochii dai de adânci păduri legendare de brazi și de poienițe cu iarbă înaltă și moale ca mătasea din care răsar flori peste fire de mari. În zilele de vară lumina largă și albastră a soarelui crud învăluie tandru coloanele de bazalt acoperite cu mușchi bătrâni din zilele facerii. La Bucium nu există timp, nu există larmă, doar zumzetul tainelor murmură încetișor atunci când umbra lumii îmi trece peste inimă. Izvoarele, ochiuri deschise în inima muntelui, au cea mai curată și mai bună apă din lume și nici nu e de mirare pentru că până să vadă lumina zilei mult aur a spălat. Da, încă se găsește aur în adâncuri și aici, și la Roșia Montană care e de partea cealaltă a muntelui.

        Mă bucur enorm că oamenii cu suflet mare și cu dragoste de țară au reușit să oprească proiectul ce ar fi transformat Roșia Montană în suspine dar în același timp mă-ncing cu tristețe știind că istoria neiertătoare va uita cum odinioară băteau șteampurile pe văile Apusenilor. Se știe că buciumanii și toți cei care locuiau în această zonă au trăit veacuri la rând din minerit. Doar o mică parte din ei lucrau la ”Împărăție” adică la minele statului, numele venind de la Imperiul Austro-Ungar, cea mai mare parte lucrând pe cont propriu și având șteampurile instalate în fața casei. Luau în concesiune o suprafață de subteran iar apoi, implicând de multe ori toată familia, începeau procesul complicat de extragere și prelucrare a minereului.

steampuri1
Șteampuri protejate cu un acoperiș – foto muzeul-satului.ro

        Puțini își mai aduc aminte astăzi de lungul drum parcurs pentru a scoate aurul la suprafață din adâncurile pământului și doar cei trecuți de 70-80 de ani ar mai putea explica astăzi unui novice cum bocăneau șteampurile în funcție de debitul de apă ce ridica la nesfârșit, pe rând, cele 6 sau 9 săgeți ce urmau să cadă și să zdrobească, cu cremenea de la capăt, minereul cu grăunțe de aur.

        În casa bunicilor mei din Bucium Poieni există niște șteampuri de jucărie, o miniatură finisată în cele mai mici detalii făcută de mâinile iscusite ale unchiului meu în urmă cu foarte mulți ani. Cred că ar fi o idee minunată ca un astfel de obiect să fie făcut de către meșterii populari care locuiesc în zonă și să fie vândut apoi ca suvenir celor interesați de tradiții pentru că este un obiect dispărut astăzi dar care și-a făcut datoria aproape două mii de ani.

        Și mie, ca de altfel (cred) tuturor celor împătimiți de călătorii îmi place să colecționez suveniruri de prin locurile pe unde am umblat. Se întâmplă însă ca bugetul să-mi fie subțirel și atunci trebuie să mă limitez la ceea ce obțin gratis iar cum pietrele mi-au plăcut întotdeauna și în plus au capacitatea de a reține în ele acel vibe al locului de origine, mă întorc acasă cu bagajele îngreunate :) pietre ioana spune

        La serviciu țin în sertar câteva pietre din Creta care efectiv mă încarcă pozitiv atunci când simt că am nevoie de energie. Teoria asta am auzit-o la un training și chiar funcționează.

        Vorbind de suveniruri, mereu am auzit că atunci când trebuie să faci cadou unui străin apare o problemă Oare ce să alegi astfel încât să-și aducă aminte cu plăcere de România? În primul și primul rând trebuie să vă spun să nu alegeți, sub nicio formă, produse românești made in China. Acesta este un big no-no! Cel mai sigur este să mergeți pe artă populară autentică iar cu ceramica de Horezu cu siguranță nu o să dați greș, doar aruncați-vă privirea pe Art & Craft și o să-mi dați dreptate. ArtCraft-768x521

        Una dintre emblemele ceramicii de Horezu este cocoșul despre care se spune că este simbolul reînvierii și al nemuririi sufletului. Pe vasele din această zonă el este reprezentat înfăţișat din profil, cu capul ridicat și cu ciocul deschis. Eu personal sunt fascinată de acest simbol al cocoșului pe care l-am întâlnit în toată țara și care peste tot avea legătură cu reînvierea. Probabil un obicei precreștin, în satul bunicii soțului meu undeva în fundul Moldovei aproape de Huși, la înmormântări, după ce se termină ritualul ortodox, la cimitir se aduce un cocoș care trebuie sacrificat înainte de a băga sicriul în groapă. Eu m-am ferit să asist când i-au făcut de petrecanie, dar toți sătenii erau convinși că fără de asta nu se poate. Trecând peste această paranteză cred că o astfel de farfurie de ceramică este un cadou potrivit pentru oricine. horezu ioana spune        Amatorii de artă populară o vor prețui ca atare iar cei mai puțin pasionați de acest aspect îi vor găsi cu siguranță o utilitate practică fie ea și doar de a o umple cu alune și a mânca apoi  în fața televizorului. Dacă voi ați primi o astfel de farfurie ce-ați face cu ea?

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

        Later edit. Nu m-am putut abține să nu vă arăt (și să mă fălesc) cu pardesiul Cristinei purtat la cununia ei, anul trecut. A fost cusut de mama când eram eu mică și dacă aș avea timp (că răbdare am destulă și știu să cos) aș putea să fac și eu unul la fel. De fapt sunt sigură că într-o zi o voi face dar până una-alta cred că ar fi grozav să găsim astfel de lucruri inspirate din tradiție dar cu un design modern și contemporan în magazinele de suveniruri. pardesiu ioana spune

Share This:

Citește mai mult

Scorpia

        Nu știu dacă ați auzit vreodată de Războieni dar în caz că nu, nu e nicio pagubă. Este un sat sau poate nici măcar atât, e de fapt doar o haltă dar care, după spusele celor de la CFR, este un important nod de cale ferată. O fi. Multe ore am pierdut de-a lungul timpului în gara Războieni între două trenuri pe vremea când nu aveam mașină! Iar amintirile de-acolo nu au cum să fie plăcute, tot timpul am răbdat amarnic de frig într-o sală de așteptare cu bănci jegoase, semiluminată de un bec chior, cu pereții zgâriați și murdari impregnați de mirosul acru de tutun prost și cu timpul lungindu-se la infinit în așteptarea trenului care urma să mă ducă spre dulcea Moldovă.

        Bucuria cea mai mare era când mă întâlneam cu cineva cunoscut cu care reușeam să mai schimb două vorbe sau să încropesc o conversație despre un subiect cât de cât interesant, orice altceva în afară de vreme sau de mersul trenurilor. Mi-aduc aminte că odată, asta se întâmpla în urmă cu mulți ani,  mi s-a părut că văd o figură cunoscută, o fată cam de vârsta mea care avea o privire și un zâmbet ce îmi erau vag familiare dar pe care nu știam de unde să le iau și unde să le plasez în timp. Probabil că am insistat mult cu privirea pentru că la un moment dat fata s-a ridicat și s-a îndreptat spre mine. Când a ajuns în fața mea spunându-mi pe nume, m-am luminat dintr-odată – era Rodica, o fostă colegă de liceu, cu o generație înaintea mea. Nu fusesem niciodată prietene, ne știam doar din vedere așa că nu era de mirare că ne-am recunoscut cu greu. Și eu, și ea, ne plictiseam de moarte așa că bucuria revederii a fost cu adevărat sinceră. Deși era un sfârșit de iarnă mizerabil și încă era frig, am ieșit pe peron și ne-am așezat pe o bancă la depănat amintiri iar ea și-a aprins o țigară. Ah, ce bine era să ai cu cine sporovăi vesel despre oameni cunoscuți și întâmplări comune, nici nu mai simțeai  că timpul curge încet și greu ca un râu noroios de câmpie.

        Dar cum stăteam noi liniștite pe bancă, nepăsătoare și tacticoase în stare semicongelată, numai ce văd că Rodica se întoarce brusc cu spatele către mine, stinge țigara de spătar și începe să se zbată cu mâinile în aer făcând  niște gesturi necontrolate ca și când ar fi vrut să ascundă ceva. Devenise brusc roșie la față, agitată și de-a dreptul panicată. Ce-ai pățit? o întreb eu nedumerită. Peda! îmi șoptește ea, arătându-mi cu ochii direcția. Mi-am întors capul să văd și, da, avea dreptate… era peda. N-o văzusem de zece ani, adică de când terminasem liceul, dar pot să jur că nu se schimbase nimic la ea, avea același păr alb, scurt, cu bucle bine fixate în care niciun fir nu se mișca de la locul lui, aceeași ținută dreaptă și rigidă a corpului, aceleași haine croite cu unicul scop de a ține de cald, iar privirea… oh, ochii aceia inconfundabili,  gri oțeloși, de general SS care scrutează fără milă din scobitura șoricelului până în vizuina șarpelui. Fără nicio îndoială era peda, adică pedagoga noastră din liceu.

        Pedagoga asta, că așa se numea jobul ei pe vremea mea, avea rolul de a ne păzi de rele și de a ne învăța bunele maniere pe noi, fetele care stăteam la internat în timpul liceului. Adică înlocuia ceea ce ar fi trebuit să facă părinții pentru că la 14 ani nu poți lăsa un copil de capul lui. Logic. Dar o scorpie mai mare decât pedagoga asta nu am întâlnit în viața reală, poate doar în filme, să zicem că aducea cu Cruella de Vil. Atâta teroare a băgat în noi în cei patru ani de liceu, atâtea urlete ne-au zgâriat urechile, atâta răutate a împroșcat prin tot ceea ce făcea că am ajuns să o urâm chiar și peste ani fără ca uitarea să atenueze nimic din încrâncenarea pe care o simțeam atunci. Mai trist este că unele fete au rămas cu traume altfel nu pot să-mi explic de ce Rodica, femeie măritată și cu copil pe deasupra, s-ar fi speriat că pedagoga o vede fumând! Cruella

        Prima mea întâlnire cu pedagoga a fost de-a dreptul șocantă. Era a doua noapte la cămin și toate fetele ne culcasem deja. Eram șase în cameră, ne cunoscusem deja între noi și toată ziua vorbisem despre cum va fi la liceu, despre colegi, despre profesori, despre începuturi și vise de adolescent. După o zi plină de entuziasm și emoții, dormeam profund când ne-au trezit niște răcnete ce păreau să vină de undeva foarte de aproape: camera 29!!!, camera 29!!!,  lumina aprinsă ca un reflector direct în ochi și ușa izbită de perete. Parcă mă lovise trenul atât de buimacă eram. M-am ridicat în fund și am văzut-o pe muma pădurii stând în ușă cu părul vâlvoi și cu mâinile în șolduri. Voi nu știți că sunteți de serviciu?? La ora aia, că era 12 noaptea, nu mai știam nici cum ne cheamă darmite că om fi de serviciu la ceva sau undeva. Habar n-aveam pe ce lume eram. Ne-am prins însă repede că eram de serviciu pe palier, ordinea  în care se făcea începând cu prima cameră de pe stânga, adică noi, și că ar fi trebuit să măturăm, să spălăm pe jos, să ștergem oglinda din capătul holului , balustradele și tot ceea ce mai ținea de curățenie.

        Ne-a pus să ne dăm jos din pat, să ne luăm capodul (că așa zicea ea, capod, nu capot) și să trecem la șmotru. Când a văzut holul acela lung de 20 de metri, una din fete s-a apucat de plâns ceea ce a înverșunat-o și mai tare pe pedagogă de ajunsese aproape să facă spume la gură. Mie îmi venea să-i dau cu t-ul în cap (t-ul este un obiect de lemn care, așa cum îi spune numele, are formă de T și  pe care se înfășoară o cârpă de spălat pe jos și este strămoșul de la țară al mopului de astăzi). Plânse sau nervoase, speriate sau doar somnoroase,  ne-am apucat totuși de lucru pentru că nu aveam încotro.

        Atâta praf ca atunci eu n-am văzut în viața mea sau poate nici nu eram eu obișnuită cu astfel de lucruri dar cum dădeam cu mătura dintr-o parte în alta, parcă mai mult pufuleț zbura în toate părțile :) În loc să se strângă într-un singur loc ca să îl putem lua cu fărașul, praful zbura în aer și se răspândea peste tot. Se ridicase de pe mochetă și îl simțeam în nas, în ochi și-n gură numai unde trebuia, nu stătea. La dimensiunile holului pe care îl aveam de curățat am fi avut nevoie de niște aspiratoare profesionale dar de unde atâta bogăție pe vremea aia? Nu aveam nimic în afară de bunăvoință. Una dintre colege săraca era alergică la praf și tare rău s-a simțit după experiența asta. Fac o mică paranteză. Și sora mea este foarte alergică la o mulțime de factori dar a reușit să scape de multe probleme de când și-a luat un aspirator Rohnson cu apă de la magazinul MarketOnline.ro . Este un aspirator cu o tehnologie inovatoare de filtrare prin apă și este ideal pentru toți cei care se îngrijesc de sănătate. Mă rog, este bun pentru oricine, adică și pentru ceilalți cărora nu le pasă :) În timpul funcționării praful și murdăria se adună în recipientul de colectare, iar filtrul HEPA reține 99,99 % din particulele mai mari de 0,3 microni. Spre deosebire de aspiratoarele cu sac textil, cel mai fain lucru este că după ce termini de aspirat, în casă nu se mai simte deloc mirosul de praf. Eu aș spune că este un fel de SPA pentru covoarele tale.logo_marketonline_mic1

        Revenind la curățenia din noaptea aia, nu am reușit să facem noi mare lucru, am măturat cât am putut, am muruit cu cârpa pe jos, am stropit mocheta cu ceva apă și până la urmă, pe la 1 noaptea,  ne-a lăsat peda să ne culcăm la loc dar n-am iertat-o nici până în ziua de azi. Și nu doar pentru faza asta total lipsită de tact ci pentru multe altele. De exemplu când o apucau crizele, venea să ne controleze dulapurile iar dacă i se părea că e dezordine, ne scotea toate hainele și le arunca în mijlocul camerei claie peste grămadă. Ne trimitea la sala de lectură și nu ne lăsa să ieșim nici măcar să mergem la baie până nu venea pauza, ne obliga să ne întindem cuvertura pe pat numai în felul în care i se părea ei că e frumos, ne căuta prin noptiere să vadă dacă nu avem mâncare (toată mâncarea trebuia ținută în beci într-un loc special, chiar dacă era vorba de un simplu pachet de biscuiți). Ca să nu mai spun cât de tare o iritau băieții și tot ce era legat de acest subiect. O fixistă mai mare ca ea e de neimaginat.

        Ne mai răzbunam și noi cum puteam deși raportul de forțe era total inegal. I-am pus de câteva ori pastă de dinți pe dosul clanței pentru ca atunci când venea dimineața strigând cât o țineau plămânii Deșteptareaaaa!!! să se enerveze și mai tare. De enervat, s-a enervat, nu zic nu, dar tot noi am avut de suferit. Altă dată am reușit, prin diverse tertipuri, să-i punem un gândac de plastic în portofel. Din păcate nu am reușit să-i vedem groaza întipărită pe față dar am auzit răgetele de spaimă, lucru care ne-a uns pe suflet. Dar cel mai mult și mai mult m-am bucurat când i-a explodat sticla cu must roșu în cameră. Era toamnă, acasă ai mei făcuseră mustul și tata mi-a dat o sticlă să-i duc tovarășei pedagog ca s-o mai îmbunez puțin. Un fel de mită ca să am și eu o pilă. Din păcate (sau din fericire) a ieșit exact pe dos. Probabil pentru că era prea cald în cameră, mustul a fermentat și la un moment dat sticla e explodat aruncând dopul în tavan și mustul roșu pe pereți, pe mobilă, pe haine, pe televizor, peste tot. Era camera pedagogei și a fost unul dintre cele mai frumoase tablouri pe care le-am văzut vreodată :) Aș fi stat la nesfârșit să privesc cum se prelingea mustul de pe geam și cum picura de pe perdea direct pe covor. Iar mutra ei, stupoarea de pe mutra ei, n-o s-o uit niciodată.

*****

Orice asemănare cu persoane sau fapte reale nu este deloc întâmplătoare.

        Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2016.

Share This:

Citește mai mult