Era frumoasă și conștientă de frumusețea ei. Cu buzele pline și roșii, cu niște ochi verzi ce te băgau în boală, cu un ten perfect ce nu purta nici cea mai mică urmă de machiaj, părea o păpușă vie ce tocmai ieșise din adolescență. Părul lung până la fund îi era împletit în două cozi groase cât mâna iar în urechi purta cercei de aur care reflectau lumina în scânteieri de oglindă la fiecare mișcare a capului. Nu i-aș fi dat mai mult de 18 ani și uitându-mă în buletin am fost surprinsă să văd că urma să împlinească 25. O chema Brigitta. Cu doi de ”t”.
Semnați aici și aici, i-am spus în timp ce îi întindeam pixul ieftin ce se termina cu o spirală elastică lipită de ghișeul de lemn de pe care luciul se ștersese de mult. A luat hârtiile și fără nici cea mai mică urmă de interes, a mâzgălit un fel de iscălitură în josul fiecărei pagini apoi mi le-a întins înapoi fără să scoată niciun cuvânt. Pe exemplarul care rămâne la noi vă rog să scrieți am primit un exemplar, data de astăzi și să semnați încă o dată, am continuat eu urmând procedura uzuală în timp ce separam foile fără să-mi ridic privirea dintre paginile răsfirate în fața mea. Niciun gest din partea ei. Tăcere. Se uita stingheră la mine iar obrajii îi deveniseră brusc stacojii. E ceva în neregulă? am întrebat-o nedumerită. Încerca să spună ceva dar bâiguia neinteligibil și am rugat-o să repete.
Nu știu să scriu… am auzit într-un final și m-am oprit blocată holbându-mă fără să vreau la fata care cu câteva minute înainte mi se păruse frumoasă. Ăăă…cum adică? am insistat crezând că nu aud bine. N-am fost niciodată la școală, a continuat timid scuzându-se inutil ca un copil ce tocmai făcuse o trăznaie. Eram în stare de șoc fără să știu cum să reacționez la auzul unei astfel de declarații. Nu mai văzusem niciodată pe cineva atât de tânăr complet analfabet deși prin natura meseriei pe care o am am întâlnit adesea persoane care se îngrozeau atunci când li se cerea să scrie trei rânduri sau invocau lipsa ochelarilor când aveau de completat un simplu formular. Însă cu un pic de ajutor din partea mea reușeau până la urmă să scrie cu litere de tipar tremurate ducând la capăt mica sarcină ce inițial li se păruse peste puterile lor. De bine, de rău, cunoșteau literele dar să nu știe să scrie deloc, deloc, nu întâlnisem încă pe nimeni.
Cât de vitregă poate să fie soarta cu unii oameni astfel încât un drept fundamental, dreptul la educație, să le fie atât de flagrant călcat în picioare? Nu există copil pe lumea asta care la șase ani să nu-și dorească să meargă la școală cu ghiozdănelul în spate împreună cu toți prietenii de pe stradă și nu există infirmitate mai mare decât incapacitatea de a rămâne pierdut în fața literelor care deschid ferestre către lume.
Cei mai mulți dintre noi nici măcar nu ne putem imagina cum ar fi viața fără să fim capabili să citim o carte sau un ziar, dar ce spun eu de cărți când năpăstuiții soartei nu pot descifra nici măcar prețurile afișate în magazine, semnele de circulație, orarul autobuzelor sau al trenurilor, nu pot completa un formular, nu pot citi prospectul unui medicament sau subtitrarea unui film și nici măcar nu își închipuie câte minunății se află în lumea internetului.
Neștiința lor este un handicap imens care ne afectează pe toți, de cele mai multe ori un analfabet nu se va putea angaja niciodată, pentru că cine și-ar dori să lucreze cu cineva care nu e în stare să citească nici măcar un anunț pe care scrie închis sau, din contră, deschis? Ce sarcini ar putea duce la îndeplinire un astfel de angajat? Neavând din ce trăi, neavând cu ce-și hrăni copiii care apar inevitabil fără a fi necesară știința de carte, ce le rămâne de făcut acestor oameni? Să fure, să tâlhărească, să facă orice pentru a trăi la limita subzistenței. Lupta pentru supraviețuire îi îndeamnă spre ilegalități iar societatea îi marginalizează și în timp ce ei își scot copiii la cerșit, noi îi blamăm că nu îi trimit la școală. Puțini însă realizează că un handicap al minții, așa cum este analfabetismul, îi împiedică să gândească la fel cum ar face un om care a trecut prin școală. Mintea lor este închisă și nu face conexiuni în afara nevoilor primare iar noi nu avem dreptul să-i abandonăm aruncându-i la marginea lumii. Cunoșterea reprezintă însăși esența umanității iar mintea omului este cea care ne diferențiază de tot ceea ce face parte din regnul viu.
Există multe campanii pentru ajutorarea copiilor aflați în imposibilitatea de a merge la școală și asta este un lucru minunat dar cei care au ajuns deja la vârsta maturității fără să fie în stare să citească cele mai simple cuvinte sau să facă socoteli elementare au fost lăsați deoparte. E frustrant și nedrept. Cred că și ei merită o a doua șansă și sunt convinsă că niciodată nu este prea târziu. În 1953, primul său an de învățământ, tatăl meu a fost repartizat în satul Pucălățești, județul Alba. De fapt doar un cătun în care, pe lângă copiii de vârsta claselor primare de care urma să se ocupe, trăiau aproximativ 100 de adulți greu încercați de viață. 60 dintre aceștia nu știau nici să scrie, nici să citească. Împreună cu alți dascăli, tatăl meu a început o campanie de alfabetizare și după doi ani toți cei 60 de neștiutori de carte au obținut certificat de absolvire a patru clase. Pe bune. Fără pile, fără relații, fără aranjamente de culise ci doar pe baza cunoștințelor dobândite. Și, mai ales, fără să fie cheltuite sume importante de bani. Aș putea spune că alfabetizarea este cauza umanitară care se poate duce la îndeplinire cu cele mai puține fonduri. Este nevoie doar de dorința de a face bine, încredere, optimism, elan și câțiva voluntari. Eu, una, m-aș băga oricând la așa ceva. Voi?
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2018, la proba sponsorizată de brokerul de credite – AVBS Credit: www.avbs.ro, compania de intermedieri credite bancare numărul 1 în România, după cifra de afaceri, în topul companiilor cu capital 100% românesc, în domeniul brokerajului bancar. Visează… Obține cu AVBS!”
impresionant!
Într-adevăr…
Adultii analfabeti nu au fost lasati deoparte. Exista programe de scolarizare “A doua sansa”, doar trebuie sa se inscrie si sa aiba vointa sa finalizeze. Chiar in Turda, scoala din Poiana are asa ceva.
În perioada cât am fost cadru didactic (1953-1992) exista o evidență clară a tuturor copiilor de la 1 la 14-15 ani pe circumscripții școlare. Se făcea recensământul copiilor anual, înainte de începerea cursurilor, prin 2-10 septembrie. Școlarizarea tuturor copiilor era obligatorie. Aveam o evidență nominală a fiecăruia cu adresa, data nașterii, numele părinților și locul de muncă al acestora. Lipsa nemotivată a unui copil atrăgea observații severe sau chiar sancțiuni atât pentru învățătoarea sau dirigintele clasei cât și pentru directorul școlii. Legătura cu familia elevilor era obligatorie. Ni se părea firesc să-i școlarizăm pe toți copiii. Era o cerință socială fermă, obligatorie. Am crezut atunci că lichidarea neștiinței de carte va fi pentru totdeauna un fenomen ireversibil. Noi n-am primit nici un leu în plus pentru cursurile de alfabetizare nici n-am făcut greve pentru măriri de salarii…. Iată la ce duce lipsa de autoritate a statului.
nu era peste tot in tara – zona Clujului a fost una din cele mai “puternic” scolarizat.
Astazi peste 30% din adulti sunt analfabeti functional…si nu doar cei de 20 ani (produs a scolii din anii 2000) ci si a scolii din 1970, 1980 etc…
Articolul Ioanei are marele merit că este un sever semnal de alarmă. E bine când privim în jurul nostru…