Azi noapte am visat că am salvat un cățel care era legat cu un lanț foarte scurt de un gard și cum se zbătea era cât pe ce să se sugrume. Un puiuț alb cu negru drăgălaș foc, pe care l-am luat în brațe și aproape a adormit până l-am dus la mașină. Când am ajuns acasă și am vrut să i-l arăt mamei, crescuse însă atât de mult că era ditamai dulăul. Tot el era, coloritul era același, ochii la fel, era tot la mine în brațe dar avea vreo treizeci de kile și se făcuse urât. Nu chiar urât-urât dar urâțel, așa cum au fost toate animalele pe care le-am avut de-a lungul vremurilor. Pe toate le-am iubit și le-am alintat dar n-am avut noroc de vreo frumusețe. Iar asta începând chiar de când eram mică de tot și singurele animale pe care le aveam în curtea părinților erau găinile.

        În lipsă de altceva, atât eu cât și sora mea ne jucam zilnic cu ele, le căram peste tot în brațe, le păzeam la cuibare până făceau ouăle și le vopseam ghearele cu acuarele. Stăteau săracele la pedichiură fără să miște și erau așa de blânde că veneau după noi peste tot. Preferata noastră era Nița, o găină albă din rasa Leghorn cu creasta imensă, lăsată pe o parte, ușoară ca un fulg și mare ouătoare. De fapt toate găinile pe care le aveam erau din rasa asta, toate albe, cu creasta mare și roșie iar pentru necunoscători păreau toate la fel ceea ce mie mi se părea foarte ciudat. Cum să nu le distingi trăsăturile? când nu există două găini care să aibă ciocul la fel. Și nici penele nu li se așează la fel, unele găini sunt mai înalte, altele mai scunde, unele au ochii deschiși la culoare, altele mai închiși, unele își țin aripile împreunate spre spate, altele și le poartă atârnând. Exact ca și oamenii, nu există doi identici. Nouă, copiilor ne-ar fi plăcut să avem găini mai colorate, pestrițe, roșiatice sau sure, găini negre cu picioare galbene, găini cu pene lucioase și creste mărgelate sau chiar găini cu picioarele complet acoperite de pene  așa cum văzusem la o expoziție de păsări. Dar ai noștri, nu și nu! Voiau doar găini din rasa Leghorn, slabe, albe și palide pentru că făceau multe ouă. Le iubeam pentru că erau ale noastre dar, în comparație cu ale vecinilor, ni se păreau urâțele. Și nu doar că ni se păreau, dar asta era realitatea.

        Nici cu câinii nu am avut mai mult noroc. Asta și pentru că aproape toți au fost salvați de pe stradă și am luat ce s-a nimerit. Adopt, not shop, sloganul care acum apare peste tot, a fost ghidul meu înainte să conștientizez importanța acestui lucru. Buba, câinele plin de râie care se ascundea în garajul nostru a fost primul salvat, apoi Patrocle cel imens cu blana groasă care a apărut la poartă cu o ureche și coada tăiată, Gina cea cu capul mic și coadă de vulpe sunt doar câteva din achizițiile gratuite care ne-au umplut viața de bucurie, ne-au oferit iubire necondiționată și multe momente de gingășie pe care numai cei care dețin un animal le pot înțelege. Trebuie să recunosc însă că toți au fost (sau sunt) urâți și spun asta cu tot dragul din lume.

        Și Silvestra, pisica pe care o am deja de 12 ani (la fel, găsită pe stradă) nu este cea mai frumoasă deși o iubesc de mor. Asta ca să nu spun că este de fapt  o băbuță urâțică. E rasa aceea comună, cu blană neagră pe spate și albă în jurul gâtului care lasă fire de păr prin toată casa și pe toate hainele mele. Mi-ar fi plăcut și mie să am o pisică de rasă, o frumusețe căreia să-i fac cont pe Instagram ca să o admire lumea și să adune mii de urmăritori, de exemplu o birmaneză cu ochi albaștri sau o adorabilă british shorthair. Sau măcar să fi fost portocalie cum e Garfield. Dar Dumnezeu m-a pricopsit cu Silvestra și prin multe am trecut împreună. Mă cunoaște la fel de bine cum o cunosc și eu pe ea și deși nu e genul care să stea la mângâiat sau să se alinte, simte întotdeauna când am o zi proastă și așa autistă cum e ea, vine și se lipește de mine ca să îmi treacă instant toate supărările. Nu am cum să o răsplătesc decât cumpărându-i cele mai bune bobițe și desigur hrana umeda pisici pentru că pe cea din urmă o preferă.

        Eu sunt tot universul ei și altceva nu știe. De când avea vreo (maxim) trei săptămâni, adică de când a apărut în viața mea, doar cu mine și-a făcut veacul și deși am încercat de câteva ori să îi aduc un companion, a refuzat categoric. Mă iubește, o iubesc și drept urmare îi fac toate mofturile. Dar așa de mult aș fi vrut să fie mai frumoasă! Animăluțele voastre cum sunt? Ar putea participa la un concurs de frumusețe?

 

Read More

        Una dintre marile mele dorințe care, din păcate, nu o să mi se îndeplinească prea curând, este să am un câine. Și asta pentru că mi-ar fi practic imposibil să am grijă de el atâta timp cât eu sunt mereu plecată. Nu aș avea cu cine să îl las și, mai mult decât atât, chiar dacă aș avea, consider că dacă îți asumi responsabilitatea adopției unui animăluț, ideea e că trebuie să îl ții lângă tine și nu lângă alții. Un câine nu e o jucărie pe care atunci când pleci în concediu să o pui pe raft iar atunci când te întorci să o iei înapoi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

        Eu îl văd pe Bobiță, cățelul lui tata, care atunci când rămâne în grija mea (arareori, dar totuși se întâmplă) aproape nu mănâncă și intră într-o apatie din care nu pot să îl scot orice i-aș da. Cu pisicile e însă un pic altfel. Adică așa cred. Poate suferă și ele la fel de mult dar nu știu să își exprime sentimentele. Este clar pentru oricine că acestea nu își arată afecțiunea precum câinii. De exemplu pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.  Însă faptul că pisicile sunt independente nu înseamnă nici pe departe că au o inimă de gheață.

        Pe Sylvestra o am de aproape 12 ani de când nu era mai mare decât pumnul meu și mi-a adus-o femeia care făcea curat pe scara blocului spunându-mi că a salvat-o din gura unui câine care fugea cu ea pe stradă. A aruncat cu umbrela după el și acesta a lăsat pisica reușind astfel să îi salveze viața. Ar fi trebuit să îi găsesc un plasament dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată și am rămas împreună purtându-ne reciproc de grijă la bine și la greu de o grămadă de ani. Nici nu știu cum a zburat timpul și nici nu mai știu câte clipe de iubire am petrecut împreună.  Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj.

        Când am spus că mi-aș dori un câine nu m-am gândit nicio clipă că l-aș vrea în locul unei pisici. Mi-ar plăcea să am și una, și alta sau, mai degrabă, și din unii și din alții, adică să mă înconjor cu multe animale pentru că le iubesc pe toate indiferent dacă au blană, solzi sau pene. Iar câinele cu pisica se completează reciproc. Ce nu îți dă unul, îți oferă celălalt. Am văzut pe internet o mie de filmulețe cu câini care fac tumbe de fericire atunci când primesc un cadou și de fiecare dată când văd asta nu pot să nu îmi aduc aminte de Crăciunul în care i-am cumpărat Sylvestrei o mingiuță specială pentru pisici de care s-a speriat atât de tare încât nu a mai ieșit de sub canapea decât după două zile.

        Din acest punct de vedere câinii sunt mai deștepți. Îi văd și pe cei trei ai lui Vlad, Mike, Gina și Patrocle, care se bucură în orice moment și pentru tot ce le dau. Orice accesorii caini le-am luat, au știut să aprecieze, să se bucure și să dea din coadă,  nu ca Sylvestra căreia i-am cumpărat un coșulet special pentru dormit iar ea tot pe tricourile mele aruncate pe pat doarme. Sau, mai rău, chiar și pe câte un pungă de plastic uitată pe covor. Oriunde, numai în coș, nu 🙂

        De multe ori nici de mâncare nu se știe bucura, atâtea mofturi face de parcă e conștientă că în urmă cu câteva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Și câinii lui Vlad au preferințe la mâncare, este adevărat, dar dacă le dau o astfel de hrana uscata caini, o devorează cât ai zice pește. Sau mai bine să nu pomenesc de pește că cine știe ce idei le vin. Masa pe care stă acvariul nu e foarte înaltă 🙂

        Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? Și dacă încă nu aveți niciun animal, v-ar plăcea să vă luați unul?

Read More

        Fiecare om are o slăbiciune. A mea aș spune că sunt pisicile dar dacă stau să mă gândesc un pic cred că ar trebui să lărgesc cartegoria și să includ și câinii. De fapt iubesc toate animalele indiferent dacă au blană, pene, solzi sau carapace.

        Tehnic vorbind, sunt fericita deținătoare doar a unei pisici, Sylvestra, care a trecut de 11 ani. Cei trei câini de la atelier, Mike, Gina și Patrocle sunt ai lui Vlad, băiatul meu, dar întotdeauna i-am considerat ca făcând parte din familie, deci cumva și ai mei. Când mă văd intrând în curte se aruncă toți trei la picioarele mele într-o învălmășeașă de nedescris, se împing, se urcă unii peste alții, se strecoară pe dedesubt, se freacă și se gudură într-o încercare disperată de a ajunge primii la mângâierile mele și de a mă acapara cu totul. Desigur că fiecare își primește porția lui de dragoste dar gelozia nu poate fi stăpânită ușor și mereu apar supărări între ei. Patrocle și Gina au apărut în viața noastră venind de pe străzi, erau încă tineri copii când s-au pripășit în ogradă dar, ca orice câini nevoiți să vagabondeze în căutarea hranei aveau experiența vieții și instinctele super dezvoltate. Între timp au devenit înțelepciunea întruchipată. Mike, în schimb, un pitbull încă tinerel de doi ani și jumătate e, nu aș spune mai prost că sună urât, dar e un alintat care nu a avut nicio problemă în toată viața lui și care în afară de joacă și dormit în fața sobei nu știe nimic altceva. E un lipicios fără pereche, blând ca o oaie și prietenos cu toată lumea.

        Când m-a sunat Vlad acum două zile să îmi spună că Mike a dispărut din curte de câteva ore am crezut că înnebunesc. Într-un moment de neatenție a găsit poarta deschisă și împreună cu Patrocle au luat-o la sănătoasa fugind ca disperații. Numai că Patrocle, care cunoaște cartierul ca-n palmă s-a întors cu coada-ntre picioare spășit și obosit, în timp ce șturlubaticul de Mike nu a mai știut să vină înapoi. Am fost așa de supărată, dar ce spun supărată, am fost de-a dreptul distrusă mai ales când s-a făcut întuneric afară. Peste toate astea mai era și o ploaie oribilă de toamnă-iarnă iar gândul că amărâtul cu pielicica lui subțire nu are unde se adăposti nu m-a lăsat să dorm aproape deloc. Toate scenariile de groază mi s-au perindat prin minte mai ales ca cineva sunase (în urma anunțului de pe Facebook) să ne spună că văzuse un pitbull alergând bezmetic printre mașini pe o șosea aglomerată. Regretul meu cel mai mare era că nu insistasem destul pentru castrarea lui Mike și mă gândeam că dacă asta s-ar fi întâmplat la timp, poate câinele nu ar mai fi fost atât de dornic de evadare. Desigur că și Vlad este în principiu de acord cu procedura de castrare caini care aduce multe beneficii dar se pare că atunci când a venit vorba de protejatul lui, decizia nu a fost atât de ușoară și a tot amânat având în vedere că totuși este vorba de o operație.

        A doua zi l-am căutat peste tot, pe toate străzile din oraș, am dat sfoară-n țară, au fost nenumărate share-uri pe Facebook, mi-am sunat toate cunoștințele de la adăposturile de câini dar nimic. Nicio veste, nici de bine, nici de rău. Mă durea sufletul și pentru Mike și pentru mine dar și pentru Vlad care își pierduse orice speranță. Greu au trecut orele, greu a trecut ziua cu ploaia interminabilă și cu tristețea din noi. Cu fiecare oră care trecea, șansele să îl găsim erau din ce în ce mai mici.

         Dar de la agonie am trecut la extaz când,  pe la 11 seara a sunat cineva să ne spună că are câinele. Vlad a sărit în mașină și în câteva minute a ajuns la adresa indicată care era la câteva străzi distanță de atelier. Mike era  în curte, legat cu o sfoară de gât, rănit puțin la un picior dar în viață. Și fericit să-și revadă stăpânul. Toată povestea îndrugată de găsitor a fost dubioasă dar a primit oricum o recompensă și am lăsat-o moartă pentru că de povești vânătorești suntem cu toții sătui. Deși nu vreau să mă hazardez în afirmații, practic câinele a fost furat. E adevărat că era nesupravegheat pe stradă dar a fost luat de cineva și dus acasă la el.

        Până la urmă totul e bine când se termină cu bine. Mike și-a revenit destul de repede deși după ce l-a luat Vlad în mașină a vomitat. Acasă a mâncat doar câteva boabe și apoi a dormit aproape 24 de ore frânt de oboseală și epuizat psihic pentru că nu doar noi am respirat ușurați ci și dragul de el care a trecut printr-o traumă pe care nu cred că o va uita curând.

        În ultima vreme am trecut destul de des pe la veterinar pentru că Sylvestruța mea are deja o vârstă și se pare că ia la rând tot felul de boli de pisici însă cu prima ocazie o să deschid și subiectul castrării lui Mike cu veterinarul meu. Trebuie să văd exact riscurile, la ce să ne așteptăm și dacă într-adevăr câinele își schimbă comportamentul după o astfel de intervenție. Nu îmi doresc să mai trec, și de altfel nu doresc niciunui iubitor de animale, să treacă printr-o astfel de experiență și poate că reprimarea instinctului sexual îl va face pe Mike mai puțin dornic de aventură.

 

 

Read More

        M-a întrebat Cristina zilele trecute de ce cred eu că oamenii au domesticit animalele și se referea la câini și pisici, nu la cele care aduc ”foloase” în gospodării gen ouă, lapte, pene, lână, carne și șorici 🙂 Adică animăluțele astea care în afară  de dragoste nu ne pricopsesc cu alte beneficii materiale. Și, fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns că eu cred că oamenii le-au domesticit pe vremea când încă locuiau în peșteri sau colibe sărăcăcioase ca să se încălzească iarna cu ele. Cu căldura lor blănoasă. Fără glumă. Sylvestra, pisica mea, îmi doarme toată iarna pe picioare și nu cred că există vreun aparat de băgat în priză care să fie mai eficient decât trupușorul ei care emană o căldură constantă. Ca să nu mai spun de sunetul emis atunci când toarce și care are un efect terapeutic extraordinar.

        O am pe Sylvie, că așa o alint, de 11 ani  deci are deja o vârstă respectabilă și sper să îmi însenineze viața cât mai mult timp de aici înainte. Oricum, din cele nouă vieți despre care se spune că le au pisicile, nu și-a pierdut decât două. Sau poate trei? Deci mai are șase. Când era mică-mititică a căzut de două ori de la balcon (și stau la etajul patru) și din fericire nu a pățit nimic. A fost neatenția noastră că s-a strecurat afară din casă. Deci atunci s-au dus două vieți. Iar a treia, anul trecut cînd a fost bolnăvioară și poate că dacă nu o duceam la timp la veterinar, o pierdeam. A avut o infecție urinară urâtă și a zăcut destul de mult dar cu antibioticele prescrise a reușit, cu chiu cu vai, să treacă peste. Și ea s-a chinuit, dar și eu. Când se apropia ora să îi dau medicamentele mă luau toate transpirațiile atât de grea era procedura deși pastilele pe care trebuia să i le bag în gură erau mici cât un boc de orez. Cât e ea de mică, avea o putere în maxilarele de felină pe care și le încleșta într-un hal de zici că erau betonate și nu reușeam decât cu greu, după o partidă intensă de lupte greco romane, să îi strecor pilula prin colțul gurii.

        Toată lumea mă sfătuia să îi bag medicamentul în mâncarea ei preferată și să o păcălesc cumva dar pisica mea este atât de mofturoasă încât nici măcar nu are o mâncare preferată. Strâmbă din nas la aproape orice deși n-aș spune că e slăbuță, ba din contră. Înainte de ea, l-am avut pe Tomiță care adora frișca la tub și dacă îmi puneam pe vârful degetului un pic de frișcă, aș fi putut să îi dau chiar și cianură că ăla era în stare să mănânce orice. Printre altele, îi plăceau tare mult roșiile și știu că i le tăiam în două iar el sorbea și mânca tot miezul până rămâneau doar cojile ca două găoci de ou. Oricum, după părerea mea, alimentatia pisicilor este un subiect mult mai sensibil decât alimentatia cainilor care mi se pare că sunt mult mai ușor de satisfăcut.

        Dar ce nu facem noi (iar posesorii de pisici știu despre ce vorbesc) pentru aceste fascinante animale? Eu cel puțin vorbesc cu ea de parcă ar fi copilul meu și uneori o strig cu apelativul ”iubirea lui mama”, evit să mă mișc sau să fac anumite lucruri dacă stă la mine în brațe, am o arhivă cu poze și filmulețe numai cu ea, îi cumpăr jucării și am iertat-o de fiecare dată când mi-a distrus perdelele, draperiile ba chiar și canapeaua. Face parte din viața mea și nu mai pot concepe cum ar fi să deschid ușa casei iar ea să nu mă întâmpine frecându-se cu afecțiune de picioarele mele. Mă bucur deci că oamenii au domesticit pisicile (se pare că asta s-a întâmplat acum 4000 de ani) și că astfel am acum posibilitatea să am propria mea pisică fericită că își trăiește zilele într-o casă de om. Voi ce credeți? de ce a ales omenirea să domesticească pisica atunci când ar fi putut alege orice alt animal? dacă ar fi ales vulpea oare cum era?

Read More