imag5217-1

Jurnal de seară

        Afară e un frig de-ți îngheață sufletul dar de pe canapeaua din sufragerie vremea nu pare atât de nemiloasă. Stau înfășurată într-o pătură pufoasă lângă caloriferul fierbinte, pe măsuța din față mă așteaptă o ciocolată caldă, borcanul cu turtă dulce e încă plin iar lumânarea cu miros de zahăr vanilat și nume cu inspirație de sărbători (candy cane forest) pâlpâie leneș răspândind un miros care mă duce cu gândul la cozonaci abia scoși din cuptor. Sunt recunoscătoare pentru tot ce am și mă bucur de primele zile ale lui 2017 care a început bine.

        Îmi fac deja planuri pentru vacanța de vară și visez cu ochii deschiși la ținuturi îndepărtate, mări albastre și nisip lipit pe pielea udă și arsă de soare. Mai e mult până atunci dar anul acesta mi-am propus să călătoresc mai mult. De data asta conjunctura îmi permite să planific totul din timp fără să las totul pe ultima sută de metri și pe seama hazardului. Răsfoiesc internetul în căutarea celor mai avantajoase itinerarii, cazări, bilete și zboruri iar asta îmi face o deosebită plăcere. Sunt atât de liniștită cum n-am mai fost demult.

        Pisica stă tolănită pe pervazul ferestrei ascunsă pe jumătate după perdea. Se preface că doarme dar, printre pleoapele întredeschise, îi văd pupilele  de laser fixându-l cu gelozie pe Ivan care stă întins pe covor. Se vede clar că nu-l suportă și sunt convinsă că se întreabă când va dispărea intrusul care i-a invadat teritoriul pe care îl stăpânea cu mare autoritate de șase ani încoace. Și-ar dori să-l inspecteze mai îndeaproape dar nu are curaj destul așa că se limitează la a-și da ochii peste cap când vede că întind mâna să-l mângâi. Ivan doarme neîntors de trei ore. Dacă nu ar ofta din când în când aș putea crede că-i mort.

        Eu știu însă că e doar groaznic de înfrigurat și obosit după încă o zi tomberoneză. Ivan e câinele nimănui. A apărut la blocul nostru la sfârșitul toamnei, țopăind recunoscător în jurul oricărei persoane care îi acorda atenție. Un cățelandru vesel și veșnic pus pe joacă, alergând ca bezmeticul dintr-o parte în alta, foarte prietenos și dornic de mângăieri. Adăposturile  pe care i le-au încropit pe rând câțiva vecini binevoitori au dispărut în același ritm, distruse de către alți vecini mai puțin iubitori de animale. Am încercat să-i găsesc un stăpân dar n-am avut succes. Nimeni nu-l vrea. Mie îmi este imposibil să-l iau, am deja trei… Când a venit frigul cel mare mi s-a rupt inima-n două să-l văd dârdâind pe betoanele dintre garaje și atunci m-am decis să-i ofer măcar ce pot: un adăpost pe timpul nopții. Și uite-așa, de o lună încoace, Ivan are cazarea asigurată. Îl aduc seara în casă iar dimineața când plec la serviciu, coboară deodată cu mine.

        Nu știu cât va dura aranjamentul acesta dar e mai mult decât nimic. Mi-am auzit însă o grămadă de critici legate de faptul că am adus în casă un câine vagabond care poate are purici, poate are boli, poate are ciumă și poate o să mor din cauza lui. Că o să-mi murdărească prin casă, că o să păteze covorul pe care doarme, că miroase urât, că o să roadă papucii, că o să latre și o să facă gălăgie, că lasă păr, că aia, că aialaltă. Dar nu-mi pasă. De mult nu mă mai interesează ce spune lumea. Atâta timp cât îi văd privirea recunoscătoare și ochii expresivi, am o mulțumire interioară pe care nici măcar nu pot să o explic în cuvinte. Și, de fapt, nici nu are rost să încerc. Cu animalele e exact ca și cu politica, oricâte argumente ai aduce, nu ai cum să schimbi convingerile celui din fața ta.

        Iar cu covorul pe care doarme Ivan treaba e mai mult decât simplă, pot oricând să-l duc la o curatatorie covoare și îl fac ca nou. De fapt, nu. Nici măcar nu trebuie să mă obosesc să-l duc pentru că sunt firme, cum ar fi LaUmeras care îți iau covorul de acasă și în 24 de ore ți-l aduc înapoi perfect curat. Acuma, dacă tot am adus vorba de covoare, și fără să aibă legătură cu blănoșii din viața mea, mi se pare absolut inutil să cureți covorul înainte de sărbători. De ce să faci asta? Ca să aibă unde călca și lăsa noroi întărit toți colindătorii cu cizme și ghete cu creste pe talpă? Sau unde să se zdrobească prăjituri strânse în pumni micuți de copii, unde se vărsa din greșeală pahare cu vin roșu sau unde să stropească șampania deschisă la miezul nopții? :) Nu. Părerea mea, și care vine din propria experiență, este că marea curățenie trebuie făcută după sărbători dar încă mă lupt cu prejudecățile pe acest subiect. Îmi îndrept privirea spre covor și, chiar dacă nu mai era cazul, această convingere mi se întărește :)

        O să mai stau puțin cu televizorul pornit dar fără să-l ascult, doar așa, ca zgomot de fundal, o să-mi aleg o carte de pe site-ul unei edituri unde am câștigat un voucher de 30 de lei iar apoi o să merg la culcare. A fost o seară de ianuarie aproape perfectă. imag5217-1

Share This:

Citește mai mult

pisica

Pisica mea e autistă

        Adică așa cred. Dintotdeauna mi-am dorit ca pisica mea să fie drăgăstoasă și să toarcă mult dar n-a fost să fie. Mâțele, la fel ca și copiii, cum ți-i dă Domnu’… Fiecare cu norocul lui deși se pare că în acest caz eu n-am prea avut :)  Nu mă plâng, o iubesc așa cum este dar uneori când o văd atât de antisocială îmi vine să o duc la psiholog. Nu-i place nimic din ce există pe lumea asta, nu-i plac oamenii, asta ar fi de înțeles pentru că a suferit din cauza lor, dar nu-i plac nici animalele.

        Am încercat să-i aduc un companion în prezența căruia orele și zilele în care stă singură să-i treacă mai ușor dar când a văzut că Tom, motănelul roșcat s-a instalat la noi în casă, a intrat în depresie. Ăsta mic și nou-venit voia doar să se joace cu coada ei care se mișca nervos dintr-o parte în alta dar ea s-a stropșit la el, apoi a început să-l scuipe iar în final s-a ascuns în debara de unde nu a mai vrut să iasă decât târâtă. Oricât am încercat să-i împac, nu a fost cu putință așa că am renunțat și pe Tom l-am dus la înapoi la internat, în curtea părinților.

        Când vede oameni străini care vin la noi  în vizită se ascunde după perdea sau pe sub vreun fotoliu și nu vrea să dea cu ochii de nimeni. Nu vă spun ce panică o apucă la o simplă ploaie iar dacă se întâmplă să tune, dispare cu totul și nu o mai găsesc nici dacă o caut cu câinii polițiști deși locuiesc într-o suprafață destul de limitată. À propos de câini, uneori, destul de rar, băiatul meu îl aduce pe Jax în apartament pentru un pic de răsfăț iar întâlnirea cu mâța nu decurge deloc bine. Și nu din punctul de vedere al zdrahonului de rottweiler care are 50 de kile și care o ignoră total. Pentru el, o mobilă sau o pisică e cam același lucru numai că ea, în aroganța de stăpână a casei, sfidează complet legile naturii și ale bunului simț și îi sare la beregată. Câinele vede acest lucru ca pe o joacă, suportă cât suportă dar când ghearele tupeistei îi ajung la piele se zburlește destul de urât și, cu tot calmul lui înțelept, o pune la punct într-o fracțiune de secundă.

        Mi-e teamă de limita asta care se poate rupe într-o bună zi așa că evit confruntările și prefer ca pe durata vizitei lui Jax să închid pisica într-o altă cameră iar asta îi provoacă frustrări dintre cele mai profunde. O zi întreagă nu mai vrea să mă vadă și îmi întoarce spatele cu obstinență. Nu că în restul timpului mi-ar arăta prea des dovezi de dragoste dar în aceste cazuri se vede clar că este profund jignită. Simandicoasă și lezată în amorul propriu refuză orice mângâiere și se transformă într-o drama queen pe care n-o mai pot îmbuna decât cu astfel de hrană pentru pisici pe gustul ei. E mofturoasă foc și își schimbă gusturile de la o zi la alta. Într-o vreme luam din Auchan pui rotisat și, cum mie nu îmi place pieptul de pui pentru că mi se pare prea sec, îi dădeam ei mici bucățele pe care le accepta cu mare poftă. Acum însă nici asta nu-i mai place, de lapte sau smântână nu se atinge, ficatul de pui nici nu-l gustă, la mezeluri strâmbă din nas iar apă bea din an în paști. S-a născut supărată și o să moară la fel de îmbufnată după ce o să-și consume cele nouă vieți. Din punct de vedere al mâncării e o diferență de la cer la pământ între câini și pisici, și spun asta cu certitudinea posesorului ambelor specii. Câinii mei, adică ai noștri, adică trei bucăți, unul mai frumos ca altul, nu fac nazuri la nimic și se bucură din orice, dacă le servesc o astfel de hrană pentru câini, se reped ca disperații de parcă n-au mâncat de două zile. caini

        Doamna mâță însă, se comportă ca și când s-a născut într-un palat și nici să clipească nu poate fără să-și dea aere. Nu glumesc deloc atunci când spun că în casă trebuie să fie liniște deplină ca să-i tihnească mâncarea. Dacă fâșâi o pungă sau deschid robinetul de apă, o ia la fugă de parcă o umăresc dușmanii. Odată am scăpat un capac pe jos și atât de tare s-a speriat că era să intre în comă. Orice zgomot o sperie, se panichează din fleacuri și până și de jucării are teamă. De Crăciun i-am pus sub brad o mingiuță și când am rostogolit-o înspre ea a sărit de un metru în sus de parcă  ar fi văzut un balaur. Era să facă atac de cord așa că am dus mingea câinilor pentru că nu am vrut s-o am pe conștiință. Nu vrea jucării, nu-i place decât să doarmă cât e ziua de lungă iar uneori, noaptea, brodează. După cum se vede, s-a specializat în broderie anglaise pe cearceafurile mele. pisica ioana spune

        Cu toate astea o iubesc și m-am atașat foarte tare de ea, cum altfel dacă o am deja de șase ani și doar pe mine mă acceptă în preajmă?

Share This:

Citește mai mult

Iubirea mea păroasă

        Am iubit pisicile de când mă știu dar din păcate nu mi-am putut manifesta cu adevărat dragostea decât după ce am ajuns la maturitate. Când eram mică mama n-ar fi conceput să ținem o pisică în casă cu toate că ea a crescut înconjurată de animale și era o mare iubitoare a lor. Dar considera că pisicile (ca și câinii, de altfel) lasă păr, sunt purtătoare de paraziți, aducătoare de boli, microbi și că locul lor este afară, în curte. Deci nu s-a pus niciodată cu adevărat problema să aduc în casă vreun patruped deși am avut câteva tentative nereușite. Însă după ce am ajuns la casa mea nu mi-a mai stat nimic în cale, mai ales că și Cristi a fost de acord încă de la început. Și încă cum! O să vă spun odată povestea lui Happy, cățelul care a trăit 15 ani și jumătate și pe care l-am adoptat când avea doar 4 săptămâni și nu știa să mânânce singur iar Cristi se scula de două ori pe noapte să-i încălzească lapte la microunde :) Dar azi nu e vorba de Happy ci de Sylvestra, mâța cu care stau în casă de aproape 6 ani. E frumușică, nu? Mă rog, cel puțin pentru mine, e ca o rază de soare.Sylvestra        Are o poveste de viață care ar merita subiectul unui film iar eu m-am pricopsit cu ea când nu cred să fi avut mai mult de trei săptămâni. Când mi-a adus-o femeia care face face curat la noi în bloc, era mai mică decât o cană. O salvase din gura unui câine care, după ce o tăvălise bine prin praf, o luase la fugă cu ea în gură pe stradă. Femeia a început să strige și a aruncat cu umbrela după el, câinele s-a speriat, a lăsat pisicuța jos și a fugit. M-a rugat să-i găsesc un plasament pentru că ea nu avea unde și cum să o țină. Am căutat dar fără să mă străduiesc prea tare. Mai bine spus am așteptat să-mi sune cineva la ușă și să mă întrebe dacă nu am de dat o pisică spre adopție și cum n-a sunat nimeni, a rămas la noi până în ziua de azi.

        O iubim cu toții ca pe ochii din cap cu toate că sentimentele nu sunt reciproce :) E un pic antisocială, nu prea stă la mângâiat, nu toarce decât rareori și atunci abia o auzi, se sperie din orice, nu se bucură de jucării și face mofturi la mâncare. În schimb are o mare pasiune: dormitul. Ar dormi oricât și oriunde, adică nu chiar oriunde ci de preferință pe ceva moale și cald. Abia așteaptă să mă culc ca să se cuibărească la picioarele mele iar uneori noaptea vine și îmi face masaj la cap. Îmi vine să o mănânc atunci.

        Cristi i-a cumpărat un pătuț care se agață de calorifer și în care ar putea să doarmă foarte confortabil dar ea preferă orice alte locuri pe unde ar putea să-și lase părul cum ar fi canapeaua, hainele împăturate din dulap, prosoapele puse la uscat, covorul sau pernele de pe fotoliu. Și, bineînțeles, toate hainele mele închise la culoare.Sy doarme        Nu m-ar deranja să doarmă oriunde, dacă n-ar lăsa atâta păr peste tot. Am role din alea cu lipici la îndemână în fiecare încăpere dar sunt locuri în care acestea nu sunt eficiente și nu le pot folosi (de exemplu între bureții din care e făcut șezutul canapelei). Mi-e dragă mâța de mor dar asta nu mă împiedică să observ micile neplăceri cu care a venit la pachet. E adevărat că am aspirator, un Philips care trage foarte bine și n-am de ce mă plânge de el, ba din contră, sunt foarte mulțumită dar parcă mi-e greu să-l scot chiar în fiecare zi din debara și să aspir după măgărița asta mică. Stați liniștiți, asta nu e o insultă la adresa ei ci mai degrabă o formă de alint pentru că măgarii sunt niște animale foarte, foarte drăguțe care îmi provoacă un sentiment de milă pentru că sunt mereu batjocorite.

        Așa că mi-am dat seama că aș avea mare nevoie de un astfel de aspirator de mână în primul rând pentru că sunt mult mai mici și mai ușoare decât unul normal, deci mai simplu de manevrat. Apoi, neavând cabluri care să-l tragă după el, aș putea să-l țin undeva la îndemână și să aspir imediat ce își ridică mâța fundul ca să și-l mute în alt loc :) În doi timpi și trei mișcări n-ar mai exista un fir de păr în zonă. De fapt aș putea să-l folosesc și pentru curățat firimiturile de mâncare din fața măsuței din sufragerie unde e mereu plin de cojițe de popcorn sau aș putea curăța cu el chiar și interiorul mașinii. Sau sertarele. Sau colțurile din baie unde aspiratorul mare nu încape. Sau… înțelegeți ideea, este similară ciocanului lui Murphy. (Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur ți se par cuie).

        Deci, dacă o să am un aspirator de mână, n-o să mai văd în jur decât locuri de aspirat :) Cred, de fapt nu cred, ci sunt sigură că mi-ar fi foarte util așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să mă hotărăsc asupra modelului.

 

Share This:

Citește mai mult

1186202_570069339721133_1221360446_n

Scurta viață a lui Tom

         Pe Tom l-am adus acasă într-o seară caldă de mai. O prietenă îmi spusese că are lângă bloc un motănel de vreo două luni care se ascunde în tufișuri și trăiește doar din mila oamenilor inimoși. Rămăsese singurul din cei patru frați, ceilalți trei fiind mâncați de câinii vagabonzi lihniți și ei de foame. Lanțul trofic este dur și mama natură pare uneori nemiloasă.
         M-am dus să-l caut și să văd ce pot face pentru el. Prietena mea mă rugase insistent să-i caut un plasament pentru că ea urma să plece din oraș pentru câteva luni și nu vroia să-l lase de izbeliște. A fost suficient să fac psss-psss de câteva ori și de sub gardul viu s-a ivit un ghemotoc roșcat care a început să toarcă de cum am pus mâna pe el. L-am luat în brațe, el s-a lipit de mine și m-am hotărât instantaneu să-l duc acasă. L-am pus ușurel pe bancheta din spate a mașinii pe o haină care zăcea acolo. Aveam de mers doar câteva minute care am crezut că nu se mai sfârșesc. Pisoiului i-a fost atât de frică în mașină, l-a apucat așa o disperare încât s-a izbit de toate geamurile încercând să fugă. Cred că nu-și dădea seama ce e aceea sticlă și bietul de el se lovea cu capul la fiecare salt. Realmente am crezut că o să se sinucidă dar în momentul în care s-a oprit motorul s-a liniștit brusc și a redevenit calm.
         Mângâindu-l în timp ce-l țineam în brațe am intrat cu el în curte. N-am apucat să fac decât câțiva pași când s-a încordat dintr-odată și a zbughit-o pe bolta viței de vie unde s-a agățat cu toate lăbuțele de sârmele pe care se sprijineau lăstarii . N-am știut ce l-a apucat și trăgeam cu putere de el fiindu-mi teamă să nu-l rănesc când am observat, prin gard, cum câinele vecinilor se uita în sus. Deci ăsta era motivul panicii ! Văzuse câinele înaintea mea.
         Până la urmă am reușit să-l dau jos, s-a liniștit și a părut fericit să bea lapte și să mănânce un pic de salam. A început să inspecteze noul teritoriu, s-a hotărât că îi convine și a rămas la noi în curte. Era o dulceață de pisoi, jucăuș de la prima oră a dimineții, fără mofturi la mâncare și fără nici un fel de fițe. S-a împrietenit cu toate găinile și cu câinele vecinilor, apoi l-a acceptat cu bucurie pe motănelul numărul doi (Alpi) pe care l-am salvat din uscătoria unui bloc unde îl închisese cineva fără apă și mâncare. Deci acum aveam nu una, ci două pisici aproape identice deși nu erau rude între ele. Tom e cel mare și Alpi e ăla micu:
Tom și Alpi
         Abia așteptam să vin acasă de la servici să mă joc cu mâțele. Oricât de stresată veneam, oricât de obosită eram, toate durerile îmi treceau pe loc când ele îmi săreau în poală și își dădeau drumul la tors. Tom parcă îmi era un pic, un pic mai drag pentru că avea obiceiul să mă lingă pe mână, exact ca un câine. Și avea o limbuță așa de aspră, ca un șmirghel. Erau adorații mei și îi răsfățam în fiecare zi cu bunătăți pentru pisici. Parcă eram obsedată, îmi umplusem Facebook-ul cu pozele lor și numai despre ei mai vorbeam, exact că mămicile exaltate la primul copil.
Pisicile aristocrate
         Așa a trecut toată vara până într-o zi… O zi sumbră când m-a sunat tata să-mi spună că pe Tom l-a călcat o mașină… M-am înnegrit toată…Nu se poate, mă gândeam că e o confuzie și speram că oricât de grav ar fi, veterinarul tot ar putea să-l salveze. Nu, din păcate, Tom a murit pe loc, a avut o singură viață și nu nouă ca pisicile din desenele animate. Nu știu de ce mașina care a trecut nu l-a ocolit sau de ce nu a frânat la timp. De fapt știu. Mi-a spus vecinul meu care a asistat la toată scena. Șoferul era cu ochii în jos, scria ceva pe telefon. Poate un sms sau poate un email. Nu avea viteză mare dar nu a fost atent. Pe strada noastră trece o mașină din an în paști, e o străduță de cartier, cu un singur sens, printre case. Nu este o stradă cu trafic intens și totuși sms-ul i-a distras atenția de la drum pentru câteva secunde sau poate doar fracțiuni. Exact atunci când putea să facă diferența dintre a strivi un suflețel nevinovat sau a-l ocoli.
         Am fost distrusă și am plâns până am obosit. Cine are un animal știe ce înseamnă asta. Probabil unii vor spune să mă bucur că nu a fost un copil în locul pisoiului. Bine că nu a fost dar nu pot să mă bucur. Sigur că aș da viața tuturor pisicilor din lume în schimbul vieții unui copil dar gândul acesta nu îmi aduce nici o alinare. Atunci și acolo a fost jucăria mea vie pe care o iubeam nespus și accidentul putea să nu se fi întâmplat dacă șoferul nu era cu ochii pe mobil. Probabil că era genul care nu ar fi tăiat o găină dacă i-ai fi pus cuțitul în mână, s-ar fi ferit să vadă sânge… și atunci de ce oare atâta lipsă de responsabilitate ? De ce să conduci periculos și să treci cu mașina peste o pisică doar ca să-i spui unui prieten ne vedem diseară sau ne auzim la opt sau anunță-i și pe restul sau ceva la fel de puțin important sau deloc urgent. Un sms de acest gen putea să mai aștepte până se oprea mașina în parcare. De fapt orice sms poate să aștepte dacă cel care îl scrie este la volan.
         Conform statisticilor  77% dintre adulţii de peste 25 de ani sunt foarte încrezători în abilităţile lor de a scrie mesaje sau email-uri şi de a conduce în acelaşi timp. Din păcate această încredere absurdă face ca  23% din numărul total de accidente dintr-un an să fie cauzate de utilizarea telefonului la volan.
         Evident că aceste accidente nu le includ pe cele de genul celor relatate de mine mai sus. Dar sunt convinsă că fiecare dintre voi vede zilnic la televizor tragediile de pe șoselele din România iar exemplul pe care l-am dat, pe mine m-a afectat profund și m-a umplut de tristețe. Moartea lui Tom m-a lovit direct în inimă.
         De aceea am privit cu mare admirație preocuparea Toyota pentru siguranța rutieră și comportamentul responsabil la volan. Pe unde trece (și trece pentru că are operațiuni în peste 170 de țări), Toyota nu înseamnă doar cea mai mare companie producătoare de mașini din lume ci înseamnă și implicarea în mediul și structurile locale. Campania “Don’t Text and Drive!” (adică nu da sms-uri în timp ce conduci) atrage atenția asupra numărului îngrijorător de accidente rutiere cauzate de utilizarea telefonului mobil la volan.
         În cadrul acestei campanii Toyota a organizat în luna iunie un experiment ai cărui protagoniști au fost Dani Oțil și Roxana Ciuhulescu (ambii mari pasionați de mașini). În timp ce conduceau, au experimentat folosirea sms-urilor la volan (cu o mână conduceau, cu cealaltă scriau sms-uri răspunzând fanilor), având de depăşit diverse piedici și obstacole  precum drumul în lucru, trecerea de pietoni, drum îngustat și alte chestii  care pot apărea oricând pe carosabil în viața reală. Fiecare dintre cei doi şoferi a avut în dreapta sa un jurnalist auto, pe post de copilot, cu rolul de a evalua traseul parcurs de aceştia și erorile comise. Și cum credeți că s-au descurcat cei doi maeștri ? Rău. Rău de tot. Pentru că atenția le-a fost îndreptată către telefon au făcut greșeli evidente în timpul condusului oricât de multă experiență au. Dacă vreți să vedeți cum au decurs lucrurile, aveți aici filmarea experimentului.
         Atât mesajul campaniei cât și concluziile experimentului sunt foarte clare . O clipă de neatenție din cauza unui sms poate duce la tragedii adevărate și nu doar la moartea unei pisici. Dar n-am vrut să vă indispun prea tare spunându-vă povestea unui băiețel de patru ani care a murit din aceeași cauză cu Tom al meu în timp ce se juca pe stradă. Pe lespedea de mormânt bunicii i-au așezat tricicleta mult iubită…
         Așa că… Please, please, please Don’t text and drive! Sau, în traducere liberă (dar absolut liberă), lasă naibii telefonul când conduci!
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014. Povestea lui Tom este 100% reală.

Share This:

Citește mai mult

10440663_724597244268341_2686847467779038423_n

Jax, Gina și încă unul

         Jax a fost primul. Primul câine din curtea atelierului auto pentru că înainte să fie atelierul  au mai fost câțiva câini. Jax este Rottweiler, luna asta a împlinit un an și pe el l-am cumpărat. A fost singurul câine pe care l-am cumpărat vreodată. 
         Vlad, băiatul meu, și l-a dorit foarte mult și tot el a mers să-l aleagă dintre alți șase frați pe care îi avea. Dar s-a întâmplat cum se întâmplă de obicei : câinele l-a ales pe om și nu omul pe câine. De cum a intrat în casa în care se găseau câinii de vânzare, Jax a venit către Vlad. Ceilalați căței nici nu l-au băgat în seamă. Doamna care îi vindea i-a spus că pe ăsta nu-l vrea nimeni pentru că are o cicatrice deasupra ochiului unde îl îmbucase maică-sa pentru că era neascultător. Nu era perfect. Dar a început să se gudure pe lângă Vlad și să-l lingă pe mână. N-a mai contat că avea o pată pe față și că nu era femelă așa cum își propusese de acasă. Legătura dintre ei se crease deja.
         Primele zile l-am ținut în casă pentru că așa era obișnuit și afară s-au nimerit a fi câteva zile friguroase de octombrie. Plus că nu vroiam să plângă prea tare după despărțirea de mama lui deși nu a dat semne că ar suferi vreun pic. Apoi, treptat,  l-am învățat să doarmă la atelier, la început în vestiar  într-un geamantan în care avea o pernă. Nu am înțeles niciodată de ce stătea cu capul pe pardoseală și doar cu fundul pe pernă. A ros tot geamantanul, perna, jucăriile, mocheta și orice altceva a mai găsit în vestiar.
Jax
          Când a mai crescut i-am făcut o căsuță în care i-am pus tot soiul de plăpumioare, pături și pernițe. Le făcea bucăți-bucățele în două, trei zile. Noroc că e plin orașul de magazine second-hand și aveam de unde să îi cumpăr altele. Când am cedat nervos i-am umplut căsuța cu fân și s-a liniștit. Nu a mai avut ce roade, și-a făcut o groapă în fân și culcușul acesta i-a fost în sfârșit pe plac.
         Deși are o curte mare doar pentru el, lui Jax îi place foarte mult să meargă la plimbare în lesă. De fapt cred că i-ar plăcea fără lesă dar cu toate că nu e un câine agresiv n-ai avea cum să te plimbi cu huiduma de 60 de kilograme fără să înspăimânți trecătorii. În afară de asta e și ilegal.
         Într-o zi, pe la sfârșitul lui aprilie, Jax s-a întors acasă de la plimbarea pe care o făcuse cu soțul meu, urmărit de o cățelușă care l-a condus până la poartă. Era o cățelușă fără stăpân care a doua zi l-a așteptat răbdătoare în fața porții. L-a urmărit, din nou, pe tot traseul plimbării. A treia zi a intrat sfioasă în curte la invitația lui Jax care se bucura tare mult să aibă un partener de joacă.
         Era urâțică și slăbuță, cu un cap mic, mic, cu blana încâlcită dar extrem de vioaie și de vorbăreață. Pe cât e Jax de tăcut, că îi auzi vocea o dată pe lună, pe atât de mahalagioaică e asta mică. Latră, aleargă și face scandal continuu. Ne-am spus că împreună ar face o echipă bună și văzând cât de bine se înțeleg ne-am hotărât să o luăm definitiv pe Gina, pentru că așa i-am pus numele, în curte lângă Jax.
Gina
         Atât de fericită a fost Gina, parcă l-ar fi prins pe Dumnezeu de un picior. Primele două săptămâni nu a vrut să doarmă decât pe sacul cu mâncare (boabe uscate pentru câini). Literalmente acolo stătea toată ziua, ca o cloșcă pe cuibar. Orice am încercat să facem să îi oferim ceva mai confortabil nu a vrut să se dea jos de pe sac. Cred că își imagina că a ajuns în rai. Am dus-o la veterinar , am deparazitat-o și am sterilizat-o. Eu cred că ăsta e cel mai mare bine pe care putem să îl facem animalelor fără stăpân, să nu le mai lăsăm să se înmulțească și să aducă pe lume alte animăluțe nefericite.
         Acum Gina și Jax se înțeleg de minune, se joacă, aleargă și nu se plictisesc niciodată. Gina e respectuoasă și întotdeauna îl lasă pe Jax să mănânce primul. Știe clar cine e șeful.
         Problema a apărut acum câteva zile și are patru lăbuțe. Ne-am trezit cu un alt cățel în curte. Nu în fața porții, ci direct în curte. Un cățel cam de mărimea Ginei dar încă pui după cum se vede după trăsături și după blană.
         Vlad i-a dat mâncare și apă și apoi l-a scos pe stradă. A doua zi dimineața era înapoi fără ca cineva să știe pe unde a intrat. Apoi am crezut că a plecat și cumva ne-am simțit ușurați. Dar săracul a stat toată ziua ascuns sub o mașină și a ieșit de acolo abia seara când l-a răzbit foamea. Jax, tolerant cum e, l-a primit cu brațele labele deschise. Gina l-a acceptat și ea în teritoriu dar o mai enervează când vede că are pretenții la mâncarea ei și câteodată este nevoită să mârâie .
          Nu mai aveam nevoie de încă un câine. Trei sunt deja prea mulți dar ce pot să mai fac acum ? Nu mă lasă inima să-l alung. E încă speriat și cred că a suferit mult. Are o ureche tăiată și coada la fel, rănile s-au vindecat dar cred că cineva și-a bătut joc de el. Mă îndoiesc că ar fi pățit asta în lupta cu alți câini pentru supraviețuire pentru că lui îi e frică de oameni. Nu mă lasă (încă) să-l mângâi dar dacă îmi întind mâna către el astfel încât să o țin mai jos decât botul lui și el să dețină controlul, își pune lăbuța peste mâna mea și pur și simplu mă mângâie, apoi mă prinde cu gura fără însă să strângă cu dinții. Mi-a topit inima cu gestul ăsta.
         Mă tot gândesc dacă am făcut bine că l-am luat și pe el, cât de mare o să crească (e clar că nu o să rămână mic ca Gina) și câtă mâncare va trebui să cumpărăm. Pentru că e o cheltuială destul de mare cu trei câini. Ca să nu mai punem la socoteală și hrana pisicilor. Că avem și din astea două bucăți, una acasă și una la internat în curtea părinților. Plus vaccinurile și alte cheltuieli cu veterinarul. Sper că o să ne descurcăm, ca întotdeauna când te trezești cu o sarcină în plus pe cap, apare și soluția.
         Dacă ar fi să îmi aleg (vreodată) un câine pe placul meu aș alege un Jack Russel Terrier. E adevărat că sunt puțini în România, eu personal nu am văzut în realitate decât doi, dar am văzut multe emisiuni despre această rasă. Mi se par cei mai drăguți, mai veseli și mai optimiști câini de pe pământ.
Jack Russel Terrier

         Dar în ritmul în care adun animalele pe lângă mine se pare că nu o să am prea curând ocazia să aleg vreun câine. Așa că mă mulțumesc cu ce se nimerește. Am uitat să spun că noul venit  încă nu are un nume. Ce nume credeți că i s-ar potrivi?
         Later edit : Patrocle a rămas la noi și toți trei se înțeleg de minune. Uneori se înghesuie toți  în aceeași cușcă și stau ca sardelele :) Poza de mai jos cu cei trei mushetari e făcută pe la începutul lui decembrie 2014. Sunt adorabili !

Share This:

Citește mai mult