Mi-ar plăcea să am un câine

        Una dintre marile mele dorințe care, din păcate, nu o să mi se îndeplinească prea curând, este să am un câine. Și asta pentru că mi-ar fi practic imposibil să am grijă de el atâta timp cât eu sunt mereu plecată. Nu aș avea cu cine să îl las și, mai mult decât atât, chiar dacă aș avea, consider că dacă îți asumi responsabilitatea adopției unui animăluț, ideea e că trebuie să îl ții lângă tine și nu lângă alții. Un câine nu e o jucărie pe care atunci când pleci în concediu să o pui pe raft iar atunci când te întorci să o iei înapoi ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

        Eu îl văd pe Bobiță, cățelul lui tata, care atunci când rămâne în grija mea (arareori, dar totuși se întâmplă) aproape nu mănâncă și intră într-o apatie din care nu pot să îl scot orice i-aș da. Cu pisicile e însă un pic altfel. Adică așa cred. Poate suferă și ele la fel de mult dar nu știu să își exprime sentimentele. Este clar pentru oricine că acestea nu își arată afecțiunea precum câinii. De exemplu pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.  Însă faptul că pisicile sunt independente nu înseamnă nici pe departe că au o inimă de gheață.

        Pe Sylvestra o am de aproape 12 ani de când nu era mai mare decât pumnul meu și mi-a adus-o femeia care făcea curat pe scara blocului spunându-mi că a salvat-o din gura unui câine care fugea cu ea pe stradă. A aruncat cu umbrela după el și acesta a lăsat pisica reușind astfel să îi salveze viața. Ar fi trebuit să îi găsesc un plasament dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată și am rămas împreună purtându-ne reciproc de grijă la bine și la greu de o grămadă de ani. Nici nu știu cum a zburat timpul și nici nu mai știu câte clipe de iubire am petrecut împreună.  Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj.

        Când am spus că mi-aș dori un câine nu m-am gândit nicio clipă că l-aș vrea în locul unei pisici. Mi-ar plăcea să am și una, și alta sau, mai degrabă, și din unii și din alții, adică să mă înconjor cu multe animale pentru că le iubesc pe toate indiferent dacă au blană, solzi sau pene. Iar câinele cu pisica se completează reciproc. Ce nu îți dă unul, îți oferă celălalt. Am văzut pe internet o mie de filmulețe cu câini care fac tumbe de fericire atunci când primesc un cadou și de fiecare dată când văd asta nu pot să nu îmi aduc aminte de Crăciunul în care i-am cumpărat Sylvestrei o mingiuță specială pentru pisici de care s-a speriat atât de tare încât nu a mai ieșit de sub canapea decât după două zile.

        Din acest punct de vedere câinii sunt mai deștepți. Îi văd și pe cei trei ai lui Vlad, Mike, Gina și Patrocle, care se bucură în orice moment și pentru tot ce le dau. Orice accesorii caini le-am luat, au știut să aprecieze, să se bucure și să dea din coadă,  nu ca Sylvestra căreia i-am cumpărat un coșulet special pentru dormit iar ea tot pe tricourile mele aruncate pe pat doarme. Sau, mai rău, chiar și pe câte un pungă de plastic uitată pe covor. Oriunde, numai în coș, nu 🙂

        De multe ori nici de mâncare nu se știe bucura, atâtea mofturi face de parcă e conștientă că în urmă cu câteva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Și câinii lui Vlad au preferințe la mâncare, este adevărat, dar dacă le dau o astfel de hrana uscata caini, o devorează cât ai zice pește. Sau mai bine să nu pomenesc de pește că cine știe ce idei le vin. Masa pe care stă acvariul nu e foarte înaltă 🙂

        Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? Și dacă încă nu aveți niciun animal, v-ar plăcea să vă luați unul?

Share This:

Read More

De la agonie la extaz

        Fiecare om are o slăbiciune. A mea aș spune că sunt pisicile dar dacă stau să mă gândesc un pic cred că ar trebui să lărgesc cartegoria și să includ și câinii. De fapt iubesc toate animalele indiferent dacă au blană, pene, solzi sau carapace.

        Tehnic vorbind, sunt fericita deținătoare doar a unei pisici, Sylvestra, care a trecut de 11 ani. Cei trei câini de la atelier, Mike, Gina și Patrocle sunt ai lui Vlad, băiatul meu, dar întotdeauna i-am considerat ca făcând parte din familie, deci cumva și ai mei. Când mă văd intrând în curte se aruncă toți trei la picioarele mele într-o învălmășeașă de nedescris, se împing, se urcă unii peste alții, se strecoară pe dedesubt, se freacă și se gudură într-o încercare disperată de a ajunge primii la mângâierile mele și de a mă acapara cu totul. Desigur că fiecare își primește porția lui de dragoste dar gelozia nu poate fi stăpânită ușor și mereu apar supărări între ei. Patrocle și Gina au apărut în viața noastră venind de pe străzi, erau încă tineri copii când s-au pripășit în ogradă dar, ca orice câini nevoiți să vagabondeze în căutarea hranei aveau experiența vieții și instinctele super dezvoltate. Între timp au devenit înțelepciunea întruchipată. Mike, în schimb, un pitbull încă tinerel de doi ani și jumătate e, nu aș spune mai prost că sună urât, dar e un alintat care nu a avut nicio problemă în toată viața lui și care în afară de joacă și dormit în fața sobei nu știe nimic altceva. E un lipicios fără pereche, blând ca o oaie și prietenos cu toată lumea.

        Când m-a sunat Vlad acum două zile să îmi spună că Mike a dispărut din curte de câteva ore am crezut că înnebunesc. Într-un moment de neatenție a găsit poarta deschisă și împreună cu Patrocle au luat-o la sănătoasa fugind ca disperații. Numai că Patrocle, care cunoaște cartierul ca-n palmă s-a întors cu coada-ntre picioare spășit și obosit, în timp ce șturlubaticul de Mike nu a mai știut să vină înapoi. Am fost așa de supărată, dar ce spun supărată, am fost de-a dreptul distrusă mai ales când s-a făcut întuneric afară. Peste toate astea mai era și o ploaie oribilă de toamnă-iarnă iar gândul că amărâtul cu pielicica lui subțire nu are unde se adăposti nu m-a lăsat să dorm aproape deloc. Toate scenariile de groază mi s-au perindat prin minte mai ales ca cineva sunase (în urma anunțului de pe Facebook) să ne spună că văzuse un pitbull alergând bezmetic printre mașini pe o șosea aglomerată. Regretul meu cel mai mare era că nu insistasem destul pentru castrarea lui Mike și mă gândeam că dacă asta s-ar fi întâmplat la timp, poate câinele nu ar mai fi fost atât de dornic de evadare. Desigur că și Vlad este în principiu de acord cu procedura de castrare caini care aduce multe beneficii dar se pare că atunci când a venit vorba de protejatul lui, decizia nu a fost atât de ușoară și a tot amânat având în vedere că totuși este vorba de o operație.

        A doua zi l-am căutat peste tot, pe toate străzile din oraș, am dat sfoară-n țară, au fost nenumărate share-uri pe Facebook, mi-am sunat toate cunoștințele de la adăposturile de câini dar nimic. Nicio veste, nici de bine, nici de rău. Mă durea sufletul și pentru Mike și pentru mine dar și pentru Vlad care își pierduse orice speranță. Greu au trecut orele, greu a trecut ziua cu ploaia interminabilă și cu tristețea din noi. Cu fiecare oră care trecea, șansele să îl găsim erau din ce în ce mai mici.

         Dar de la agonie am trecut la extaz când,  pe la 11 seara a sunat cineva să ne spună că are câinele. Vlad a sărit în mașină și în câteva minute a ajuns la adresa indicată care era la câteva străzi distanță de atelier. Mike era  în curte, legat cu o sfoară de gât, rănit puțin la un picior dar în viață. Și fericit să-și revadă stăpânul. Toată povestea îndrugată de găsitor a fost dubioasă dar a primit oricum o recompensă și am lăsat-o moartă pentru că de povești vânătorești suntem cu toții sătui. Deși nu vreau să mă hazardez în afirmații, practic câinele a fost furat. E adevărat că era nesupravegheat pe stradă dar a fost luat de cineva și dus acasă la el.

        Până la urmă totul e bine când se termină cu bine. Mike și-a revenit destul de repede deși după ce l-a luat Vlad în mașină a vomitat. Acasă a mâncat doar câteva boabe și apoi a dormit aproape 24 de ore frânt de oboseală și epuizat psihic pentru că nu doar noi am respirat ușurați ci și dragul de el care a trecut printr-o traumă pe care nu cred că o va uita curând.

        În ultima vreme am trecut destul de des pe la veterinar pentru că Sylvestruța mea are deja o vârstă și se pare că ia la rând tot felul de boli de pisici însă cu prima ocazie o să deschid și subiectul castrării lui Mike cu veterinarul meu. Trebuie să văd exact riscurile, la ce să ne așteptăm și dacă într-adevăr câinele își schimbă comportamentul după o astfel de intervenție. Nu îmi doresc să mai trec, și de altfel nu doresc niciunui iubitor de animale, să treacă printr-o astfel de experiență și poate că reprimarea instinctului sexual îl va face pe Mike mai puțin dornic de aventură.

 

 

Share This:

Read More

Întrebarea care mă frământă – de ce omenirea a domesticit pisica

        M-a întrebat Cristina zilele trecute de ce cred eu că oamenii au domesticit animalele și se referea la câini și pisici, nu la cele care aduc ”foloase” în gospodării gen ouă, lapte, pene, lână, carne și șorici 🙂 Adică animăluțele astea care în afară  de dragoste nu ne pricopsesc cu alte beneficii materiale. Și, fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns că eu cred că oamenii le-au domesticit pe vremea când încă locuiau în peșteri sau colibe sărăcăcioase ca să se încălzească iarna cu ele. Cu căldura lor blănoasă. Fără glumă. Sylvestra, pisica mea, îmi doarme toată iarna pe picioare și nu cred că există vreun aparat de băgat în priză care să fie mai eficient decât trupușorul ei care emană o căldură constantă. Ca să nu mai spun de sunetul emis atunci când toarce și care are un efect terapeutic extraordinar.

        O am pe Sylvie, că așa o alint, de 11 ani  deci are deja o vârstă respectabilă și sper să îmi însenineze viața cât mai mult timp de aici înainte. Oricum, din cele nouă vieți despre care se spune că le au pisicile, nu și-a pierdut decât două. Sau poate trei? Deci mai are șase. Când era mică-mititică a căzut de două ori de la balcon (și stau la etajul patru) și din fericire nu a pățit nimic. A fost neatenția noastră că s-a strecurat afară din casă. Deci atunci s-au dus două vieți. Iar a treia, anul trecut cînd a fost bolnăvioară și poate că dacă nu o duceam la timp la veterinar, o pierdeam. A avut o infecție urinară urâtă și a zăcut destul de mult dar cu antibioticele prescrise a reușit, cu chiu cu vai, să treacă peste. Și ea s-a chinuit, dar și eu. Când se apropia ora să îi dau medicamentele mă luau toate transpirațiile atât de grea era procedura deși pastilele pe care trebuia să i le bag în gură erau mici cât un boc de orez. Cât e ea de mică, avea o putere în maxilarele de felină pe care și le încleșta într-un hal de zici că erau betonate și nu reușeam decât cu greu, după o partidă intensă de lupte greco romane, să îi strecor pilula prin colțul gurii.

        Toată lumea mă sfătuia să îi bag medicamentul în mâncarea ei preferată și să o păcălesc cumva dar pisica mea este atât de mofturoasă încât nici măcar nu are o mâncare preferată. Strâmbă din nas la aproape orice deși n-aș spune că e slăbuță, ba din contră. Înainte de ea, l-am avut pe Tomiță care adora frișca la tub și dacă îmi puneam pe vârful degetului un pic de frișcă, aș fi putut să îi dau chiar și cianură că ăla era în stare să mănânce orice. Printre altele, îi plăceau tare mult roșiile și știu că i le tăiam în două iar el sorbea și mânca tot miezul până rămâneau doar cojile ca două găoci de ou. Oricum, după părerea mea, alimentatia pisicilor este un subiect mult mai sensibil decât alimentatia cainilor care mi se pare că sunt mult mai ușor de satisfăcut.

        Dar ce nu facem noi (iar posesorii de pisici știu despre ce vorbesc) pentru aceste fascinante animale? Eu cel puțin vorbesc cu ea de parcă ar fi copilul meu și uneori o strig cu apelativul ”iubirea lui mama”, evit să mă mișc sau să fac anumite lucruri dacă stă la mine în brațe, am o arhivă cu poze și filmulețe numai cu ea, îi cumpăr jucării și am iertat-o de fiecare dată când mi-a distrus perdelele, draperiile ba chiar și canapeaua. Face parte din viața mea și nu mai pot concepe cum ar fi să deschid ușa casei iar ea să nu mă întâmpine frecându-se cu afecțiune de picioarele mele. Mă bucur deci că oamenii au domesticit pisicile (se pare că asta s-a întâmplat acum 4000 de ani) și că astfel am acum posibilitatea să am propria mea pisică fericită că își trăiește zilele într-o casă de om. Voi ce credeți? de ce a ales omenirea să domesticească pisica atunci când ar fi putut alege orice alt animal? dacă ar fi ales vulpea oare cum era?

Share This:

Read More

Mike a fost la un pas de moarte

        Până acum nu cred că v-am povestit nimic despre Mike, noul nostru câine care nu, nu l-a ”înlocuit” pe Jax pentru că asta ar fi imposibil dar și-a făcut destul de repede drum înspre inima noastră. Îl avem de la mijlocul lui iunie când Vlad l-a salvat din mâinile unor țigani care cel mai probabil îl furaseră de undeva și încercau acum să-l vândă, de fapt asta s-a și întâmplat pentru că Mike a intrat în familia noastră contra sumei de 200 de lei. Și a intrat plin de purici și pariziți și vai de capul lui dar după o vizită la veterinar, multă grijă, atenție și mîncărică bună s-a transformat în câteva zile într-un cățel de mai mare dragul.

        E un pitbull plin de energie, jucăuș și mâncăcios și s-a împrietenit din prima clipă cu Patrocle care l-a luat sub aripa, sau mai degrabă laba, lui protectoare. Micuța Gina în schimb a fost extrem de agasată de noul venit și o săptămână doar a pufnit și și-a dat ochii peste cap, apoi însă și-a dat seama că vremurile de liniște nu au cum să se mai întoarcă și s-a resemnat. L-a acceptat pe Mike, însă doar la limita toleranței, și nu i-a permis să se apropie la mai mult de juma’ de metru de ea, asta în timp ce lui Patrocle i se urcă la propriu, în cap. Toată ziua e călare pe el, îl provoacă la joacă, îl mușcă de bărbie (în glumă, desigur) și încearcă să-i molfăie blana lungă și deasă care acum în parg de iarnă e mai stufoasă ca niciodată. Se pare că și lui Patrocle îi place hârjoneala, altfel nu ar sta să îndure cu stoicism toate înghiontelile micuțului (deși uneori asta îl obosește) și când efectiv nu mai suportă fuge și se ascunde sub câte o mașină din curtea atelierului de unde nu mai iese decât după un pui de somn.

        Ăsta micu’ e ca turbat când nu are de cine trage și atunci își găsește de lucru prin atelier făcând ferfeniță tot ce prinde în cale, de la ambalaje de carton, bucăți de cauciuc, cârpe, salopete, pungi de plastic, peturi sau cutii de pizza rămase pe masă, la orice ajunge, și credeți-mă nimic nu-l oprește și nimic nu-l împiedică să roadă cu pasiune orice porcărie. Este mai curios decât pisica mea de acasă și într-o zi l-am găsit cu botul negru după ce-și băgase capul într-o găleată cu ulei de motor din care probabil a vrut să guste. Ar putea părea distractiv, așa cum a apărut cu mutra lui nevinovată dar cu urme clare de ulei pe juma’ de față, dar e totuși periculos pentru un animăluț să aibă acces la ceva atât de toxic. Pe de altă parte și săracul Vlad nu mai știe pe unde să își pună sculele și uneltele ca să se apere de urgia lui Mike pentru că e foarte vigilent, cum vede ceva ce îi seamănă a jucărie, cum înșfacă respectivul obiect și o ia la fugă de nu-l mai prinzi nici cu hingherii.

        Acum cîteva zile însă joaca lui era cât pe-aici să se transforme într-o adevărată tragedie dacă Vlad nu ar fi descoperit la timp ultima lui boroboață. L-a lăsat în garaj nesupravegheat, dar cât… poate 10 minute, atâta timp cât a mai făcut ceva comenzi la un magazin de piese auto și când și-a întors ochii către el, ăsta ronțăia dopul unei sticle de plastic din care începuse deja să curgă antigel. Sticla nu fusese uitată pe jos, nu, măgarul ăsta mic o luase de pe un raft pentru că v-am spus, e mai curios decât o pisică. Să fi fost eu acolo nu aș fi știut cum să reacționez pentru că până la acest incident habar n-aveam că antigelul este atât de otrăvitor și că din câteva picături înghițite (cică are un gust dulceag) un câine poate muri. Nu știam asta. Și nici nu știam că există ticăloși care otrăvesc câini și pisici cu antigel. Dar Vlad știa și s-a speriat iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să sune la veterinar. Din păcate doctorița la care mergem de obicei nu era la cabinet însă i-a spus că este un caz de urgență maximă și să-l ducă pe Mike la USAMV (pentru cei care nu sunt din zonă asta e Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară)  ceea ce Vlad a făcut imediat.

        Același lucru i-au spus și medicii de acolo, că ingerarea de antigel este fatală de cele mai multe ori, acesta afectând sistemul nervos central, ficatul și rinichii. Câinii care au ingerat cantități mici de antigel pot supraviețui, dar riscă blocaje renale la câteva zile de la ingerare și, din nefericire, rata mortalității la animalele intoxicate cu antigel este foarte mare. Panică maximă deci. I-au dat ceva să vomite, apoi i-au pus o perfuzie și deși câinele nu avea simptome de intoxicație (oricum acestea apar doar după 12 ore) i s-a spus lui Vlad că dacă duce câinele acasă e pe răspunderea lui și cel mai bine ar fi să îl lase internat ca să fie ținut sub observație 48 de ore. Evident că l-a lăsat acolo. Nu vă spun ce emoții am avut și ce spaimă am tras și cât de frică ne-a fost să nu-i fie rău. Dar cred că și lui, săracul, că nu i-a trebuit nimic cât a stat acolo, nici apă, nici mâncare, nici măcar nu a dormit, cred, altfel nu știu de ce s-a întors atât de rupt după experiența spitalul. La întoarcerea acasă, duminica dimineața după două nopți petrecute acolo, a dormit în mașină de puteai să tai lemne pe el. Dar era așa de fericit în mediul lui! și noi la fel 🙂

        Dacă sunteți mai noi pe aici și nu ați înțeles despre cine vorbesc când spun de Jax, Gina și Patrocle, găsiți aici toate detaliile.

 

Share This:

Read More

Adio, Jax

        Lumina verde a semaforului se amestecă tremurând cu roșul celei de la trecerea pentru pietoni și cu stopurile mașinilor din coloana care înaintează lent în timp ce lacrimile mi se împletesc pe bărbie. Îmi aud bătăile inimii pulsând rar și încet în timp ce mintea cere răgaz să accepte gândul dureros că ne întoarcem acasă fără Jax. Pe bancheta din spate pătura murdară și mototolită îi păstrează urma corpului și încă se simte vag mirosul de câine.  Jax, uriașul nostru cu ochi negri de smoală a murit și nu o să-l mai vedem niciodată. Și niciodată nu o să-și mai bage nasul ca tăciunele printre zăbrelele gardului când se va opri mașina în fața porții, niciodată nu o să-și mai împingă capul în picioarele noastre de bucurie că ne vede iar, nici nu o să se mai agite când vom foșni ambalaje de ciocolată sau când o să deschidem o cutie de pizza și nici nu o să ne mai murdărească hainele sărind cu labele lui groase cerșind o mângăiere pe capul mare și rotund cu un glob terestru.

        Jax nu mai e printre noi și nu mai e al nostru și nu pot să-mi scot din cap părerea de rău că aseară, când încă era pofticios, nu i-am dat și celălalt baton de ciocolată pe care îl mai aveam în bufet. Știam că zilele îi sunt numărate așa că nu mai avea niciun rost să ținem seama de vreo regulă de alimentație corectă și l-am lăsat să se bucure de orice fleac care i-ar mai fi putut aduce o mică plăcere. Jax a fost un câine de curte dar uneori îl aduceam ”la bloc” și era fericit să urce în fugă cele patru etaje pentru ca apoi să se întindă pe covor în fața televizorului, nu înainte de a da o tură prin bucătărie unde dintr-o înghițitură și un limboc apuca toată mâncarea pisicii pe o zi întreagă.

        În urmă cu mai puțin de o lună veterinarul i-a pus diagnosticul de cancer și ne-a spus că evoluția va fi extrem de rapidă dar nu ne-am închipuit că totul va decurge la fel de repede ca o clipire de ochi. Apoi am citit pe internet că rottweilerul este una dintre cele mai predispuse rase la această boală cruntă și că de cele mai multe ori, chiar descoperită în stadiu incipient, boala este fatală. Tumoarea pe care o avea la cap era inoperabilă pentru că deja era răspândită pe o suprafață mare și îi afectase o parte din maxilar, nasul și un ochi și cu toate că Jax nu își pierduse deloc pofta de mâncare, slăbea văzând cu ochii. A fost un mâncăcios și un pofticios toată viața lui mai scurtă de șase ani însă nu a fost gras niciodată ci mai degrabă o masă imensă de mușchi tari ca piatra. Avea ceva mai mult de 50 de kilograme, era impunător, masiv, puternic și impunea respect prin simpla lui prezență deși ochii îi trădau caracterul blând și prietenos. Până și pisica Silvestra era mai agresivă decât el și când se întâlneau ea era cea ostilă în timp ce Jax o ignora complet. jax1

        A fost un câine bun și l-am iubit nespus iar când am fost nevoiți să luăm decizia cruntă de a-l eutanasia ne-a făcut sufletul franjuri și inima cioburi. N-am vrut să sufere deși faptul că ne-am asumat dreptul asupra vieții lui îmi trezește încă un crunt sentiment de vinovăție iar îndoielile nu-mi dau pace oricât mă străduiesc să pun în balanță liniștea de care a avut parte la final cu suferința pe care ar fi îndurat-o pentru că moartea, la fel ca la oameni, nu vine tiptil și ușor. Moartea naturală ar fi însemnat sufocare și vomă și sânge și durere și un scheunat jalnic din fundul gâtului așa cum s-a întâmplat în ultima zi. Nimic înălțător.

        Sfârșitul lui Jax mi-a dat o nouă lecție de viață și, din nou, oare pentru a câta oară, îmi spun că nu o să mai judec pe nimeni atâta timp cât nu sunt pusă în situația celor pe care îmi permit să-i analizez. Donarea de organe, subiect tabu pentru mulți, mi se părea gestul simbol al umanității și îi judecam aspru pe cei care refuzau acest lucru atunci când un membru al familiei ar fi putut da speranță de viață unor semeni. Mi-am reconsiderat părerea și o să le acord circumstanțe atenuante celor care în momentele cumplite de cumpănă vor alege calea refuzului chiar dacă eu o să susțin în continuare, fără rezerve, această procedură.

        Medicul care a pus diagnosticul câinelui în urma unei tomografii computerizate (profesor la Universitatea de Medicină Veterinară) ne-a propus ca după moartea lui Jax să-i lăsăm trupul pentru a fi autopsiat și analizat de studenți, cazul său fiind oarecum mai special și bun material didactic urmând ca apoi să fie incinerat. Ușor de spus, greu de făcut. Sigur că am acceptat gândindu-ne că astfel punem și noi o mână de ajutor întru salvarea unor vieți de animăluțe dar nu e ușor să te gândești ce urmează după ce îți lași câinele acolo. Mi-am blocat astfel mintea și din fericire am reușit ca ultima amintire cu Jax să fie pe masa de tratamente, el dorminnd liniștit și chiar sforăind.

        Am ajuns la clinică pe la 5 după masa după un drum care mi s-a părut îngrozitor de lung cu lacrimile înnodate sub bărbie și cu mâna pe laba groasă a bietului cățel care se uita cu ochi rugători la noi implorând alinare. Din când în când încerca să se ridice dar picioarele din spate nu-l mai ajutau și abia putea să-și mai controleze gâtul care îi susținea capul deformat de boală. Vlad l-a dus pe brațe în cabinet, lucru ce ar fi fost imposibil în vremurile lui bune când era o matahală de toată frumusețea. Cântărit pentru a se vedea doza necesară de anestezic s-a văzut că rămăsese doar cu 27 de kilograme. L-am pus apoi pe masa de tratamente, medicul i-a ras un pic  blana de pe o lăbuță și i-a pus branula în timp ce eu îl mângâiam pe cap și îi vorbeam la ureche deși am impresia că în ultimele zile își pierduse complet auzul. Stătea liniștit și nepăsător iar singura tresărire a avut-o când Vlad a vrut să iasă din sala de tratamente copleșit fiind de situație. Îl urmărea cu privirea și dacă ar fi putut vorbi l-ar fi implorat să nu îl părăsească în cele mai grele momente ale vieții lui. Nu l-a părăsit. S-a lipit de el, cu capul aplecat peste trupul puțintel ce-i mai rămăsese și au stat nemișcați gând pe gând, piele pe blană și om pe animal preț de câteva minute.

        Nu mai percepeam cu claritate nimic din jurul meu și parcă eram transpusă într-o nouă dimensiune necunoscută până atunci. Totul se petrecea cu încetinitorul, vedeam privirea compătimitoarea a medicului care se uita la ceasul de mână și simțeam cu toată ființa mea respirația greoaie a câinelui printre coastele care i se ghiceau prin blana lucioasă și un pic creață. Dintr-o dată horcăiala a încetat brusc printr-un  oftat profund ca o ușurare și toată goana nebună  s-a transformat într-un sforăit tihnit de se cutremurau pereții. Nu mai era nicio urmă de boală sau necaz și Jax dormea fericit ca pe vremuri când, cu burta plină, se trântea în nisipul fierbinte de unde nu se mai mișca până la apusul soarelui de vară.

        Avea în sfârșit liniștea după care tânjise toată ziua. Dormea profund iar mie mi se luase greutatea de pe creier deși nu eram deloc mai relaxată pentru că tot plumbul din lume îmi atârna acum în coșul pieptului. Mai departe ni s-a spus că nu era indicat să asistăm pentru că oricum Jax nu se va mai trezi niciodată. Cumplit cuvânt, niciodată. Am ieșit din cabinet și din clădire fără să știu când, cum și pe unde am ajuns la mașină. Am plâns, apoi m-am întunecat, apoi am plâns iar. Nu am fost pregătită pentru acest moment, de fapt cred că nimic în lume nu te poate pregăti și știu că o să mă bântuie mereu ultimele lui clipe. Mi-am asumat dreptul de viață și de moarte asupra lui iar asta e un fel de povară pe care o voi purta mereu chiar dacă știu că i-am făcut un bine. Aș fi vrut să moară liniștit, în somn, fără să simtă nimic dar acesta e un lux de care nu mulți au noroc. O bucățică din sufletul meu a rămas în cabinetul doctorului și nu o voi reîntregi niciodată. Adio, Jax! Sper să îți fie bine în lumea în care ai plecat.

jax2

Share This:

Read More