Să moară capra vecinului. Varianta online.

31 January 2018 Ioana 6 Comments

Nu ești român adevărat dacă nu cunoști expresia Să moară și capra vecinului, eventual în varianta mai violentă în care verbul a muri este înlocuit cu a crăpa. Asta pentru că nu ar fi de ajuns ca animalul să moară lent, să se stingă cu zile ci, pentru satisfacția maximă și garantată a vecinilor roși de invidie, moartea ar trebui să intervină subit și agresiv astfel încât șocul dispariției caprei să vină la pachet nu doar cu supărare ci, dacă se poate, și cu o mare doză de disperare pentru un spectacol complet.

Nu știu dacă în alte limbi mai există acest proverb sau dacă este o caracteristică românească dar înclin spre varianta b. Ca popor, avem depline drepturi de autor asupra acestei sintagme și există exponenți care au vrut chiar să aducă îmbunătățiri substanțiale propunând să se meargă pe ideea de a omorî întreaga turmă sau, mai radical, omorând vecinul pentru a-i lua capra. De ce să-i meargă bine vecinului dacă mie îmi merge prost? De ce el să aibă succes și eu nu? De ce să râdă și să fie fericit când corect ar fi să ne scăldăm amândoi în aceeași lume mizeră? De ce să nu îi tragem în jos pe cei care au reușit să se ridice, de ce să nu le punem piedici, de ce să nu le dorim răul? Dacă eu am pățit, să pățească și ei. Toți. Numai mie să mi se întâmple toate??

Îi miros de departe pe cei cu o astfel de gândire și, pe cât pot, îi evit. Spun pe cât pot pentru că uneori este imposibil să îi înlătur cu totul. Uneori îi regăsesc între colegii de serviciu, între prieteni ai prietenilor, între cunoștințe cu care sunt nevoită să întrețin legături, în mediul online sau chiar în familie. Energia lor negativă are efecte devastatoare asupra mea și orice întâlnire cu asasinii de capre mă indispune zile la rând. Unii încearcă să se ascundă în spatele unor măști care mimează bunătatea creștină alții, într-o sinceritate brutală, nici măcar nu se mai sfiesc să-și arate colții. Să zicem, prin reducere la absurd, că aș avea o mică, foarte mică, infimă doză de înțelegere pentru invidia provocată de faptul că vecinul are o mașină de zece ori mai scumpă decât a ta sau că își permite vacanțe în Maldive în timp ce tu obții cu greu bilete prin sindicat să mergi o săptămână la Căciulata dar cum naiba să-ți fie ciudă că sunt unii care se bucură de ceva ce văd la televizor?? Da, exact, am trăit s-o văd și pe asta. Să te roadă invidia, să-ți crească tensiunea și să ți se înnegrească cerul gurii pentru că cei din anturajul tău au bucurii simple în timp ce tu nu reușești decât să-ți auto-înveninezi propria viață. Înainte de meciul Simonei Halep din finala Australian Open s-a trezit unul din lista mea de prieteni să-și exprime liber sentimentele:

Deci marea lui dorință era să nu câștige Simona nu pentru că ar fi pierdut un pariu sau pentru că ar fi fost admiratorul numărul unu al lui Caroline Wozniacki sau pur și simplu că asta o fi fost vară-sa de care noi nu știam, nuuuu, să piardă Simona numai pentru ca să nu se bucure ăialalți. Dușmanii adică. Presupușii dușmani, ”fanii de ultimă oră”. M-am simțit lezată și atacată în același timp. Aș fi făcut parte dintre cei care s-ar fi bucurat dacă Simona ar fi câștigat. Din păcate n-a fost să fie așa.

S-a bucurat în schimb prietenul meu pentru că nu m-am bucurat eu. Sună aiurea, știu, dar mi se confirmă încă o dată că oamenii sunt de multe feluri.

Adio, domnule Djuvara

26 January 201826 January 2018 Ioana 6 Comments

Vestea morții lui Neagu Djuvara m-a copleșit într-o durere pe care nu o prevăzusem sub nicio formă. Cu toții știam că i se apropie momentul, neiertătorul timp îi venise și lui de hac, așa că surprinderea mea nu a venit nicidecum în urma anunțului pe care l-am găsit strecurat printre multe altele care exultau bucuria victoriei Simonei Halep sau a celor care exprimau îngrijorări venite de la Bruxelles.

Nu mă așteptam să fiu atât de răvășită și îngrozitor de tristă. Mă simt ca și când aș fi pierdut pe cineva din familie, pe cineva foarte apropiat și drag, un bunic, un profesor și un mare prieten în același timp deși nu mi-a fost nimic din toate astea. A fost undeva mult mai presus. I-am citit toate cărțile, l-am urmărit de câte ori am putut la televizor, i-am căutat interviurile și m-am înscris în grupurile de apreciere de pe Facebook pentru că l-am admirat din toate punctele de vedere. L-am admirat, l-am stimat și l-am iubit de la distanță pentru patriotismul simplu și curat pe care îl purta firesc, pentru decența aristocratică ce nu se poate învăța decât de-a lungul multor generații, pentru rafinamentul culturii de care nu făcea paradă dar pe care i-o simțeai prin vorbele înțelese de oricine și pentru atitudinea modestă dar fermă atunci când venea vorba de principii morale.

Am făcut parte din zecile de mii de cititori care au deslușit sensul istoriei care ne-a format ca popor altfel decât în plictisitoarele și anostele prelegeri auzite în școală și ori de câte ori voiam să fac un cadou, cărțile lui au fost prima opțiune. Stilul lui simplu și curat, fără patetism gratuit dar cu argumente logice și puternice, cu un umor înduioșător strecurat în picanterii din alt secol i-au adus respectul și aprecierea adorativă a celor care poate ca elevi n-au înțeles niciodată importanța cunoașterii propriilor rădăcini.

Ca scriitor și istoric a făcut multe pentru țara pe care n-a încetat nicio clipă s-o iubească și pe care n-a hulit-o niciodată deși pentru suferințele provocate poate ar fi fost îndreptățit s-o facă iar ca om a fost exemplul care ne-a arătat ce înseamnă să fii civilizat în sensul european al cuvântului. A revenit în țara lui iubită după 45 de ani de pribegie și a venit că să ofere, nu ca să primească. Odată cu el a mai dispărut un simbol al unei lumi apuse, o lume în care eleganța manierelor era apreciată iar mârlănia pusă la zid, o lume în care cultura reprezenta o valoare iar hoția era cu adevărat incriminată.

Aș vrea să găsesc cele mai frumoase cuvinte care să descrie rolul pe care, fără să-și fi propus, l-a avut în redescoperirea sentimentului de dragoste de țară în sufletele a mii de români, sentiment ridiculizat și luat în derâdere după derularea a 45 de ani de comunism negru și nu găsesc nimic potrivit. Nu-mi rămâne decât să mă înclin și să-i doresc drum lin către stele! Adio, domnule Djuvara…

7 verbe pentru 7 zile #38

25 January 2018 Ioana 14 Comments

Ce bine a prins o zi liberă în mijlocul săptămânii și cred că m-aș obișnui foarte repede cu un astfel de program fracționat 🙂 Atât de repede m-am deconectat de la toate încât azi am avut impresia că e luni. De fapt nu doar impresia, ci de-a dreptul convingerea, încât mi-am spus că ar fi momentul potrivit să reiau seria verbelor săptămânii anterioare. Mi-am dat seama de eroare când deja scrisesem aproape tot, drept urmare am lăsat-o așa. Până la urma urmei nu zice nicăieri că cele 7 zile trebuie să facă parte din aceeași săptămână. Blogul meu – regulile mele 🙂 Să începem, deci.

Mi-am cumpărat bilete de avion. Destinații diferite, perioade diferite, companiii diferite. Nu scriu acum când și unde o să merg ci doar mă minunez cum și mai ales de ce ajung companiile aeriene, chiar și dacă se numesc low cost, să vândă locuri atât de ieftin. Nu este pentru prima oară, ci se întâmplă în mod constant, să plătesc doar 39 de lei pe un bilet Cluj-București. Dacă aș lua trenul sau autocarul, cu banii ăștia n-aș ajunge nici măcar până la Sighișoara.
Am descoperit un medicament. ”L-am descoperit” e un fel de a spune pentru că de fapt eu doar am văzut efectele uimitoare pe care le-a avut asupra mea. O dată sau de două ori pe an trag câte o răceală zdravană, un fel de guturai sau nu știu cum să îi spun, ceva care se lasă, în afara durerii de gât care e neplăcută dar nu foarte deranjantă, cu lăcrimarea excesivă a ochilor și cursul nasului. Două zile îmi curg nasul și ochii de nu mai pot face nimic și rămân blocată la mantinelă de aceea, când simt primele semne ale răcelii mă apucă disperarea. O prietenă doctoriță mi-a spus odată, mai demult când nu mă păștea boala, ca în caz că mi se mai întâmplă să iau Ibusinus de la primele simptome timp de trei zile, trei pastile pe zi. Mă și mir cum de am ținut minte numele medicamentului dar mă felicit pentru asta pentru că, într-adevăr a fost ca o mană cerească. E drept că am trecut prin câteva zile de răceală dar am făcut o formă foarte ușoară care nu m-a afectat mai deloc. Poate a contat și faptul că organismul meu nu e obișnuit cu medicamente (iau doar câte un antinevralgic din când în când iar antibiotice nu am luat decât de două ori în viață) dar Ibusinusul ăsta mi s-a părut un fel de Holy Grail. Pentru mine a funcționat perfect dar cu toate astea eu nu pot să vi-l recomand că nu sunt Olivia Steer, cel mai bine este să țineți cont doar de sfaturile celor avizați, adică ale medicilor.
M-am hotărât să renunț la telefonul fix. La abonament, vreau să spun pentru că la aparat am renunțat de câteva luni sau, mai bine spus, a renunțat el la mine 🙂 I s-au terminat acumulatorii și deci nu l-am mai putut folosi. N-am cumpărat alți acumulatori tocmai în ideea că s-ar putea să nu mai am nevoie și exact așa s-a întâmplat. Nu mai sună nimeni pe fix, iar eu nici pe-atât. La abonamentul de pe mobil am minute nelimitate în toate rețelele și vreo 500 internaționale deci chiar nu mai am nevoie de telefon fix. Sunt un pic nostalgică atunci când mă gândesc la ușurința cu care acum îl dau deoparte după ce în urmă cu 25 de ani instalarea postului telefonic a însemnat una dintre cele mai importante realizări ale anului. Pile, cunoștințe, relații, intervenții… pfff… un adevărat complex de factori și împrejurări care au făcut o familie fericită. Bine că între timp au evoluat lucrurile!
Am luat un mic dejun ca în copilărie, adică pâine prăjită unsă cu unt și telemea (neapărat de oaie) și o cană de ceai negru cu două lingurițe de zahăr și o felie de lămâie. Acum nu pare mare lucru dar atunci parcă știam să ne bucurăm cu adevărat de lucrurile mărunte. În fiecare duminică dimineața mâncam pe îndelete pentru că în timpul săptămânii era totul pe repede înainte ca să nu întârziem la școală dar duminica aveam parte de acest mic răsfăț. Nu mi-am mai pus zahăr în ceai de nici nu mai știu când (de altfel nici ceai negru nu am mai băut de o veșnicie) și nici pâine prăjită cu unt și telemea nu am mai mâncat demult dar vă asigur că este o combinație delicioasă.
M-am mirat și m-am minunat când am văzut câte s-au mai inventat pentru bebeluși pentru că de când cu bambinele astea mici ale Cristinei mă interesează subiectul. Deși credeam că le-am văzut pe toate, unele invenții sunt cu adevărat surprinzătoare: periuțe de dinți pentru copii care încă n-au dinți 🙂 Adică ceva ca în poza de mai jos, o bucățică de silicon care să le maseze gingiile ca într-un fel de joacă pentru că la 5-6 luni (după standardele de acum) nici măcar n-a început diversificarea. Iar dacă cei atât de mici vor fi având deja primele noțiuni de igienă dentară, să nu ne mirăm când la trei ani o să ceară un upgrade pentru chestii cu bluetooth încorporat ca cele de aici sau când ajung la liceu să-și dorească tehnologia de aici deși, dacă stăm să ne gândim un pic, n-ar fi rău deloc.
Am fost la Librăria Humanitas din Cluj la o lansare de carte. Cartea râsului și a cercetării de Radu Paraschivescu. Îmi place omul pe care îl știu de la televizor iar emisiunile sale Dă-te la o carte și Pastila de limbă de pe Digi24 le-am urmărit întotdeauna cu mare plăcere. Cred că la un moment dat avea o rubrică și pe TVR dar pentru asta n-aș putea băga mâna în foc. Recunosc că până acum n-am citit nimic scris de el deși are un palmares impresionant și am mers la lansare pentru că pur și simplu am vrut să văd cum este omul în realitate. L-am găsit așa cum speram să fie adică inteligent, plin de umor, carismatic și fără fițe. Din punct de vedere organizatoric, evenimentul în sine nu a fost chiar o reușită din cauza spațiului extrem de mic și a căldurii sufocante dar altfel am petrecut o oră relaxantă între oameni cu care am simțit că rezonez întru totul ceea ce, din păcate, mi se întâmplă din ce în ce mai rar.
Am văzut filmul Churchill, un film din 2017 despre trăirile primului ministru al Marii Britanii din zilele premergătoare debarcării din Normandia în al doilea război mondial. Filmul are un rating de 6.4 pe IMDb, deci nu foarte mare, dar nici nu mă mir pentru că este un film greu. Nu prea are acțiune concretă iar evenimentele trebuiesc mai degrabă intuite. Pentru cineva care nu cunoaște istoria acelor zile, filmul poate fi destul de neclar și chiar plictisitor pe alocuri. Mie mi-a plăcut însă foarte mult și m-au impresionat profund frământările sufletești prin care puternicul, neînfricatul și autoritarul Winston Churchill a trecut în încercarea disperată de a salva viețile mult mai tinerilor săi conaționali. Este un film despre drama care se ascunde de multe ori în spatele deciziilor politice și despre slăbiciunile omenești care nu țin cont de ierarhii sociale.

Cam așa mi-a trecut mie timpul în ultima vreme. Voi cu ce vă lăudați?

4 secrete care te fac să te simți bine îmbrăcată

23 January 201824 January 2018 Ioana 32 Comments

V-am mai spus și în articolul anterior, ideea minimalismului ca stil de viață îmi place, mi se pare interesantă și cred că aduce multă liniște dar pentru mine totul se oprește când ajung la capitolul haine. Îmi plac prea mult ca să renunț la ele și pentru că mă preocupă subiectul și îmi aduce bucurie, azi vă împărtășesc patru ”secrete” pe care, atunci când le pun în practică, pentru mine funcționează făcându-mă să mă simt bine îmbrăcată și în largul meu.

Formula celor 4 piese. Chestia asta am citit-o într-un articol scris de către un stilist sau consultant de imagine/ critic de modă sau cam așa ceva, în orice caz un om cu competențe reale în domeniul modei și de atunci mi-a rămas întipărită foarte clar în minte. Pe scurt, ideea e că un outfit grozav, pe românește o ținută, se obține întotdeauna din minimum 4 piese. Să luăm un exemplu. O bluză și o fustă purtate împreună sunt doar haine și nimic mai mult pe când o bluză, o fustă, un sacou și un colier (deci patru piese) reprezintă cu adevărat un outfit. Orice combinație a mai multor articole vestimentare funcționează întotdeauna și este suficient să vă uitați în oglindă ca să vă convingeți de acest lucru.
Pregătiți-vă de cu seara hainele pentru a doua zi. Și știți de ce? Pentru că seara avem mai multe resurse și ambiția, dacă pot să îi spun așa, de a arăta fabulos în următoarea zi. Ca să nu mai spun de timp, 10 minute seara sunt un mizilic față de aceleași 10 minute dimineața când totul este făcut pe fugă în viteză maximă sub presiunea stresului de a nu întârzia la serviciu. Dacă acest bun obicei vă va intra în rutina zilnică veți observa cum, dintr-odată, veți avea satisfacția de a vă simți mereu bine îmbrăcată, cu hainele potrivite și care să vă facă să vă simțiți în largul vostru.
Scăpați de hainele care nu vă fac fericite. Filosofia cu fericirea am auzit-o cu ceva timp în urmă și sincer la început mi s-a părut cam deplasată. Adică, na, oricât ți-ar plăcea moda și hainele, cum naiba să ai sentimente pentru ele, cum vine asta ca hainele să-ți provoace emoții? Dar dacă stai să te gândești un pic, nu e chiar așa absurd. Când stai în fața dulapului cu ușile larg deschise și scoți o rochie care îți place cu adevărat, te simți imediat mai bine. Pe de altă parte, când vedem maldărul de haine pe care nu le purtăm niciodată dar pe care le ținem doar pentru că ar trebui să le avem în garderobă, nu ne face nicio plăcere. De exemplu sacouri care ar fi bune pentru mers la serviciu (dar de fapt nu le îmbrăcăm niciodată) sau anumite culori din care nu mai avem nimic altceva. Dar merită oare să ținem o bluză galbenă, deși urâm această culoare, doar pentru că nu mai avem nimic altceva galben? Exemplul cu galbenul e pur ipotetic pentru că de fapt mie îmi place culoarea. Concret pentru mine ar fi să scap de anumite geci de iarna care, fiind foarte voluminoase, ocupă spațiul degeaba. Am una neagră pe care nu o port niciodată dar o țin de ani de zile pentru că, știți cum se spune, negrul merge la orice 🙂 Dar o urăsc din tot sufletul. Cu dulapul în care se regăsesc doar haine care ne aduc bucurie, este foarte ușor să alcătuim ținute în care să ne simțim confortabil.
Nu cumpărați niciodată, dar niciodată, haine doar pentru singurul motiv că le-ați găsit la reduceri. Știu că tentația e mare și când vezi 70 sau chiar 80% discount ți se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de-un picior. În greșeala asta am călcat și eu de multe ori dar m-am învățat minte. Mi-am cumpărat cămăși în culori aiurea, blugi brodați, pulovere de mers la munte, rochii tip sac și paltoane cu volănașe pe care nu le-am purtat nici măcar o secundă. Le-am cumpărat doar pentru că aveau prețul redus deși nu mi se potriveau deloc. După un timp le-am dat mai departe cu eticheta încă agățată de ele. Asta nu înseamnă că nu cumpăr de la reduceri, ba din contră, unul dintre principiile mele este să cumpăr doar atunci când sunt reduceri. Dar când intru aici știu dinainte exact ce vreau și ce caut. Dacă am nevoie de o pereche de pantaloni negri apăi n-o să cad în ispita de a-mi lua unii verzi sau, mai rău, în loc să îmi iau pantaloni să mă trezesc cu vreo rochie de plajă în coș 🙂 Îmi place să cred că am ajuns la înțelepciunea de a face cumpărături cu cap deși drumul până aici nu a fost chiar ușor.

À propos, având în vedere că suntem în plin sezon de reduceri, voi pe ce site-uri mai intrați? Este oare vreunul care să-mi fi scăpat?

Cât de demodată sunt?

21 January 2018 Ioana 23 Comments

Ultima modă (sau poate nu ultima, dar oricum în continuare în mare vogă) este să renunți la cablul tv. Motivul nu e nicidecum de natură financiară ci reprezintă eliberarea dintr-o realitate paralelă care a ajuns să sufoce prin multitudinea de reclame la bere, medicamente sau supe la plic. Cei care au renunțat la cablu invocă sentimentul de dezgust (și de cele mai multe ori pe bună dreptate) în fața emisiunilor în care aceleași ”vedete” emit judecăți de valoare devenind specialiști în economie, finanțe, medicină sau sport. Televiziunea a devenit cel mai mare consumator de timp, un drog la care unii se pare că nu pot renunța decât tăind răul de la rădăcină.

Până aici să zicem că înțeleg. De fapt înțeleg doar parțial pentru că nu te obligă nimeni ca atunci când intri în casă să te arunci pe telecomandă căutând să vezi ce mai aberează Adriana Bahmuțeanu, Zăvoranca sau alde Capatos. Dar cine știe, poate e ca si cu fumatul, un fumător care vrea să se lase intră în fibrilații atunci cînd vede un pachet de țigări desfăcut pe masă. Ce nu înțeleg este că deși renunțatul la cablu se face în ideea de a nu mai pierde timp zăcând pe canapea, de cele mai multe ori nu se întâmplă acest lucru iar emisiunile tv de orice fel ar fi, știrile sau documentarele sunt înlocuite de seriale. Cunosc enșpe mii de cazuri în care oameni care nu pierd nicio ocazie de a trâmbița sus și tare că nu se mai uită la televizor de nu știu câți ani, își umplu weekendurile cu câte două-trei-patru sezoane din seriale de care nu se mai pot desprinde. În afară de faptul că episoadele nu sunt întrerupte de reclame, eu nu văd niciun câștig iar dependența este exact aceeași. Adică nu e canabis ci e hașiș. Deci? e mai cool să te uiți la seriale decât pe Digi Life, Animal World sau pe Viasat History? Și, recunosc, urmăresc cu sfințenie rubrica Meteo deși am în permanență prognoza pe telefon dar îmi place mie cum explică Busu la tablă cum vine peste noi ciclonu’ sau anticiclonu’ 🙂 Nu cred că o să renunț la cablu vreodată oricât de demodată aș părea.

Alt trend care a ajuns să mă irite din ce în ce mai tare este cel cu mâncatul sănătos. De fapt nu ce mănâncă alții mă deranjează ci faptul că au ajuns să se uite la mine în farfurie. Dacă beau un pahar de cola mi se spune că e cea mai puternică soluție de îndepărtare a ruginii și a depunerilor de calcar, dacă mănânc un șnițel cică îngurgitez odată cu el și 52 de compuși chimici toxici, o bucățică de slănină cu ceapă a devenit otravă iar zahărul din prăjituri este mai dăunător decât alcoolul. Îmi plac și mie salatele, nu refuz cruditățile și stau perfect cu colesterolul dar atâta timp cât mă simt bine în pielea mea și sunt sănătoasă nu o să trec de bunăvoie la un regim bazat pe alge marine, grâu încolțit și muguri de pin. Plăcerea de a mânca ceva gustos alături de familie sau prieteni este cea mai la îndemână metodă de a te bucura de viață iar mesele festive la care se sărbătoresc evenimentele frumoase devin peste timp cele mai dragi amintiri. Așa că voi sări în continuare peste dieta raw vegan cu deosebită grație.

În schimb, minimalismul este un curent cu care nu am o relație foarte clară ci mai degrabă una de dragoste-ură. Aș vrea, îmi doresc, știu că duce la o stare de mulțumire interioară dar deocamdată nu l-am putut îmbrățișa cu totul. Stau pe margine și îi admir pe cei care au făcut-o. Minimalismul este un stil de viață care presupune eliminarea obiectelor și a obiceiurilor inutile și axarea pe simplitate. Simplitatea este cuvântul cheie deși din momentul în care ne naștem suntem bombardați de ideea că trebuie să acumulăm bunuri: case cât mai mari, mașini scumpe, haine ultimul răcnet, jucării la modă și ultimele tehnologii în materie de telefoane sau electronice. Cu toate astea, știm cu toții că fericirea nu se poate cumpăra din magazine. O tipă, Jackie French Koller, scriitoare de cărți pentru copii, ar fi spus la un moment dat că există două căi pentru a deveni bogat: prima – prin a dobândi cât mai mult, iar a doua prin a avea dorințe cât mai puține (There are two ways to be rich: One is by acquiring much, and the other is by desiring little). Adepții, din ce în ce mai mulți, ai curentului minimalist i-au dat perfectă dreptate și au luat în calcul a doua variantă.

Se prea poate ca în realitate deținerea a cât mai puține lucruri să aducă mai multă bucurie în viața de zi cu zi deși, spun încă o dată, eu nu am reușit să fac acest lucru decât parțial. Eliminarea obiectelor inutile a fi o realizare care ar schimba aproape totul despre noi: modul în care ne petrecem timpul, energia și banii. Cu alte cuvinte ar schimba fundamentul vieții noastre.

Cu ce ar trebui început? Poate cu decorațiunile pe care le avem în casă și care nu dau niciun fel de valoare personală vieții noastre. Bibelouri care nu au alt rol decât acumularea de praf, suveniruri din vacanțe de mult uitate, coșulețe cumpărate la reduceri sau tablouri fără mesaj dar care se potrivesc cu nuanța covorului. Apoi, sau poate asta ar fi trebuit în primul rând, hainele. Statisticile spun că în 80% din timp (deci în majoritatea timpului) purtăm 20% din hainele pe care le avem în dulap. Și atunci de ce să le lăsăm să ne sufoce? Știu, e ușor de spus, greu de făcut. La curățenia de toamnă am donat plase întregi de haine și nici măcar nu s-a observat pentru că nu s-a eliberat nici măcar un umeraș. Am scăpat atunci și de o mulțime de accesorii pe care însă le-am înlocuit urgent cu altele cumpărate de aici sau de aici. Ce să fac dacă nu mă pot abține? 🙂 îmi plac la nebunie toate flecuștețele astea și mă bucur să le am.

În schimb la ustensilele din bucătărie pe care nu le mai foloseam de ani de zile am renunțat definitiv iar sertarele îmi sunt acum pe jumătate goale ceea ce mă bucură nespus. Mai am de sortat (încă o dată!) cărțile din bibliotecă, prea multe și nerăsfoite de un veac, jucăriile și caietele de școală ale copiilor și neapărat pernele și pernițele de toate formele și culorile care mi-au invadat debaralele.

Deci, în concluzie, deși mă atrage ideea minimalismului, deocamdată sunt departe de a o îmbrățișa complet. Sunt deci, și în afara acestui trend. Și cu cablul tv la fel, și cu mâncarea sănătoasă idem… sunt oare complet demodată? Aaaaa, și era să uit de moda aparatelor de îndreptat dinții. Nu contează că ați trecut de 40 de ani, dacă vreți să fiți cool și să aveți un zâmbet de milioane, musai să treceți pe la specialistul ortodent 🙂

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: