Adio, domnule Djuvara

        Vestea morții  lui Neagu Djuvara m-a copleșit într-o durere pe care nu o prevăzusem sub nicio formă. Cu toții știam că i se apropie momentul, neiertătorul timp îi venise și lui de hac, așa că surprinderea mea nu a venit nicidecum  în urma anunțului pe care l-am găsit strecurat printre multe altele care exultau bucuria victoriei Simonei Halep sau a celor care exprimau îngrijorări venite de la Bruxelles.

        Nu mă așteptam să fiu atât de răvășită și îngrozitor de tristă. Mă simt ca și când aș fi pierdut pe cineva din familie, pe cineva foarte apropiat și drag, un bunic, un profesor și un mare prieten în același timp deși nu mi-a fost nimic din toate astea. A fost undeva mult mai presus. I-am citit toate cărțile, l-am urmărit de câte ori am putut la televizor, i-am căutat interviurile și m-am înscris în grupurile de apreciere de pe Facebook pentru că l-am admirat din toate punctele de vedere. L-am admirat, l-am stimat și l-am iubit de la distanță pentru patriotismul simplu și curat pe care îl purta firesc, pentru decența aristocratică ce nu se poate învăța decât de-a lungul multor generații, pentru rafinamentul culturii de care nu făcea paradă dar pe care i-o simțeai prin vorbele înțelese de oricine și pentru atitudinea modestă dar fermă atunci când venea vorba de principii morale.

        Am făcut parte din zecile de mii de cititori care au deslușit sensul istoriei care ne-a format ca popor altfel decât în plictisitoarele și anostele prelegeri auzite în școală și ori de câte ori voiam să fac un cadou, cărțile lui au fost prima opțiune. Stilul lui simplu și curat, fără patetism gratuit dar cu argumente logice și puternice, cu un umor înduioșător strecurat în picanterii din alt secol i-au adus respectul și aprecierea adorativă a celor care poate ca elevi n-au înțeles niciodată importanța cunoașterii propriilor rădăcini.

        Ca scriitor și istoric a făcut multe pentru țara pe care n-a încetat nicio clipă s-o iubească și pe care n-a hulit-o niciodată deși pentru suferințele provocate poate ar fi fost îndreptățit s-o facă iar ca om a fost exemplul care ne-a arătat ce înseamnă să fii civilizat în sensul european al cuvântului. A revenit în țara lui iubită după 45 de ani de pribegie și a venit că să ofere,  nu ca să primească. Odată cu el a mai dispărut un simbol al unei lumi apuse, o lume în care eleganța manierelor era apreciată iar mârlănia pusă la zid, o lume în care cultura reprezenta o valoare iar hoția era cu adevărat incriminată.

        Aș vrea să găsesc cele mai frumoase cuvinte care să descrie rolul pe care, fără să-și fi propus, l-a avut în redescoperirea sentimentului de dragoste de țară în sufletele a mii de români, sentiment ridiculizat și luat în derâdere după derularea a 45 de ani de comunism negru și nu găsesc nimic potrivit. Nu-mi rămâne decât să mă înclin și să-i doresc drum lin către stele! Adio, domnule Djuvara…