7 verbe pentru 7 zile #50

        N-am mai făcut de mult rezumatul ultimelor zile dar cum a început școala și le-am auzit pe colege plângându-se că iar au copiii aceeași temă care se dădea și acum o sută de ani (compunerea Cum mi-am petrecut vacanța), prin analogie, vă informez astăzi cum mi-am petrecut săptămâna 🙂

  • Am pus castraveți la murat.  Și o spun nu ca să mă laud, pentru că oricum a rămas singura parte din capitolul conserve pe iarnă pe care o mai pun în aplicare dar oricât am căutat, castraveți puși după rețeta familiei nu am găsit nicăieri. Nici măcar ceva asemănător la gust așa că mi-am rupt două ore din viață și am clădit frumos cinci borcane care ne vor ajunge de pe la începutul lui decembrie până prin martie când nimeni nu va mai avea poftă de murături și vom trece din nou pe salată verde.
  • Am cumpărat ceva ce îmi doream de mult tare, un pistol cu lipici 🙂 Mereu am văzut în tutorialele de pe YouTube cât de simplu e să lipești orice dacă ai o astfel de sculă dar nu m-am gândit niciodată că  poate să fie atât de ieftină că dacă știam, nu mai pierdeam vremea cu aracet și lipici de hârtie. L-am găsit în Kaufland, pe rafturile alea puse la mijloc întru tentația clienților, la incredibilul preț de 19,99 lei și n-am stat nicio clipă pe gânduri când l-am pus în coș.
  • M-am enervat și supărat pentru a mia oară pe Poșta Română pentru că mi-a pierdut o scrisoare. De fapt o vedere foarte drăguță cu Catedrala și statuia lui Matei Corvin din Cluj, o vedere vintage pe care am scris un text simpatic și pe care am trimis-o Cristinei care, evident, nu a primit-o. Am avut acest presentiment de când am pus vederea în cutia poștală și se pare că intuiția mea feminină nu a dat greș nici de această dată. Din păcate… aș fi vrut să mă înșel dar sistemul lor este mai mult decât mizerabil.
  • Am aprins prima lumânare parfumată din această toamnă. E una din marile mele plăceri, să am în casă un miros care să mă relaxeze și să îmi dea senzația de confort. Vara stau în permanență cu geamurile deschise, deci nu e cazul, însă de cum apar nopțile reci și diminețile zgribulite mă întorc către mica mea colecție și aleg aroma care mi se potrivește în ziua respectivă. Știu și am auzit de un milion de ori că vaporii au o anumită doză de toxicitate dar chiar nu mă interesează și, de fapt, o mare parte din lumânările mele sunt din ceară de soia (nu din parafină) deci nu intră la categoria pericol fiind naturale. Interesant este că mulți dintre cei care mă avertizează asupra potențialelor pericole ale lumânărilor sunt fumători 🙂 Cu siguranță, adepți ai principiului să faci ce spune popa nu ce face popa.
  • Mi-am spălat toate pensulele de machiaj, lucru care era de mult scadent dar pentru că am procrastinarea (ah, ce îmi place acest cuvânt!) în sânge am lălăit-o la nesfârșit. Nici nu mai țin minte cum era viața mea înainte să aflu (de pe YouTube, bineînțeles) cât de utile sunt aceste instrumente atunci când te machiezi zi de zi. Un set bun de pensule de machiaj face diferența nu numai în aspectul final al feței dar și în confortul psihic al procesului de ”înfrumusețare” aducând, zic eu,  o oarecare doză de răsfăț. Iar când spun set, asta nu înseamnă că pensulele trebuie să fie toate de la același brand ci să fie alese astfel încât să se potrivească fiecărei persoane. Pentru mine machiajul e important și mi se pare că orice femeie arată mai bine dacă își pune un strop de ruj pe buze și un strat de rimel pe gene. Desigur că este o opțiune personală dar eu sunt genul care intră zilnic  aici și mi-e greu să le înțeleg pe cele care sunt adeptele natureleții cu orice preț mai ales atunci când ești sărită bine de 20 de ani.
  • Am mirosit (în sfârșit!) noul parfum al casei Lancôme – Idôle. Parfumul s-a lansat în vara asta și după succesul uriaș cu La vie est belle, fanii l-au așteptat cu sufletul la gură. Sticluța este superbă, extrem de subțire și delicată și sugerează oarecum un iphone (este la fel de plată ca un telefon) însă conținutul nu s-a ridicat nici pe departe așteptărilor mele. După primul puf mi-am dat seama că mirosul îmi este foarte cunoscut și l-am localizat imediat: Célèbre de la Avon. Sigur că nu e chiar identic dar aduce extrem de mult și cu toate că îmi place, aveam alte pretenții de la un astfel de brand și la un astfel de preț.
  • Am început să citesc Radiografia unei mârșăvii judiciare, o carte scrisă de un polițist, acum pensionat, Traian Berbeceanu. Sunt memoriile lui din perioada cea mai neagră a vieții  când i s-au înscenat lucruri pe care credeam că se întâmplă doar în filmele cu mafia italiană. Dar se pare că România bate filmul. Nu este nimic romanțat, ba chiar aș putea spune că deși cartea are un conținut cu multe detalii tehnice, se citește cu sufletul la gură. Este interesant de aflat cum reprezentanții justiției împreună cu serviciile de informații au făcut pact cu diavolul, aka interlopii, pentru înlăturarea lui Berbeceanu de la conducerea Brigăzii de Combatere a Criminalității Organizate. De ce? pentru interesele comune traduse în bani. Mulți bani. Bani murdari.  Asta se întâmpla acum vreo șase ani și probabil vă aduceți aminte de tot tam tam-ul care s-a făcut atunci în presă. Încă nu am terminat cartea dar cu toate astea (și pentru că știu deja finalul) o recomand cu toată căldura celor care au măcar un strop de spirit justițiar.

Verbul săptămânii voastre care a fost?

Share This:

Citește mai mult

Un bilet la film

        Stăteam ieri și frunzăream internetul (aka Facebook) și la un moment dat mi-a apărut în feed un clip al celor de la ABBA. Nu mai știu cine dintre prietenii mei îl postase și deși de obicei nu deschid clipurile muzicale, de data asta mi-era dor să aud ceva din tinerețile mele așa că m-am trezit ascultând cu mare nostalgie The Day Before You Came. O melodie frumoasă cu versuri banale însă perfect integrate în ideea compoziției, o melodie care mi-a plăcut întotdeauna dar pe care nu cred că am mai auzit-o de ani de zile. Și cum stăteam întinsă în pat cu telefonul în mână am avut dintr-odată un flashback, o amintire care mi-a sărit puternic  în față venind dintr-un cotlon al minții pe care nu-l mai scotocisem probabil niciodată.

        Nu știu sigur, nu cred să mi se mai fi întâmplat una ca asta vreodată dar jur că ceea ce mi-am adus atât de brusc aminte să-mi fi revenit din memorie vreodată, măcar o singură dată în aproape patruzeci de ani. Era ceva de care uitasem total și eu însămi mă miram cum de îmi aduc aminte atâtea amănunte din ziua aceea ploioasă în care dezamăgirea și frustrarea mă aduseseră aproape la lacrimi. Era în vacanța de vară, terminasem cu examenul de treaptă și complet eliberată de griji mă întorsesem dintr-o expediție în Apuseni, mai exact din Padiș, expediție care din păcate se dovedise un total fiasco din cauza ploilor care nu încetaseră nici măcar o oră pe parcursul celor șapte zile cât am hălăduit prin munți. Dar ce spun ”ploi”?… de fapt a turnat cu găleata mai tot timpul așa că după ce corturile noastre și ale profesorilor s-au umplut complet de apă și nu mai aveam nici măcar o pereche de chiloți uscați, ne-am adăpostit împreună cu tot grupul în podul unei cabane unde am petrecut cele mai plictisitoare zile din viața mea jucând șeptică și popa prostul 24 de ore din 24.

        Când în sfârșit a apărut autobuzul care urma să ne ducă înapoi la Cluj am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior și cu adidașii fleoșcăind, cu hainele murate și cu părul șiroind de apă nu-mi mai doream nimic altceva decât să ajung într-un loc uscat. În Cluj am ajuns cu bine undeva spre seară dar, cum la vremea respectivă nu prea existau multe variante de transport, nu aveam cum să ajung la Turda în aceeași zi așa că am rămas încă o noapte, împreună cu alte două prietene (surori),  la internatul liceului.

        Știam că la cinema Republica rula filmul ABBA și tot orașul era în isterie generală pentru un bilet. Nu intru în amănunte pentru că presupun că toată lumea știe ce însemna un film străin în acei ani când accesul la orice fleac de proveniență occidentală îți aducea satisfacții și bucurii pe care astăzi pur și simplu nu mai ai cum să le înțelegi (iar asta e un lucru bun). Îmi doream extraordinar de tare să văd filmul, eram un fan mai mult decât înfocat al formației, știam toate melodiile, colecționam postere și decupaje din reviste, la toate petrecerile ascultam ABBA și îmi scosesem cu greu versurile pe caiete împodobite cu floricele derulând la nesfârșit banda de casetofon înainte și înapoi până să reușesc să descifrez fiecare frază și fiecare cuvânt cu engleza pe care nu o stăpâneam foarte bine. Prietenele cu care rămăsesem la Cluj erau la fel de pasionate și bineînțeles că toate trei am fi dat orice să vedem filmul. Era ceva între documentar-muzical-artistic cu scene reale din concerte, cu secvențe din backstage, cu interpreții reali ai formației jucând în rolurile principale și cu mult glamour de care, din păcate, în anii cenușii ai comunismului nu aveam deloc parte.

        Bineînțeles că nu am găsit bilete. Bineînțeles că am încercat și la bișnițari și bineînțeles că am sperat și la varianta ”un bilet în plus” dar era absolut imposibil să crezi că mai există cineva care ar vinde. În fața cinematografului erau sute, poate mii de oameni, nu pot să estimez, dar era mulțime compactă așa cum nu se întâmpla să vezi decât la adunările forțate pentru întâmpinarea lui Ceaușescu. M-am întristat, m-am supărat și am zis să plecăm acasă dar fetele cu care eram, surorile adică, s-au uitat la mine ca la o nebună și mi-au zis că ele de acolo nu pleacă fără să vadă filmul și că vor găsi o cale să pătrundă în sală chiar și fără bilet. Și că să rămân cu ele să forțăm intrarea. N-am putut. Aveam atâta conștiință că pur și simplu nu concepeam că aș putea să fac una ca asta adică să intru la film fără să plătesc. Poate nu e potrivit cuvântul ”conștiință”, poate eram doar prea docilă sau prea umilă sau prea fricoasă. Sau poate eram prea proastă și nu știam ce e acela tupeu. Am plecat.

        M-am dus la internat singură, urcând încet și fără niciun chef pe Calea Turzii fiind convinsă că nici prietenele mele nu vor reuși să vadă filmul. Cum să intri fără bilet când toată gloata aia își dorea același lucru??

        Ne-am reîntâlnit peste câteva ore. Intraseră. Așa cum spuseseră, au forțat intrarea și în bulucul care s-a creat când s-au deschis ușile, s-au împins, au dat din coate, și-au rupt hainele, au strigat și s-au înghiontit cu alte sute de oameni dar au reușit să pătrundă. Au stat în picioare dar au văzut filmul pe care mi l-au povestit în cele mai mici amănunte începând de la hainele pe care le purtaseră Agneta și Frida și sclipiciul din păr, până la dialogurile cu managerul trupei și la nebunia din sălile de concerte. Am sorbit fiecare cuvânt și mi-am imaginat fiecare scenă, apoi am rămas cu regretul că mi-a lipsit curajul de a-mi duce cu orice preț dorința la îndeplinire. Că am dat dovadă de o corectitudine umilă care m-a lăsat deoparte, că am renunțat fără luptă la ceva ce îmi doream enorm și că am ales calea simplă a dreptății fără strălucire. Apoi m-am culcat și jur că până ieri nu m-am mai gândit niciodată la episodul acesta, de fapt nici nu știu cum și de unde l-am readus la viață.

        Mă întreb dacă astăzi, cu mintea mea de acum și cu experiențele pe care le-am trăit aș mai face la fel deși sunt sigură că nu. M-am schimbat? poate că da, dar pentru unele lucruri este însă prea târziu.

Share This:

Citește mai mult

România lucrului prost făcut

        Sau cum ne batem joc de noi înșine. Azi am ”doar” trei exemple, trei situații care mă umplu pe de o parte de lehamite și pe de altă parte de un soi de tristețe dar, din păcate, lista e mult mai lungă și vă las pe voi să o continuați.

  • Rampele de acces construite în dorul lelii, făcute probabil cu siguranță doar pentru a obține autorizația de funcționare. Legea 448 din 2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap prevede foarte clar locurile de utilitate publică unde este obligatorie construirea rampelor de acces (clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun și stațiile acestora, taxiurile și vagoanele de transport feroviar pentru călatori). Gradul  de  înclinare  al  rampei din poza de mai jos  denotă o totală  lipsă  de  empatie  față  de  persoanele  cu  dizabilități  și chiar mai mult, o sfidare  a bunului  simț.  Până  la  urmă  nu  este  vorba doar de cărucioare pentru handicapați  ci și de cărucioare pentru bebeluși cărora le este cu totul imposibil să aibă acces într-o astfel de clădire. Și nu este doar vina constructorului ci și a proiectantului și, mai ales, a celui care a dat aviz pentru o astfel de monstruozitate.  De  nenumărate  ori  rampele  arată  în  halul  ăsta,  de  fapt  în  majoritatea  cazurilor  sunt  impracticabile  iar noi rămânem cu legea… Legea care este o barieră peste care sar dulăii, pe sub care trec cățeii și în fața căreia se opresc numai boii. Adică noi.
  • Toaletarea delirantă a arborilor în fiecare primăvară. Copacii se taie și se retează (dacă s-ar putea, chiar din rădăcini) de niște neaveniți, muncitori incompentenți care sunt angajați fără a avea nici cea mai vagă noțiune de grădinărit sau horticultură.  Probabil  sunt  plătiți  la  metrul liniar de crengi tăiate,  altfel  nu-mi  explic  dorința  delirantă  de  a-și  folosi  drujbele  într-un  exces  de  zel  demn  de  filmele  horror.  Pot  să  pun  zeci  de  poze  în  care  coroana  arborilor  a fost  definitiv  compromisă  sau,  mai  rău,  copacii  s-au  uscat  complet,  așa  cum  se  vede  în  poza  din  dreapta.  Din  bezna  cărei  minți bolnave a ieșit  oare o astfel  de  lucrare  făcută  în  dușmănie?
  • Colectarea selectivă a gunoaielor și reciclarea, operațiune impusă de Uniunea Europeană. Doar că degeaba încearcă uniunea să ne demonstreze că planeta asta se duce de râpă dacă nu avem grijă de ea și degeaba ne avertizează că am ajuns în al doișpelea ceas, la gradul de nesimțire de care dăm dovadă, le putem arăta oricând că noi suntem mai tari și că facem tot ce ”vrea mușchii noștri”. Iar amenzile pe care probabil le vom căpăta cât de curând se vor plăti tot din taxele și impozitele colectate de la noi, muritorii de rând. Cum să pui o singură pubelă de un metru cub la 200 de apartamente? Dar, în același timp,  bifa de pe raportul final există: avem colectare selectivă a deșeurilor? da, să trăiți, raportăm că am executat! Somnul nepăsării naște monștri.

        Când vezi astfel de cazuri, îți vine să spui că nu suntem în stare de nimic și, evident te întrebi de ce în alte părți se poate și la noi nu. De ce în alte țări nu ți-e groază să mergi la poștă să trimiți un pachet, de ce înmatricularea unei mașini se face online iar numerele îți vin la ușă, de ce, dacă știi că ai asigurare medicală îți poți programa telefonic o consultație la medic fără să aștepți ore în șir la coadă, în picioare, în condiții greu de imaginat chiar și pentru un om sănătos așa cum se întâmplă zi de zi la registratura Spitalului oncologic? De ce nu reușim să ne ridicăm din cloaca în care ne complacem de atâta amar de vreme? De putut se poate, avem exemple ca cele de aici când vedem că turismul medical a devenit o opțiune pentru mulți străini care vin la noi în țară nu doar pentru prețurile mai mici ci și pentru profesionalismul medicilor, nu doar pentru probleme stomatologice ca acum câțiva ani ci și pentru chirurgie estetică sau chiar generală (de exemplu riscuri de hernie). Însă tot ceea ce este bun și eficient aparține sistemul privat. Chiar și amărâții care adună din gunoaie pet-urile de plastic ca să-și facă bani de-o pâine fac o treabă mai bună decât cei însărcinați cu reciclarea și care au fost înzestrați cu mare tam-tam cu pubele, tomberoane, afișe și semnalizatoare, creîndu-li-se (probabil pe bani europeni) sloganuri mobilizatoare.

        Din păcate, nimic sau aproape nimic din ceea ce ține de sistemul de stat nu funcționează cum trebuie și atâta timp cât noi toți aruncăm vina pe ceva abstract, lucrurile vor continua să se desfășoare în exact aceeași manieră.

Share This:

Citește mai mult

O ploaie amărâtă nu încurcă planurile

        Am găsit pe Facebook un grup care se numește Vacanțe do it yourself, un grup cu oameni faini (în marea lor majoritate), evident pasionați de călătorii și unde găsesc o mulțime de informații utile, așa zisele tips and tricks legate de cele mai diverse destinații. Oamenii pun uneori tot felul de întrebări ciudate, împărtășesc experiențele atât pozitive cât și cele negative, vorbesc deschis despre costuri și îți dau o grămadă de idei despre locuri de vizitat sau despre lucruri de făcut. Sunt călători începând de la genul care adoră all inclusive până la genul hippie care n-ar ieși din camping nici morți, călători la business class sau alții care fac turul lumii pe bicicletă, montaniarzi scormonitori în creierii peșterilor până la amatori de croaziere luxoase, tineri care își cară bebelușii în mănducă pe drumurile din Thailanda până la octogenari cu spiritul tânăr care știu în continuare cum să se bucure de viață. Pe toți însă îi leagă pasiunea pentru călătorii.

        Ceea ce mă intrigă însă, și nu doar în cadrul acestui grup ci în general, este frica de fenomenele meteorologice și aici nu mă refer la condiții extreme care ar pune în pericol viața, nu, nu e nici pe departe vorba de uragane, furtuni, geruri siberiene sau căderi de zăpadă care să blocheze drumuri, e vorba doar de simple ploi. O teamă atavică de ploi care se întâmplă ca în unele țări să fie mult mai dese decât în Românica noastră și care pe unii îi sperie în așa hal încât sunt în stare să renunțe la a vedea orașele propuse pe itinerarul inițial.

        Bună, dragilor! plecăm joi la Bruxelles pentru 3 zile pline… și vremea se pare ca va fi ploioasă :(… ce am putea face? Planul era să mergem în Rotterdam într-o zi, eventual și Amsterdam în alta… dar suntem în pană de idei pe o asemenea vreme… Ne ajutați? 🙂

        Acesta e un exemplu de postare în care teama de ploaie mă face să mă gândesc dacă femeia care a scris-o a auzit vreodată că s-a inventat umbrela sau că, mai nou, există tot felul de materiale impermeabile din care se fac geci  ușoare ca fulgul pe care le porți fără să le simți și fără să-ți țină mâinile ocupate. Trăim totuși în secolul XXI și cred că am depășit demult stadiul de oameni ai peșterilor când, dacă te prindea ploaia te uda până la piele iar hainele nu ți uscau nici în trei zile. Așa că de unde până unde frica asta? Drept să spun, dacă ar fi de ales între două ”rele”, adică de a călători pe ploaie sau a călători pe caniculă, aș alege întotdeauna prima variantă. După cum spuneam, de ploaie te ferești ușor dar de caniculă nu prea ai cum te ascunde decât intrând la adăpostul aerului condiționat, eventual într-un mall 🙂 Și e păcat să pierzi vremea prin mall-uri când pe lumea asta sunt atâtea de văzut iar acum, slavă Domnului, se găsesc de toate și la noi. Nu mai e ca acum 20 de ani când, odată ajuns în occident, ziceai că ți-a pus Dumnezeu mâna în cap văzând bogăția de mărfuri de care erau pline rafturile magazinelor și era de neconceput să ratezi ocazia de a veni acasă cu niscaiva cosmetice de firmă, o pereche de ochelari ray-ban și ceva parfumuri barbatesti cu care să-ți dai gata soțul de Crăciun sau de ziua lui.

        Dar totuși, decât să stai ascuns în mall de teamă că te udă ploaia, nu mai bine îți vezi de planurile tale mergând înainte? M-am surprins de multe ori uitându-mă la englezii obișnuiți cu clima umedă din insulă și nu i-am văzut niciodată fugind ca disperații să se ascundă atunci când începe să picure. Dar ce spun eu ”fugind”… nu i-am văzut nici măcar grăbind pasul. Calmul lor proverbial îi face cel mult să își deschidă tacticos umbrela dar și asta doar atunci când începe să toarne cu găleata, în rest n-au nicio treabă…

        Desigur că și eu prefer cerul senin și un soare zâmbitor dar am făcut excursii minunate cu amintiri de neuitat și pe ploaie, fără să mă indispun și fără să îmi stric ziua din cauza norilor grei. Plimbarea pe Sea Wall de la Dawlish Warren, un  orășel  din  sudul  Angliei,  a fost  o experiență unică  deși  a plouat  din  prima  până în  ultima  clipă.  Sau  poate  tocmai  de  aceea  🙂

        Voi  ce  faceți  când  plouă?  înfruntați  vremea  sau vă  retrageți  în  bârlog?

Share This:

Citește mai mult

Sare-albastră, sare-albastră, totuși este scump în lume

        Trebuie să recunosc că am căzut și eu în capcana publicității conformându-mă trendului inițiat de cercetătorii cu studii publicate exclusiv pe Facebook și, în urmă cu câțiva ani, am cumpărat mult lăudata sare roz de Himalaya,  cea mai pură sare din lume, starea ei fiind menținută timp de milioane de ani de stratul gros de gheață care a ferit-o de poluare. Și, cum a stat ea de-a lungul erelor geologice ferită de intemperii, a ajuns acum o alternativă ”sănătoasă” la sarea obișnuită pe care o avem cu toții la masă. Afirmația asta, oarecum de bun simț deși nu este demonstrată științific, ar mai fi cum ar fi, dar articolele care vin să susțină că structura celulară a acestei sări înmagazinează ”energie vibrațională” sau că sarea roz previne bolile cardiovasculare și că reduce semnele îmbătrânirii, m-au trezit la realitate și mi-am dat seama că am cumpărat o mare minciună. Un rezultat al campaniilor de marketing concretizat într-o râșniță de sticlă cu o formă frumoasă, cu cristale roz care arată bine pe raftul din bucătărie (și în pozele de pe Instagram) dar care exact aceeași utilitate și același gust ca sarea din salina orașului în care m-am născut și care, cel puțin în zona unde locuiesc, se găsește gratis.

        Din fericire am trecut de mult de faza de oameni ai peșterilor și ca să ne procurăm sarea zilnică nu mai suntem nevoiți să rășpălim blocul de sare care se întinde sub pământ în aproape toată zona Ardealului. Mergem frumușel la orice magazin unde cu doi lei cumpărăm un kil de sare sau, dacă vrem ceva mai trendy-flendy, luăm o cantitate mai mică ambalată frumos într-un flacon cu găurele în capac și gata de a fi presărată peste mâncarea din farfurie.

        De câte ori văd râșnița mea cu sare roz de Himalaya mă gândesc ce naivă (ca să nu spun fraieră) am fost lăsându-mă înșelată de campaniile influencerilor care promovau niște aberații greu de înghițit de cineva care are pretenția că își folosește judecata proprie atunci când vine vorba de descoperiri senzaționale. Adică eu.

        Cum se zice, am pus o dată botul, a doua oară nu-l mai pun. Sărorologii au ajuns acum la un cu totul alt nivel, unul de importanță mai mare, mai tare și cu niște beneficii atât de fantastice de stă mâța-n coadă. Tocmai ce am văzut în magazine flaconașe cu sare albastră de Persia, o sare  celebră pentru culoarea ei unică (asta e adevărat) și  un gust deosebit, ușor dulce (cmon, sare dulce??) și aromă puternică și pregnantă. Ca o paranteză, vă spun eu că dacă scapi prea multă sare în oală, indiferent ce culoare ar avea sarea, aroma devine înfiorător de pregnantă 🙂 Verificat pe propria piele.

        Sarea albastră de Persia este delicioasă (chiar așa??) și este indicată în dietele vegane. De ce ar fi recomandată veganilor, asta nimeni nu poate să precizeze cu exactitate dar bag seama că sarea albă, țărănească, plictisitoare și lipsită de orice finețuri conține probabil urme de ouă sau lapte. Altă explicație nu am însă partea cu adevărat șocantă vine atunci când vezi prețul: 25,99 adică 26 de lei suta de grame. Sau două milioane șase sute kilu’ pe înțelesul celor care încă socotesc pe stil vechi. Iar prost e ăla care dă, nu ăla care cere.

        Era să pic jos când am văzut prețul dar n-am făcut-o pentru că mi-am dat seama că totuși există și alte variante ”sănătoase” de sare pentru bugete mai strâmtorate. Cum ar fi sarea neagră de Himalaya.

        E drept că fiind neagră e mai urâțică, dar ca beneficii nu e cu nimic mai prejos decât verișoara roz-bombon sau prietena bleu-ciel. La fel ca suratele, și sarea neagră e mai curată și mai nutritivă decît ceea ce se găsește în ocnele din România, e naturală, organică și nerafinată, e extrasă din mine virgine unde poluarea nu a ajuns sub nicio formă și conține minerale în formă pură cristalizate înainte de mezozoic. Desigur, dacă ții la sănătate și dacă vrei să devii o versiune mai bună a ta, va trebui să renunți la toate porcăriile de snacksuri sau chipsuri sărate în mod clasic și să alegi variantele mai scumpe, sărate în culorile curcubeului. Nu garantez rezultatele dar un pic de hipstăreală încă n-a omorât pe nimeni.

Share This:

Citește mai mult