”Doar” 22 sau ”deja” 22? de școli închise în Franța

        Abia aștept să înceapă școala, nu pentru că aș avea vreun interes ci doar pentru că m-am săturat până peste cap să aud  repetându-se la infinit aceleași și aceleși mesaje, știri pro sau contra și păreri mai mult sau mai puțin avizate. Redeschiderea școlilor a devenit unicul subiect despre care se discută la radio și cum radioul merge non stop atât acasă cât și la birou, vrând nevrând îmi trec toate discuțiile pe la ureche. Drept pentru care zilnic aprofundez această temă.

        De două trei zile încoace subiectul la care se face frecvent referire (și comparație) este modelul francez, mai exact problemele apărute odată cu redeschiderea școlilor pentru că în Franța anul școlar a început deja la 1 septembrie. Tragem deci cu ochiul în curtea lor să vedem ce s-a întâmplat ca să știm și noi la ce să ne așteptăm ceea ce, desigur, nu este un lucru rău. Și ce s-a întâmplat? 12 milioane de elevi s-au întors la școală în peste 60000 de unități de învățământ. Dintre acestea, după câteva zile, 22  au trebuit să fie închise după depistarea unor cazuri de coronavirus. Aș menționa însă amănuntul că dintre acestea 22, 10 sunt în insula Réunion care se află la hăisa, tocmai în Oceanul Indian deci cumva ar ieși din modelul nostru. Așadar în Franța continentală din 60000 de școli s-au închis 12. O fi mult, o fi puțin? asta depinde de percepția fiecăruia, de starea de spirit și de modul de abordare a problemei.

        Invitat fiind la Digi 24, profesorul Alexandru Rafila, şef al  Laboratorului Institutului Naţional de Boli Infecţioase Matei Balş și reprezentantul României la OMS, pe care de când a început pandemia cred că îl cunoaște toată lumea, s-a exprimat cu toată încrederea și insistența dându-și acordul absolut în necesitatea redeschiderii școlilor, desigur cu anumite măsuri de prevedere. A dat exemplul Franței spunând foarte clar (l-am auzit eu cu urechile mele) că din peste 60000 de școli doar 22 au fost nevoite să închidă porțile din cauza apariției de infecții cu coronavirus. I se părea un procent nesemnificativ.

        Pe același post TV, la câteva ore distanță, un jurnalist al cărui nume îmi scapă acum (nu Prelipceanu și nici Claudiu Pândaru), celălalt, prăpăstiosul 🙂 reproduce aceeași știre doar cu alte nuanțe: Din cele 60000 de școli deschise în Franța la 1 septembrie, după doar trei zile,  22 au fost deja închise. Iar asta aduce cu ceva de genul, pregătiți-vă, urmează cu siguranță încă multe altele. Scenariu clar pesimist.

        Rafila însă, cel puțin de data asta, părea optimist și mă întreb acum care o fi raportul, la nivelul țării noastre, legat de perspectiva redeschiderii școlilor peste câteva zile. Eu mă declar optimistă.

 

Share This:

Read More

Un milion nu e decât o sută

        N-am mai fost într-un mall dinainte de pandemie și într-un fel chiar simt că mi-e dor de un shopping în adevăratul sens al cuvântului dar deocamdată nu mă grăbesc către locuri aglomerate. E drept că am fost la mare dar, cel puțin acolo unde am fost eu, adică în Constanța, plaja nu era nici pe departe atât de plină așa cum vedem în imaginile apocaliptice prezentate la tv. Ba pot să spun că era de-a dreptul pustiu. Am fost la mare pentru că îmi era teribil de dor de o ieșire dar și pentru că pentru nisipul de acolo nu există înlocuitor. Pentru mall-uri există însă surogat și mă întreb ce ne-am fi făcut fără comerțul online.

        Răspunsul mi-l dau singură, am fi rămas cu mai mulți bani în buzunar 🙂 Dar parcă nu strică nici câte o mică bucurie din când în când și, mai mult doar din plictiseală stăteam într-o zi pe net scroll-înd  internetul în căutare de parfumuri originale. Nu că n-aș avea destule (colecția pe care o am cred că îmi ajunge până la sfârșitul vieții) dar nu se știe niciodată de unde apar noutățile. Primul site care mi-a apărut în urma căutării a fost clasicul elefant, am dat click și când am văzut prețurile era să leșin. Însă doar o fracțiune de secundă. M-am speriat de prețuri deși, ca de cele mai multe ori, aparențele înșeală. Un Eternity de la Calvin Klein care costă 800 de lei nu înseamnă deloc că e scump, ba din contra. Și la ceasuri de mana aceeași poveste deși păreau scumpe, erau de fapt ieftine… Cum așa? Pentru că există un mare DAR… eram pe elefant.md și nu pe elefant.ro. Iar leii moldovenești sunt de 4 ori mai mici decât leii noștri, adică cei la care unii le spun roni (iar eu mor când îi aud). În consecință, nici prețurile nu pot fi la fel chiar dacă moneda se numește tot leu. Împărțim totul la 4 și zâmbetul ne revine pe buze 🙂

        Prețurile astea de mii și zeci de mii de lei m-au făcut să-mi aduc aminte de inflația din anii 90 când aproape totul se calcula în milioane și nu puteai să faci niciun fel de predicție sau vreun plan de economisire nici măcar de la o lună la alta. Pe de altă parte, eu am avut și un mare noroc, chiar uriaș aș putea spune, atunci când am luat creditul pentru apartament cu dobândă fixă. CEC-ul era singura instituție care dădea împrumuturi persoanelor fizice iar dobânda era de 4% (procent fix) și exista o facilitate pentru tinerii căsătoriți care îndeplineau nu mai știu ce condiții (la care noi ne-am încadrat) prin care aceștia aveau dobânda redusă la jumătate, adică 2%. Deci am luat credit pe 10 ani cu dobândă fixă de 2% chiar înainte de a începe ”liberalizarea prețurilor”. Rata lunară era 800 de lei iar eu aveam un salar de, dacă bine mai țin minte, aproximativ 2400, deci rata reprezenta o treime din salariul meu – aș spune o sumă considerabilă. În mai puțin de patru ani dobânzile au crescut îngrozitor și știu exact ce spun pentru că lucram într-o bancă.

        Pentru depozitele pe termen scurt se plăteau dobânzi de 110-120% iar la credite dobânzile erau, evident, mai mari. Pentru liniile de credit ale  SRL-urile care erau atunci nou înființate și relativ puține, dobânda era 130%, variabilă și deci putând crește oricât, și multe firme au dat atunci faliment, în special cele care țineau cu tot dinadinsul să lucreze cu facturi și chitanțe și nu la negru. Nu mai știu la cât ajunsese salariul meu  (zeci de milioane. oricum) dar țin minte perfect că rata pe care o aveam de plătit la creditul pentru apartament era doar cu puțin mai mare decât prețul unei pâini. Așa că am rambursat anticipat tot împrumutul și m-am văzut liniștită cu sacii-n căruță. Asta a fost partea pozitivă a inflației pentru că, pe cealaltă parte, am pierdut o grămadă de bani pe care îi aveam strânși pentru mașină. Pierdut în sensul că s-au devalorizat complet în câteva luni.

        Interesant este că deși au trecut mai bine de 15 ani de la denominare, adică tăierea zerourilor de la 1 iulie 2005, încă lumea vorbește în milioane atunci când vine vorba de bani.  Recunosc  că și mie mi se mai întâmplă asta, nu tot timpul, e adevărat, dar nu este exclus ca în vorbirea curentă să spun că mi-am luat o pereche de pantofi cu un milion jumate’ , că am fost la supermarket și am cheltuit trei milioane fără să știu pe ce sau că biletul spre Anglia a fost două milioane. Fac ce fac și tot la asta ajung 🙂 Voi mai sunteți ancorați de trecut, vă mai referiți la milioane? sau  vorbiți  corect  în  zeci  și  sute  de  lei?  că  de fapt  un  milion  nu  e decât  100  de  lei.

Share This:

Read More

Prețul corect

        Vă mai aduceți aminte de emisiunea Prețul corect? un format internațional care are 45 de ani deja și care a fost difuzată cu mare succes pe ProTV  în urmă cu vreo 10-15 ani. Era un show de televiziune în care concurenții trebuiau să ghicească prețul la care se vând diverse mărfuri iar câștigătorul era cel care se apropia cel mai mult de prețul real din magazine fără însă să îl depășească. O emisiune simpatică pe care o urmăream duminica după masa și la care participam activ de pe canapea gândindu-mă că dacă aș fi fost în studio aș fi putut câștiga sume frumușele mai ales că la vremea respectivă eram o shopaholică înverșunată.

        Ce-i drept atunci încă nu apăruse comerțul online iar prețurile din magazine la mărfuri de la branduri concurente erau aproximativ aceleași, desigur cu mici diferențe dar comparabile și încadrându-se în același ecart. Mi-am adus aminte de ”prețul corect” zilele trecute când, vorbind cu o prietenă, i-am spus că vreau să îmi cumpăr o pilă electrică pentru îndepărtarea ojei semiparmanente de pe unghii și că am găsit câteva modele care costă între 3 și 400 de lei. Îi ziceam că mi se pare mult mai ales că nu erau modele prefesionale dar prietena mea mi-a spus că ea și-a luat de pe un site chinezesc cu 40 de lei cu transportul inclus. Adică de 10 ori mai ieftin și  exact același model pentru că ne-am uitat apoi împreună să vedem dacă găsim diferențe.

        Foarte rar mi se întâmplă să fac comenzi pe site-uri chinezești din două motive. În primul rând pentru că livrarea durează foarte mult (uneori chiar și două luni) iar în al doilea rând pentru că mi s-a întâmplat ca pachetele să vină la poșta vamală și nu la oficiul poștal de cartier. Și, de fapt, există și un al treilea motiv, ca să faci retur în China (dacă nu ești mulțumit de produs) este aproape imposibil. Dar revenind la chestiunea banilor, chiar dacă în prețul de pe site-urile românești sunt adăugate și costurile aferente acestor dezavantaje, pe care nu le mai ai dacă faci comanda în țară, tot mi se pare că diferența este enormă. Desigur oamenii sunt diferiți, au stiluri de viață care nu se aseamănă și fiecare dintre noi este dispus să își cheltuiască banii într-un mod pe care uneori cei din jur nu îl înțeleg. Am prietene care sunt în stare să dea 2000 de lei pe o rochie pe care o poartă doar o dată la un eveniment. Și când spun eveniment nu mă refer la gala Oscar sau decernarea premiilor Nobel ci la nunta unei verișoare 🙂

        Desigur, chiar dacă eu n-aș face asta în vecii vecilor, nu-mi dă nimeni dreptul să judec pentru că și eu la rândul meu comit extravaganțe pe care alții probabil nu le înțeleg. Mă gândesc ce exemplu să dau… hmmm… da, știu. Lumânări parfumate. Mi-a zis cineva odată că să cumperi lumânări parfumate e ca și cum ai arde bancnotele 🙂 dar mie nu mi se pare deloc așa pentru că starea de bine pe care mi-o dă aerul înmiresmat al casei nu se compară cu nimic altceva. Drept urmare, nu-mi tremură mâna atunci când cumpăr o lumânare care valorează cât o micuță comoară. În general pe cosmetice dau mulți bani pentru că îmi plac, mă fac să mă simt bine, sunt consumabile și, foarte important, nu ocupă mult loc în casă. În afară de sampoane si balsamuri în care nu investesc pentru că, la părul subțire  pe care îl am,  mi se par frecție la un picior de lemn, îmi place să-mi iau lucruri de calitate chiar dacă sunt mai scumpicele. Și pe poșete dau banii fără să clipesc. Pe haine, în schimb, nu. Bine, eu vorbesc acum strict de lucruri materiale, de obiecte și nu de experiențe că dacă ar fi să aleg între un parfum de 500 de lei și o cazare pe două nopți într-un airbnb pe undeva prin lume (oriunde) aș alege oricând a doua variantă.

        Dar vorbind strict de obiecte, care ar fi la voi suma maximă pe care ați da-o pe un astfel de gel de dus? și vă întreb pentru că știu că am mulți cititori mari iubitori de parfumuri, exact ca mine 🙂 Deci,  pentru  voi,  care  ar  fi  prețul  corect?

Share This:

Read More

Ultimul sirop

        Astăzi ar fi fost ziua mamei mele. De fapt este în continuare ziua ei chiar dacă nu o mai aniversăm de câțiva ani, dar pentru mine, pentru sora mea și pentru toți ceilalți din familie 5 august nu are cum să aparțină altcuiva. Zilele trecute, coborând în pivniță, am găsit pe un raft, printre pânze de păianjen și plină de praf, o sticlă uitată de vreme pe care era lipită o etichetă cu un V mare. V de la vișine. Adică sirop de vișine de acum 5 veri, ultima vară când mama a făcut conserve pentru iarnă. Tata mi-a spus să iau sticla acasă la mine că el nu se dă în vânt după siropuri și m-am bucurat că o să savurez pe îndelete gustul de care îmi era atât de dor.

        Ca la mama acasă nu este doar o expresie ci o întreagă experiență de viață și oricâte băuturi dulci am băut prin toate colțurile lumii, nu am găsit alta mai bună ca siropul făcut de mama din vișinele noastre culese din pomul nostru din grădina noastră. Pentru că, precum sarmalele care la fiecare casă au alt gust,  la fel se întâmplă cu toate celelalte mâncăruri. Iar ca siropul de vișine făcut cu apă minerală de la frigider și băut pe nerăsuflate într-o zi caniculară de vară dintr-un pahar aburit de condensul care se scurge încetișor pe exteriorul de sticlă, nu există ceva mai bun.

        Am terminat deja siropul și prin fiecare sorbitură am simțit-o din nou pe mama aproape și am reînviat senzații demult uitate. Mă doare că n-am mai avut timp împreună, că n-am mai apucat să ne spunem toate care mai erau de povestit și îmi lipsesc dupămesele în care sub umbra viei depănam întâmplările zilei și comentam evenimentele lumii. Nu trece o zi fără să mă gândesc la ea, la ce i-aș fi spus și la ce mi-ar fi răspuns și nu trece o noapte fără ca amintirile să dea năvală. Credeam că toate astea se vor estompa cu timpul dar nu s-a întâmplat defel așa. O simt mereu lângă mine chiar dacă mă mulțumesc cu mult mai puțin și o caut mereu în mintea mea chiar dacă nu mai e aici să-mi răspundă măcar cu un gând. Și chiar dacă despărțirea se măsoară deja în ani, durerea nu e nici mai mică și nici mai puțin adâncă.

Share This:

Read More

Ce-am mai cumpărat în ultima vreme

        N-am mai fost într-un mall de juma’ de an sau poate chiar mai mult, de fapt, dacă stau să mă gândesc bine cred că ultima vizită prin magazinele fizice a fost vara trecută cam pe vremea asta. Tehnic vorbind, de intrat în mall s-a mai întâmplat pentru că înainte de pandemie obișnuiam să merg uneori destul de des la KFC dar la atât se rezuma totul: la zona de mâncare. Prefer să-mi fac cumpărăturile online și nu mă mai tentează să petrec ore lungi în magazine deși acum, de când cu măsurile astea de izolare și de evitare a aglomerației parcă mă mănâncă tălpile să mai dau o tură prin Iulius. Dar așa e firea omului (și a urmașelor Evei în special): să fie tentat să încalce restricțiile și să fie atras de tot ceea ce este interzis.

        Eu cred că terapia prin shopping, ținută în limite rezonabile, funcționează pe termen scurt și nu este chiar atât de distrugătoare cum o blamează unii. Să-ți faci din când în când câte o mică bucurie nu strică și atâta timp cât ții sub control cheltuielile de acest gen, shoppingul nu are cum să te afecteze decât în mod pozitiv. Până la urmă nu putem să trăim doar cu gândul la viitor iar să strângem la ciorap fără să ne bucurăm de clipa prezentă nu mi se pare soluția potrivită pentru a-ți trăi viața. Se zice, și rezonez total cu această idee, că a-ți cheltui banii pe experiențe în loc de a cumpăra obiecte, este cu mult mai benefic pentru starea de spirit iar buna dispoziție astfel generată se întinde pe o perioadă mult mai lungă. Doar că pandemia ne-a cam dat planurile peste cap și majoritatea ”experiențelor” se rezumă și se petrec acum în mult blamatul (până nu demult) online.

        Călătoriile au fost puse pe hold iar cei care îndrăznesc să evadeze din cotidian sunt de multe ori priviți cu reproș de o masă largă a societății  care încearcă să le arunce în spate vina răspândirii coronavirusului. Teatrele, cinematografele, concertele au muțit și spectacolele de orice fel sunt răruțe iar desfășurarea lor în aer liber este, cel puțin pentru mine, ciudată. Ca să nu mai spun de creațiile artistice livrate pe internet și pe care nu le gust deloc. Pur și simplu nu am răbdare să stau în fața monitorului să urmăresc cap-coadă o piesă de teatru sau un spectacol de balet. De ieșirile cu prietenii la terase până noaptea târziu, așa cum se întâmpla vara trecută, nici nu mai poate fi vorba. 2020 a fost (și încă este) anul care a pus totul în așteptare.

        Sunt una din persoanele care în perioada de izolare nu a avut niciun fel de revelație. Nu mi-am redescoperit iubirea de sine și nici eul interior și nici nu am încercat să debitez platitudini pe această temă. Am fost întotdeauna ”bine cu mine”, nu mi-am proiectat nicăieri problemele nerezolvate iar dacă mă enervez uneori nu înseamnă că furia are legătură cu ceva petrecut în copilăria mea. Pe scurt, perioada de izolare și, în continuare, această vară cu multe restricții nu fac altceva decât să mă întristeze și să îmi aducă o sumedenie de frustrări pe care încerc să le mai atenuez cu mici cumpărături fără însă să sar calul.

        Mi-am luat multe obiecte pentru casă (am făcut chiar două comenzi la Ikea) pentru că stând doar între patru pereți am avut vreme să observ că toate tigăile sunt învechite și urâte de la atâta folosință așa că le-am schimbat. Mi-am mai luat tot felul de recipiente pentru păstrarea alimentelor și mi-am făcut ordine în dulapurile din bucătărie, am schimbat perdeaua de la living, mi-am montat o etajeră în baie și am cumpărat câteva farfurii din care îmi face plăcere să mănânc.

        La haine nu prea m-am aruncat pentru că vreau să îmi păstrez dulapurile (și până acum am reușit) neaglomerate și aerisite așa cum le-am lăsat după decluttering-ul de anul trecut. Mi-am luat 5 bluze de la un second online dar pe patru le-am trimis înapoi. Acum mi s-a pus pata pe bijuterii, nu neapărat din metale prețioase deși îmi caut de ceva vreme o pereche mică de cercei din aur pe care să nu mai trebuiască să îi scot seara din urechi și, mai ales, să nu mi se mai agațe în mască. Pînă atunci însă colecția mea s-a îmbogățit cu două broșe superbe.

        Mi-am mai cumpărat și câteva perechi de sandale și șlapi pentru că umblu mult pe jos și vreau să mă asigur că fiecare pas pe care îl fac este o plăcere. Probabil  pentru unii par mai multe decât este necesar dar deja am calculat costul/wear pentru fiecare dintre aceste încălțări și va fi undeva mult sub un leu așa că e mai mult decât rezonabil.

        Desigur că printre atâtea cumpărături materiale mi-am luat și un bilet de avion spre Anglia dar deja este a patra oară când modific data plecării. Ultima reprogramare este pentru septembrie și, după cum văd lucrurile acum, singura posibilitate să nu plec nici atunci este explozia pământului. Dacă nu crapă Terra-n două, mă duc. Dar mai vedem ce-o fi. Voi pe ce-ați mai dat banii în ultima vreme?

Share This:

Read More