De la tristețe la bună dispoziție în trei pași simpli

        E aproape o săptămână de când a trecut Blue Monday, declarată ca fiind cea mai depresivă zi a anului 2019, dar încă tot nu am simțit vreo îmbunătățire a stării mele de spirit. E tristețea aceea inexplicabilă după sărbători, apatia zilelor gri și scurte, lipsa razelor de soare, revenitul la muncă și demoralizarea legată de faptul că deși s-a scurs aproape o lună din noul an, rezoluțiile au rămas în același stadiu zero, adică doar înșirate pe hârtie.

        Gerul e sec, fără urmă de zăpadă, străzile sunt pustii iar cerul pare că a coborât pe pământ îngustând linia orizontului într-un spațiu mic ce îngrădește abrupt speranța apariției unui petec de albastru. Deși e duminică, ziua mea preferată, m-am trezit lipsită de chef și până spre prânz am sperat că-mi voi reveni dar, în loc să dispară, proasta dispoziție s-a accentuat  iar scurta plimbare pe care am făcut-o gândind că o gură de aer proaspăt mă va înveseli, nu a avut niciun efect.

        Norocul meu a fost să îmi aduc aminte că am undeva prin casă rețeta fericirii 🙂 Fără niciun fel de glumă, există o carte, scrisă de Meik Wiking care  este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga, carte pe care o am și eu dar pe care nu am mai răsfoit-o de tare mult timp. Și a fost suficient să o iau de pe raft și să trec de primele pagini ca să intru imediat în atmosfera și în starea de confort pe care o creează în câțiva pași simpli, pe scurt hygge. este absolut minunată dar miroase a brad, a conifere, a pădure, este lumânarea pe care o aprind atunci când este împodobit bradul de Crăciun ceea ce nu mai este cazul acum în ianuarie.

        În primul rând lumina lumânărilor pentru că nu există cale mai rapidă să ajungi la un sentiment de mulțumire și bunăstare decât admirând fascinanta legănare a unei flăcări vii care într-un fel te aduce mai aproape de natură chiar la tine în casă. Am lumânări de toate felurile dar preferatele mele vor rămâne pentru totdeauna cele de la Yankee Candle și mi-a fost un pic greu să mă hotărăsc pe care să o aprind dar până la urmă am ales-o pe cea care se numește Winter Wonder și care are arome de vanilie dar și de lămâie acrișoară, o aromă foarte interesantă și efervescentă care în jumătate de oră umple toată casa. Cealaltă pentru care optam, Golden Chestnut, miroase a scorțișoară, portocale și castane coapte și, după părerea mea, este chiar mai puternică decât prima. Balsam  & Cedar este absolut minunată dar miroase a brad, a conifere și a pădure viscolită și este lumânarea pe care o aprind atunci când este împodobit bradul de Crăciun ceea ce nu mai este cazul acum în ianuarie.

        Știu că există păreri care susțin că nu este indicat să aprinzi lumânări parfumate deoarece vaporii care se degajă nu ar fi chiar ”sănătoși” mai ales pentru persoanele alergice (deși la câtă poluare inhalăm pe străzi, asta e o picătură într-un ocean) dar, ca să împăcăm pe toată lumea, vă anunț că există și varianta naturală, adică lumânări cu ceară de soia, lumânări care produc aceeași bucurie nu doar olfactivă cât și vizuală dar, în plus, sunt lipsite de controversata parafină.

        Și după ce am aprins lumânarea, am trecut la pasul doi, adică mi-am făcut un ceai de fructe cu miere, mi-am luat revistele cu decorațiuni interioare pe care încă nu am apucat să le citesc deși mi le-am adus din Anglia de o lună, m-am învelit cu pătura roz și, cu spatele lipit de calorifer și cu pisica torcând la piciorele mele, viața a căpătat dintr-o dată o altă strălucire.

Share This:

Citește mai mult

Ești limitat dacă vorbești despre alții?

        E plin internetul de citate motivaționale, de îndemnuri, de maxime și de fraze celebre a căror origine poate fi cu greu verificată dar care s-au împământenit în limbajul colectiv la fel ca ”succesurile” Elenei Băsescu. Folclorul online spune că Eleanor Roosevelt, care a fost nu doar soția președintelui american din timpul celui de-al doilea război mondial ci și o intelectuală foarte activă politic, a spus la un moment dat  că „Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii.” Nu știu dacă într-adevăr ei îi aparține această extrem de concisă sinteză și de fapt nici nu are importanță, dar ideea este că în mare parte are dreptate chiar dacă nu cred că delimitarea este atât de abruptă. Desigur că există întrepătrunderi între categorii pentru că, mă gândesc, până și călugării tibetani mai vorbesc între ei despre chestii administrative 🙂 Sau cel puțin așa îmi place să cred.

        Aș vrea și eu să fac parte din mințile luminate care discută doar despre cunoaștere, despre ce este omul sau viața sau timpul dar, evident, sunt departe de asta. Și nici la evenimente nu prea particip ca să-mi dau părerea zi de zi așa că în unele zile mă regăsesc undeva la coada erudiției 🙂 Justificat sau nu, mai trag și eu cu urechea la emisiunile de scandal, la can-canurile mondene și la șuetele care se bazeză pe mica bârfă deși cele mai multe emisiuni sunt de un prost gust desăvârșit și de o vulgaritate care îmi provoacă greață. Totuși în acest decor există câteva personaje care îmi sunt simpatice și care mă binedispun prin simțul umorului de care dau dovadă, prin gândirea pozitivă și prin lipsa de malițiozitate pe care reușesc să o transmită atunci când se adresează privitorilor. Una din figurile pe care le urmăresc cu plăcere este Maurice Munteanu, fashion editor al revistei „Elle România“.  Pe canalul de YouTube al revistei, are o rubrică unde comentează ținutele purtate la diverse evenimente de diverse persoane, nu doar din România ci și din străinătate. Pe scurt, se uită la poze și își exprimă punctul de vedere, dacă persoana e bine sau prost îmbrăcată.

        Nu e nimic nou și nimic spectaculos în asta, e un joc vechi pe care îl practică numeroși ”specialiști” în modă dar Maurice are un stil adorabil de a comenta și păstrează mereu limitele bunului simț fără să jignească și fără să dea cu bâta-n baltă. Desigur că nu întotdeauna sunt de acord cu ceea ce spune el, de fapt aproape niciodată nu sunt pe aceeași lungime de undă cu el atunci când vine vorba de ținute, dar asta contează prea puțin. Important este că mă binedispune iar cuvintele pe care le inventează exprimă atât de bine esența lucrurilor încât mă înteb de unde naiba le mai scoate 🙂

        Deunăzi vorbea despre înlemnirea fețelor vedelor care apar pe covorul roșu, înlemnire care se pare a devenit un accesoriu de sine stătător astfel încât ajungi să nu mai recunoști personajele. Știți la ce mă refer, la pielea întinsă perfect, la fruntea fără cute, la ochii fără riduri de expresie, la buzele supradimensionate și la toată masca de machiaj de sub care nu se mai întrevede niciun por și nicio urmă de imperfecțiune. Și avea perfectă dreptate când spunea că de pe chipul cetățenelor  s-au șters complet trăsăturile și au ajuns să semene toate între ele. Aceleași extensii de păr, aceiași pomeți conturați exagerat, aceleași buze botoxate, aceleași gene false, aceleași unghii lungi și sclipicioase, aceiași sâni siliconați scoși la înaintare. Și nu doar la față și la corp seamănă ci și la modul de a-și face simțită apariția în online. M-a distrat teribil descrierea situației ”poetice” cu fotografiile  realizate toamna trecută în parc de câteva influencerițe, cu rațe, cu frunze, cu nostalgie, cu priviri candide care nu se uită neapărat în cameră, priviri galeșe care privesc în jos, în sus, în dreapta… numai în față nu 🙂 Iar fetele de care vorbea și pe care le cunoștea personal erau orice, numai romantice nu și se întreba, firesc, de ce fetele astea cu o personalitate explozivă care n-are nicio legătură cu toamna în Cișmigiu, cu rața pe lac, cu frunza-n mână, cu frunza-n păr și copacul sub braț, nu își găsesc o modalitate de a se poza mai aproape de realitate, de realitatea aia în care se află zi de zi.

        Cu toate ironiile însă, omul nu jignește și nu lovește cu cuvinte grele iar dacă, din punctul lui de vedere,  ținuta pe care o comentează este varză, găsește modalitatea de a mai îndulci puțin lucrurile. Ceva de genul rochia este foarte, foarte urâtă dar femeia are un zâmbet incredibil sau bluza cade prost, drapajul este greșit dar pielea porțelanată merită toată admirația noastră. Nu se rezumă doar la observații negative ci face sugestii și dă sfaturi de genul celor de aici, sfaturi legate nu doar de moda propriu zisă ci de tot aspectul general. Îmi place de el și pentru faptul că deși se învârte în lumea asta a glamour-ului preferă prezențele naturale (în limita în care azi acest lucru mai este posibil). Nu mai știu exact despre cine vorbea dar m-am amuzat copios atunci când s-a exprimat spunând despre vedeta respectivă, încoțopenită pe covorul roșu,  că vrea să rămână în istorie ca femeia care a îmbătrânit cel mai greu și care la 149 de ani arăta de 98 🙂 Este într-adevăr ridicolă obsesia asta de a arăta de 18 ani atunci când ai 60.

        Recunosc, deci, că mica mea plăcere vinovată este să mă uit din când în când la comentariile lui Maurice Munteanu în filmulețele lui de pe YouTube. Îl știți? și dacă da, cum vi se pare omul?

 

 

 

 

 

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

6 lucruri pe care am încetat să le mai cumpăr

        Minimalismul ca stil de viață sau filosofie de viață sau oricum l-ai defini, mă fascinează și, privindu-i de departe pe cei care l-au adoptat, nu pot decât să-i admir și poate, în anumite circumstanțe, chiar să îi invidiez pentru voința, puterea și determinarea care i-au făcut să renunțe la toate obiectele și activitățile inutile din viața lor. Fără posesiuni, fără excese, deci fără bătăi de cap, viața simplă pare a aduce mai multe beneficii, înconjurat fiind doar de experiențe care aduc o stare de fericire și eliminându-le pe cele care creează emoții negative.

        Însă de la admirație până la a pune în practică aceste principii e cale lungă. Nu mi-am propus să trăiesc minimalist pentru că știu că nu sunt pregătită pentru asta iar, în al doilea rând, am câteva categorii de obiecte care îmi aduc prea multă bucurie ca să renunț la ele doar de dragul unor principii fără să simt cu adevărat că îmi doresc acest lucru. Totuși în ultimul timp simt că am făcut pași importanți în această direcție iar viața, chiar dacă nu mi s-a simplificat, mi-a adus oarece satisfacții prin faptul că am reușit să consum mai puțin. Iată așadar care sunt cele 6 categorii de obiecte pe care am încetat să le cumpăr în ultima perioadă (și să tot fie un an de atunci):

  1. Apă plată îmbuteliată. Nu am fost eu niciodată mare consumatoare de apă plată pe care să dau bani atâta timp cât la robinetul meu din bucătărie curge apă perfect potabilă și de o calitate excelentă, Turda fiind unul din puținele orașe din România care extrag apa din stratul freatic și nu din apa de suprafață a vreunui râu.
  2. Haine fast fashion sau, pe românește, haine foarte accesibile ca preț adaptate sau chiar copiate după modelele marilor designeri, care apar pe piață cu o frecvență incredibilă, de 3-4 colecții pe sezon. Haine aspectuoase însă de o calitate slabă care ies din tendințe cu aceeași viteză cu care au intrat. De ceva timp prefer să îmi iau doar haine clasice care nu se demodează practic niciodată și care pe măsură ce le porți ajungi să le iubești din ce în ce mai mult. Sunt un fan declarat al magazinelor second hand unde, cu un pic de noroc și cu foarte multă răbdare găsești adevărate comori.
  3. Pungi de plastic. Aici intră în primul rând plasele de la supermarket, o risipă inutilă, care nu fac altceva decât să umple punga cu pungi de acasă pe care orice român care se respectă o are în casă. O pungă cu pungi care nu se golește niciodată în schimb se umflă din ce în ce mai tare de la o lună la alta. O sacoșă din material textil pe care o țin mereu în poșetă a înlocuit cu succes aceste pungi de plastic care poluează îngrozitor și care m-au făcut să mă întreb cu cât am contribuit eu personal la incendiile din Australia sau la alte catastrofe ecologice din cauza gunoaielor pe care le-am aruncat înapoi în natură de-a lungul timpului.
  4. Cărți. Și probabil mulți vor ridica mirați din sprâncene dar cărți în format fizic n-am mai cumpărat de multă vreme și nici nu o voi mai face prea curând atâta vreme cât formatul electronic mă satisface pe deplin. Nu am loc suficient în apartament să mai depozitez alte cărți și din momentul în care le-am terminat de citit devin o sursă inepuizabilă de praf urmând să zacă în rafturile bibliotecii din living pentru următorii 20 de ani. Cine și de câte ori recitește un roman? Mie mi se întâmplă foarte rar. Iar dacă țin morțiș să citesc o carte tipărită pe hârtie și să simt mirosul de cerneală băgându-mi nasul între pagini așa cum făceam în copilărie, nu mă împiedică nimic să o împrumut de la bibliotecă unde găsesc cam toate noile apariții. Gratis.
  5. Paie de plastic. Nu m-am gândit niciodată că ar fi atât de poluante și din momentul în care am auzit de decizia Consiliului UE de a interzice tacâmurile, farfuriile și alte categorii de articole de unică folosință începând cu 2021, mi-am cumpărat paie de băut metalice (pentru când vin nepoatele în vizită că eu nu beau niciodată cu paiul), paie metalice care au venit cu o mică periuță pentru spălat care este absolut adorabilă 🙂
  6. Cadouri de Crăciun/ Paști/ zile de naștere care nu au nicio utilitate cum ar fi decorațiuni din ceramică reprezentând oameni de zăpadă sau iepurași în rochiță, căsuțe din ceară, magneți de frigider, căni în forme ciudate care fac imposibilă menirea lor inițială adică aceea de a bea din ele, șorțuri de bucătărie cu mesaje haioase care nu fac altceva decât să zacă pe fundul vreunui sertar și așa mai departe, ați prins ideea. Cadouri de umplutură, bani aruncați, lucruri inutile care ne umplu spațiile de depozitare.

        Lista ar putea continua, cu siguranță mai am și alte lucruri pe care am încetat să le mai cumpăr dar chiar acum nu îmi vin în minte. La unele însă, după cum spuneam și mă repet acum, nu pot renunța. De exemplu la produse cosmetice. Îmi plac, dar ce spun eu că  ”îmi plac” când de fapt le-aș mânca pe pâine 🙂 Știu că sunt minimaliști care au renunțat la a cumpăra până și  produsele de igienă (adică își fac săpun și pastă de dinți acasă) dar acolo, și aș putea băga mâna în foc pentru asta, nu voi ajunge niciodată decât dacă, doamne ferește, în cazul în care s-ar produce o calamitate naturală, voi fi nevoită să supravieșuiesc cumva. Până atunci însă, o mică bucurie de la Gucci Romania e bine venită într-o zi geroasă de iarnă așa cum e cea de azi.

Share This:

Citește mai mult

”Rezoluții” pentru 2020

        Încep prin a spune că, de fapt, acest cuvânt ”rezoluție” nu este explicat în DEX în niciun fel ca însemnând țel sau scop așa cum în ultima perioadă toată lumea îl folosește și aici mă refer la titlu, Rezoluții pentru 2020, adică ceea ce mi-am propus să fac în noul an. În limba română rezoluție înseamnă hotărâre adoptată în urma unor dezbateri (așa cum se întâmplă, să zicem, în parlament), apoi înseamnă mod de rezolvare a unei cereri (ce rezoluție a scris șeful pe cerere? se aprobă conform…), un alt sens are în medicină unde rezoluție înseamnă dispariția treptată a unui proces inflamatoriu și, nu în ultimul rând, termenul rezoluție se folosește în informatică și, în general, în tehnologie acolo unde ne referim la numărul de linii ce pot fi afișate pe un ecran (cu cât acestea sunt mai multe, cu atât calitatea imaginii este mai bună).

        Se pare că ”rezoluția” asta am luat-o din limba engleză unde într-adevăr  resolution este sinonim cu aim care se traduce prin scop/obiectiv/intenție. Tot din engleză am preluat și tradus (aiurea) expresia cu ”salvăm bani” (în loc de economisim bani că de salvat poate salvăm un animal dar în niciun caz bani)  sau ”expertiză” care se folosește pe scară largă în loc de experiență: cutare ministru are expertiză în nu știu ce domeniu. EXPERTIZĂ?? Nu, omul are experiență, expertiza însemnând o cercetare cu caracter tehnic, un raport întocmit de un expert ceea ce este cu totul și cu totul altceva.

        A nu se trage concluzia că aș fi împotriva romglezei, folosesc și eu multe cuvinte în engleză (ador nuanțele și jocurile de cuvinte care nu se regăsesc în limba mea maternă) dar încerc să mă limitez pe cât posibil. Atunci când totuși le folosesc, le iau așa cum sunt și le pun între cuvintele românești așa cum vin de la mama lor fără să le ”traduc”. Adică nu inventez niciun furculision și nici nu traduc library (bibliotecă) prin librărie sau balance account (soldul contului) prin balanța contului 🙂

        Revenind la ”rezoluțiile” pentru 2020 vreau să vă spun că anul acesta nu mi-am propus nimic. Deci nada rezoluții 🙂 În ultima vreme am simțit prea multă presiune din toate părțile și am avut de atins prea multe ținte și prea multe termene limită (era să spun deadline-uri) încât anul acesta o să mă las pur și simplu purtată de val. Ce-o fi, o fi, o să-mi văd de ale mele și mai departe Dumnezeu cu mila. Nu mai vreau să calculez bugete, să fac liste, să fixez obiective , să bifez acțiuni, să-mi propun scopuri de atins sau (OMG!) să stabilesc un număr de cărți de citit. Pe ultima n-am înțeles-o niciodată deși sunt (sau mai degrabă am fost) o avidă cititoare iar cărțile au făcut întotdeauna parte din viața mea la fel ca aerul și apa.

        Văd multe persoane care la început de an își propun să citească un anumit număr de cărți. Să zicem 52, adică o carte pe săptămână. Sau 100, că e un număr rotund. Sau poate 5 cărți pe lună sau, de ce nu, 6. Înțelegeți ideea. E un gând frumos, antrenant, care s-ar putea să îți dea un impuls spre lectură. Eu însă n-am putut să fac asta niciodată, să-mi planific o plăcere simțindu-mă oarecum împinsă de la spate iar la sfârșit de an să fac un bilanț al acestui obiectiv. Pentru că, de fapt, nu a fost un obiectiv. La 14-15 ani citeam tot ce îmi cădea în mână apoi, mult mai târziu am început să selectez cărțile în funcție de recenzii, de autori sau de  starea în care mă aflam dar niciodată nu am stat să contorizez cât am citit. Sau să mă intereseze numărul de pagini? Never-ever. A, ba nu, mint, numărul de pagini era relevant doar atunci când era vorba de cursuri care trebuiau învățate pentru vreun examen dar deja asta intră la altă categorie, nu mai e citit de plăcere.

        Totuși, dacă tot vorbim de cărți, un obiectiv parcă tot am pentru 2020: să citesc, măcar parțial, din ceea ce a scris J K Rowling, adică autoarea lui Harry Potter. Or fi cărți pentru copii dar nu pot să fiu chiar pe dinafară. N-am văzut nici filmul și, fiind la Oxford astă toamnă, m-am simțit frustrată de faptul că multe din atracțiile turistice ale orașului se legau de locurile în care se filmaseră scene din celebrul serial iar eu, deși aveam privilegiul  să mă aflu acolo, nu pricepeam nimic.

        Iar al doilea autor pe care vreau să îl încerc este Stephen Hawking. Cel puțin în acest caz știu cine este și la ce să mă raportez dar mă intrigă faptul cum o carte de știință a reușit să devină un bestseller internațional (este vorba de Scurta istorie a timpului).

        Uite că până la urmă tot mi-am propus ceva pentru 2020… dar în rest o să las lucrurile să curgă de la sine. Nu mi-am setat niciun fel de așteptări și o să las doar intuiția să mă ghideze în noul an. Pornesc cu gânduri pozitive și nu doresc să se întâmple nimic spectaculos, nu țin să repornesc ceasul sau să iau ceva de la zero și nu mai vreau să mă pierd în armata celor care și-au stabilit o lungă listă de obiective pe care până la sfârșitul lui ianuarie le vor fi abandonat complet. Voi cum stați cu planningul? sunteți riguroși și stricți?

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

Ecranele din viața noastră

        Îmi povestea Cristina, fiică-mea, că are prietene cu copii de aceeași vârstă cu fetițele ei sau chiar mai mari, deci 6-7 ani, copii care nu s-au uitat în viața lor la un ecran fie el de televizor, calculator, tabletă, telefon sau orice altceva. Adică nu au văzut niciodată desene animate, cântecele, jocuri sau emisiuni pentru copii, lucruri care ne înconjoară din toate direcțiile dar pe care cărțile de parenting modern le consideră extrem de dăunătoare pentru sănătatea mentală a micuților. Nu sunt în măsură să judec pe nimeni deși, evident, după cum apare aici, îmi exprim părerea personală legată de faptul că acest lucru mi se pare o exagerare deplasată și care nu face altceva decât să creeze copilului o bulă în care să trăiască oarecum rupt de realitatea secolului XXI.

        Nu spun că e rău dar nici nu cred că e bine. E adevărat că rădăcinile noastre se trag din natură și că instinctul ne îndeamnă să umblăm cu picioarele goale prin iarbă mai degrabă decât să ne încingem în combat boots pe asfaltul marilor orașe dar oricât am vrea, nu putem să ștergem cu buretele efectele benefice ale tehnologiei. Chiar și cele mai cool persoane care aleg să se retragă departe de civilizație  alegând un mod de viață ecologic, natural, rustic sau oricum i-or mai fi spunând, de cele mai multe ori nu renunță la internet atunci când se retrag cu toate catrafusele la coliba din mijlocul pădurii.

        Nu știu de ce ai vrea să negi realitatea înconjurătoare inducând copilului ideea că lumea este altfel decât ceea ce este. În scurt timp de acum încolo, realmente nu o să mai putem trăi fără ecrane și spun asta nu doar din punct de vedere al divertismentului ci pur și simplu pentru că lucrurile au evoluat într-o asemenea direcție încât unele activități manuale (sau care implică factorul uman) vor dispărea sau chiar deja au dispărut cu totul.

        Înainte de Anul Nou am fost în Anglia, de fapt am aterizat chiar pe data de 31 decembrie, și în primele ore după ce am ajuns pe pământul britanic, deși eram înconjurată de cele câteva mii de persoane care mișunau prin aeroport și deși am făcut o grămadă de chestii, nu am interacționat cu nimeni, ”nimeni” însemnând ființe care trăiesc prin pulsația inimii și nu prin baterii sau curent electric de la priză. Și nu am stat ca muta pe o bancă din sala de așteptare, deși totuși un pic am făcut și asta atunci când așteptam autobuzul care avea să mă ducă la Coventry, ci mi-am văzut de ale mele.

        În primul rând la intrarea în țară, având pașaport electronic, nu am mai trecut prin fața niciunui vameș ci mi-am băgat pașaportul într-un dispozitiv, mi-am îndreptat privirea spre panoul de recunoaștere facială, după care la câteva secunde de la auzul unui ușor beep, porțile s-au deschis iar eu am trecut fără nicio problemă de partea cealaltă a barierei. Ușor ca un simplu click 🙂 Următorul lucru pe care l-am făcut apoi a fost să mă îndrept către Travel Centre,  ”ghișeul” de unde se cumpără bilete de tren sau autobuz pentru că din Londra trebuia să ajung mai departe. Am dat tot peste un touch screen de unde printr-o interfață foarte prietenoasă mi-am selectat destinația și ora, am apropiat cardul contactless de un alt ecran și mi-am luat biletul listat.

        Am vrut sa-mi iau ceva de mâncare și, la fel, nu a fost nevoie să vorbesc cu nimeni, doar m-am postat în fața unuia din cele 8-9 ecrane pe care scria mare cât roata carului Order here, am atins ușor fereastra de start și am navigat cât am avut chef, fără stres și fără să mă simt grăbită de nerăbdarea vreunui vânzător,  prin meniurile care ofereau sandwichuri, salate, cartofi prăjiți, prăjituri, înghețate și sucuri. Desigur că am plătit tot cu cardul, doar prin simpla apropiere a acestuia de un al mic ecran.

        Evident că îmi aduc aminte cum era viața noastră înainte de touch screen și desigur că pot concepe stilul de a trăi așa cum era atunci dar nu mi se pare deloc că era mai bine. Mie ecranele nu mi-au adus prejudicii, ba din contră mi-au ușurat viața și oricât ar încerca unii să se cramponeze de trecut nu cred că ne mai putem întoarce acolo. Sigur că dacă alegi să trăiești ca acum 50 de ani, o poți face însă majoritatea te va privi ca pe un ciudat așa cum sunt priviți și fundamentaliștii mormoni care refuză utilizarea curentului electric. Citeam în cartea Ioanei Pârvulescu, În intimitatea secolului XIX, că atunci cînd a apărut telefonul (cel cu fir, bineînțeles) exista suspiciunea, preluată chiar și de ziarele serioase ale vremii, că acest aparat ar putea fi extrem de periculos existând riscul de a exploda atunci când îl apropii de ureche. Acum acest lucru pare hilar dar afirmația avea pe atunci mulți susținători care invocau nostalgic frumusețea zilelor dinaintea apariției telefoniei.

        Ca să nu mai spun cât de ”periculos” era curentul electric pentru sănătate. Cam la fel cum sunt acum undele emise de telefonia mobilă, de cuptoarele cu microunde și de routerele pentru wifi. Cercetătorii chiar au ajuns la concluzia că acestea ne vor ucide pe toți în jurul vârstei de 80-90 de ani iar cazurile de atingere a vârstei de 100 de ani vor fi rare. Mare atenție deci!

 

 

 

Share This:

Citește mai mult