Spunea la un moment dat Cristina, fiică-mea, că atunci când asiști sau ești implicat în discuții despre case, apartamente și amenajări interioare parcă ți se face ”poftă” să te apuci și tu de aceste lucruri. Adică te ia valul și te duce în direcția în care începi să visezi cum ar fi dacă ai schimba mobila în casă, dacă ai zugrăvi în altă culoare, dacă ai dărâma un perete sau dacă ai redecora balconul, lucruri care înainte nu-ți treceau prin cap să le schimbi. Și mă gândesc că are dreptate pentru că oarecum la fel se întîmplă când în jurul tău se discută despre gătit. Auzi tot felul de rețete și apoi te duci acasă unde încerci să le pui în practică. Sau despre grădinărit. La un pahar de vin sau la o cafea totul pare așa de simplu încât de multe ori după ce mă ridic de la masă, mă duc direct la magazin să cumpăr pliculețe cu semințe și să le semăn în grădina tatălui meu. În mod clar, anturajul te influențează.

        Deși Cristina cocheta de ceva vreme cu ideea de a se muta la un apartament mai mare, declicul și dorința urgentă de a face acest lucru s-a produs după o vizită la niște buni prieteni care tocmai își cumpăraseră o casă. A fost impulsul de care aveau nevoie și în decurs de câteva luni au reușit să facă marea schimbare. Au vândut apartamentul cu trei camere și s-au mutat la patru. Sau, mă rog, sunt în decursul mutării, la faza în care renovează și schimbă ceea ce era învechit sau poate nu le-a plăcut. Și Vlad, frate-său, e în aceeași etapă, adică a ridicat casa și acum a ajuns la faza finisajelor interioare așa că, de Paști, când ne-am întâlnit cu toții, cam ăsta a fost singurul subiect abordat. Despre uși, glafuri de fereastră, parchet, faianță, gresie, izolații, lacuri și vopsele.

        Și desigur, despre mobilă. Iar punctul central al oricărei case e livingul iar elementul esențial de aici, canapeaua. Cristina a vrut o canapea nouă și eram curioasă ce culoare o să aleagă de data asta, aș fi băgat mâna în foc că va merge pe ceva neutru mai ales că în ultima vreme e adepta stilului scandinav dar, spre surprinderea mea, și-a îndreptat atenția tot către canapele verde smarald, adică exact cum a avut înainte. Așa arăta livingul de la fostul apartament și ea zice, dar nu numai că zice ea, dar sunt și eu convinsă, că cel nou va fi cu mult mai frumos.

        Canapeaua e ca și rezolvată, urmează să găsească cele mai potrivite mese cafea și spun ”mese” și nu ”masă” pentru că va fi nevoie, cu siguranță, de două, apartamentul cel nou având un living imens. E frumos și plăcut să te ocupi de amenajarea casei, să iei totul de la zero chiar dacă mutarea dintr-un loc în altul aduce și implicații emoționale. Adică așa cred pentru că eu nu le-am simțit niciodată.

        Și vorbesc acum doar din ce îmi imaginez pentru că eu, practic, nu m-am mutat niciodată dintr-un loc în altul chiar dacă am stat ani buni prin diverse cămine și internate dar pe acelea nu le-am considerat, și de fapt nici nu au fost,”case”. M-am adaptat ușor și repede oriunde, dar de mutat, să zicem că m-am mutat o singură dată, în apartamentul în care stau și acum, când eram foarte tânără, cred că 25 de ani aveam. Iar casa părinților mei (de unde am plecat la bloc) era la doi pași de mine și practic, toată  ziua eram tot acolo 🙂 A fost deci o trecere foarte lentă și foarte soft. Mă gândesc cum va fi când voi pleca din acest apartament și dacă mă vor încerca emoțiile după o viață de stat aici. Nu știu ce să spun dar deocamdată gândul acesta nu-mi dă niciun fior, probabil nu m-am atașat de pereții casei ci doar de anumite lucruri pe care le-aș lua cu mine. Ciudat, acum îmi dau seama că practic eu nu m-am mutat niciodată. Voi de câte ori ați făcut-o?

Read More

        Departe de mine de a fi printre obsedatele de curățenie. N-am nici timp, nici chef, nici dispoziția necesară de a umbla tot timpul cu cârpa de praf în mână sau de a avea pregătit mopul pentru a șterge podeaua la cea mai mică urmă de pași. Desigur că îmi place să am ferestrele curate, perdelele să miroasă a proaspăt, covoarele să nu aibă fir de praf și gresia din bucătrie să strălucească dar dacă toate astea s-ar face singure, ar fi minunat. Din păcate, nu se întâmplă așa și pentru că detest să petrec o zi întreagă șmotruind de dimineața până seara, folosesc o metodă pe care am aflat-o la primul meu job, în urmă cu 140 de ani. E adevărat că de-a lungul timpului nu m-am ținut de ea din varii motive (și rău am făcut) dar în ultima vreme o aplic constant și s-a adeverit că funcționează perfect. Am mereu casa curată (după standardele mele, desigur) și nici nu mă spetesc cu munca. Ca să nu mai spun că beneficiul cel mai mare este că a dispărut acea presiune care își face prezența în special înaintea sărbătorilor când te ia valul și simți că dacă nu întorci casa cu fundul în sus, nu ești în rând cu lumea și nu ești suficient de bine pregătit pentru a întâmpina Craciunul sau Paștele, după caz.

        ”Metoda” constă în a aloca 30 de minute zilnic pentru a pune la punct o situație concretă care se încadrează la categoria a face curat. Într-o zi ștergi o fereastră, în alta faci ordine într-un sertar, în alta aranjezi hainele în dulap, într-o zi dai cu mopul în baie iar în următoarea zi scuturi de praf cărțile din bibliotecă, apoi poți să speli o perdea, în altă zi  să dezgheți și  să cureți frigiderul și tot așa. Fără să te spetești dar în același timp fără să lași să se adune prea multe. Nu e musai să fie 30 de minute zilnic, pot să fie și 15 într-o zi sau o oră în alta, ideea e că pic cu pic se adună iar rezultatele se văd în permanență.

        Recunosc însă că uneori nu îmi vine să mă apuc de nimic și chiar și 15 minute mi se pare mult iar în astfel de zile îmi zdrobesc creierii căutând ceva cât mai ușor de făcut. Pentru că sunt o persoană migăloasă, cel mai mult îmi place să mă ocup de mărunțișuri gen curățat și detartrat filtrul de cafea sau curățat cuptorul cu microunde sau eventual bibilit o veioză care a adunat praf la încheieturi.

        Azi însă m-am trezit cu un chef nebun de muncă, lucru rar întâlnit la mine și cum știu că acest chef pe cât de repede vine, pe atât de repede îmi și trece, am pus rapid ochii pe una din carpetele din dormitor care necesita o spălare urgentă și am aruncat-o în cadă. Vorba vine, ”am aruncat-o”, asta e doar o figură de stil, pentru că de fapt am așezat-o frumușel în picioare, sprijinită de perete și am spălat-o cu dușul și cu detergent special de covoare, apoi am lăsat-o un pic să se scurgă de apă (e un material sintetic care  nu reține deloc apa) și apoi am dus-o pe balcon să se usuce la soare. Am obținut un rezultat mai mult decât excepțional și în plus asta mi-a dat aripi să îmi continui munca pe balcon, balcon care nu a mai fost curățat de astă toamnă.

        Am spălat scaunele și masa, am măturat praful și penele care se adunaseră prin colțuri (cred că toți porumbeii au venit să năpârlească la mine în balcon), am șters de praf balustrada și ornamentele de pe perete și am scos din debara suportul de rufe pe care doar vara îl folosim. Am muncit, nu glumă. Partea bună (în afară de faptul că balconul e pregătit acum pentru a petrece serile de vară în fața unei limonade sau, de ce nu, a unui cocktail, ascultând zgomotele orașului) este că nici nu mi-am stricat mâinile iar manichiura mea arată impecabil. Trăiască unghiile cu gel! Adevărul este că deși inițial (asta însemnând acum 4-5 ani) am fost sceptică, metoda aceasta mie mi s-a potrivit de minune. Unghiile au fost întotdeauna unul din lucrurile pe care aș fi vrut să le schimb la mine, erau prea fragile, prea subțiri, creșteau încet, se rupeau ușor și nu am putut niciodată să mă laud cu ele dar de când a apărut această ”tehnologie” chiar nu mai contează. Îmi aleg forma unghiei și manichiura mea arată perfect timp de aproape trei săptămâni fără să se cojească și fără să se ciobească indiferent ce muncă de salahor aș face.

        Revenind la curățenie, azi cred că mi-am făcut norma pe toată săptămâna, am avut un elan ceva de nedescris și după ce am terminat cu balconul m-am apucat de un decluttering serios pe care îl amân deja de aproape un an. Dar încă nu știu dacă reușesc să îl finalizez în seara asta. Sper totuși că da. Urați-mi succes.

Read More

        Nu sunt sigură dar parcă așa suna una din legile lui Murphy. Sau lucrurile proaste se întâmplă în serii de câte trei? Oricum, continuarea era ceva de genul dacă tocmai s-a încheiat seria, nu te bucura prea tare pentru că imediat începe o altă serie de trei.

        Cu toate astea, deși legile au fost demonstrate, eu încă sper ca seria ghinioanelor să se oprească aici. De fapt nu știu dacă se le numesc ghinioane dar cert este că (din nou) au început să mi se strice lucrurile din casă. Data trecută, și îmi amintesc asta cu exactitate pentru că era la începutul pandemiei, deci în aprilie 2020, mi s-a stricat frigiderul, după o săptămână a cedat mașina de spălat și aproape concomitent mi s-a ars motorașul de la robotul de bucătărie. Cu mare tristețe am scos banii din buzunar și am cunpărat altele pentru că nu se mai puteau repara, își făcuseră și ele veacul și era timpul să le înlocuiesc. Dar totuși, toate în aceeași lună?

        Se știe că nimic nu este veșnic, poate doar piramidele egiptene, dar cheltuielile astea neprevăzute mă supără rău de tot. Și nu e nimic exciting în a cumpăra un frigider cum, de exemplu, ar fi în a cumpăra o pereche de pantofi. Anul acesta, în seara primei zile de Paști când ne-am întors acasă, am auzit un sunet ciudat în baie, un sâsâit destul de puternic care părea că vine de undeva din perete și care nu se oprea deloc. După o scurtă investigație, am constatat că, deși robinetul de la cadă era închis, apa curgea pe undeva prin spatele acestuia cu presiune maximă. Marele ”noroc” a fost că se scurgea în cadă și nu pe jos sau pe perete ca să mai punem și de-o inundație la noi și la vecinul de dedesubt. Am oprit apa de la intrarea în casă, am luat la verificat robinetul și am văzut că era pur și simplu crăpat în două, deci exclus de a mai putea fi reparat. Magazinele închise toate, nu doar duminică seara ci și luni pentru că era sărbătoare, iar eu cu casa plină de musafiri care nu mai aveau unde se spăla. Noroc că la wc era alt circuit de apă și s-a putut folosi în continuare – am luat deci partea pozitivă a lucrurilor. Norocul numărul doi a fost că musafirii au plecat luni dimineața și de una singură am gestionat mai ușor situația.

        Încă era frig noaptea și centrala termică era setată pe 21 de grade. Când să pornească, s-au auzit niște zgomote ciudate, ca un cloncănit de curcani și care nu s-au oprit decât când am apăsat butonul de on/off. Am zis să îi dau un reset că altă idee nu am avut, dar cu atât am rămas, că de pornit nu a mai vrut să pornească și pe afișaj mi-a apărut scris cu roșu un cod de eroare: F5. Foarte supărată am fost, dar cum (aproape) orice supărare se rezolvă la frigider, mi-am luat o înghețată pentru consolare. Numai că frigiderul meu (relativ nou) e mai eficient decât calota glaciară și înghețata pe care o scoți din sertar nu poți să o spargi nici cu toporul așa că întotdeauna înainte să o mănânc o țin câteva secunde la microunde.

         Așa am făcut și acum dar, surpriză, surpriză!… cuptorul a început să scoată fum, să sune foarte ciudat și toată bucătăria s-a umplut de un miros urât de plastic ars, moment în care mi-am adus aminte de legea lui Murphy cu seriile de câte trei. Eram de-acolo.

        A doua zi, deci marți, am fost cu Vlad și am cumpărat o nouă baterie pentru cadă și tot el mi-a montat-o pentru că se pricepe la toate. Nu a durat mai mult de 20 minute, timp în care eu am stat și l-am admirat și m-am mândrit în sinea mea ce copil îndemânatic am, ba chiar l-am întrebat dacă s-ar pricepe să-mi instaleze și o chiuveta de baie nouă că acum, cu ocazia asta, parcă mi-a venit cheful de renovări. A zis că nu e nicio problemă, ba chiar ar putea să-mi pună și o chiuveta pentru bucatarie drăguță ca să fie în ton cu bateria pe care am schimbat-o la Crăciun (seria de 3 de atunci a cuprins robinetul de la bucătărie, yala de la ușa de intrare în casă și placa mea de întins părul).

        Între timp s-a rezolvat și cu centrala termică, nu de la sine, ci de către o persoană calificată care a reușit să ”șteargă” eroarea și să o pornească din nou, iar cuptorul cu microunde a fost resuscitat. Uneori merge, alteori nu, deci se pare că este în stadiu terminal. Oricum, am început deja să studiez piața și să găsesc o ofertă convenabilă pentru că 25 de ani pentru un cuptor (cam atât cred că are), este o vârstă frumoasă. Cum se spune, și-a făcut veacul.

Read More

        Inițial voiam să spun că a fost un Paște atipic dar apoi mi-am adus aminte de Paștele din 2020, adică cel de la începutul pandemiei, și mi-am dat seama că nu suportă comparație. Nu-mi vine să cred ce vremuri am trăit și cum stăteam izolați în case, cum ieșeam pe stradă doar pe bază de declarație și cum stătea poliția la pândă să te amendeze dacă te prindea la plimbare după ora 22. Și erau sub 1000 de cazuri de covid într-o zi. Întâmplător zilele astea am auzit la radio că acum sunt zilnic undeva la 8-9000 de noi îmbolnăviri dar se pare că nimănui nu-i mai pasă. Sau, cel puțin, pe mine știrea astea mă lasă complet indiferentă. Bine că a trecut nebunia.

        Totuși, dacă scoatem din ecuație Paștele pandemic, anul acesta a fost altfel decât de obicei și asta în primul rând pentru că nu am avut, ca în toți ceilalți ani, o mare masă festivă împreună cu toată familia. Din exterior a părut poate un pic dezorganizat dar în realitate a fost o sărbătoare reușită cu multă liniște, pace și veselie. Nici pregătirile nu au fost pe măsura celor care erau ”pe vremuri”, am avut nepoatele la mine și numai chef de curățenie nu am avut așa că am amânat totul pentru o dată ulterioară. Uitasem cum e să ai doi copii mici în casă care taie hârtiuțe peste tot, care pictează în cele mai neașteptate locuri, care scot tot din dulapuri, care dezmembrează jucării, care varsă sucul pe masă și calcă pe biscuiții căzuți pe jos fără cea mai mică urmă de remușcare. Așa că decizia mea de a amâna șmotrul până după plecarea lor, s-a dovedit a fi una înțeleaptă.

        Am păstrat însă tradiția ca în dimineața de Paști să ne îmbrăcăm frumos și să mergem cu toții  la biserică unde, destul de surprinzător, a fost mult mai puțină lume decât în alți ani și decât mă așteptam. Cine știe, poate enoriașii lipseau fiind plecați la vecinii bulgari care avut oferte turistice de neratat după cum citeam în mailurile cu care am fost bombardată în ultima lună. Apoi ne-am dus în curtea tatălui meu pentru o ”vânătoare de ouă” pe care fetele au așteptat-o cu destul de mare interes sperând să găsească ouă de ciocolată. Nu au avut însă noroc și au găsit doar ouă de găină dar distracția a fost la fel de mare.

        Ne gândeam că o să stăm o oră, maxim două și apoi o să mergem acasă pentru masa de prânz dar pe când să plecăm a apărut sora mea cu familia și apoi imediat Vlad, băiatul meu așa că ne-am mai întins puțin la povești în curte mai ales că vremea era perfectă. Un soare strălucitor, nici prea cald și nici prea frig. Cum cu toții luasem micul dejun foarte târziu nu ne era deloc foame așa că nu ne-am grăbit să întindem mese pe care să desfășurăm fripturi, droburi sau sarmale. Am avut doar ouă roșii, un cozonac excelent și băuturi pe alese dar fără să scoatem tot barul la înaintare. Ne-am limitat la shot-uri de Jagermeister, o vișinată de casă și sucuri pentru copii și a fost cu mult mai bine așa. Uneori, când trebuie să alegi între prea multe lucruri, poate deveni obositor iar faptul că nu am mai mâncat decât spre seară a fost de-a dreptul o ușurare. În loc să ne concentrăm pe mâncare, am avut alte discuții, am râs, am povestit și am depănat amintiri. Bineînțeles, am făcut și tradiționala fotografie de grup pe treptele casei, începând de la mic la mare. Mă uit la poză și mă încearcă o nostalgie amăruie. Ca număr suntem aceiași dar nu știu când cei mici au devenit cei mari și i-au înlocuit pe cei care acum nu mai sunt acum printre noi. Trecem prin viață fără să percepem cum timpul zboară. Să ne bucurăm deci de toate culorile ei.

Read More

        Se spune că nicăieri nu e ca acasă și pot să confirm acest lucru. Oricât de mult îmi place să călătoresc, tot mă bucur de fiecare dată când mă întorc și am avut același sentiment plăcut și de data asta după trei săptămâni petrecute în Anglia. Tehnic vorbind încă nu am ajuns chiar acasă-acasă, adică la Turda, ci am făcut un popas de câteva zile la București. Dar cum iubesc acest oraș și cum în jurul meu aud (aproape) numai românește, cum sunt împreună cu familia și cum toate îmi sunt familiare, tot acasă mă consider.

        M-aș muta la București pentru toate spectacolele, concertele și evenimentele care se petrec aici săptămână de săptămână și cred că nimeni nu contestă faptul că din punct de vedere cultural aici se întâmplă toate. M-aș muta la București pentru că ai unde să ieși în oraș indiferent de zi și oră chiar dacă nu ai un sfanț în buzunar. Există o mulțime de lucruri și locuri interesante de văzut sau de vizitat și care sunt gratuite sau cu intrare liberă. Parcuri, expoziții, conferințe, lansări de carte… Trebuie doar să fii informat despre ce se întâmplă și să fii deschis la minte. Îmi plac parcurile și arhitectura, magnoliile care acum la sfârșit de martie au înflorit în toată splendoarea lor, îmi plac străduțele cu case vechi care au scăpat ca prin urechile acului  de mutilările impuse de Ceaușecu, îmi place Centrul Vechi unde dacă închizi pentru o clipă ochii poți să reconstruiești istoria unei lumi șterse de buldozerele comuniste.

        Din păcate nu e totul chiar roz și trebuie să recunosc, de fapt se vede cu ochiul liber, că multe clădiri superbe sunt lăsate în paragină, unele din nepăsare, altele dintr-o ticăloșie premeditată, totul având la bază interese imobiliare. Pentru ceea ce a fost șters de pe fața pământului putem să dăm vina pe ”planul de sistematizare” a Bucureștiului dar pentru clădirile istorice lăsate ani de zile în paragină, pentru ruinele care stau să  cadă și pentru peisajul dezolant care te întâmpină la unele colțuri de stradă pe cine să acuzi? E o vină colectivă pe care ar trebui să ne-o asumăm cu toții, desigur în primul rând autoritățile care nu au făcut nimic dar și noi cei închidem nepăsători ochii pentru că la noi principiul de ”merge și așa”, funcționează în continuare.

        E trist să mergi pe stradă, în plin centrul unei mari capitale europene și să vezi astfel de atenționări pe care, eu cel puțin, nici nu știu cum să le gestionez. Cum adică să fiu atentă? să ocolesc trotuarul și să o iau pe carosabil? Să port cască de protecție? Să spun o rugăciune înainte să pășesc în zona periculoasă? Sau ce altceva aș putea face? Poate doar o asigurare accidente persoane, lucru care îți dă un anumit confort psihologic. Când scriu aceste rânduri îmi aduc aminte că atunci când mi-am făcut eu prima asigurare de acest tip, agentul care m-a convins de utiltatea acesteia mi-a dat exemplul unui posibil accident în scenariul în care te plimbi liniștit pe stradă și îți cade de la etaj ceva în cap. În acest caz, tencuiala. Mă întreb însă dacă în cazul producerii unui astfel de eveniment, proprietarul clădirii care a afișat plăcuța cu avertismentul ”atenție, cade tencuiala” este absolvit de vină. După părerea mea, nu, și cred că poți obține același răspuns de la un broker asigurări constanta sau din oricare alt oraș al țării. Dar dacă tot veni vorba de asigurări, cred că subiectul care e în prim plan acum este legat de polițele RCA iar pentru a obține cele mai bune condiții, tot cu un broker de asigurări trebuie luată legătura și, de preferință, unul online.

        În cazul în care trăiți într-un oraș în care sunt clădiri lăsate în paragină, vă e teamă să nu vă cadă tencuiala în cap? Și dacă da, v-ați făcut asigurare de accidente? Iar dacă nu locuiți într-un astfel de oraș, sunt curioasă care e acela 🙂

Read More