reciclare

Cine nu iubește ursuleții?

        Dacă mai aud vreodată pe unul spunând cu o mutră scârbită că vrea o țară afară în timp ce strivește cu vârful pantofului mucul de țigară aruncat cu nonșalanță pe trotuar o să fac o criză de nervi. N-am văzut în viața mea un polițist dând amendă cuiva care aruncă gunoaie pe jos și foarte rar am văzut pe cineva luând atitudine împotriva mârlanilor care confundă aleile din parcuri cu tomberoanele. În schimb specimenele astea n-au nicio jenă în a striga cu voci înfocate de patos revoluționar împotriva nenorociților care le-au furat țara.

        Schimbarea trebuie să vină de la fiecare individ în parte. Dacă vrem ceva, trebuie să mișcăm măcar un deget și nu să așteptăm să ne cadă din cer. Din cer nu cade decât ploaia, nicidecum bunăstarea. Civilizația s-a făcut cu amenzi usturătoare și știu sigur că românii care lucrează în străinătate cunosc perfect regulile locului în care stau unșpe luni pe an. Dacă nu le respectă, îi ia mama dracului. Cu siguranță există și acolo excepții dar procentul celor care nu se conformează este infim.

        Dacă vă întrebați ce ați putea face voi înșivă pentru țara asta cu care ne mândrim o dată pe an, la 1 Decembrie, iar în restul zilelor o hulim, vă dau o idee. Începeți să reciclați. Exact așa cum se face ”afară”. Cum ați văzut prin țările pe unde ați umblat iar dacă nu ați umblat, sigur ați auzit de la prietenii care vin vara în vacanță. Gunoiul se triază peste tot. Plasticul merge într-o parte, sticla în alta, hârtia și aluminiul separat. Gunoiul menajer e astfel mult redus, mașinile de la salubritate care colectează o dată pe săptămână resturile din tomberoanele scoase în fața casei știu exact cine, ce și cum a triat resturile. Nu poți să încalci regulile pe care le respectă un oraș întreg pentru că riști să fii amendat. Iar amenzile sunt departe de a fi  ”simbolice”, pentru un caca de câine pe trotuar poți să plătești chiar și o mie de lire. Sterline.

        Poluarea ne va ucide într-o bună zi. Poate nu direct pe noi ci pe copiii sau pe nepoții noștri ceea ce ar fi cu adevărat foarte trist. O să ne ucidă precum pe ursul polar filmat anul trecut în insula Somerset (undeva în nordul Canadei). Poate ați văzut imaginile viralizate pe internet care îți rupeau inima cu un urs polar pe moarte, un schelet ambulant abia ținându-se pe picioare, căutând în zadar mâncarea dispărută din cauza schimbărilor climatice. Schimbări climatice produse din cauza poluării excesive. Calota glaciară se micșorează de la o zi la alta și pe măsură ce temperaturile cresc, gheața se topește mai devreme  iar asta extinde perioada în care bieții urși trebuie să supraviețuiască din propriile rezerve de grăsime.urs polar

        Încălzirea globală nu înseamnă deloc că vom avea ierni blânde cu facturi minime la gaze, nu este nici o conspirație a țărilor dezvoltate ca să își vândă tehnologia și nu este nici o manipulare a Chinei așa cum a luat-o în derâdere Donald Trump. Este un dezastru care bate la ușa noastră în timp ce noi stăm liniștiți producând în continuare tone de gunoaie pe care le aruncăm în natură.

        E atât de simplu să reciclăm și cu un efort minim putem sorta gunoaiele punându-le în cutii separate. Mai mult decât atât, în multe orașe din țară, aici incluzând și Turda orașul meu, pe aceste gunoaie capeți bani deci pe lângă mulțumirea morală te mai alegi și cu un mic câștig financiar. Luat individual, pentru fiecare dintre noi poate însemna o picătură într-un ocean dar pe lângă cei 50 de bani pe care i-ai putea căpăta pentru uleiul în care ai prăjit cartofii (da, exact, se poate preda la centrele de reciclare și uleiul alimentar folosit), gândește-te că un urs polar ar mai avea în plus o îmbucătură de pește. Iar punând cap la cap gunoaiele reciclate dintr-un bloc întreg, s-ar face de o masă adevărată. Ce ziceți? Dați și voi ceva pentru urșii polari? reciclare

Share This:

Citește mai mult

veterinar

Meserii pe care nu le-aș alege niciodată

        Se spune că dacă în viață alegi să faci ceea ce îți place nici n-o să simți că muncești. Cred însă că se întâmplă foarte, foarte rar acest lucru și că pasiunea suprapusă perfect peste meseria practicată reprezintă un noroc pe care îl are doar un mic procent din marea masă a celor care sunt nevoiți să aibă un job din care să își poată plăti facturile. Departe de ideea că oamenii merg cu lehamite la serviciu, știu cu siguranță că marea majoritate nu sunt chiar entuziasmați lunea dimineața când se întrevede o nouă săptămână de muncă la orizont. Cu toate astea ne facem cu toții treaba zi de zi, uneori ne place mai mult, alteori mai puțin dar nu avem încotro. Mergem înainte pentru că avem nevoie de bani. Orice muncă merită respect și susțin cu tărie că nu există muncă înjositoare chiar dacă uneori cădem de foarte sus. Când ești nevoit, faci orice ca să supraviețuiești și nu-ți mai permiți să strâmbi din nas dar nu despre această ipostază vreau să vorbesc azi ci despre meserii mai mult decât respectabile dar care mie mi se par îngrozitor de greu de făcut.

  1. Organizator de evenimente. În primul rând știu că este imposibil să mulțumești pe toată lumea și indiferent cât te-ai strădui tot se vor găsi cârcotași care să comenteze pe marginea alegerii florilor, a luminilor sau a meniului și întotdeauna vor fi nemulțumiți de program sau de întârzieri. În al doilea rând este vorba de nivelul de stres pe care îl induce un astfel de job. Nu doar termenul limită ci și multitudinea de factori imprevizibili care nu pot fi controlați pot duce la nereușita (ca să nu folosesc cuvântul eșec) întregului eveniment. Am văzut, și nu doar o dată, persoane cu un astfel de job care au clacat în fața isteriilor clienților. Este dificil să lucrezi în permanență sub presiune, să încerci să fii calm atunci când vulcanul explodează sub tine, să fii mediator, negociator și să împaci o sută de capre cu o mie de verze.
  2. Agent de vânzari. Dacă îmi este ceva urât în viață, asta este. Să vând. Unii se nasc cu abilități de vânzător, le vine firesc să își prezinte marfa, să o laude, să îți propună schimburi avantajoase, știu să îți prezinte beneficiile, să scoată în evidență avantajele (inexistente de multe ori) și nu le tace gura până nu ajung la rezultatul scontat. Eu nu am un astfel de talent nativ și, deși am învățat tehnici de vânzare care m-au scos la un bun liman, tot nu îmi place să vând. Dar ce spun eu că nu îmi placeUrăsc să vând iar faptul că (mai ales) în ultimii ani lucrați în bancă am fost nevoită să bag pe gât clienților tot felul de produse și servicii de care aceștia nu aveau neapărat nevoie m-a făcut să detest și mai tare meseria de vânzător de orice fel.
  3. Medic veterinar. Poate părea ciudat pentru că iubesc enorm animalele atât pe cele cu blană cât și pe cele cu pene (e drept că după cele cu solzi nu mă dau în vânt) dar dacă ar trebui să lucrez într-o clinică veterinară cred că aș fi bolnavă tot timpul și cu siguranță aș cădea în depresie. Fac orice să ajut un animal în suferință și mi-aș da ultima bucățică de pâine unui câine flămând dar suferința blănoșilor mă impresionează atât de puternic încât realmente îmi pierd somnul. Nu trebuie neapărat să văd un animal rănit sau abuzat, îmi este de ajuns să văd un cal slab care este nevoit să tragă la o căruță încărcată că mi s-a dus liniștea pentru o zi întreagă. Mă afectează mult prea tare ochii triști ai necuvântătoarelor și nu mă pot imagina petrecându-mi viața între dureri și suferințe neînțelese.
  4. Kinetoterapeut. Cred că așa se numește cel care face masaj. Bine, știu că acestă meserie înseamnă mult mai mult decât atât. Kinetoterapeutul este un  fel de expert  care, în urma unei evaluări funcționale a pacientului îi alcătuiește un program individualizat de recuperare fizică. Până aici, din punctul meu de vedere, totul mi se pare ok, specialistul având rolul de a supraveghea efectuarea exercițiilor sau a diverselor proceduri cum ar fi electrostimularea musculara. O meserie care presupune cunoștințe medicale și câțiva ani de studiu. ”Problema” mea apare atunci când vine vorba de masaj. Nu aș putea să fac masaj unei persoane necunoscute, să mă apropii de pielea ei, să îi frământ mușchii spatelui în palme, să îi simt sângele pulsând lângă venele mele și, în principiu, să stau atât de aproape de cineva complet necunoscut, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Nu mă pot imagina făcând una ca asta (și nici să tund sau să pieptăn pe cineva nu-mi place). Și, probabil, sunt una dintre puținele persoane care nu suportă nici să i se facă masaj :)
  5. Cântăreț la nunți, botezuri, revelioane și orice fel de alte evenimente. Sigur că aici este vorba de ceva pur ipotetic pentru că talentul meu muzical tinde spre zero daaaaar… și dacă aș avea vocea lui Whitney Houston tot îngrozitor mi s-ar părea să pierd nopțile în zgomotul infernal de la toate aceste petreceri. Mi se pare un chin greu de suportat înfruntarea gălăgiei care face să îți vibreze toate măruntaiele timp de 10 ore și asta weekend de weekend. Când aud cum bubuie bașii din boxele uriașe amplasate strategic în spatele mesenilor, când simt  cum mi se izbesc în coșul pieptului sutele de decibeli ca valurile furtunoase de stânci, mi se ascut toate instinctele primare care îmi spun să fug cât mai repede din locul pe care îl percep ca pe un pericol pentru integritatea mea. Cred că este frumos să faci din cântat o meserie, sunt sigură că este mai plăcut să ții în mână un microfon decât să răsfoiești dosare dar mi se pare cumplit de greu să-ți petreci viața într-un nivel de zgomot mult peste limita suportabilului.

        Cred că acestea sunt top 5 meserii pe care nu le-aș alege niciodată deși, repet, am tot respectul pentru cei care le practică dar, pur și simplu, mie nu mi se potrivesc și poate tocmai din acest motiv mi se par foarte grele. Sunt sigură că fiecare dintre voi aveți sau ați avut gânduri similare așa că vă aștept în comentarii. Sunt chiar curioasă :) veterinar

Share This:

Citește mai mult

R & S

Mi-a mai crescut o crenguță

        Începutul de an a venit ca un tăvălug în care s-au înghesuit de-a valma oameni, gânduri, speranțe, așteptări, drumuri, întâlniri și multe, multe emoții. Ruxandra s-a lăsat așteptată ca o prințesă la prima ei apariție în public dar până la urmă n-a avut de ales și a făcut primul pas în viața pământeană într-o noapte înstelată de ianuarie. Ca să-i fie intrarea lină, soarta a făcut ca anul acesta gerul Bobotezei să fie înlocuit de adieri de primăvară cu ghiocei înfloriți în toate grădinile Bucureștiului, un dar surprinzător și foarte bine primit de mama ei care o aștepta cu inima și brațele deschise.

        Și eu la fel o așteptam dar pentru că între noi s-a înghesuit o generație în plus, bucuria mea se sprijinea pe emoții grele și gânduri care nu-mi dădeau pace. Tot ce-mi doream era să le văd trecute pe amândouă de marea încercare, desprinse și din nou reunite în lunga îmbrățișare ce va dura de acum încolo pentru totdeauna. Până la urmă s-au petrecut toate cu bine iar după ce am primit marea confirmare m-am urcat pe un norișor de puf roz și am plecat spre București la întâlnirea cu cel mai crud muguraș. Pentru că evenimentele s-au decalat puțin, prima îmbrățișare nu a avut loc acasă ci la spital. Un spital privat care semăna mai mult a hotel decât a unitate medicală, un spital așa cum vezi în filmele americane, cu atmosferă luminoasă, cu pereți zugrăviți ca acasă și nu placați cu faianță, cu uși în culori pastelate care se închid impecabil și, mai presus de toate, cu asistente care îți zîmbeau atunci când îți întâlneau privirea. Nici vorbă de portari morocănoși sau de doctori încruntați înfășurați în halate ponosite din molton în culori incerte umblând îngândurați fără să bage pe nimeni în seamă.

        Am conștientizat că eram de fapt într-un spital prin faptul că lângă pat erau tot soiul de aparate care nu semănau deloc a playstation ci te duceau clar la gândul că ar putea fi folosite la o eventuală perfuzie. Sau poate o monitorizare a bătăilor inimii sau orice altceva se mai poate urmări pe un mic monitor în caz de nevoie. Slavă Domnului că nu știu la ce folosesc și cum arată pentru că nu am avut niciodată nevoie de ele.

        Am plecat de la spital cu un puternic sentiment de recunoștință în fața sorții pentru faptul că cei din familia mea și-au permis din punct de vedere financiar acest lux: sistemul privat de sănătate. Mă întreb cum ar fi decurs pe perioada sarcinii Cristinei lucrurile ”la stat” unde programarea pentru, să zicem, o simplă și banală ecografie transvaginala poate dura mai mult de o lună adică exact până când nu mai este nevoie sau când deja poate fi prea târziu. Mă bântuia gândul la discrepanța uriașă dintre stat și privat când, parcă pentru a mi se reconfirma dezamăgirea legată de sistem, am auzit la radioul din mașină o știre (dacă poate fi astfel numită) despre Spitalul Ilfov unde pe secția de nou-născuți nu erau (și cel mai probabil nici acum nu sunt) respectate normele minime de igienă.

        La spitalul respectiv dezinfecţia de nivel înalt a instrumentarului, adică așa numita sterilizare, se face în găleţi. Găleți la propriu. Găleți de plastic puse pe jos, pe gresia ciobită, curățată cu mopul năclăit într-o soluție de proveninență incertă. ”Nu există protocol de lucru şi personalul nu cunoaşte concentraţiile soluţiilor utilizate pentru dezinfecţie şi timpii de acţiune”, scria în raportul Corpului de Control al Ministrului Sănătăţii. Sună grav dar nimic mai mult. Mai departe, adică după acest control, ce se întâmplă? Ca de fiecare dată, nimic. Sau poate vine o mustrare, un avertisment sau, cea mai severă sancțiune,  tăiat 10% din salar la femeia de serviciu pentru că n-a pus gălețile pe masă. Ridicolul continuă, nimeni nu are nicio vină iar indolența și nepăsarea crasă a managerilor este pusă tot pe seama lipsei de bani.

        Atunci când ești direct implicat emoțional, astfel de știri te afectează mai mult ca de obicei și le percepi mai acut ca oricând. Îmi imaginam cum ar fi fost ca pe pielea subțire și aproape transparentă a micuței Ruxandra să fie puse instrumente nesterilizate, clătite într-o soluție mizerabilă, pline de bacterii și microbi luați de pe multe alte trupuri și mă scuturau frigurile. Din păcate știm cu toții care e nivelul de igienă în spitalele de stat iar știrile de acest gen nu mai sunt de mult ”știri” ci au devenit evenimente la ordinea zilei. Cu toate astea atunci când vine vorba de bebeluși parcă e mai grav decât atunci când ne gândim, să zicem, la secția de cardiologie. Sau nu? Este același lucru? De fapt nu știu dacă are rost să facem astfel de clasamente atunci când e vorba despre dreptul la sănătate. E trist și revoltător ce se întâmplă și, cu atât mai mult mulțumesc lui Dumnezeu că ființele cele mai dragi din viața mea au avut șansa să intre în viață cu dreptul. R & S

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

ajutor

Voi ce v-ați propus pentru 2018?

        Viața mea, la fel ca și a majorității dintre voi, arată bine de tot pe Facebook. Iar în zilele care tocmai au trecut a fost mai mult decât perfectă. În feed-ul meu au apărut poze în care fericirea deborda din toate părțile. Valuri de șampanie, îmbrățișări tandre în fața brazilor de designer din restaurante de lux sau pe fundalul unor peisaje cu zăpadă de vis, petreceri în jacuzzi alături de prieteni cărora li se pierdea numărul, sclipici, paiete, pălării caraghioase, întruniri de familie cu bebeluși cu gura până la urechi și bunici iubitori plini de înțelepciune, pisici alintate și căței purtând coarne de reni din fetru. Oriunde mă uitam vedeam o  lume fără griji, fără tristeți și fără gânduri negre,  o lume fără răutăți în care toți își urau unii altora binele absolut și fericirea eternă coborând, firește, pe aripi de lumină și pace sfântă. Un ocean de bună înțelegere, dragoste și armonie deplină.

        Acum că ne-am întors la normal și au reînceput atacurile la persoană, observăm cu stupoare cum capra vecinului a dobândit proporții îngrijorătoare în timp ce noi eram ocupați cu lamulțeanul. În consecință centrul de interes al multora s-a mutat  de pe brutăria de fapte bune care mai pot aștepta până în săptămâna mare, înapoi pe sfânta invidie pentru că, nu-i așa, doar în perioada sărbătorilor trebuie să fii mai bun. În restul anului nu contează ce și cum faci. Dacă ai trimis felicitări, mesaje sau gif-uri cu vorbe de duh în care ai menționat cuvinte precum lumină în suflet, pace (merge și cu varianta liniște) sufletească, aripi de înger, magie sau împliniri, ești pe jumătate iertat. Și să nu uit de căldură. Neapărat căldură că mergi la sigur.

        Lăsând gluma și sarcasmul la o parte cred că nu ar fi rău ca pe lista rezoluțiilor pentru 2018 să ne trecem cu toții intenția de a nu lăsa să treacă nicio zi fără să facem o faptă bună. Iar când spun o faptă bună nu mă gândesc neapărat la gesturi grandioase, la donații importante de bani sau la proiecte care să intre în atenția televiziunilor. Pentru început o faptă bună ar putea fi și simpla abținere de a apăsa pe claxon atunci când s-a făcut verde la semafor iar mașina din față nu a țâșnit în aceeași secundă. O faptă bună ar putea fi să cedezi locul în autobuz unei persoane care are mai multă nevoie sau să lași să treacă în fața ta la coada din supermarket pe cel care are doar două produse de plătit. Un gest frumos ar putea fi să saluți și să zâmbești în același timp fără să aștepți neapărat să ți se facă plecăciuni anticipate.  Sau să-i faci colegului de birou o cafea fără niciun motiv special. Sau pur și simplu să nu mai ridici tonul atunci când îți vine să o faci. Oare cum ne-ar sta să ne comportăm decent și să ne îndepărtăm de mahala? Cum ar fi să renunțăm la bârfă, la intrigi și la alte preocupări mizerabile? Sunt sigură că o faptă bună ar putea fi și inhibarea impulsului de a vorbi de rău pe cineva chiar dacă acest lucru nu îți va aduce laudele celor din jur. Și nici nu poți afișa pe Facebook că te-ai abținut de la a-ți săpa colegul :)

        Cam asta e ideea cu faptele bune. Iar după asta ar urma și celelalte rezoluții pe care ni le propunem în fiecare an dar cu care nu ajungem niciodată la capăt gen lăsat de fumat, mâncat sănătos, mers la sală, slăbit 5-10-15 kilograme și alte bla-bla-uri de adormit copiii. ajutor

Share This:

Citește mai mult