E întrebarea pe care mi-am pus-o nu o dată, ci poate de o mie de ori. Până la urmă faptul că 20 de ani din viață mi i-am petrecut lucrând într-o bancă înseamnă, după un calcul simplu,  că mai mult de jumătate din cariera mea s-a desfășurat în acest mediu (și când spun ”jumătate”, o fac gândind în cel mai optimist mod posibil nevrând să dau crezare zvonurilor care se aud din ce în ce mai des legate de propunerile ca vârsta de pensionare să se ducă undeva înspre 70 de ani. Asta ar fi într-adevăr ceva horror). Nu spun că se întâmplă în fiecare zi, dar de multe ori când trec prin fața clădirii unde am lucrat o grămadă de ani, îmi vine în minte întrebarea: mi-ar plăcea să mai lucrez într-o bancă? Iar răspunsul e și da, și nu.

        Dacă ar fi să fie, cu siguranță nu mi-ar plăcea în back-office. Muncă de conțopist fac și acum, e drept că în alt context, și mi se pare cel mai plictisitor lucru din lume. Toate satisfacțiile profesionale pe care le-am avut lucrând la bancă au venit din interacțiunea cu clienții. La începutul începuturilor m-am ocupat doar de partea de depozite și încă îmi aduc aminte că ”am prins” perioada în care inflația urcase până la cer iar dobânzile se învârteau în jurul a 60-70% cu un maxim de 85% pe termen foarte scurt, adică o lună. La liniile de credit se ajunsese în pumctul critic în care dobânda explodase la 110% și atunci a fost momentul în care multe firme au dat faliment. Asta se întâmpla prin 94, poate 95… și încă persoanele fizice nu erau creditate de bănci așa cum le știm în accepțiunea termenilor de azi, ci doar de CEC. De aceea nu aș putea să spun ce dobânzi erau la împrumuturile acordate populației dar ce știu cu siguranță este că încă nu apăruseră creditele de consum. Lumea se împrumuta doar pentru a-și cumpăra locuință.

        Partea de creditare, care s-a dezvoltat enorm după ce piața s-a umplut de bunuri de larg consum, a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult. Consilierea clienților și discuțiile pe care le duceam cu aceștia îmi făceau plăcere și știam că întotdeauna puteam să găsesc cea mai bună soluție pentru ei. Indiferent că erau credite ipotecare, credite de consum, overdrafturi sau carduri de credit sunt convinsă că nimeni nu a plecat din fața mea fără să fie pe deplin lămurit. Ba, în plus, îi instruiam și cum pot să își calculeze singuri acasă, printr-o simplă funcție în Excel rata pe care ar avea-o la o anumită sumă împrumutată pe o anumită perioadă. Simulări, carevasăzică. Sau dae calculator. Dacă sunteți unul dintre puținii fericiți care nu au încercat niciodată să își ia un credit, probabil nu știți ce însemnă ”dae” dar e abrevierea de la dobânda anuală efectivă. Pentru că pe lângă procentul de dobândă, cu pași mici dar siguri, băncile au început să adauge tot felul de comisioane mărind exponențial costul creditării. Comision de analiză, comision de risc, de gestiune, de mentenanță, de întârziere la plată, de rambursare anticipată, de te miri ce… că nici nu le mai țin minte.

       A venit apoi criza din 2008 când toată economia mondială s-a prăbușit și implicit creditarea. La bancă nu a fost rău nici atunci, aveam enorm de lucru chiar și în acea perioadă neagră, majoritatea clienților solicitând reeșalonarea creditelor sau amânări la plată și mă bucuram atunci când duceam cu bine la capăt o astfel de acțiune, deloc ușoară și implicând o birocrație imensă. Dar am reușit să îi ajut pe toți cei din portofoliul meu și niciunul dintre ei nu și-a pierdut casa ipotecată. Pe scurt, îmi plăcea ceea ce făceam și o făceam cu drag.

        Ce NU mi-a plăcut la bancă a fost perioada ultimilor ani în care, sub pretextul, diversificării serviciilor, am început să oferim clienților diverse produse cu care nu avusesem de-a face până atunci sau poate doar tangențial: asigurări de viață, de sănătate, pensii private, fonduri de investiții și tot felul de produse financiare sofisticate cu riscuri crescute care nu întotdeauna se potriveau cu profilul clienților, mai ales a celor care intrau în agențiile de cartier, agenții care împânziseră toate orașele. Sub presiunea targetului trebuia să faci orice ca să vinzi. Să convingi clientul să își pună banii în asigurări de viață investiționale de tip unit-linked, o asigurare complexă cu componentă de protecție în caz de deces dar cu componentă de investiție în loc de economisire. 99% dintre clienții din fața mea nu înțelegeau despre ce vorbesc, ca să nu mai spun că trebuia să îi abordăm și telefonic și să insistăm asupra beneficiilor. Nu contest randamentul acestor produse însă omul simplu, care are nevoie de banii lui de pe o zi pe alta, nu face parte din segmentul căruia i se adresează acest serviciu. Și acesta e doar un exemplu.

        Nu mi-e dor absolut deloc de ședințele de vânzări, de lucrul sub presiune, de telefoanele și insistența, dusă uneori până la lipsa de politețe, cu care abordam clienții, nu mi-e dor de rapoartele de activitate în care trăgeam liniuță în dreptul acțiunilor ”finalizate cu succes” și nu mi-e dor de țintele acelea complet nerealizabile care te făceau de multe ori să pari incompetent. Deci încă nu știu dacă mi-ar plăcea să lucrez din nou la bancă. Înclin să cred că nu 🙂