Se zice că nu e bine să ții lucrurile în interior și emoțiile în frâu și că e benefic să te descarci din când în când. Probabil psihologii au dreptate dar eu de când mă știu am preferat să țin totul pentru mine și să-mi port gândurile fără să împovărez pe nimeni. Foarte, foarte rar m-am destăinuit vreunei prietene și poate nici atunci în totalitate ci doar prin frânturi pe care le-am simțit mai ușurele. Asta e firea cu care m-am născut și nu cred că voi mai apuca să mă schimb vreodată.
Pe de altă parte, se pare că întotdeauna am fost considerată persoana potrivită căreia să i te confesezi. Fără să vreau, fără să cer amănunte, fără să insist și fără să întreb m-am trezit mereu știind secretele altora și nu doar ale prietenilor apropiați. Uneori am încercat să opresc din fașă tăvălugul destăinuirilor în special atunci când simțeam că urmează să aflu ceva important de care mă temeam ca ulterior persoanei să-i pară rău dar nu am reușit niciodată. Când omul vrea să se descarce, nimic nu-l mai poate opri. Adevărul e că n-am trădat niciodată și buzele mi-au fost pecetluite indiferent dacă secretul a fost mare sau mic, dacă a fost de lungă sau scurtă durată pentru că da, există secrete care nu pot ține prea mult, cum ar fi venirea pe lume a unui copil și numai eu știu de câte enșpe mii de ori am fost printre primii care au aflat 🙂
S-a întâmplat însă să îngrop în mine și secrete mai grele decât pietrele de moară și despre unul dintre acestea vreau să vă spun astăzi pentru că mă frământă puternic de ceva vreme. Sigur că nu o să dau nume și nici amănunte, totul va fi destul de vag pentru că secretul trebuie păstrat în continuare însă miezul și ideea în sine au un impact emoțional uriaș. Sau cel puțin așa mi se pare mie.
Totul s-a petrecut cu câteva zeci de ani în urmă. 30, 40, 50… nu contează. Dragostea, pentru că despre asta e vorba, a fost la fel în toate timpurile chiar dacă fiecare generație crede că lumea a început odată cu ea. O fată tânără, studentă pe atunci, s-a îndrăgostit de un coleg de facultate. Acesta i-a răspuns cu aceleași sentimente și au trăit împreună o frumoasă poveste de dragoste așa cum sunt toate poveștile adevărate. Relația era tot mai strânsă și mai legată iar spre sfârșitul facultății cei doi au hotărât să se căsătorească. Toate bune și frumoase până când fata l-a prezentat părinților pe viitorul ei soț. Un om frumos, manierat, cultivat, cu simțul umorului, de aceeași religie și făcând parte din aceeași categorie socială. Un singur bai avea. Nu locuia în România, era străin și venise doar să-și facă studiile aici urmând ca apoi să se întoarcă acasă la el. Iar acum, după cei câțiva ani petrecuți în România, venise timpul să facă acest lucru. Voia însă să-și ducă mireasa cu el ceea ce pentru părinții fetei era total inacceptabil. De ce s-au opus atât de categoric, n-aș putea să vă spun. Probabil din cauza distanței, probabil de teama represaliilor comuniste, probabil din ignoranță și un sentiment al apartenenței prost înțeles… Motivele le știau doar ei iar între timp le-au dus cu ei în mormânt, cert este că n-au vrut să audă nici în ruptul capului de o astfel de căsătorie într-o țară străină. Fata lor trebuia să rămână cu orice preț aici și exact așa s-a întâmplat.
Străinul a plecat în țara lui cu inima frântă sperând că după ce lucrurile se vor liniști va putea reîncepe lupta pentru a câștiga acordul familiei. La fel gândea și ea. Apoi și-au promis că își vor scrie în fiecare zi cu speranța cuibărită adânc în suflet că viața se va îndrepta în favoarea lor și că povestea lor nu s-a sfârșit încă. A urmat o vară chinuitor de fierbinte și lungă în care ea i-a scris zeci de pagini udate cu lacrimi. A așteptat poștașul cu sufletul la gură în fiecare zi dar acesta nu i-a adus nicio scrisoare. Nici măcar una. La toate epistolele ei nu a primit niciun răspuns, nici măcar o vedere, niciun semn de viață. Îndoiala i se strecura din ce în ce mai mult în inimă, tristețea nu îi dădea pace, nu mai avea somn, nu mai avea poftă de mâncare, devenise străvezie și suferea ca un câine. I se spunea că ochii care nu se văd se uită dar ea nu voia să creadă asta. O măcina dorul, o măcina îngrijorarea și spaimele îi răscoleau visele, sufletul îi era ferfeniță și inimioara îi crăpase în zeci de cioburi. Iubitul ei o părăsise pentru totdeauna și nu mai avea să-l vadă niciodată.
Toamna a trecut greu ca o depresie, iarna a împietrit-o și mai tare, apoi s-au scurs alte anotimpuri și alți ani fără ca soarele și luna să țină cont de dramele mărunte ale pământenilor. Viața și-a văzut de cursul ei, peste câțiva ani fata s-a căsătorit cu altcineva, a făcut doi copii, i-a iubit, i-a crescut, apoi i-a văzut așezați la casele lor și s-a trezit devenind bunică. N-a avut cea mai reușită căsnicie din lume dar de bine, de rău, zilele s-au târât unele după altele și bucuriile s-au împletit cu necazurile așa cum se întâmplă de cele mai multe ori.
Despre fata de altădată, ajunsă acum aproape de capătul drumului, am aflat secretul de care vă spuneam și care mă apasă. Iubitul ei din tinerețe i-a scris, nici mai mult nici mai puțin, decât 82 de scrisori timp de aproape un an de zile. Nici una n-a ajuns la destinație. Nici măcar un rând nu a înseninat ochii plânși de dor, niciun cuvânt nu a adus zâmbetul pe fața ei îngândurată, niciun plic nu s-a odihnit în buzunar ca o dovadă palpabilă a dragostei. Cum a fost posibil așa ceva? Simplu. Mama ei i-a ascuns toate scrisorile, avea înțelegere la oficiul poștal din sat și toată corespondența îi era adusă direct ei. A avut grijă ca o leoaică să dosească orice urmă, a fost vigilentă ca un animal de pradă ca nici cea mai mică bănuială să nu umbrească tăcerea pe care o impusese peste legătura dintre cei doi. Cum a lăsat-o inima să facă una ca asta, cum nu o durea sufletul să vadă cum fiica ei se dă de ceasul morții și să nu-i aducă o urmă de alinare… nu o să înțeleg niciodată. Mi se pare o cruzime de nedescris dar așa a fost. Dur și fără sentimentalisme. Pragmatic.
Știu acest secret de mulți ani. Acum că au murit toți, mă bate uneori gândul să scot povestea la suprafață, să-i spun fetei de atunci și doamnei de acum că nu a fost părăsită și că alesul ei a iubit-o până la capăt. Totuși nu cred că o s-o fac vreodată. Vorba mamei, mai bine să-ți pară rău că nu ai spus, decât că ai spus… 
Pfff urata poveste… Cred ca e mai intelept sa lasi lucrurile asa, dupa atatia ani. Daca ii vei spune ceva acelei doamne, nu vei face decat sa o afunzi intr-o depresie… una in care sa-si umple zilele si noptile cu vesnica intrebare “cum ar fi fost daca…?”, una in care sa-si umple sufletul cu ura fata de cea care i-a schimbat destinul, fara nici un drept… E pacatul mamei ei si va da socotire pentru el in fata lui Dumnezeu… Parerea mea…
Eu stiu vorba inversa: ,,Mai bine sa regreti ceva ce ai facut, decat sa regreti ceva ce nu ai facut!”
Eu i-as spune adevarul femeii. E adevarat ca uneori oamenii au nevoie de alinare, de liniste, dar oamenii au nevoie si de explicatii, si de raspunsuri si de adevar. Nu as putea ascunde asta, chiar daca este tarziu.
La randul meu, mi-ar placea sa stiu, mai ales daca as fi la varsta la care as putea intelege anumite lucruri datorita experientei de viata. Nu cred ca as intra in depresie mai mult decat as fi (desigur) in situatia data.
Nu e în depresie, este o doamnă foarte draguta si impacata cu ea insasi, iubitoare de viata dar oare am eu dreptul sa o bulversez in asemenea hal? sa-i distrug imaginea mamei?
Eu am o vorba: ceea ce e dat sa se intample, se intampla, in ciuda tuturor piedicilor. Eu inca mai cred ca nu putem controla totul. Sunt importante alegerile, determinarea, vointa, dar undeva e o chestie acolo care ne scapa… putine stau, de fapt, in puterea noastra.
Exact, intotdeauna se intampla ceea ce trebuie sa se intample.
Pe mine ma coordoneaza vorba inversa: “mai bine sa imi para rau de ce am facut decat de lenea de a nu face”.
Ar putea sa ii provoci o furtuna. Sau sa ii linistesti niste ganduri. Sau nimic.
Pe mine ma intristeaza in cata minciuna a ales mama ei sa traiasca si sa isi vada copila uscandu-se de dor … aia nu e dragoste curata.
Daca imi permiti sfatul: daca tu ai aflat ce a facut mama ei inainte de a se casatori ar fi mai bine sa nu-i spui pentru ca s-ar supara poate pe tine, daca ai aflat dupa ce s-a casatorit spune-i, chiar daca poate acum nu e foarte important pentru ea, e o liniste sufleteasca sa stie ca nu a iubit in zadar, si poate acesta va fi folositor nepotilor sau nepoatelor, viata continua si se repeta.
Foarte emotionanta povestea.Eu cred ca ar trebui sa stie …
Trebuie sa te gandesti bine daca esti pregatita pentru orice fel de reactie a doamnei care acum e o femeie in varsta, deci probabil are si unele probleme de sanatate, mai mici sau mai mari, nu stim. Trebuie luat in calcul faptul ca i se poate face rau fizic din cauza şocului, poate ajunge si la spital daca sufera de vreo boala de inima sau astm.
Acum totul este ingropat in ea, demult, acum nu o mai doare asa de tare faptul c-a pierdut acea iubire, probabil isi mai aminteste din cand in cand, dar timpul i-a inchis ranile, chiar daca nu le-a vindecat niciodata.
Ce se poate intampla deschizandu-i rana? Nu stim …
Nu sunt de acord cu “mai bine sa regreti ce-ai facut decat sa regreti ca n-ai facut” … cel putin in cazul de fata. Ii poti provoca un soc si nu poti prevedea tot ce s-ar putea intampla cu biata femeie care a suferit deja destul.
In acest moment are copii, are nepoti, are o liniste sufleteasca. O destainuire ca asta ar arunca-o intr-un haos si nu stii daca ea ar fi in stare sa-l gestioneze sau nu.
Mai mult, nu stim nici daca acea iubire ar fi fost, cu adevarat, iubirea vietii ei.
Imi pare foarte rau pentru doamna 🙁 … si pentru mama ei ca nu s-a dat seama de ceea ce facea, ca nu avea acest drept. 🙁
Si, de fapt, cine sunt eu să mă bag in viata ei? Uneori tacerea e de aur.
Am dat “send” uitand sa mai spun ceva cu privire la comentariile de la articol.
Nu cred ca avem dreptul sa intervenim in viata cuiva doar pentru ca noi credem ca e bine, cel putin NU fara sa facem o analiza profunda si foarte amanuntita a situatiei si a consecintelor.
Va rog, aveti grija, nu va luati dupa o zicala care spune ca e mai bine sa regreti c-ai facut ceva decat ca n-ai facut.
Nu e responsabil sa presupunem ca daca eu as reactiona asa, atunci, probabil, si celalalt ar lua vestea la fel. Suntem asa diferiti …. unii trec cu tarie prin necazuri si nu se lasa, dar altii albesc peste noapte 🙁
Vai, ce poveste trista! Mi-au dat lacrimile.
Eu cred ca punind-o in scris, ti-ai limpezit si gindurile si o sa faci ceea ce iti dicteaza inima. Numai tu poti sti daca e bine sau e rau sa-i spui . Nu-i usoara decizia .
Si chiar daca iubirea a trecut , cred ca-i foarte greu sa afli ca viata ta putea fi cu totul altfel, dar acum nu mai poti face nimic sa o schimbi. Pe de alta parte am vazut doamne maritate la batrinete cu iubirile din tinerete:)
Nu stiu daca s-a salvat comentariul anterior. Repet: Maria, noi doar ne expunem parerea, nu destainuim nimic si nu punem pistolul la tampla nimanui. Problema e nasoala rau, e adevarat.
Din punctul meu de vedere, daca as fi cea in cauza…mi-ar placea sa stiu, as avea nevoie de niste raspunsuri. Focul s-ar fi stins oricum… As ierta-o si pe maica-mea pt ca, intr-un fel, mi-a vrut binele (probabil si noi ca parinti o vom comite rau, cine stie!). Si daca se tot vorbeste de drepturi… eu cred ca omul are dreptul sa stie adevarul.
Minciuna e minciuna, indiferent de scopurile urmarite. In nici un caz nu mi-as minti copiii, fie si pentru presupusul bine al lor.
pe mine nu m a dus gandul decat la un film vazut de ceva vreme cum o doamna pleacca sa isi caute iubitul din tinerete, tot in baza unei scrisori. probabil ca sunt mai multe astfel de filme. e greu sa iei o decizie dar cred ca la varsta la care se afla a ajuns la un grad de intelegere a vietii cat sa nu aiba regrete atat de mari cat sa o darame. cu totii avem in viata noastra acel ”cum ar fi fost dacă” … cu timpul se estompeaza si nu ne mai cramponam asa mult de la analiza acelui dacă.
Pff, Ioana. Ar trebui sa stie. E dreptul ei sa stie si ca mama ei le-a ascuns, si ca el i-a scris. Acum ca nu mai sunt cei care ti-au incredintat asemenea secret, ar trebui sa te eliberezi si tu de povara lui, pt ca nu e al tau si nu e responsabilitatea ta ce face ea cu el. Sa-l tii in continuare ar insemna sa contribui la tot ce i s-a intamplat. Cel mai probabil n-o va afecta in mod deosebit, dar o sa-si incheie niste puncte de suspensie, si asta e f important
Cred că o astfel de dezvăluire ar afecta relația cu propria ei mamă, mi se pare că mi-aș asuma o responsabilitate prea greu de dus… greu de luat o decizie.
Mi se pare oribil ce i-a facut mama! La o adica de ce ai apara-o? Nu minti, ci spui un lucru care s-a intimplat.
Dar na, nici sa spui neintrebata. Greu, greu.
Clar ca e o povara sa fii pastratoarea unui asemenea secret, iar cine ti l-a incredintat s-a eliberat spunindu-ti-l, dar te-a incarcat pe tine, ceea ce nu mi se pare corect.
Exact asa cred si eu
Sa stii ca eu tin secrete, dar cand mi se incredinteaza chestii de asemenea incarcatura eu ii spun cat de frumos pot omului ca trebuie sa-si rezolve problema, uneori am spus ca nu-i corect pt mine sa mi se spuna o informatie si eu cumva sa tainuiesc. Rezultatul e ca oamenii se feresc sa isi descarce povara in spatele meu ?
Bună strategie.
Nu știu dacă s-a eliberat dar eu mă gândesc la asta de ani buni deja.
Oi fi eu mai acra, dar mi se pare corect cum procedezi.
Apoi sunt secrete si secrete. Nu demult am intrebat-o pe fosta invatatoarea a fiicei ce mai face, stiam de la ea ca urma sa fie bunica, cum n-o vazusem de vreun an fetita trebuia sa aiba citeva luni : s-a apucat sa plinga si sa-mi povesteasca despre tragedia care s-a abatut pe ei . Apoi m-a luat o mama din zona ca ce gafa am facut ca o intrebasem. Si mi-a povestit ca stiu toate cadrele didactice si parintii din comitet (si probabil altii), dar e un mare secret, saraca invatatoare nu povestise decit unei colege. Mie mi s-a parut o situatie de-a dreptul penibila. Cred ca amarita ar fi povestit, dar nimeni nu indraznea sa o intrebe, ca doar era secret. Secretul lui Polichinelle , cum zic francezii.
Sunt f fine liniile. Daca e un secret pe care l-ai aflat de la o terta persoana si nu esti prietena cu doamna aia, si eu m-as gandi daca sa ii spun. Daca ti-a fost insa incredintat, eu as spune
Eu sunt o fire cu corectitudinea in frunte, e in felul meu sa zic, insa. Elena, cu secretele astea pe care le stie tot satul, numai unul nu, mi-am amintit de 2 faze nasoale
Una, sefa tatei, acum multi ani. Sotul ei avea o amanta cu care avea si copii, tot orasul stia la asa mod incat multi credeau ca si ea stie dar alege sa ignore. Tata si-a dat seama ca ea chiar nu stie. Si avea discutii interminabile cu mama daca ar trebui sa-i spuna sau nu. Nu i-a spus, ea a aflat intamplator, era distrusa, a venit la tata si l-a intrebat :si tu stiai si nu mi-ai spus? Pana si tu?…
A doua faza cu o prietena f buna. Cea mai buna. A fost pe punctul sa se marite cu un tip dupa o relatie de vreo 5 ani, nu s-a maritat, ei, la vreo juma de an dupa despartire a aflat ca parintii lui sunt veri drepti. Toata lumea stia, dar ei nu i-a zis nimeni. Acum na, nu ca ar fi contat neaparat ce fac parintii lui, dar inainte sa te apuci sa faci copii cu un om ar cam trebui sa stii niste riscuri genetice, ca-s reale, sa ti le asumi
Poate nici cum sunt eu nu-i bine… Am pierdut o prietena din copilarie asa, mi-a spus un secret, al ei, dar care implica alti oameni si i-am zis ca nu-s de acord cu ce face ea si sa nu-mi mai zica, ca nu vreau sa stiu. Nu mi-a mai zis, dar nici n-a mai vorbit cu mine 🙂
Dianei ii raspundeam ca e corect ce face.
De tine imi pare rau ,Ioana, ca sigur e greu de dus asa ceva.
Pentru mine chiar sunt clare lucrurile in cazul de fata.
Nu e secretul Ioanei, e al mamei doamnei, ea a gresit fata de fiica ei, ea a mintit. Ioana a aflat intamplator ce a fost.
Daca aflam un secret nu inseamna neaparat ca trebuie sa-l si spunem dintr-o dorinta de a fi sinceri pana la capat. Sa ne abtinem cand nu avem idee la ce s-ar putea ajunge nu e minciuna, e discernamant.
Uite, cand aveam vreo 7 ani eu am aflat ca am avut o sora care a murit, iar lucrul asta l-am aflat de la cineva care nu si-a vazut de treaba, inainte sa apuce mama sa-mi spuna ea cand considera ca sunt destul de coapta la minte. Tare s-a mai necajit saraca, mai ales ca toata viata s-a simtit vinovata pentru pierderea primei ei fetite (nu vreau sa detaliez).
Sau asa afla unii copii ca au fost adoptati si apoi li se darama intregul univers si nu mai stiu cine sunt, si nu mai au incredere in nimeni, si o pot lua pe cai gresite (desi copiii adoptati e bine sa stie de micuti asta, ca sa creasca firesc si sa aiba incredere in parintii adoptivi, totusi unii parinti nu au curajul asta si cine suntem noi sa intervenim in familia lor la momentul x, poate cel mai prost moment ales, fara sa stim?)
Daca nu suntem direct implicati, sa nu intervenim pentru ca nu stim cat de mult RAU poate iesi din dorinta de a scapa de povara unui secret si de a face un bine. Doamne fereste, sa aflam autorul vreunei crime, atunci e altceva, e de competenta politiei, dar in cazul de fata … eu spun ca NU.
Nu sustin ca am dreptate, e doar o parere spre care inclin 95%.
Apropos de situatii din astea, o ruda avea amanta (oare mai are? 😀 ). Acu’ dorohoiul nu e asa mare, habar nu am daca sotia stia sau nu (ma intalneam cu ea, vorbeam chestii de vreme si de mersul trenurilor, dar nu imi era asa apropiata) – eram convinsa ca tot orasul stie si ca si ea stie ca doar nenea se plimba cu amanta de mana pe strada. Nu eram insa asa de apropiata sa stiu daca sotia stie, ii convine, tolereaza. Dar daca ar fi fost o prietena apropiata si draga, i-as fi zis. Problema se pune pentru cei apropiati de ea: surorile ei. Persoane cu care discuta, isi prezinta emotiile in fata lor.
inca o dilema: e legal ce a facut angajatul de la Poshta?
Sigur că nu e legal dar lucrurile astea s-au petrecut foarte demult. Din acest punct de vedere nu mai e nimic de fîcut.
Asta cu inselatul cred ca e f delicat. Ca sunt care stiu, dar prefera sa nu vada si sunt care chiar nu stiu. Daca tu ii spui cuiva din prima categorie, o pui doar intr-o situatie jenanta, pe cand daca e in cea de-a doua, probabil o ajuti, dar decizia ta ii schimba viata.
Eu sunt pentru spus oamenilor adevarul in fata. Totusi cind il vedeam pe sotul unei prietene ( nu f apropiate) gigiugiulindu-se cu o tinerica in vazul lumii , mi-am tinut gura si am considerat ca nu-i treaba mea sa instiintez nevasta . Mi-am pus intrebarea daca asta ar ajuta-o cu ceva si mi-am raspuns singura ca nu.
Adevărul în față e ceva foarte relativ. Adică una e să te întrebe și să nu poți minți dar cu totul altceva este să intri în povești pe care nu ți le-a cerut nimeni. Eu nu m-am dus și nici n-o să merg vreodată să spun cuiva că partenerul îl/ o înșeală. Fiecare le știe și le simte pe ale lui și de multe ori aparențele pot să te ducă în eroare plus că niciodată nu știi ce e în casa omului. Nu-mi place rolul de justițiar.
Adevarul in fata in legatura cu alte lucruri, nu cu inselatul 🙂 Ca in fond in cazul asta e adevarul inselatorului, mai bine zis minciuna lui. Nu-i problema celorlalti, asa ca binevoitorii ar face bine sa taca. Ca asa cum zici si tu, nu stii ce e in casa altuia.
Doamneee,,ce dar aveti pentru a asterne vorbele pe “hartie”! ce frumos scrieti,indiferent de tema aleasa este o bucurie sa citesc povestirile! santeti un om minunat! va urmaresc pe youtube de ceva timp,si de curand si aici.succes in tot ce va propuneti ,sanatate maxima tuturor celor dragi si un an 2018 asa cum vi-l doriti!