america celor 3 asasinate

Cum pierdeam vremea la muncă

        M-am apucat de făcut ordine în bibliotecă. Grea treabă. La haine merge repede, faci două grămezi, una de dat și cealaltă de păstrat și în juma’ de oră ai terminat dar la cărți nu e la fel de simplu. Fiecare carte luată în mână te îndeamnă să o deschizi și să o răsfoiești măcar puțin, apoi te uiți la cuprins, mai citești o pagină-două și uite-așa zboară orele și te trezești după juma’ de zi că n-ai parcurs nici măcar un raft.

        Sunt cărți care îți trezesc amintiri și care te înduioșează, cărți pe marginea cărora ai făcut adnotări de care ai uitat de mult sau între paginile cărora găsești flori presate în urmă cu mulți ani. Sunt cărți de care se leagă momente importante din viață, stări de bine sau perioade mai întunecate, cărți care poate au schimbat ceva cât de mic în viziunea asupra lumii sau cărți de care nu îți mai amintești absolut nimic și atunci e musai să citești măcar câteva rânduri. Și uite-așa se duce ziua. Adică așa mi s-a dus mie ziua de ieri când n-am făcut nici măcar un sfert din ceea ce mi-am propus în schimb mi-am depănat în minte aproape toată viața. Unele lucruri mi-au revenit în memorie atât de puternic de parcă s-au întâmplat săptămâna trecută deși în realitate au trecut zeci de ani.

        America celor trei asasinate. Nu o să uit niciodată momentul și, mai ales, locul în care am citit acestă carte, un documentar despre asasinarea fraților Kennedy și a lui Martin Luther King. Acum pare de necrezut dar la momentul respectiv așa era normalitatea: am citit-o la birou, în timpul celor opt ore de program, fără să mă ascund de nimeni, fără jenă, fără să tresar dacă intra vreun necunoscut în încăpere și fără să încerc să dosesc cartea prin sertar în caz de evenimente neprevăzute. Era prima mea zi de serviciu ca tânără absolventă de facultate și nici acum nu știu cum de am avut intuiția că nu mă va băga nimeni în seamă. Prevăzătoare, știind că ziua va trece greu dacă nu am nimic de făcut, am băgat o carte în poșetă atunci când am plecat de acasă. Just in case. Presimțirea mea s-a adeverit în totalitate și cred că dacă nu aveam cartea la mine îmi dădeam duhul de plictiseală pentru că în afară de hârțogăria pe care am rezolvat-o în cinci minute la serviciul personal, în rest toată ziua nu m-a mai băgat nimeni în seamă. Nici măcar un dă-te  mai încolo nu mi-a spus nimeni.

        Așa erau vremurile. Absolvenții primeau repartiții în fabricile de stat, fabrici care erau suprasaturate de ingineri și economiști care veneau cu conștiinciozitate la serviciu zi de zi dar nu aveau de lucru. Nu aveau de lucru pentru că nu mai avea ce să li se dea de lucru. Ce să le mai dai să proiecteze, planifice sau raporteze când în fiecare toamnă apăreau câteva zeci de figuri noi cu studii superioare? Realmente ne călcam în picioare unii pe alții.

        În birou cu  mine era o doamnă care, pe lângă calitatea de angajată, era contabila CAR-ului din instituție și bineînțeles că făcea și această muncă (pentru care era plătită suplimentar) tot în timpului programului de la jobul normal. După vreo săptămână în care am șomat, făcându-i-se milă de insistențele mele, mi-a dat ceva de lucru să mai îmi umplu timpul care trecea îngrozitor de încet: să liniez niște registre pentru evidențele CAR-ului, lucru pe care l-am executat cu mare bucurie și deosebită îndemânare. Noroc cu entuziasmul tinereții mele că altfel cred că aș fi intrat în depresie. Dacă prostituția profesională ar putea fi definită, ceea ce se întâmpla atunci ar putea fi caracterizarea perfectă. Terminasem Facultatea de Cibernetică Economică și tot ce mi s-a dat de lucru la primul loc de muncă a fost să liniez un caiet.

        Zilele la serviciu treceau greu deși după o vreme mi-am făcut prieteni cu care, între două cărți citite, mai ieșeam la o poveste când într-un birou, când în altul. Alteori făceam cumpărături pentru că nu trecea zi fără bișnițari care să aducă diverse mărfuri din Ungaria, Rusia sau Bulgaria, singurele țări unde se puteau face excursii care numai scop turistic nu aveau. Se întorceau ”turiștii” cu sarsanalele pline de cafea, țigări BT, ness, piper, ciocolată, gumă de mestecat, săpunuri Amo, pudră de talc pentru bebeluși și loțiune de corp  Kéz Balsam pe care apoi le vindeau la suprapreț colindând fabricile din oraș. La fel ca și acum, îmi plăceau la nebunie cosmeticele și abia așteptam să vină oamenii cu marfă nouă ca să-mi cumpăr un spray unguresc cu miros de mere verzi sau o cremă de mâini Caola. Deodorantele Rexona sau săpunurile Fa se aduceau doar pe filiera germană și erau aproape imposibil de găsit iar ca să cumperi chestii cum ar fi cele de aici trebuia neapărat să ai pe ”cineva” la partid. Iar eu din păcate nu aveam.

        Interesant este că sistemul acesta de vânzări a trecut testul timpului și deși acum în multe instituții este interzis în mod expres comerțul, lucrurile se desfășoară în continuare în aceeași manieră. În general nu cumpăr sau, mai bine spus, îmi propun să nu cumpăr dar este greu să reziști tentației când ți se bagă sub nas tot felul de chestii. Parfumuri, mai ales prin așa zisele testere despre care se spune că au o concentrație mai mare decât parfumurile din sticluțele obișnuite tocmai ca să atragă clienții. Știu că e o prostie, știu că ”testerele” care se aduc pe piața neagră sunt fake-uri și totuși uneori nu mă pot abține. Zici că sunt drogată și intru în sevraj altfel nu-mi explic cum de am căzut iar în capcană și am cumpărat o porcărie de parfum pentru că era la jumătate prețul față de cel de aici. Măcar de aș învăța ceva dintr-o astfel de nenorocită de experiență dar încă n-aș chiar băga mâna în foc. Sper totuși s-o fi făcut și data viitoare să nu mă mai las păcălită.

        Dar revenind la comerțul zilelor de dinainte de revoluție, îmi aduc aminte că eram clientă fidelă a băncilor țigănești care se făceau cu lenjerii de pat, seturi de fețe de masă și servețele, batiste brodate (încă nu apăruseră batistuțele de hârtie) sau mileuri din macramé. Pe cele mai multe nu le-am folosit niciodată, unele le-am mai dat în stânga și-n dreapta ca să scap de ele dar pe altele le voi mai ține încă 30 de ani în dulap și abia apoi le voi dona :)

        Acum a cam trecut moda cu textilele (doar de Crăciun și Paști apar fețele de masă cu decoruri de sezon) și antreprenorii de ocazie au schimbat obiectul de activitate reprofilându-se pe oale de inox, dry cooker, slow cooker și alte aparate de gătit la abur sau fără ulei. Și neapărat Nutribullet-uri fără de care nicio bucătărie din lume nu se poate declara pe deplin utilată. Pe final trebuie să mărturisesc că am luat țeapă și cu nutribulletul soarelui, luat tot din zgârcenie cu preț mai mic și în rate. S-a dovedit a fi contrafăcut și de câți bani am dat pe el, atâta m-a și ținut.

        Acuma e rândul vostru să spuneți, pe la voi la serviciu ce se mai vinde? dacă nu oale, măcar ceva argint și aur? sau tablouri cu flori de câmp și peisaje de toamnă?america celor 3 asasinate

Share This:

14 păreri despre “Cum pierdeam vremea la muncă

  1. Eu am avut un prim serviciu minunat. Seful meu
    se ocupa tot timpul sa ne invete, pe noi, cei tineri. Lucram cot la cot cu el si niciodata nu s-ar fi pus problema sa n-am ce face. Cu atata drag imi amintesc de perioada aia.
    La serviciul de acum a circulat într-o vreme ceva catalog de sosete si alta data un link pt cumparat sapun.

  2. Nu am experiente cu bisnitari la serviciu, dar mi s-a activat nostalgia dupa vremurile in care cumparam si noi de la cunostinte sapun Amo, sampon Melinda, guma, spray-uri diverse, iar Kez Balsam era unul dintre preferatele noastre 😀 Multumesc pentru reamintire…. La primul serviciu nu am citit ca aveam de munca la dispensar, in acest domeniu cu greu stai degeaba….😁

      1. Exact. Eu acum nu-mi vad capul de treabă si numai ce ma trezesc ca s-a facut tarziu si e vremea sa plec. Nu-i inteleg pe colegii care vor sa se transfere in locuri unde n-au nimic de facut. Mi-a explicat o colega care are o vechime de 20 ani si a lucrat inainte in locuri unde e mult mai greu ca ea s-a saturat de lucrat si vrea un serviciu unde sa poata respira. Iar eu cum vin dupa ani de stat acasa oi fi mai „odihnita”. Asa zice ea, dar ma indoiesc sa imi placa sa ma plictisesc.

  3. doaaaamni, urasc perioadele cand stau degeaba. Noroc cu blogurile :)))
    si stii de ce nu ma apuc sa fac ordine in carti? DE AIA! :))) ca ma vor rascoli toate nostalgiile si povestile atasate din urma :)

  4. Ce se vinde la mine la serviciu acum? Pai ulei de masline de la tata lui D., miere de la unchiul lui vara mea din Tulcea, ciocolata de la fabrica unde lucreaza prietenul lui N., telefoanele/castile folosite intre noi etc. :)

  5. La noi, produse handmade pentru tot felul de ocazii, drăguțe și făcute de colegi/colege, iar din producția proprie a colegilor: miere și nuci. Și bineînțeles Oriflame și Avon!

  6. Amintiri,amintiri…..Saptamana asta am trecut pe la BCR in centru si stand la rand mi-au venit
    in minte tot felul de ganduri si culmea unul a fost si cu vestiarul din spatele biroului tau unde se faceau si astfel de cumparaturi.Cum ne mai fraiereau comerciantii de tot felul profitand ca programul nostru nu ne permitea sa fim la curent cu preturile.Eu am ramas cu boala pantofilor pe care mai nou mi-i comand pe internet si iau niste plase de tot rasul.Am niste marci cu calapod comod .Culmea e ca atunci cand le cumpar din magazine in Belgia pe incercate imi vin bine si cand comand acelasi pantof de pe internet nu mai corespunde marimea.Cred ca sunt contrafacute multe produse dar de lecuit tot nu ma lecuiesc si unde la rochii le mai ajustez, la pantofi raman cu paguba platii transportului tur-retur.Dar cum deschid facebookul ma bombardeaza cu oferte care de care mai atractive (acum imi fac cu ochiul o pereche de Klarcsi )la un pret redus la jumate fata de cum sunt in magazin .Parfumurile

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *