Strică prea mult internet ?

         V-ați propus vreodată să stați mai puțin pe Facebook ? Eu, da. Mi-am spus uneori că poate ar fi bine să plec din spatele calculatorului și să ies mai mult în viața reală, să mă întâlnesc cu prietenii și să stăm de vorbă față în față ca în vremurile de odinioară. N-am reușit. Mulți au plecat din țară iar restul nu mai au timp.
         E greu, e foarte greu să te dezobișnuiești de amorțeala în care te complaci de câțiva ani. E atât de ușor să stai în fața monitorului unde  distanțele nu se simt  iar timpul meu și-al prietenilor nu trebuie să se suprapună. Pot lăsa un mesaj acum și să primesc un like sau un răspuns peste câteva ore și mă declar pe deplin mulțumită. Dar parcă totuși lipsește ceva: tonul vocii, mimica feței sau așa numitul limbaj al corpului. Uneori mă întreb câte like-uri primesc din politețe. Sau de ce le primesc ? Mi s-a întâmplat să pun pe Facebook un link către articole de pe blog și mi s-a dat like pentru ca ulterior să constat că persoana respectivă nici măcar nu a citit articolul. Mă întreb ce semnificație are acest lucru. Ne-am înstrăinat atât de mult încât am rupt comunicarea reală chiar și în mediul online ? Dăm like pentru că așa se face ? adică așa se cuvine ? 
         Mă consider o persoană mai degrabă introvertită decât una care își exprimă liber sentimentele. Probabil așa te naști dar este și o chestiune de educație. N-am fost niciodată încurajată să-mi exprim liber emoțiile, de exemplu să plâng în public, să mă eliberez prin lacrimi sau să-mi strig bucuria pe stradă. Poate alții, chiar în acel moment, trăiesc o dramă iar fericirea mea nu ar face decât să le întețească lor suferința. Și din această cauză am fost considerată de multe ori o persoană rece. Pe internet însă lucrurile s-au schimbat, parcă sunt alt om. Nu m-am ascuns niciodată sub masca anonimatului dar am simțit că sunt mai liberă decât în viața reală și că pot să fiu euforică sau exaltată fără să deranjez pe nimeni. E așa de simplu să dai unfriend când ceva nu-ți mai place și nu e nevoie de nici o explicație. Nu e ca pe stradă să fii nevoit să saluți când treci pe lângă un cunoscut. Pe internet celălalt nu știe dacă te-ai intersectat sau nu cu el.
         Fac parte din multe comunități virtuale, unele definite clar, cu titulatură și membri declarați, altele mai nesigure și fără granițe trasate. Cum ar fi grupul cititorilor care comentează cu regularitate articolele scrise de Prințesa urbană. (Pentru cine nu știe, Prințesa urbană este o femeie obișnuită care însă are un regat imaginar și un blog de mare succes). Intru în fiecare zi să văd ce-a mai scris Prințesa și ce părere au Alina, Monica sau Delia despre subiectul zilei. Nu le cunosc pe fetele astea decât din ceea ce scriu, unele își pun poza, altele nu. Și totuși le simt foarte aproape, cu unele mă aseamăn și îmi imaginez că dacă am fi fost colege de liceu sau facultate am fi putut fi prietene. Și uneori sunt curioasă să văd cum arată, cum vorbesc, cum le sună vocea, cum se mișcă… să le văd în carne și oase. Aș vrea, bineînțeles, să o cunosc și pe Prințesă iar ocazia s-a ivit de curând când aceasta și-a invitat cititorii la un ceai undeva în Piața Romană, pe 29 noiembrie. Cel mai probabil voi fi în București la acea dată și în prima clipă m-am bucurat gândindu-mă ce bine se potrivesc câteodată lucrurile. Apoi am dat un pas înapoi… Cum o să mă descurc eu acolo între atâția oameni noi care poate se cunosc deja între ei ? Ce o să vorbesc, cu cine o să stau ? Cum o să-mi zdrobesc creierii să găsesc un subiect de conversație ? Da, mi-e greu uneori să ies din carapace…
         O altă comunitate în care mi-am găsit locul este un proiect pe care l-am descoperit pe internet în vara care a trecut și care își propune să promoveze turistic județul Cluj. Se cereau voluntari ( fotografi și reporteri ), care urmau să viziteze toate localitățile din județ și să construiască o pagină dedicată fiecărei localități pe cluj.com . M-am înscris și eu cu un articol, am fost acceptată iar în septembrie am umblat pe coclauri pe unde nu credeam că o să ajung vreodată. A fost plăcut și interesant, am cunoscut oameni noi, total diferiți de mine, iar la întâlnirile cu tot grupul am vorbit mai mult decât mă credeam în stare. Pentru că aveam despre ce.

         Ultimul grup la care am aderat recent a fost cel al superbloggerilor. Întâi am stat și am privit de pe margine, am citit comentarii și am încercat să leg numele oamenilor de numele blogurilor. Abia după vreo trei săptămâni m-am alăturat și eu, la început cu niște like-uri răzlețe apoi cu întrebări sau comentarii. Au fost câteva fete care mi-au dat rapid un add friend iar eu le-am dat accept. Aveam impresia că ele se simțeau ca peștele în apă și parcă erau acolo de când lumea și pământul. Am văzut apoi că nici vorbă să fie așa, erau ca și mine, la prima ediție dar țopăiau dintr-un topic în altul cu mare veselie. Mă întreb cum o să fie la Straja, la festivitatea de final de concurs, unde sper să pot ajunge. Cum o să ne recunoaștem, ce o să vorbim și cât de prietenoși o să fim unii cu alții. Nu sunt o timidă, departe de mine această stare dar pur și simplu nu-mi place ”să mă bag în seamă” ca să folosesc o expresie la modă. Deși am observat că nu întotdeauna tăcerea e de aur, câteodată dacă nu îți caști gura la timp ai de pierdut. Dar probabil că nu sunt o expertă în arta conversației și ideea de a vorbi doar ca să mă aud vorbind mă îngrozește.  

         De curând am auzit despre KOMUNOMO, o platformă de socializare atipică, care își propune să scoată oamenii din mediul online și să le dea un impuls către viața reală.

         Cred că este ceva de care am absolută nevoie și bineînțeles că imediat mi-am făcut cont ca să văd mai exact despre ce este vorba. Și ce-am văzut, mi-a plăcut. O comunitate care deja avea create câteva centre de interes de care m-am lipit imediat. My cat, My dog, Shopping… my love, Doamne ce superficială par. Sau poate chiar sunt. Am sărit peste Corporate performance și i-am dat ignore. Nu vreau să mă leg de chestii grele. Cel puțin în perioada asta a vieții am nevoie doar de ceva ușurel, poate puțin frivol și neapărat girlie-girlie.  Și tocmai asta îmi place la KOMUNOMO: că ne îndeamnă să trăim fără măști și fără teama de a exprima ceea ce simțim. Drept pentru care mă voi conforma și aștept cu drag să-mi cunosc noii prieteni și dincolo de monitorul laptopului. Mă vor ajuta oare să găsesc echilibrul dintre online și offline ?

         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

4 păreri despre “Strică prea mult internet ?

  1. Pun pariu ca o sa te simti foarte bine la Straja si ca iti va fi de folos experienta! Si poate, cine stie, te vei duce si in Romana. Daca nu vei merge , vei ramane cu intrebarea ''Oare cum ar fi fost ? '' Cat despre Komunomo , sa le dorim mult succes !

  2. Falsitatea like-urilor, usurinta cu care se acorda, nerabdarea de a vedea tot ce se intampla au condus la o superficialitate fara termen de comparatie. Faptul ca poti sa dai atata de simplu unfriend inseamna ca "nu te costa" nimic decizia aceea, ceea ce in relatia cu un prieten real nu ar fi tocmai asa…

    Cat despre Straja, fii sigura ca va fi deosebit de placut si de emotionant. Acolo vin oameni frumosi, oameni vii, oameni care au o voce, sunt generosi in a oferi feedback, stiu sa se exprime si la final de zi sa danseze :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *