anger

Furia – emoție primară

         De curând am aflat niște lucruri la care nu m-am gândit niciodată și asta pentru că nu îmi place să teoretizez ceea ce mi se pare că vine de la sine. Există însă profesii care cu asta se ocupă. Clasificarea sentimentelor (emoțiilor) umane a apărut, cel mai probabil, atunci când oamenii de știință, mai exact
psihologii, aveau de întocmit lucrări de licență, masterat sau
doctorat sau pur și simplu vroiau să-și facă publice cercetările. Astfel ei au ajuns la concluzia că
doar câteva dintre emoțiile noastre sunt primare, restul derivând din
combinația acestora în diverse proporții.
         După unii există
șase emoții de bază: bucuria, iubirea, frica, dezgustul, furia
și tristeţea.
         Celelalte, cum ar fi rușinea, gelozia,
vina, mândria, invidia, optimismul sau multe altele zice-se că ar fi
sentimente secundare. Așa o fi… deși în mintea mea sunt la
fel de importante toate și împreună formează personalitatea
fiecăruia dintre noi.
         Exprimarea sentimentelor nu se oprește
în fața barierelor de limbă și indiferent de culoarea pielii,
expresia feței arată clar ce simțim chiar dacă de
cele mai multe ori încercăm să ascundem ceea ce se petrece în interiorul nostru.
Societatea modernă ne îndeamnă în mod direct sau indirect să ne
suprimăm emoțiile de bază, în special cele negative, iar acest
lucru duce la frustrări care, acumulate în timp, conduc de multe ori
la alienare și chiar la depresie.
         Să luăm un exemplu de emoție de
bază: furia.  Într-un moment sau altul oricare dintre noi am simțit
că începem să fierbem în interior și că ne apucă pandaliile.
Ne enervăm pentru că simțim că cineva este împotriva noastră,
că ni s-a făcut o nedreptate sau s-a petrecut ceva care nu meritam
să ni se întâmple.
sursa foto: www.bostonmagazine.com
         Tot psihologii spun, și aici le dau
mare dreptate, că uneori aceste supărări pot fi sănătoase conducând la ceva bun: ne scot din starea de amorțeală și
ne împing să luăm atitudine. Exprimarea furiei poate fi benefică iar faptul că ni se întâmplă să fim instabili emoțional arată că suntem ființe vii și nu roboți. Totul este să știm să ne controlăm nervii
astfel încât să putem face schimbări pozitive în viața noastră.
Pierderea controlului și agresivitatea ies din calcul.
         Ușor de spus, greu de făcut. Cum să
ne exprimăm furia față de șef, față de un profesor sau față
de un părinte? Regulile comportării în societatea actuală ne
îndeamnă să ne reprimăm astfel de sentimente și atunci le
ascundem sub o coajă subțire care pleznește în momentul în care
ajungem acasă iar tot sacul cu supărări se revarsă, din păcate,
asupra copilului sau asupra partenerului de viață.
         În general sunt considerată o
persoană calmă deși am și eu ca toți oamenii momente în care
îmi vine să sparg ceva. Nu am făcut-o niciodată dar trântitul
ușii simt că mă eliberează instantaneu :) Poate fi vorba de ușa
de la frigider, ușa de la mașină sau o ușă de încăpere. Nu e
frumos dar e sănătos. Și în cazul meu ajută.
         O altă metodă mai puțin instinctivă care m-a ajutat de câteva ori (mai exact
de două) a fost transpunerea gândurilor mele în cuvinte scrise.
Eram furioasă pe șef, mă simțeam nedreptățită și situația
se înrăutățea de la o zi la alta. Nu reușeam să am un dialog pentru că
pe de o parte el era genul de om care nu avea răbdare să asculte și,
pe de altă parte, prin viu grai eu nu puteam structura problemele la
fel ca în scris. Și atunci i-am trimis un email politicos, decent
și bine gândit în care îmi expuneam motivele de supărare și frustrare. Totul s-a rezolvat de pe o zi pe alta. Bineînțeles
că nu am scris la furie, cum la fel evit să vorbesc la furie. Un pic
de așteptare n-a dăunat nimănui, niciodată.
         Unul din principiile mele este că
furia nu trebuie întreținută, din păcate are nevoie de extrem de puțin
combustibil ca să se întețească peste limita suportabilității.
Mi se pare suficient (și eficient) să-i spun unui coleg care mă
agasează ce anume mă deranjează la el ( de exemplu ”îmi
displace profund faptul că râzi de fiecare dată când sunt
îngrijorată de pisica mea” ). Nu știu de ce nouă românilor ne
place să ascundem faptul că suntem supărați. Ne întreabă cineva
dacă suntem supărați iar răspunsul vine aproape de fiecare dată
la fel: nuuu, n-am nimic. Nu, pe naiba. Cred că ar trebui să
recunoaștem acest lucru fără să fie necesar să dăm amănunte
dacă nu ne simțim confortabil.

         Apoi nu ar trebui să încercăm
continuu să îi convingem pe cei din jur să fie de acord cu punctul
nostru de vedere. Nu toți oamenii gândesc la fel. Și ar trebui să
nu mai vorbim tot timpul despre ceea ce ne-a supărat. Dacă ne
readucem mereu în minte supărarea, acest lucru nu va face altceva decât
să îi dea forțe proaspete în loc să o atenueze.
         Și, at last but not least , cel mai important mi se pare să ne găsim locul într-o comunitate de
oameni pozitivi.  Haterii nemulțumiți și care urăsc pe
toată lumea nu ne fac bine și ar trebui să ne îndepărtăm de ei.  Avem o singură viață (asta în cazul în care nici unul dintre noi nu este vreo felină cu nouă vieți) și nu trebuie să lăsăm ca furia să ne conducă. Suntem făcuți astfel încât NOI trebuie să deținem controlul.
         Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.

Share This:

2 păreri despre “Furia – emoție primară

  1. Foarte buna ideea cu integrarea intr-o comunitate de oameni pozitivi. Cum emotiile sunt contagioase, e de preferat sa ne inconjuram de oameni de la care sa ne "contaminam" cu emotii pozitive.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *