Am reapărut în peisaj

18 June 2019 Ioana 3 Comments

După cum probabil ați observat, am luat o scurtă pauză de la blog și mă întrebam dacă mi-ați lipsit lipsa. Eu sper că da 🙂 Dar și dacă nu, eu voi continua să scriu vrute și nevrute pentru că îmi face plăcere să mă regăsesc aici, uneori să mă descarc de rău iar alteori să împărtășesc lucruri frumoase. Pe teritoriul meu, pe moșia mea unde pot să fac ce vreau, unde impun regulile mele, unde mă simt ca acasă și unde am instrumente prin care musafirii necivilizați sau răutăcioși pot fi îndepărtați cu ușurință.

Anyway, ce voiam să spun este că tocmai m-am întors dintr-o vacanță frumoasă pe care parțial am petrecut-o în Irlanda, mai exact patru zile, iar restul timpului în Anglia la soțul meu de unde am mai făcut două scurte escapade de câte o zi, o dată la Rugby (orașul de unde își trage numele celebrul sport) și o dată la Oxford. Despre cel de-al doilea cred că nu există om să nu fi auzit, eu am ajuns acolo pentru a doua oară dar nu te poți sătura de atâta frumusețe arhitecturală ori de câte ori ai merge. E o adevărată plăcere să te plimbi pe străzi și să admiri clădirile vechi de secole care arată toate ca niște monumente. Unul din tururile clasice ale orașului (pe care le fac majoritatea turiștilor) este vizitarea facultăților care fac parte din celebra Universitate Oxford, care, deși nu se știe exact când a fost fondată, este una dintre cele mai vechi din lume existând infomații că aici au existat forme de învățământ încă din anul 1096. Adică pe vremea când poporul român abia se forma.

Unul dintre cele mai faine lucruri din Anglia este faptul că există foarte multe muzee la care intrarea este gratuită, de fapt cred că toate marile muzee au ușile larg deschise și astfel oricine are acces liber. Funcționează pe bază de donații și, probabil, sunt subvenționate de stat dar asta e doar o presupunere de-a mea. Nu știu de unde provin banii pentru întreținerea (perfectă) a muzeelor dar e mai mare păcatul să ajungi în Anglia și să nu profiți de această oportunitate pentru că englezii și-au adus în insulă în cele câteva secole de colonialism toate bogățiile lumii. Au niște muzee care, la propriu, te lasă cu gura căscată.

Fără să fi planificat, de data asta am intrat la Muzeul de Istorie Naturală din Oxford doar pentru că ni s-a nimerit în drum. Mi-a plăcut enorm și, deși am stat vreo două ore înăuntru, nu mi-ar fi ajuns nici două zile să descopăr toate minunățiile, atât de interesant mi s-a părut. Nu are rost să descriu în cuvinte tot ce am văzut dar măcar despre un exponat tot vă spun 🙂 O pelerină făcută pe la 1900 de populațiile din Alaska din intestine de focă. Nu mi-am imaginat în viața mea că ar putea exista așa ceva. Foarte ingenioasă ideea și extrem de meticulos realizată, intestinele cusute circular iar manșetele și tivul făcute din mai multe straturi subțiri de piele (tot de focă) iar apoi brodate. Iar pelerina asta nu era doar de fashion ci chiar avea o utilitate.

Foarte multe lucruri interesante am văzut și am aflat, un muzeu pentru toate vârstele, un muzeu la care îți rămâne gândul și la care îți dorești să revii cu toate că atunci când vizitez un oraș eu nu o fac pentru muzee. Sau nu în primul rând. Cel mai mult îmi place să mă plimb pe străzi, să văd localnicii și să simt adevăratul vibe așa cum nicio imagine sau film nu le poate reda în realitate pentru că până și lumina soarelui este diferită în fiecare loc al lumii. Drept urmare, în zilele următoare o să mă străduiesc să scriu despre experiența mea în Dublin, un alt oraș care mi-a rămas în suflet.

3 zile în Cornwall – UK

30 January 2019 Ioana 10 Comments

De când tot merg în Anglia am avut ocazia să cunosc cât de cât partea rurală a țării și pot să spun cu mâna pe inimă că m-am îndrăgostit de aceste zone, de casele vechi de sute ani dar perfect funcționale, de liniștea drumurilor de țară pe care arareori trec mașini, de iarba veșnic udă și de oamenii care își plimbă câinii și care îți dau binețe și îți zâmbesc politicos chiar dacă se vede de la o poștă că nu ești de-al locului. Cu fiecare excursie pe care o fac descopăr locuri din ce în ce mai frumoase și de fiecare dată mi se pare că mai mult de atât nu se poate dar cu toate astea incredibila natură continuă să mă surprindă mereu și mereu.

Ultima excursie pe care am făcut-o a fost la început de ianuarie și deși am avut reticențe având în vedere că eram în plină iarnă, tot ce am văzut m-a umplut de bucurie. Am fost în Cornwall, o regiune în partea de sud-vest a Angliei, cunoscută pentru plajele spectaculoase și falezele marine de o frumusețe incredibilă. Nu am ajuns în Land’s End, cel mai vestic punct al ţării pentru că în doar trei zile nu apuci să străbaţi prea mult dar sper ca într-o bună zi să revin în Cornwall pentru că sunt încă multe de văzut şi explorat.

Am dormit la un airbnb în Boscastle şi cred că am făcut una dintre cele mai bune alegeri de când mă cazez în sistemul acesta. Am stat într-o căsuţă de poveste construită de vreo două sute de ani, cel mai cosy loc pe care l-am văzut vreodată. Când am ajuns zgribuliţi de pe drum, în casă ardea focul în şemineu, mirosea plăcut a lemn iar gazda noastră, o englezoaică get beget, încă frumoasă la cei 65-70 de ani şi cu o siluetă de invidiat ne-a aşezat la masă şi ne-a făcut un ceai negru în care a pus lapte fără să poată concepe că un om întreg la cap ar putea bea ceaiul fără lapte 🙂 Ne-a povestit de toate şi ne-a făcut să ne simţim ca acasă sau, mai degrabă, ca în vizită la cineva foarte drag din familie. Camera noastră avea o mică bibliotecă şi în puţinul timp pe care l-am petrecut acolo aş fi vrut să răsfoiesc toate cărţile pentru că, uitându-mă după titluri, nu era una să nu mă intereseze.

Punctul central al excursiei noastre a fost lunga plimbare pe coastă, pe malul Oceanului Atlantic între Boscastle şi Tintagel, traseu despre care m-am documentat o grămadă înainte de a pleca deşi ulterior s-a dovedit a nu fi fost necesar pentru că era aproape imposibil să te rătăceşti. În Tintagel există ruinele unui castel, poate e mult spus castel, mai degrabă o cetate sau fortificaţie datând de prin secolele IV-V care se presupune a fi aparţinut legendarului rege Arthur. Unii istorici susţin însă că Arthur nici măcar nu a existat însă mie nu îmi place să cred asta. Arthur, Merlin şi Cavalerii Mesei Rotunde au fost personajele copilăriei mele la care visam cu drag iar Un yankeu la curtea regelui Arthur de Mark Twain am citit-o pe nerăsuflate şi nu doar o singură dată. N-aş fi crezut atunci că o să ajung ziua în care să mă plimb în ţinutul Camelot dar uite că dacă ai puţintică răbdare uneori visele devin realizabile.

Am avut noroc de vreme bună. Bună dacă ne raportăm la aşteptările noastre, nu a plouat deloc şi am putut să ne plimbăm în fiecare zi. E adevărat că nu am văzut soarele dar ţinând cont că eram în Anglia, nici nu e de mirare. Am filmat mult şi am făcut un video cu excursia noastră, e drept că mi-a ieşit un pic cam lung, 22 de minute, dar oricât m-am străduit să-l scurtez, n-am reuşit mai mult de atât. Şi cum o imagine face cât o mie de cuvinte, vă invit să-l vedeţi.

Voi găsiți tot ce vreți la supermarket?

3 August 2018 Ioana 17 Comments

Nu prea am apucat să povestesc despre cum a fost în Canada prinsă fiind cu tot felul de lucruri mai ales acum că sunt nepoatele în vizită, dar o să vă las să vă uitați la un nou video, mai exact partea a doua a excursiei la Niagara. Am reușit, în sfârșit, să-l editez! și, după cât de greu merge, mai am material cred că până în decembrie.

Ceea ce însă totuși o să vă spun azi este că după ce m-am întors în țară și mă duc prin magazine mi se pare că nu se găsește nimic 🙂 Vorbesc de produsele alimentare că de rest nu prea îmi pasă, oricum majoritatea cumpărăturilor le fac pe internet. Poate că sună aiurea dar mi se pare că rafturile sunt goale. Întotdeauana depinde cu ce comparăm iar cum termenul de referință, cel puțin pentru mine, a încetat demult să mai fie magazinul alimentar de tip comunist în care totul era pe cartelă, am ajuns la concluzia că mai avem o cale imensă până să ajungem la nivelul Americii.

Chiar și față de Anglia diferența mi s-a părut foarte mare, dacă în Anglia la Sainsbury’s sau Morrisons unde fac eu de obicei cumpărăturile de mâncare se găsesc, de exemplu, 6-7 feluri de unt, în Canada cu siguranță o să vezi 20. Și nu doar la lactate ci la absolut orice categorie. Chiar și la ceaiuri! Nu mi-a venit să cred cât de mare era raionul de ceaiuri și, culmea!, multe dintre ele erau importate din UK 🙂

În Turda, în afară de magazinele mici de cartier care vând doar produse de bază, avem cinci magazine mari și late care fac parte din lanțuri cunoscute unde oferta este completă, ca să zic așa. Completă, în sensul că e maximul care se oferă la nivelul țării. Kaufland, Lidl, Carrefour, Penny și Profi. De fapt mai există și un Metro dar acolo nu ajung niciodată. În toate aceste magazine am căutat de trei săptămâni încoace țelină-tulpini și baby-morcovi (nu congelați, că din ăia sunt). Nu am găsit nicăieri. Magazinele noastre par (și de fapt, chiar sunt) pline dar acum că am văzut la alții se poate de o sută de ori mai mult. Eu spun că nu am găsit morcovi din ăia mici și m-aș fi bucurat să găsesc sub orice formă dar în supermarketurile din Canada baby carrots se găsesc și gata curățați (sau nu), și la gramaj mic, și mare, și în cutii de plastic gata să îi pui pe masă, și în pungi, și tăiați, și rași, și vidați și ne-vidați și cum nici măcar nu m-aș fi gândit. Iar acesta e doar un exemplu. Nici nu încape comparație cu ce este la sosuri unde trei rânduri nesfârșite se întrec în toate culorile. Sau la semipreparate și nu e vorba doar de cele congelate cu termen de expirare peste doi ani ci la cele proaspete cum ar fi tot felul de fripturi/ aripioare de pui/ burgeri sau alte cărnuri gata condimentate și marinate bune doar de pus pe grătar sau în cuptor. Cât de ”mult” îmi place mie să gătesc, simt că mi s-ar potrivi mănușă 🙂

În concluzie, deși nu sunt chiar picată din lună, și am umblat ceva prin Europa și am văzut magazine uriașe, tot am rămas impresionată de ceea ce am găsit în Canada. Nu doar magazinele, totul, dar absolut totul, este la altă scară. Mai mare. Imensă chiar. Stăteam uneori la semafor în câte o intersecție care era cât jumătate din cartierul meu… dar despre trafic și despre cum se circulă o să vă povestesc altă dată pentru că acum vă las cu filmulețul de care vă spuneam.

Excursie la Cascada Niagara

13 July 2018 Ioana 4 Comments

Știam de la începutul începuturilor că dacă o să ajung vreodată în Canada, Cascada Niagara va fi pe lista obiectivelor care musai trebuie vizitate. Mă gândisem la asta cu mulți ani înainte ca această excursie să fi fost programată, dar ce spun eu ”programată” că de fapt nici în visele mele cele mai îndrăznețe din perioada respectivă itinerariul nu părea a fi posibil. Canada, ca de fapt tot continentul american, era un vis mult prea îndepărtat și de neatins.

Nu știu ce noroc am avut, nu știu de ce ni s-a întâmplat tocmai nouă, dar invitația prietenilor noștri și mai apoi modul cum am fost primiți m-a copleșit pe de-a-ntregul. A fost aproape mai mult decât am putut duce, am avut cele mai bune condiții și m-am simțit ca o regină. Un deget dacă mișcam, imediat eram întrebată dacă vreau ceva, dacă sunt ok, ce aș vrea să văd, unde să merg, ce să mănânc, de ce am nevoie, dacă nu mi-e prea cald sau prea frig, toate gândurile mi-au fost citite și toate dorințele împlinite, unele chiar înainte ca eu să mi le fi formulat în minte. Tot ce mi s-a întâmplat acolo a depășit cu mult toate așteptările și nu găsesc destule superlative ca să descriu experiența canadiană.

Cascada Niagara mi-am închipuit-o altfel. În primul rând credeam că este undeva în afara orașului și habar n-am de ce am avut această proiecție. Poate pentru că trăiesc în Turda iar Cheile Turzii sunt la 7 km? Se prea poate ca mintea mea să fi creat astfel de similitudini pe baza trăirilor și cunoștințelor anterioare dar m-am înșelat profund. Cascada este exact în mijlocul orașului și, de fapt, orașul a fost construit și s-a dezvoltat în jurul acesteia, faleza de-a lungul râului fiind principalul loc de adunare a miilor de turiști.

Râul Niagara reprezintă granița naturală între SUA și Canada și există un pod care face legătura între cele două țări, punctul de control vamal fiind situat chiar pe pod. Indicatoarele care arătau direcția spre USA mi-au adus aminte de sentimentul pe care l-am resimțit în urmă cu vreo 40 de ani când, elevă fiind, am făcut o excursie cu părinții în țările Europei comuniste. Eram la ”confluența” dintre Ungaria, Austria și Cehoslovacia de atunci, Slovacia de azi, iar indicatorul rutier care arăta doar 60 de km până la Viena era teribil de aproape și în același timp îngrozitor de departe de noi, niște bieți români care doar puteau visa la belșugul occidental. Mi-aduc perfect aminte de sentimetul de frustrare pe care l-am avut când priveam cu jind mașinile străine care se îndreptau lejer spre frontiera cu lumea liberă în timp ce Dacia noastră a luat-o încetișor spre Bratislava. N-aș fi crezut atunci atunci că va veni o zi în care să circulăm liber, fără niciun fel de vize și restricții iar un drum la Viena va fi la fel de simplu precum unul la București.

Cam așa a fost și acum cu podul spre SUA. Atât de aproape și totuși atât de departe. De data asta însă știu că va veni un moment în care voi ajunge și acolo, nu cred că am devenit mai optimistă ci pur și simplu experiența de viață îmi spune că nimic nu e veșnic și că totul e într-o continuă schimbare. Dar cum se spune că vorba lungă e sărăcia omului, ce părere aveți voi dacă în loc să citiți mai bine v-ați uita la filmulețul pe care l-am făcut acolo?

Dreptul la replică. Răspund comentariilor de pe FB

12 July 201812 July 2018 Ioana 3 Comments

Ca să vezi unde dai și unde crapă 🙂 Cu articolul de ieri am stârnit niște discuții pe Facebook de nu-mi venea să cred unde s-a ajuns, subiectul fiind mâncarea din Canada. Scrisesem câteva vorbe despre restaurante, mai exact mă întrebam de ce ar merge cineva la restaurant să comande un simplu sandwich iar reacțiile, multe dintre ele mai mult decât ciudate, au apărut imediat: Prima reacție: Mie ce mi s-a părut bizar îi ca restaurantele lor (ale canadienilor) sunt nașpa ca meniu. Really?? chiar toate? Cât am stat acolo, 3 săptămâni, am văzut, deși evident nu am intrat peste tot, că oferta este uriașă începând de la fastfood-uri internaționale gen McDonald’s sau KFC ajungând la specific indian, japonez, arăbesc, italian, chinezesc, vietnamez, polonez sau chiar etiopian deși după câte îmi aduc aminte țara aia e lovită de foamete de când există planeta pământ. Cum să generalizezi și, mai ales, în calitate de ce? Nici măcar un inspector care acordă stele Michelin nu cred că s-ar hazarda la astfel de afirmații dar, politicoasă cum sunt am încercat un răspuns soft: N-aș spune asta, există restaurante pentru toate gusturile și buzunarele. Mie, de exemplu, îmi place pizza foarte mult dar unuia care nu îi place sigur că nu e de aceeași părere cu mine.

Atâta mi-a trebuit, ce știu eu ce-i aia pizza? Ioana Moldovanu, ai încercat sa le ceri pizza Quattro formaggi? dacă le ceri așa ceva trebuie să rebootezi chelneritza de 3 ori. Habar nu au de așa ceva Pfff… ca să vezi ce chestie, chiar am cerut odată quattro formaggi și a fost foarte bună, cu brânzeturile alea care se întindeau în fire lungi când mușcai din felie de îți lăsa gura apă înainte să simți gustul iar blatul subțire și crocant exact atât cât trebuie. Eram în Niagara, știu sigur că am mâncat de două ori acolo dar uite că nu îmi aduc aminte numele restaurantului însă dacă vrea cineva să verifice pot să aflu. A, și nu am fost nevoită să rebootez chelnerița, a înțeles din prima ce am comandat.

Apoi intervine altcineva: Nu știu cum e in Canada, dar presupun că seamănă cu SUA. Aici mâncarea mi s-a părut groaznică. Cantitate mare și calitate proastă. E adevărat că poți mânca și bine, dar foarte scump. Nu visam decat mâncare românească. E adevărat că sunt politicoși și toți te întreabă ce mai faci, cum o duci, dar cred că nimănui nu-i pasă de fapt. Sunt doar întrebări de conveniență. Eu personal nu mă văd trăind acolo, dar ca turist ai ce vedea! Fac și eu la fel spunând că nu am fost în SUA dar presupun că seamănă cu Canada 🙂 Nu mi-a fost dor de mâncarea românească absolut deloc. Nu spun că nu-mi place, spun doar că nu mi-a fost dor. De câte ori sunt într-o țară străină vreau să încerc specificul local, să mănânc ce mănâncă localnicii, să ascult posturile lor de radio, să văd cum funcționează transportul în comun, să văd reclamele și toate celelalte chestii care te fac să intri în atmosfera locului. Sigur că dacă m-aș muta acolo (și da, mă văd trăind acolo, de ce nu? e de 100 de ori peste Ro) probabil mi s-ar face dor de o ciorbă de burtă dar în doar trei săptămâni nu am apucat să încerc tot ce ar fi fost nou pentru mine și, deci, nu m-a cuprins niciun fel de dor sau nostalgie.

Iar acum, trecând de la frivolitatea gastronomiei , se scoate artileria grea și vine replica academică: Aceste lucruri le-am simţit şi eu. Aş mai adăuga faptul că este mult kitch, incultura, (nu tu o sală de teatru care să nu semene a cantina), iar istoria lor începe acum 200 de ani. Orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei. Bon! Să le luăm pe rând uitându-ne în ograda proprie, mai exact la frumoasele noastre oraşe în care clădirilor de patrimoniu scăpate de furia demolărilor comuniste li s-au pus geamuri de termopan iar stucaturile exterioare au fost acoperite cu polistiren izolant. Sigur că orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei (a se vedea Parlamentul din Ottawa sau Primăria din Kingston), cum la fel ar trebui să fie şi pentru noi. Pe de altă parte ştim cu toţii cum s-a format civilizaţia pe continentul american şi niciun turist informat nu se duce acolo pentru vestigiile istorice. Pentru aşa ceva se îndreaptă către Grecia sau Italia unde amfiteatrele antice într-adevăr nu seamănă a cantină. Iar dacă vorbim despre incultură… oh, wait, avem oare tupeul să îi arătăm pe alţii cu degetul când ne-am pus în fruntea ţării un prim ministru care e la nivelul unui elev mediocru de clasa a V-a? Noi, o ţară de culţi?

Şi vine prietenul meu canadianul cu o întrebare simplă: Ce se consideră mâncare românească? cu răspuns alambicat: Când nu cunoşti nici măcăr ABC-ul bucătăriei italiene nu deschizi o pizzerie. La ei meniul este prezentat sub forma unui album foto (cu explicaţii scrise referitoare la ingrediente) si un numar asociat. Pe scurt la ei comanzi N° 9 sau N° 7, comanzi un numar. Daca schimbi restaurantul te trezesti cu un alt album foto, diferit si nu poti sa comanzi scurt Pizza Calzone, sau 4 formaggi, te uiti din nou la poze ca curca-n lemne. Si au la donuterii cât cuprinde, nimic mai scârbos decât dulcegaria aia. Asta-i cultura. Fusai în regiunea Montreal la un restaurant apropiat de o atractie turistica din zona. Nu aveam nimic de mâncare, doar bautura, cu o mimica de lehamite a spus patroana ca daca insist sa manânc ceva face 2 ochiuri. Mâncarea cu care se mândresc în regiunea quebecoasa este La poutine (cartofi gratinati, mâncare pentru porci 🙂 ). Nimic de calitate ce poate fi consumat exceptând un T-Bone, sau homari, oribil de scumpi.

Acuma, serios, dacă meniul unui restaurant cuprinde şi pozele preparatelor, unde naiba în lume s-a mai văzut ca pozele să fie aceleaşi peste tot? Fiecare restaurant îşi pune propriile poze iar dacă acestea sunt diferite de la local la local mi se pare perfect normal. Ar fi total aiurea să pui poze pentru ceva ce tu nu vinzi, adică să pui pozele de la restaurantul de peste drum, iar dacă acesta e motiv de derută pentru client… I’m so sorry dar problema e la client. Şi e gravă rău de tot 🙂 În ceea ce priveşte felul de mâncare numit poutine (o combinaţie de cartofi prăjiţi, sos gravy şi brânză rasă) l-am încercat de două ori şi nu m-am simţit ca un porc mâncându-l. Ba chiar mi-a plăcut dar de fapt mie îmi plac mâncărurile pentru porci, mămăliga fiind una dintre ele. Este şi pentru porci, nu? pentru că îmi aduc perfect aminte când bunica fierbea mălai şi îi făcea porcului din coteţ câte o găleată de mămăligă aurie, mai mare dragul. Aşa că ar fi bine să nu generalizăm şi să nu ne hazardăm în afirmaţii care ar putea fi jignitoare.

Cu faptul că pozele în meniu sunt o idee bună, este de acord şi canadianul: Nu asimila Quebec cu Canada. Mai ales că acolo poliţia limbii i-a obligat la un moment dat să schimbe numele ne-franceze(gen spaghetti) în echivalentul francez. Din experienta mea, în Toronto și zona limitrofa poți mânca orice mâncare din lumea asta gătită ca la mama ei. Și uneori pozele ajută, am in zona mea restaurante asiatice unde ai numele (care nu îți spune nimic dacă nu mergi cu translator ) asa ca poza ajuta .

Şi mai dau copy-paste unei singure fraze iar apoi închei: Părerile sunt împărțite. Dacă vrei sa mănânci mâncare românească, probabil că Turda bate Canada. Probabil că m-am obișnuit cu alte gusturi decât cele românești pentru că aleg la orice oră o mâncare asiatică (indiana, Thai, malaeziana) făcută bine decât mâncarea românească (care tot nu mi-ați spus care e , că orice pretindem noi ca e românesc, găsim la alții :mici, mămăligă, sarmale…)

Deci, clar, nu m-am dus şi nici n-am căutat să mănânc româneşte în Canada, nu mi-a fost dor nici de mici, nici de sarmale şi nici nu o să mi se pară vreodată că apa Borsec are ceva special. Fiind ]n Canada, am mâncat însă o dată fish and chips iar acum, după toate aceste discuţii, aştept un englez revoltat care să-mi spună că pentru acest fel de mâncare doar Anglia se ridică la standarde de înaltă valoare.

Share This:

Share This:

Share This:

Share This:

Share This: