Dreptul la replică. Răspund comentariilor de pe FB

        Ca să vezi unde dai și unde crapă 🙂 Cu articolul de ieri am stârnit niște discuții pe Facebook de nu-mi venea să cred unde s-a ajuns, subiectul fiind mâncarea din Canada. Scrisesem câteva vorbe despre restaurante, mai exact mă întrebam de ce ar merge cineva la restaurant să comande un simplu sandwich iar reacțiile, multe dintre ele mai mult decât ciudate, au apărut imediat: Prima reacție: Mie ce mi s-a părut bizar îi ca restaurantele lor (ale canadienilor) sunt nașpa ca meniu. Really?? chiar toate? Cât am stat acolo, 3 săptămâni, am văzut, deși evident nu am intrat  peste tot, că oferta este uriașă începând de la fastfood-uri internaționale gen McDonald’s sau KFC ajungând la specific indian, japonez, arăbesc, italian, chinezesc, vietnamez, polonez sau chiar etiopian deși după câte îmi aduc aminte țara aia e lovită de foamete de când există planeta pământ. Cum să generalizezi și, mai ales, în calitate de ce? Nici măcar un inspector care acordă stele Michelin nu cred că s-ar hazarda la astfel de afirmații dar, politicoasă cum sunt am încercat un răspuns soft:  N-aș spune asta, există restaurante pentru toate gusturile și buzunarele. Mie, de exemplu, îmi place pizza foarte mult dar unuia care nu îi place sigur că nu e de aceeași părere cu mine.

        Atâta mi-a trebuit, ce știu eu ce-i aia pizza? Ioana Moldovanu, ai încercat sa le ceri pizza Quattro formaggi? dacă le ceri așa ceva trebuie să rebootezi chelneritza de 3 ori. Habar nu au de așa ceva  Pfff… ca să vezi ce chestie, chiar am cerut odată quattro formaggi și a fost foarte bună, cu brânzeturile alea care se întindeau în fire lungi când mușcai din felie de îți lăsa gura apă înainte să simți gustul iar blatul subțire și crocant exact atât cât trebuie. Eram în Niagara, știu sigur că am mâncat de două ori acolo dar uite că nu îmi aduc aminte numele restaurantului însă dacă vrea cineva să verifice pot să aflu. A, și nu am fost nevoită să rebootez chelnerița, a înțeles din prima ce am comandat.

        Apoi intervine altcineva: Nu știu cum e in Canada, dar presupun că seamănă cu SUA. Aici mâncarea mi s-a părut groaznică. Cantitate mare și calitate proastă. E adevărat că poți mânca și bine, dar foarte scump. Nu visam decat mâncare românească. E adevărat că sunt politicoși și toți te întreabă ce mai faci, cum o duci, dar cred că nimănui nu-i pasă de fapt. Sunt doar întrebări de conveniență. Eu personal nu mă văd trăind acolo, dar ca turist ai ce vedea! Fac și eu la fel spunând că nu am fost în SUA dar presupun că seamănă cu Canada 🙂 Nu mi-a fost dor de mâncarea românească absolut deloc. Nu spun că nu-mi place, spun doar că nu mi-a fost dor. De câte ori sunt într-o țară străină vreau să încerc specificul local, să mănânc ce mănâncă localnicii, să ascult posturile lor de radio, să văd cum funcționează transportul în comun, să văd reclamele  și toate celelalte chestii care te fac să intri în atmosfera locului. Sigur că dacă m-aș muta acolo (și da, mă văd trăind acolo, de ce nu? e de 100 de ori peste Ro) probabil mi s-ar face dor de o ciorbă de burtă dar în doar trei săptămâni nu am apucat să încerc tot ce ar fi fost nou pentru mine și, deci, nu m-a cuprins niciun fel de dor sau nostalgie.

        Iar acum, trecând de la frivolitatea gastronomiei , se scoate artileria grea și vine replica academică: Aceste lucruri le-am simţit şi eu. Aş mai adăuga faptul că este mult kitch, incultura, (nu tu o sală de teatru care să nu semene a cantina), iar istoria lor începe acum 200 de ani. Orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei. Bon! Să le luăm pe rând uitându-ne în ograda proprie, mai exact la frumoasele noastre oraşe în care clădirilor de patrimoniu scăpate de furia demolărilor comuniste li s-au pus geamuri de termopan iar stucaturile exterioare au fost acoperite cu polistiren izolant. Sigur că orice clădire de 200 de ani este monument pentru ei (a se vedea Parlamentul din Ottawa sau Primăria din Kingston), cum la fel ar trebui să fie şi pentru noi. Pe de altă parte ştim cu toţii cum s-a format civilizaţia pe continentul american şi niciun turist informat nu se duce acolo pentru vestigiile istorice. Pentru aşa ceva se îndreaptă către Grecia sau Italia unde amfiteatrele antice într-adevăr nu seamănă a cantină. Iar dacă vorbim despre incultură… oh, wait, avem oare tupeul să îi arătăm pe alţii cu degetul când ne-am pus în fruntea ţării un prim ministru care e la nivelul unui elev mediocru de clasa a V-a? Noi, o ţară de culţi?

        Şi vine prietenul meu canadianul cu o întrebare simplă: Ce se consideră mâncare românească? cu răspuns alambicat: Când nu cunoşti nici măcăr ABC-ul bucătăriei italiene nu deschizi o pizzerie. La ei meniul este prezentat sub forma unui album foto (cu explicaţii scrise referitoare la ingrediente) si un numar asociat. Pe scurt la ei comanzi N° 9 sau N° 7, comanzi un numar. Daca schimbi restaurantul te trezesti cu un alt album foto, diferit si nu poti sa comanzi scurt Pizza Calzone, sau 4 formaggi, te uiti din nou la poze ca curca-n lemne. Si au la donuterii cât cuprinde, nimic mai scârbos decât dulcegaria aia. Asta-i cultura. Fusai în regiunea Montreal la un restaurant apropiat de o atractie turistica din zona. Nu aveam nimic de mâncare, doar bautura, cu o mimica de lehamite a spus patroana ca daca insist sa manânc ceva face 2 ochiuri. Mâncarea cu care se mândresc în regiunea quebecoasa este La poutine (cartofi gratinati, mâncare pentru porci 🙂 ). Nimic de calitate ce poate fi consumat exceptând un T-Bone, sau homari, oribil de scumpi.

        Acuma, serios, dacă meniul unui restaurant cuprinde şi pozele preparatelor, unde naiba în lume s-a mai văzut ca pozele să fie aceleaşi peste tot? Fiecare restaurant îşi pune propriile poze iar dacă acestea sunt diferite de la local la local mi se pare perfect normal. Ar fi total aiurea să pui poze pentru ceva ce tu nu vinzi, adică să pui pozele de la restaurantul de peste drum, iar dacă acesta e motiv de derută pentru client… I’m so sorry dar problema e la client. Şi e gravă rău de tot 🙂 În ceea ce priveşte felul de mâncare numit poutine (o combinaţie de cartofi prăjiţi, sos gravy şi brânză rasă) l-am încercat de două ori şi nu m-am simţit ca un porc mâncându-l. Ba chiar mi-a plăcut dar de fapt mie îmi plac mâncărurile pentru porci, mămăliga fiind una dintre ele. Este şi pentru porci, nu? pentru că îmi aduc perfect aminte când bunica fierbea mălai şi îi făcea  porcului din coteţ câte o găleată de mămăligă aurie, mai mare dragul. Aşa că ar fi bine să nu generalizăm şi să nu ne hazardăm în afirmaţii care ar putea fi jignitoare.

        Cu faptul că pozele în meniu sunt o idee bună, este de acord şi canadianul:  Nu asimila Quebec cu Canada. Mai ales că acolo poliţia limbii i-a obligat la un moment dat să schimbe numele ne-franceze(gen spaghetti) în echivalentul francez. Din experienta mea, în Toronto și zona limitrofa poți mânca orice mâncare din lumea asta gătită ca la mama ei. Și uneori pozele ajută, am in zona mea restaurante asiatice unde ai numele (care nu îți spune nimic dacă nu mergi cu translator ) asa ca poza ajuta .

        Şi mai dau copy-paste unei singure fraze iar apoi închei:  Părerile sunt împărțite. Dacă vrei sa mănânci mâncare românească, probabil că Turda bate Canada. Probabil că m-am obișnuit cu alte gusturi decât cele românești pentru că aleg la orice oră o mâncare asiatică (indiana, Thai, malaeziana) făcută bine decât mâncarea românească (care tot nu mi-ați spus care e , că orice pretindem noi ca e românesc, găsim la alții :mici, mămăligă, sarmale…)

        Deci, clar, nu m-am dus şi nici n-am căutat să mănânc româneşte în Canada, nu mi-a fost dor nici de mici, nici de sarmale şi nici nu o să mi se pară vreodată că apa Borsec are ceva special. Fiind ]n Canada, am mâncat însă o dată fish and chips iar acum, după toate aceste discuţii, aştept un englez revoltat care să-mi spună că pentru acest fel de mâncare doar Anglia se ridică la standarde de înaltă valoare.