Excursie la Cascada Niagara

        Știam de la începutul începuturilor că dacă o să ajung vreodată în Canada, Cascada Niagara va fi pe lista obiectivelor care musai trebuie vizitate. Mă gândisem la asta cu mulți ani înainte ca această excursie să fi fost programată, dar ce spun eu ”programată” că de fapt nici în visele mele cele mai îndrăznețe din perioada respectivă itinerariul nu părea a fi posibil. Canada, ca de fapt tot continentul american, era un vis mult prea îndepărtat și de neatins.

        Nu știu ce noroc am avut, nu știu de ce ni s-a întâmplat tocmai nouă, dar invitația prietenilor noștri și mai apoi modul cum am fost primiți m-a copleșit pe de-a-ntregul. A fost aproape mai mult decât am putut duce, am avut cele mai bune condiții și m-am simțit ca o regină. Un deget dacă mișcam, imediat eram întrebată dacă vreau ceva, dacă sunt ok, ce aș vrea să văd, unde să merg, ce să mănânc, de ce am nevoie, dacă nu mi-e prea cald sau prea frig, toate gândurile mi-au fost citite și toate dorințele împlinite, unele chiar înainte ca eu să mi le fi formulat în minte. Tot ce mi s-a întâmplat acolo a depășit cu mult toate așteptările și nu găsesc destule superlative ca să descriu experiența canadiană.

        Cascada Niagara mi-am închipuit-o altfel. În primul rând credeam că este undeva în afara orașului  și habar n-am de ce am avut această proiecție. Poate pentru că trăiesc în Turda iar Cheile Turzii sunt la 7 km? Se prea poate ca mintea mea să fi creat astfel de similitudini pe baza trăirilor și cunoștințelor anterioare dar m-am înșelat profund. Cascada este exact în mijlocul orașului și, de fapt, orașul a fost construit și s-a dezvoltat în jurul acesteia, faleza de-a lungul râului fiind principalul loc de adunare a miilor de turiști.

       Râul Niagara reprezintă granița naturală între SUA și Canada și există un pod care face legătura între cele două țări, punctul de control vamal fiind situat chiar pe pod. Indicatoarele care arătau direcția spre USA mi-au adus aminte de sentimentul pe care l-am resimțit în urmă cu vreo 40 de ani când, elevă fiind, am făcut o excursie cu părinții în țările Europei comuniste. Eram la ”confluența” dintre Ungaria, Austria și Cehoslovacia de atunci, Slovacia de azi, iar indicatorul rutier care arăta doar 60 de km până la Viena era teribil de aproape și în același timp îngrozitor de departe de noi, niște bieți români care doar puteau visa la belșugul occidental. Mi-aduc perfect aminte de sentimetul de frustrare pe care l-am avut când priveam cu jind mașinile străine care se îndreptau lejer spre frontiera cu lumea liberă în timp ce Dacia noastră a luat-o încetișor spre Bratislava. N-aș fi crezut atunci atunci că va veni o zi în care să circulăm liber, fără niciun fel de vize și restricții iar un drum la Viena va fi la fel de simplu precum unul la București. 

        Cam așa a fost și acum cu podul spre SUA. Atât de aproape și totuși atât de departe. De data asta însă știu că va veni un moment în care voi ajunge și acolo, nu cred că am devenit mai optimistă ci pur și simplu experiența de viață îmi spune că nimic nu e veșnic și că totul e într-o continuă schimbare. Dar cum se spune că vorba lungă e sărăcia omului, ce părere aveți voi dacă în loc să citiți mai bine v-ați uita la filmulețul pe care l-am făcut acolo?