Hello, hello! M-am întors cu forțe proaspete. Nu, de fapt nu. Asta e doar o expresie pe care îți vine să o folosești în virtutea obișnuinței pentru că m-am întors ca după o vacanță în care am umblat cât m-au ținut picioarele fără să stau deloc cu burta la soare și fără să lenevesc pe vreo plajă în bătaia valurilor. Am fost mai activă ca oricând și n-am vrut să pierd nicio clipă în care să nu văd ceva nou sau să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată pentru că nu știu când și dacă voi mai ajunge în Canada cea de la capătul lumii.

        Inevitabil am reînceput serviciul. Fără avânt revoluționar, fără prea mare entuziasm, mai mult târându-mă decât sărind într-un picior, m-am reîntors la birou unde toți colegii mă așteptau să le povestesc marea mea experiență canadiană. Ce ne spui? Cum a fost? Ce-ai văzut? Cum e acolo? o mie de întrebări la prima oră a dimineții când încă nici nu reușisem să mă readaptez la fusul orar și nici nu știam cu ce să încep. Povești ar  fi pentru o mie și una de nopți dar e atât de greu să selectezi ordinea și să le așezi cap la cap… Cu se să încep? Ce m-a impresionat cel mai tare? Ce mi-a plăcut cel mai mult? Este într-adevăr America atât de diferită față de Europa? Greu de povestit în pauza de cafea, greu de ales cu ce să încep așa că am lăsat cuvintele să vină singure fără să încerc să le așez într-o anumită ordine. Au alunecat la vale învălmășite ca gândurile ce n-au apucat încă să se sedimenteze în amintiri ce vor rămâne o viață și m-am surprins chiar și pe mine însămi de ce mi-a venit prima dată în minte.

        Totul e imens în Canada. Șoselele, casele, magazinele, mașinile, pădurile, motocicletele. Ha-ha 🙂 da, da, doar Harley Davidson am văzut pe șoselele nesfârșite,  acele motoare uriașe cu ghidoane nichelate în care te instalezi ca într-un fotoliu și în care poți să parcurgi sutele de kilometri fără să simți că te strâng cârceii de picioare. Jur că n-am văzut nicio altă marcă de motocicletă deși am făcut câteva mii de km plimbându-ne încoace și încolo. Iar dacă motocicletele sunt de dimensiunea unui camion, atunci camioanele sunt cât un bloc. Mi-au plăcut drumurile largi și autostrăzile cu cinci benzi pe sens care se întretaie din loc în loc în intersecții de dimensiunea unui sat mic de la noi și care străbat Canada în linii drepte fără să aibă nicio curbă pe distanțe impresionante. Nimic nu e ”aproape” și nicăieri nu poți să mergi pe jos. Cu toate astea ”aproapele”  e ceva foarte relativ. Într-o seară ne pregăteam să mergem la un restaurant și am întrebat dacă e departe iar M. (canadianca) mi-a răspuns că nu, e doar la juma’ de oră de mers. Cu mașina, bineînțeles, adică la vreo 40 de kilometri.

        Am înțeles, în sfârșit, cum vine treaba cu indicele de confort termic, indicele acela cu care prezentatorii de la rubrica meteo ne anunță la fiecare val de caniculă că depășește pragul critic de 80 de unități. Mie, până acum, dacă afară erau 40 de grade îmi era cald și gata. Adică îmi era foarte cald, mă topeam, transpiram, curgeau apele de pe mine dar atât. Îmi era foarte cald și nimic mai mult. În Canada căldura este altfel. Este umedă. Iar dacă afară sunt 27 de grade se simt ca 39. Iar dacă sunt 35 se simt ca 45. Este exact ca în saună, te înconjoară un fel de abur prin care simți că îți vine din ce în ce mai greu să respiri. Nu știu de unde provine umiditatea excesivă, probabil de la marile lacuri dar nu știu din ce cauză se formează. Doar am mai fost în locuri mult mai la sud (în Antalya) unde am prins 42º dimineața la ora 10 și deși eram pe malul Mediteranei nu am simțit acest fenomen. Norocul a fost că vremea asta ciudată nu a ținut decât două zile dar oricum peste tot există aer condiționat și, spre deosebire de Ro, nimeni nu suferă de curent 🙂

        Ce mi-a mai plăcut? Oamenii. Atâta politețe n-am văzut în viața mea. Toți îți zâmbesc, iar please, thank you, sorry și excuse me sunt cele mai uzitate cuvinte. Dacă te trăznește să traversezi strada printr-un loc nemarcat (ceea ce desigur nu vă recomand dar mi s-a mai întâmplat), mașinile se opresc acordându-ți prioritate (deși nu ai) ba în plus s-ar putea ca șoferul să te și salute printr-o ușoară înclinare a capului.

        Magazinele. Din nou, primul cuvânt care îmi vine în cap, imense. Și nu le compar cu cele din Ro ci cu cele din Anglia. Supermarketurile au între 453 și 759 de sortimente de sosuri/ dressinguri/ creme/ dip-uri sau cum vreți să le spuneți, spre deosebire de continentul nostru unde limita se oprește pe la maxim 30-40. Și mi-am adus aminte de asta pentru că în Canada am descoperit că broccoli se poate mânca și crud. La fel fasolea verde, conopida sau tulpinile de țelină. Și, de altfel, orice alte legume care nu ajung să fie lemnoase. Sunt delicioase ca aperitive tăiate în bucățele mici și înmuiate în sosurile de care vă spuneam și care se găsesc în toate combinațiile și pentru toate gusturile. Mi-au plăcut enorm și o să continui să mănânc și acasă. Probabil că pentru asta nu trebuia musai să ajung în Canada dar așa s-a întâmplat să fie iar de acum înainte o să le asociez cu această țară.

        Mall-urile sunt uriașe iar la Toronto am văzut unul care cobora vreo 3 nivele sub pământ iar de întins era mult peste puterea simțului meu de orientare care este aproximativ egal cu cel al unei pisici oarbe. Deci așa ceva chiar nu am mai întâlnit până acum deși, slavă Domnului, nici eu n-am trăit sub o piatră și am fost de multe ori la shopping prin Europa. Mall-ul ăla însă m-a răvășit complet. Erau magazine pentru toate buzunarele și, deși de cele mai multe branduri nu auzisem până atunci,  m-am prins destul de repede care mi s-ar încadra în buget mai ales că începuse și perioada reducerilor. À propos de cumpărături, mă macină o dilemă în ultima vreme și sunt curioasă care este punctul vostru de vedere, atunci când îți cumoeri o haină este preferabil să faci o mică investiție într-un obiect de calitate care te ține o viață cum ar fi cele de aici sau de aici sau este mai bine, mai confortabil, mai îmbucurător să cumperi mai des și mai mult și să tot schimbi articolele de îmbrăcăminte?

        Mulți colegi m-au întrebat cum e mâncarea deși acum, cu multiculturalitatea și cu migrația internațională nu prea mai e relevant sau regăsești foarte greu specificul local. Practic, indiferent în ce loc de pe glob călătorești, găsești cam de toate. Ce am observat însă, e că în Canada se mănâncă foarte multă carne. Nu există restaurant care să nu aibă în meniu câteva feluri de hamburgeri și tot câteva feluri de aripioare de pui. Bune, nimic de zis, dar la salate meniul se rezumă la două, maxim trei feluri. Ce mi s-a părut însă interesant sau, mai degrabă, ciudat, este faptul că toate restaurantele au în meniu sandwich-uri. Jesus! De ce s-ar duce cineva la restaurant să mănânce un sandwich, nu pot să înțeleg și să nu vă gândiți că ar fi mai ieftin decât un alt fel de mâncare. Costă aproximativ la fel de mult ca o pizza sau cât o porție de aripioare, adică undeva între 15 și 20 de dolari canadieni. Vorbesc de restaurantele obișnuite nu de alea unde primesti trei paie de morcovi, doi stropi de sos și o bucățică de ceva spongios aranjate artistic pe o farfurie pudrată cu condimente necunoscute muritorilor de rând.

        Ca aperitiv mi-au mai plăcut covrigii cu coaja crocantă și interiorul moale, bine sărați și serviți cu muștar sau un sos de brânză. Mi-au adus vag aminte de vremurile studenției când făceam foamea în cămin iar pâinea prăjită cu muștar era considerată un deliciu. Bine, nu era muștar de Dijon și nici măcar din ăla de Tecuci dar tot ținea de foame 🙂 Și încă ceva interesant și bine de luat în seamă. Sangria mai bună ca în Canada nu am băut în toată vacanța petrecută anul trecut la Barcelona.

Read More

        V-am spus că plec în Canada? nu  cred, dar vă spun acum. Avem niște prieteni foarte buni (care sunt și finii noștri) care ne cheamă de ani de zile să le facem o vizită dar având amintiri negre legate de obținerea vizelor din anii 90’ când am fost umilită la Ambasada Franței, mi-am jurat că nu o să mai stau la astfel de cozi decât dacă o să fiu nevoită. Și astfel, cu părere de rău, am refuzat invitația de fiecare dată până când, în decembrie anul trecut, Canada a eliminat vizele pentru cetățenii români. Asta s-a întâmplat la 1 decembrie iar pe data de 2 am și cumpărat bilete de avion 🙂 Poate exagerez un pic dar cam asta a fost ideea. Mai am un pic și decolez.

        Mă emoționează un pic gândul că voi zbura așa departe deși călătoria va fi în două etape, plec în Anglia și abia peste două zile luăm avionul spre Toronto dar, nefiind Europa unde mă simt ca acasă în orice țară, nu știu la ce să mă aștept. Am început să-mi fac bagajul și mi-am dat seama că fiind obișnuită să călătoresc doar cu un bagaj de mână, nu am cu ce să umplu bagajul de cală 🙂 Dar nu-i nimic, sunt sigură că la întoarcere va fi plin.

        În afară de lista hainelor pe care vreau să le iau și care se schimbă în funcție de locul și perioada în care călătoresc, mai am o listă (pe care nici măcar nu o mai scriu pe hârtie ci o țin minte) cu lucruri pe care le iau întotdeauna cu mine și care îmi aduc tot confortul indiferent cât de departe de casă aș fi. Indiferent dacă plec pentru două zile sau o lună, obiectele de mai jos îmi sunt indispensabile:

1. Dopuri pentru urechi. Astea au mai multe utilizări. În primul rând pentru dormit, sensibilă cum sunt, nu pot dormi pe muzică sau cu televizorul deschis. Apoi le-am mai descoperit utilitatea atunci când avionul începe coborârea pentru aterizare care durează aproximativ 20 de minute iar pe mine încep să mă doară îngrozitor urechile. Cu dopurile puse, efectul este considerabil mai puțin neplăcut. Iar a treia utilizare este de protecție împotriva curentului. De multe ori in vacanțe închiriem un scuter pentru ca e mult mai ieftin decât o mașină și consumă foarte puțină benzină. Căștile pentru scuter nu acoperă urechile (stau numai pe vârful capului) iar când mergi, chiar dacă ai doar 40 de km/h, vântul îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă ceea ce nu e chiar plăcut. Iar dopurile astea sunt perfecte, te lasă să și auzi (cât de cât) și blocheaza total vântul.
2. Masca pentru ochi. Pe vremea când mergeam la tot felul de traininguri și team-buildinguri colega mea de cameră îmi spunea că eu mă vaiet de lumină și nu pot să dorm și dacă lumina intră doar pe gaura cheii . Avea dreptate, asta cam așa e 🙂 Din fericire s-a inventat masca pentru ochi ca să pot dormi eu ca un bebeluș după baie indiferent de condiții.
3. Spray cu apă. Spray-urile cu apă termală au un efect revigorant și răcoritor și îți împrospătează imediat fața. Unele sunt destul de scumpe pentru ceea ce fac, altele mai putin, în funcție de izvor aka brand dar dacă rămân în pană folosesc pulverizatorul pe care îl umplu pur și simplu cu apă de la robinet.
4. Sfoară. E o reminiscență de pe vremea când mergeam în tabere de școlari și niciodată nu aveam loc destul să îmi pun la uscat prosoapele. Dar chiar și acum se dovedeste a fi foarte utilă pentru legat  pachete, pentru făcut mici reparații, pentru legat o poartă, nu se știe niciodată la ce îți trebuie 2-3 metri de sfoară care oricum ocupă loc foarte puțin în bagaj  și aproape de fiecare dată cineva din anturaj a avut nevoie de sfoara mea 🙂 Deci m-am făcut utilă.
5. Chibrituri. Nu are nicio legatură cu fumatul. Dar de când am citit, pe la vreo 11-12 ani Robinson Crusoe, nu plec nicăieri fără chibrituri. Just in case 🙂 Inițial luam o brichetă dar după ce mi s-a întâmplat odată să-mi explodeze bricheta în poșetă (o lăsasem la soare) am renunțat. Nu am fost (încă) nevoită să aprind focul pe vreo insulă pustie dar s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu singura care poate oferi un foc prietenilor fumători. Sau chibriturile mele să fie salvarea pentru aprinderea unui foc de tabără.
6. Carduri de memorie. Pentru ca nu pot să ratez ocazia de a fotografia și filma toate pietrele și toți norii din câte 10 unghiuri fiecare. Fără carduri de memorie sunt ca și fără o mână și mă întreb cum au supraviețuit turiștii pe vremea când fotografiile se făceau pe film iar un film avea doar 36 de poziții??
7. Elastice și agrafe de păr pentru că mi se întâmplă ca brusc să mă enerveze fiecare șuviță care îmi vine în ochi sau peste față și atunci trebuie să-mi prind părul la spate.
8. Feon, dacă tot vorbim despre păr. Știu că toate hotelurile, pensiunile și, mai mult decât atât, casele prietenilor pe unde stăm au în dotare așa ceva dar sculele mele sunt sfinte. Mie dacă părul nu-mi stă ca lumea mi s-a dus pe copcă toată ziua așa că de ce să risc? De ce să încerc tot felul de placi de indreptat parul când o am pe a mea care știu exact cum funcționează? În Anglia am făcut greșeala să o folosesc pe a Cristinei, am pus-o tot pe 180 de grade ca și cum o folosesc de obicei pe a mea și mi-am ars de toată frumusețea o șuviță pe care apoi a trebuit să o tai cu foarfeca jos. Deci, no thank you. Foenul meu și placa mea și sunt fericită 🙂
9. Copie dupa buletin. Nu pentru că aș intenționa să depun vreun  dosar pe la vreo instituție dar când sunt în străinătate mi-e teamă tot timpul să nu-mi pierd actele și o copie de siguranță e binevenită și îmi dă un oarecare confort psihologic.
10. Pungi de plastic cu ziplock. Nu știu cum se face că din clipa în care nu mai sunt acasă am nevoie de o sută de mii de pungi. Pentru șamponul care curge, pentru mâncare, pentru pantofii murdari pe talpă, pentru gunoi, pentru suveniruri, pentru orice. Pungile astea nu se găsesc la orice magazinaș de la colțul străzii așa că e bine să le am la mine și, neocupând loc și fiind ușoare, le am în diverse dimensiuni și pot spune despre ele că sunt un life saver.

        Voi cu ce nu plecați niciodată de acasă? În afară de telefon care a devenit un fel de organ al corpului nostru.

Read More

        Cu fiecare vizită pe care o fac în Anglia mai descopăr o părticică din țara aia minunată și, așa cum am mai spus de multe ori, Anglia nu înseamnă nici pe departe Londra. M-am simțit extraordinar de bine la Londra (în singura dată când am fost, acum șase ani) dar de atunci nu am simțit niciodată dorința de a o revedea. A fost un fel de bifă pe lista celor 100 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a muri și cam atât. În schimb zona rurală a bătrânei Anglii este ceva care mi-a intrat sub piele și la care visez mereu, este locul de care nu mă mai satur, unde nu mă plictisesc niciodată și unde m-aș întoarce oricând. Dar ce spun eu că m-aș întoarce? Mâine m-aș muta acolo! dacă aș avea bani, evident, pentru că prețul vieții în Cotswolds este, din multe puncte de vedere, mai ridicat chiar decât în capitală și se știe că Londra este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume.

        Cotswolds se numește partea Angliei unde am făcut excursia de o zi în weekendul trecut și cuprinde părți din cinci comitate (sau județe? cum se traduce oare counties?): Wiltshire, Gloucestershire, Oxfordshire, Warwickshire și Worcestershire. 

        Considerată ca fiind inima Regatului este una dintre comorile cele mai bine protejate de englezi. Și credeți-mă, au cu ce se mândri. Peisajul rural cu dealuri molcome și veșnic verzi (iarba nu se usucă nici iarna), sătucurile medievale cu case din piatră de culoarea mierii (un calcar specific zonei) sau conacele impunătoare retrase după garduri de piatră îți dau simțământul că tocmai ai intrat într-o poveste din timpuri imemoriale. Cotswolds a prosperat devenind cea mai bogată regiune a Angliei începând cu Evul Mediu datorită creșterii oilor, lâna acestora, de o calitate excepțională, fiind cunoscută și vândută în toată Europa. De fapt chiar etimologia numelui derivă din ocupația de bază a locuitorilor, cot însemnând în anglo-saxonă țarc pentru oi iar wold – deal, Cotswolds fiind astfel un fel de ”dealuri pe care se află țarcuri”, lucru care se păstrează și în prezent. Trecând cu mașina pe șoselele impecabile, am văzut peste tot în stânga și-n dreapta oi păscând în tihnă fără să fie afectate de ploaia care parcă nu se sfârșește niciodată. Ce mi s-a părut foarte drăguț era faptul că mieluții erau îmbrăcați cu un fel de pelerine de ploaie portocalii, exact așa cum poartă unii căței de salon atunci când sunt scoși la plimbare.

        Un aspect important pe care vreau neapărat să îl punctez atunci când vă gândiți la o excursie în Anglia este să nu aveți așteptări (pozitive) din partea vremii. În Anglia plouă mult, asta știe oricine, iar dacă veți spera la cer senin și zile calde s-ar putea să fiți dezamăgiți. Mai bine porniți cu mindset-ul că vremea este mizerabilă, vă luați o jachetă cu glugă sau o umbrelă și pantofi corespunzători iar dacă, printr-o minune, apare soarele, cu atât mai bine. Dacă nu, măcar veți fi scutiți de supărări inutile. Noi am plecat sâmbătă dimineața pe o ploaie torențială dar asta nu ne-a împiedicat cu nimic să ne bucurăm de splendorile locului. Traseul, pregătit și studiat cu minuțiozitate dinainte, a însemnat plecarea din Coventry având destinația finală Bath, adică exact de-a lungul regiunii Cotswolds, asta însemnând aproximativ 150 de km și bineînțeles nu pe autostradă ci pe drumurile care duc prin satele tradiționale.

        Într-o singură zi n-ai cum să vezi tot, iar când stai și te uiți pe hartă nu știi ce să alegi. Pozele de pe internet îți iau ochii, fiecare localitate are un specific și un istoric de neratat, te gândești că o abatere de 10-15 km de la drumul principal nu poate să ia mult dar până la urmă timpul fizic nu îți ajunge decât pentru mult mai puțin decât ai plănuit inițial. În final noi ne-am lăsat duși de ritmul propriu fără să transformăm excursia într-un maraton ceea ce a fost o alegere mai mult decât înțeleaptă. Am luat-o la pas tihnit și chiar dacă nu am respectat planificarea făcută acasă, a fost o zi memorabilă de care îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere. Toate localitățile în care am făcut popasuri ne-au depășit așteptările iar dacă acum, când încă nu au înfrunzit copacii, arată ca în povești, cred că din luna mai încolo rămâi literalmente gură-cască.

• Moreton in Marsh, în traducere ”ferma de pe mlaștină”, a fost primul sătuc în care am oprit și deși ploua destul de tare nu ne mai dădeam duși de acolo. Impactul vizual a fost mai mult decât copleșitor și am făcut o mie de poze fără să știm că ne așteaptă locuri cu mult mai spectaculoase. Cred că ”am pierdut” vreo două ore pe străduțele medievale iar asta ne-a dat un pic programul peste cap fiindcă nu am mai apucat să vedem tot ce ne-am propus pentru ziua respectivă și am fost nevoiți să tăiem de pe listă câteva localități. Practic am explorat doar cinci orășele din cele șapte vizate inițial.
• Bourton on the Water. Ca în toate localitățile din zonă, numărul turiștilor îl depășește pe cel al localnicilor (3300) dar noi am avut norocul să ”prindem” o zi în care nu era foarte aglomerat, pe de o parte fiind încă departe de sezonul estival iar pe de altă parte fiind cu o zi înainte de Paști. Mă gândesc că mulți or fi stat acasă să petreacă în familie și astfel orășelul străbătut de râulețul Windrush avea un aer extrem de liniștit. Podurile joase, construite pe arcade din aceeași piatră galbenă pe care o vezi peste tot, au adus localității denumirea de Veneția din Cotswold. Tot aici se află atelierul/ manufactura care face parfumuri pentru însăși Regina Marii Britanii și o mulțime de magazine cochete care vând lânurile tradiționale sub diverse forme începând de la simple fire până la tricotaje superbe din cel mai fin cașmir. Ca să nu mai spun de restaurantele cu mici terase în față de unde nu m-aș mai fi dezlipit în vecii vecilor. 
• Bibury. Era cât pe-aci să spun că dacă ar fi să aleg doar una din cele cinci localități în care ne-am oprit, aș alege Bibury dar nu ar fi corect din partea mea pentru că toate mi-au plăcut la fel de mult. Este mică, doar 600 de locuitori, și este neschimbată de 600 de ani. Nu, n-am greșit. Șirul de căsuțe numite  Arlington Row a fost construit în 1380 și de atunci au rămas exact la fel fiind locuite și în ziua de azi. Inițial au fost casele unor muncitori, mai exact țesători de lână, iar acum, la prețul astronomic la care au ajuns, au devenit case de vacanță pentru londonezii bogați care se retrag aici la fiecare sfârșit de săptămână. Fiecare sat, oricât de mic sau mare ar fi, are o biserică ce ar putea deservi un număr mult mai mare decât localnicii și toate aceste lăcașuri de cult sunt cunoscute sub denumirea de wool churches pentru că au fost construite din donațiile fermierilor și negustorilor care se ocupau, ați ghicit, cu crescutul oilor și comercializarea lânii. Economic vorbind, Anglia a dus-o extraordinar de bine în toate timpurile și nu e de mirare acest lucru având în vedere că au avut mereu minți luminate care au controlat pârghiile în interesul națiunii. Spre exemplu, pentru a susține producția de lână și a crește consumul intern și nu doar exporturile, în timpul regelui Carol al II-lea, mai exact în 1667, a fost adoptată o lege care prevedea că toate trupurile care urmau să fie înmormântate trebuiau să fie învelite într-un giulgiu de lână cu excepția cazului în care persoana ar fi murit de ciumă:

  “No corps should be buried in anything other than what is made of sheep’s wool only; or put into any coffin lined or faced with any material but sheep’s wool, on pain of forfeiture of £5.”

• Tetbury, un alt orășel superb, știu că mă repet și devin plicitisitoare dar nu găsesc alt cuvânt mai potrivit 🙂 Este în apropierea reședinței prințului Charles de la Highgrove de unde se vede că și mărimilor de sânge albastru le plac aceleași lucruri ca și muritorilor de rând. The Market House, construită în 1655 și încă funcțională este unul din punctele de atracție ale orașului. Când am ajuns noi era deja târziu și în piața acoperită și construită pe piloni de piatră se strângeau deja tarabele dar tot am apucat să vedem și să simțim un pic din atmosfera locală. Localitatea este una dintre cele mai vechi din zonă, aici existând o mănăstire atestată încă din anul 681 adică pe vremea când pe la noi bântuiau popoarele migratoare. Au ceva avans față de noi 🙂
• Castle Combe. Era aproape noapte când am ajuns în micul paradis și noroc cu mine că am insistat să ne abatem din nou de la drumul principal ca să vedem  the “Prettiest Village in England”. Mare păcat ar fi fost să ratăm așa ceva. Satul de doar 300 de locuitori și-a câștigat acest titlu pe bună dreptate și reprezintă chintesența satului tipic englezesc. Nu există stâlpi de iluminat public și nici antene de satelit iar dacă nu ai vedea câte o mașină din loc în loc ai putea jura că ești contemporan cu Shakespeare. În seara în care noi ne-am plimbat prin Castle Comb nu mai era picior de turist pe stradă, un singur om am văzut care își plimba câinele iar în rest o pace și o liniște întreruptă doar de ciripitul păsărilor. Am crezut că am ajuns în rai, jur că nu am destule superlative ca să exprim stările prin care am trecut.

        Îmi place enorm să călătoresc, să descopăr locuri noi și în general prefer să văd de fiecare dată altceva. În afară de acum, când mi-am jurat că o să revin cât de curând în Cotswolds, mi s-a mai întâmplat o singură dată să îmi doresc cu ardoare să merg din nou pe aceleași cărări umblate și anume în Santorini dar uite că au trecut deja șapte ani și încă nu mi s-a materializat dorința. În Cotswolds însă pare mai ușor de ajuns, cel puțin pentru mine. Dacă ar fi să recomand un singur loc din Anglia, cu siguranță acesta ar fi în capul listei și credeți-mă că am văzut o mare parte din țara asta minunată.

Read More

        Sprijinită într-un cot, leneveam pe cearceaful jumătate plin de nisip în timp ce  priveam toropită printre gene cerul de un albastru ucigător pe care nu cădea nicio umbră. Luminile scăpate din cuptorul zilei ce se apropia de sfârșit se desprindeau una câte una trecând de pe nisipul dogorât înspre marginea mării și deși încă soarele strălucea dominator, în fața lui apăruse o urmă de lună care creștea ca un fagure de miere într-un stup. Plaja era aproape pustie, agitația din timpul zilei dispăruse complet iar zumzetul continuu specific zonelor aglomerate fusese înlocuit de ritmul cadențat al valurilor șerpuitoare care se spărgeau anemic de țărmul acoperit de cochilii ciobite de scoici. Eram, în sfârșit, în vacanța pe care o așteptasem toată iarna. Liniștită, absolut calmă și netulburată, senină și eliberată de noțiunea timpului priveam departe la micuțele ambarcațiuni care se legănau în zare și nu mă gândeam la nimic. La câțiva pași de mine Silvia încerca zadarnic să prindă valurile în pumnișori în timp ce bunicu-său o supraveghea tandru susținând-o din când în când, atunci când forța apei ar fi putut să o răstoarne de pe picioarele fragile și încă nesigure.

        Chiar dacă nu le vedeam chipurile, simțeam firele care ne leagă inimă lângă inimă, mă simțeam în siguranță și nu voiam să pierd nicio clipă din timpul nostru împreună. Eram acolo cu ai mei la mii de kilometri de casă și mă topeam de drag și dor  iar dintr-odată am avut o revelație care cu greu poate fi prinsă în cuvinte. Vârstele se amestecau uitându-mă la copila de care mă despărțeau două generații și, în sfârșit, după ani de căutări, îmi vedeam rostul în lumea asta mare. Simțeam că gândurile și trăirile mele nu au fost în deșert aruncate și realizam că de acum înainte voi fi prinsă în nemărginirea lumii încă o dată și încă o dată, de o mie de ori chiar și atunci când nu va mai fi niciun strop din mine. Știam că voi dăinui într-o formă sau alta chiar și atunci când nu voi mai fi în joc și nici în ordinea divină a universului. Mă gândeam la copilăria mea îndepărtată și nu-mi mai aminteam care au fost lucrurile mici și care au fost lucrurile mari, nu mai contau porțile care mi s-au deschis și nici cele care au rămas zăvorâte pentru totdeauna. Alunecam în amintiri și drumurile care mă alungaseră se ștergeau treptat în deșertăciunea lor… Am rămas atunci pe nisip până la apusul soarelui cuprinsă de o incredibilă stare de liniște și împăcare cu mine însămi. Cumva îmi găsisem rostul în univers.

        Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai frumoasă amintire din călătoriile mele, cu siguranță imaginea acelei după-amieze petrecută pe plaja Barcelonei mi-ar veni prima dată în minte. Poate și pentru faptul că este o amintire relativ recentă, n-a trecut decât o vară de atunci, poate și pentru faptul că gândurile, experiențele și senzațiile au început să se stratifice fără vârtejuri și fără tumult, simplu și cuminte, lăsând la o parte cursele de anduranță cu care odinioară obișnuiam să străbat lumea în dorința acerbă de a nu pierde nicio picătură din culoarea locală. Vacanța noastră iberică fusese altfel.

        Sigur că și de această dată mi-au plăcut enorm plimbările la ceas de seară pe faleză şi în port și evident că am rămas mută de uimire în fața Sagradei Familia sau a  spectacolului de la fântânile magice. Sigur că m-am întors în timp pe străduțele din Barri Gotic, m-am înfiorat auzind bătăile ceasurilor de la catedralele medievale, m-am entuziasmat la acvariul imens  și am admirat panorama de pe Montjuic la fel cum am savurat aglomerația din Mercat de La Boqueria, cumpărăturile de pe La Rambla sau plimbarea cu vaporaşul şi telefericul. Mi-a plăcut tot, tot, tot și am învăţat mai multe despre Spania decât în toţi anii de şcoală dar senzația de fericire pură care m-a invadat în fața valurilor molcome ale Mediteranei spărgându-se în picuri de pace pe bolta cerului nu se regăsește în niciunul din ghidurile turistice  pe care cu conștiinciozitate le adun înaintea oricărei călătorii. Știu că într-o bună zi o să mă reîntorc la Barcelona căutându-mi starea de atunci și sunt sigură că mă voi regăsi în tot și în toate. 

        Trecând de la metafore la detalii logistice, o să fie mult mai simplu decât prima dată, ca întotdeauna o cărare bătătorită fiind mai ușor de străbătut. Documentarea nu o să-mi mai ia prea mult timp și o să știu de la început la ce să mă aștept din multe puncte de vedere. Nu o să mai repet greșeala de anul trecut când am rezervat întâi cazarea și abia apoi am început să caut bilete de avion. Ca să vezi ghinion, pe toate companiile low cost  pe care mă bazasem prețurile erau incredibil de mari în zilele în care ar fi trebuit să zburăm. Nu mai țin minte exact datele plecării și ale sosirii dar era ceva de genul miercuri (ziua în care plecam) biletele erau 300 de euro și cu o zi înainte, deci marți, erau 180. Iar joia 170. Pfff! De ce n-am luat cazare începând de marți sau de joi? Răspunsul mi l-am dat singură: pentru că m-am grăbit ca fata mare la măritat. Am tocit atunci vreo săptămână site-urile de la  Wizz, Blueair și Ryanair până ce m-a apucat disperarea și pe când era să renunț și cu mâna tremurândă să scot cardul și să plătesc cât o fi, Cristina fiică-mea, m-a întrebat dacă m-am uitat pe momondo. Nici măcar nu auzisem de momondo. Ştiu, ştiu, pare incredibil dar după ce ani de zile am fost amorezată de Wizz cu care am călătorit la preţuri de dumping, mi se părea o trădare să caut oferte în curţile altora. Cine s-ar fi gândit că Tarom, o companie de linie, ar putea avea tarife mai mici decât orice companie low cost? Nici prin cap nu mi-a trecut să mă uit pe site-ul lor. Dar mi-au deschis alții ochii și până la urmă am călătorit atunci în condiții excelente cu Tarom-ul cu bilete cumpărate prin intermediul momondo. Omul cât trăiește-nvață asta bineînțeles dacă are mintea deschisă și nu se încăpățânează să le știe și să le facă pe toate de unul singur. 

         În final vacanța a fost o reușită de proporții și cred că aș putea vorbi la nesfârșit despre Barcelona. De fapt am și făcut-o pe YouTube iar dacă vreți să vedeți unde am stat, intrați pe filmulețul de aici. Dacă sunteți curioși cam ce am mâncat pe acolo, intrați dincoace.

        Ați fi însă de o mie de ori mai câștigați dacă în loc să vă uitați la filmele mele ați destăinui într-un comentariu la acest articol cea mai frumoasă amintire a voastră dintr-o călătorie. De ce spun ”mai câștigați”? pentru că poveștile cele mai frumoase, inspiraționale, inedite sau amuzante vor fi premiate cu un city-break de 500 de euro sau unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro fiecare de către cei de la momondo. Iar pentru asta tot ceea ce aveți de făcut este să scrieți câteva fraze despre ceva drag sufletului vostru până vineri, 16 martie 2018. Călătoria nu trebuie să se fi petrecut neapărat la Polul Nord, în Australia sau în vreo altă destinație exotică, putea să se fi întâmplat la o pensiune din Apuseni, în tabăra de pionieri de la Năvodari sau în excursia de la Slănic Moldova. Și nu, nu e cu tragere la sorți!

24.03.2018 Later edit – premiile oferite de momondo:

Premiul pentru “Cea mai frumoasă amintire din comentarii”: Andreea Tomescu – https://mihaelaroxana.ro/2018/03/08/cheia-spre-libertate/…

Cele 5 vouchere de călătorie, în valoare de 50 euro fiecare:

1. Natalia Stefanita – https://familiahaihui.ro/…/cea-mai-frumoasa-amintire-din-…/…
2. Lavinia Nita – https://berbececristian.wordpress.com/…/inainte-de-cei-20…/…
3. Muntean Bianca – http://florinacordos.ro/2018/03/04/unde-esti-tu-copilarie/…
4. Ileana Crainic – http://ioanaspune.ro/2018/03/taina-din-barcelona.html…
5. dana el dreny – http://www.hai-cu-butterfly.com/aventura-adrenalina-zile-…/…

Felicitari tuturor!

         Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2018.

Read More