bagaj

10 lucruri care nu-mi lipsesc niciodată din bagaj

        V-am spus că plec în Canada? nu  cred, dar vă spun acum. Avem niște prieteni foarte buni (care sunt și finii noștri) care ne cheamă de ani de zile să le facem o vizită dar având amintiri negre legate de obținerea vizelor din anii 90’ când am fost umilită la Ambasada Franței, mi-am jurat că nu o să mai stau la astfel de cozi decât dacă o să fiu nevoită. Și astfel, cu părere de rău, am refuzat invitația de fiecare dată până când, în decembrie anul trecut, Canada a eliminat vizele pentru cetățenii români. Asta s-a întâmplat la 1 decembrie iar pe data de 2 am și cumpărat bilete de avion :) Poate exagerez un pic dar cam asta a fost ideea. Mai am un pic și decolez.

        Mă emoționează un pic gândul că voi zbura așa departe deși călătoria va fi în două etape, plec în Anglia și abia peste două zile luăm avionul spre Toronto dar, nefiind Europa unde mă simt ca acasă în orice țară, nu știu la ce să mă aștept. Am început să-mi fac bagajul și mi-am dat seama că fiind obișnuită să călătoresc doar cu un bagaj de mână, nu am cu ce să umplu bagajul de cală :) Dar nu-i nimic, sunt sigură că la întoarcere va fi plin.

        În afară de lista hainelor pe care vreau să le iau și care se schimbă în funcție de locul și perioada în care călătoresc, mai am o listă (pe care nici măcar nu o mai scriu pe hârtie ci o țin minte) cu lucruri pe care le iau întotdeauna cu mine și care îmi aduc tot confortul indiferent cât de departe de casă aș fi. Indiferent dacă plec pentru două zile sau o lună, obiectele de mai jos îmi sunt indispensabile:

  1. Dopuri pentru urechi. Astea au mai multe utilizări. În primul rând pentru dormit, sensibilă cum sunt, nu pot dormi pe muzică sau cu televizorul deschis. Apoi le-am mai descoperit utilitatea atunci când avionul începe coborârea pentru aterizare care durează aproximativ 20 de minute iar pe mine încep să mă doară îngrozitor urechile. Cu dopurile puse, efectul este considerabil mai puțin neplăcut. Iar a treia utilizare este de protecție împotriva curentului. De multe ori in vacanțe închiriem un scuter pentru ca e mult mai ieftin decât o mașină și consumă foarte puțină benzină. Căștile pentru scuter nu acoperă urechile (stau numai pe vârful capului) iar când mergi, chiar dacă ai doar 40 de km/h, vântul îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă ceea ce nu e chiar plăcut. Iar dopurile astea sunt perfecte, te lasă să și auzi (cât de cât) și blocheaza total vântul.
  2. Masca pentru ochi. Pe vremea când mergeam la tot felul de traininguri și team-buildinguri colega mea de cameră îmi spunea că eu mă vaiet de lumină și nu pot să dorm și dacă lumina intră doar pe gaura cheii . Avea dreptate, asta cam așa e :) Din fericire s-a inventat masca pentru ochi ca să pot dormi eu ca un bebeluș după baie indiferent de condiții.
  3. Spray cu apă. Spray-urile cu apă termală au un efect revigorant și răcoritor și îți împrospătează imediat fața. Unele sunt destul de scumpe pentru ceea ce fac, altele mai putin, în funcție de izvor aka brand dar dacă rămân în pană folosesc pulverizatorul pe care îl umplu pur și simplu cu apă de la robinet.
  4. Sfoară. E o reminiscență de pe vremea când mergeam în tabere de școlari și niciodată nu aveam loc destul să îmi pun la uscat prosoapele. Dar chiar și acum se dovedeste a fi foarte utilă pentru legat  pachete, pentru făcut mici reparații, pentru legat o poartă, nu se știe niciodată la ce îți trebuie 2-3 metri de sfoară care oricum ocupă loc foarte puțin în bagaj  și aproape de fiecare dată cineva din anturaj a avut nevoie de sfoara mea :) Deci m-am făcut utilă.
  5. Chibrituri. Nu are nicio legatură cu fumatul. Dar de când am citit, pe la vreo 11-12 ani Robinson Crusoe, nu plec nicăieri fără chibrituri. Just in case :) Inițial luam o brichetă dar după ce mi s-a întâmplat odată să-mi explodeze bricheta în poșetă (o lăsasem la soare) am renunțat. Nu am fost (încă) nevoită să aprind focul pe vreo insulă pustie dar s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu singura care poate oferi un foc prietenilor fumători. Sau chibriturile mele să fie salvarea pentru aprinderea unui foc de tabără.
  6. Carduri de memorie. Pentru ca nu pot să ratez ocazia de a fotografia și filma toate pietrele și toți norii din câte 10 unghiuri fiecare. Fără carduri de memorie sunt ca și fără o mână și mă întreb cum au supraviețuit turiștii pe vremea când fotografiile se făceau pe film iar un film avea doar 36 de poziții??
  7. Elastice și agrafe de păr pentru că mi se întâmplă ca brusc să mă enerveze fiecare șuviță care îmi vine în ochi sau peste față și atunci trebuie să-mi prind părul la spate.
  8. Feon, dacă tot vorbim despre păr. Știu că toate hotelurile, pensiunile și, mai mult decât atât, casele prietenilor pe unde stăm au în dotare așa ceva dar sculele mele sunt sfinte. Mie dacă părul nu-mi stă ca lumea mi s-a dus pe copcă toată ziua așa că de ce să risc? De ce să încerc tot felul de placi de indreptat parul când o am pe a mea care știu exact cum funcționează? În Anglia am făcut greșeala să o folosesc pe a Cristinei, am pus-o tot pe 180 de grade ca și cum o folosesc de obicei pe a mea și mi-am ars de toată frumusețea o șuviță pe care apoi a trebuit să o tai cu foarfeca jos. Deci, no thank you. Foenul meu și placa mea și sunt fericită :)
  9. Copie dupa buletin. Nu pentru că aș intenționa să depun vreun  dosar pe la vreo instituție dar când sunt în străinătate mi-e teamă tot timpul să nu-mi pierd actele și o copie de siguranță e binevenită și îmi dă un oarecare confort psihologic.
  10. Pungi de plastic cu ziplock. Nu știu cum se face că din clipa în care nu mai sunt acasă am nevoie de o sută de mii de pungi. Pentru șamponul care curge, pentru mâncare, pentru pantofii murdari pe talpă, pentru gunoi, pentru suveniruri, pentru orice. Pungile astea nu se găsesc la orice magazinaș de la colțul străzii așa că e bine să le am la mine și, neocupând loc și fiind ușoare, le am în diverse dimensiuni și pot spune despre ele că sunt un life saver.

        Voi cu ce nu plecați niciodată de acasă? În afară de telefon care a devenit un fel de organ al corpului nostru.bagaj

Share This:

Citește mai mult

arlington row

Weekend în Cotswolds

        Cu fiecare vizită pe care o fac în Anglia mai descopăr o părticică din țara aia minunată și, așa cum am mai spus de multe ori, Anglia nu înseamnă nici pe departe Londra. M-am simțit extraordinar de bine la Londra (în singura dată când am fost, acum șase ani) dar de atunci nu am simțit niciodată dorința de a o revedea. A fost un fel de bifă pe lista celor 100 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte de a muri și cam atât. În schimb zona rurală a bătrânei Anglii este ceva care mi-a intrat sub piele și la care visez mereu, este locul de care nu mă mai satur, unde nu mă plictisesc niciodată și unde m-aș întoarce oricând. Dar ce spun eu că m-aș întoarce? Mâine m-aș muta acolo! dacă aș avea bani, evident, pentru că prețul vieții în Cotswolds este, din multe puncte de vedere, mai ridicat chiar decât în capitală și se știe că Londra este unul dintre cele mai scumpe orașe din lume.

        Cotswolds se numește partea Angliei unde am făcut excursia de o zi în weekendul trecut și cuprinde părți din cinci comitate (sau județe? cum se traduce oare counties?): Wiltshire, Gloucestershire, Oxfordshire, Warwickshire și Worcestershire. cotswolds

        Considerată ca fiind inima Regatului este una dintre comorile cele mai bine protejate de englezi. Și credeți-mă, au cu ce se mândri. Peisajul rural cu dealuri molcome și veșnic verzi (iarba nu se usucă nici iarna), sătucurile medievale cu case din piatră de culoarea mierii (un calcar specific zonei) sau conacele impunătoare retrase după garduri de piatră îți dau simțământul că tocmai ai intrat într-o poveste din timpuri imemoriale. Cotswolds a prosperat devenind cea mai bogată regiune a Angliei începând cu Evul Mediu datorită creșterii oilor, lâna acestora, de o calitate excepțională, fiind cunoscută și vândută în toată Europa. De fapt chiar etimologia numelui derivă din ocupația de bază a locuitorilor, cot însemnând în anglo-saxonă țarc pentru oi iar wold – deal, Cotswolds fiind astfel un fel de ”dealuri pe care se află țarcuri”, lucru care se păstrează și în prezent. Trecând cu mașina pe șoselele impecabile, am văzut peste tot în stânga și-n dreapta oi păscând în tihnă fără să fie afectate de ploaia care parcă nu se sfârșește niciodată. Ce mi s-a părut foarte drăguț era faptul că mieluții erau îmbrăcați cu un fel de pelerine de ploaie portocalii, exact așa cum poartă unii căței de salon atunci când sunt scoși la plimbare.

        Un aspect important pe care vreau neapărat să îl punctez atunci când vă gândiți la o excursie în Anglia este să nu aveți așteptări (pozitive) din partea vremii. În Anglia plouă mult, asta știe oricine, iar dacă veți spera la cer senin și zile calde s-ar putea să fiți dezamăgiți. Mai bine porniți cu mindset-ul că vremea este mizerabilă, vă luați o jachetă cu glugă sau o umbrelă și pantofi corespunzători iar dacă, printr-o minune, apare soarele, cu atât mai bine. Dacă nu, măcar veți fi scutiți de supărări inutile. Noi am plecat sâmbătă dimineața pe o ploaie torențială dar asta nu ne-a împiedicat cu nimic să ne bucurăm de splendorile locului. Traseul, pregătit și studiat cu minuțiozitate dinainte, a însemnat plecarea din Coventry având destinația finală Bath, adică exact de-a lungul regiunii Cotswolds, asta însemnând aproximativ 150 de km și bineînțeles nu pe autostradă ci pe drumurile care duc prin satele tradiționale.

        Într-o singură zi n-ai cum să vezi tot, iar când stai și te uiți pe hartă nu știi ce să alegi. Pozele de pe internet îți iau ochii, fiecare localitate are un specific și un istoric de neratat, te gândești că o abatere de 10-15 km de la drumul principal nu poate să ia mult dar până la urmă timpul fizic nu îți ajunge decât pentru mult mai puțin decât ai plănuit inițial. În final noi ne-am lăsat duși de ritmul propriu fără să transformăm excursia într-un maraton ceea ce a fost o alegere mai mult decât înțeleaptă. Am luat-o la pas tihnit și chiar dacă nu am respectat planificarea făcută acasă, a fost o zi memorabilă de care îmi voi aminti întotdeauna cu plăcere. Toate localitățile în care am făcut popasuri ne-au depășit așteptările iar dacă acum, când încă nu au înfrunzit copacii, arată ca în povești, cred că din luna mai încolo rămâi literalmente gură-cască.

  • Moreton in Marsh, în traducere ”ferma de pe mlaștină”, a fost primul sătuc în care am oprit și deși ploua destul de tare nu ne mai dădeam duși de acolo. Impactul vizual a fost mai mult decât copleșitor și am făcut o mie de poze fără să știm că ne așteaptă locuri cu mult mai spectaculoase. Cred că ”am pierdut” vreo două ore pe străduțele medievale iar asta ne-a dat un pic programul peste cap fiindcă nu am mai apucat să vedem tot ce ne-am propus pentru ziua respectivă și am fost nevoiți să tăiem de pe listă câteva localități. Practic am explorat doar cinci orășele din cele șapte vizate inițial.Moreton in Marsh
  • Bourton on the Water. Ca în toate localitățile din zonă, numărul turiștilor îl depășește pe cel al localnicilor (3300) dar noi am avut norocul să ”prindem” o zi în care nu era foarte aglomerat, pe de o parte fiind încă departe de sezonul estival iar pe de altă parte fiind cu o zi înainte de Paști. Mă gândesc că mulți or fi stat acasă să petreacă în familie și astfel orășelul străbătut de râulețul Windrush avea un aer extrem de liniștit. Podurile joase, construite pe arcade din aceeași piatră galbenă pe care o vezi peste tot, au adus localității denumirea de Veneția din Cotswold. bourton on the water2Tot aici se află atelierul/ manufactura care face parfumuri pentru însăși Regina Marii Britanii și o mulțime de magazine cochete care vând lânurile tradiționale sub diverse forme începând de la simple fire până la tricotaje superbe din cel mai fin cașmir. Ca să nu mai spun de restaurantele cu mici terase în față de unde nu m-aș mai fi dezlipit în vecii vecilor. b3
  • Bibury. Era cât pe-aci să spun că dacă ar fi să aleg doar una din cele cinci localități în care ne-am oprit, aș alege Bibury dar nu ar fi corect din partea mea pentru că toate mi-au plăcut la fel de mult. Este mică, doar 600 de locuitori, și este neschimbată de 600 de ani. Nu, n-am greșit. Șirul de căsuțe numite  Arlington Row a fost construit în 1380 și de atunci au rămas exact la fel fiind locuite și în ziua de azi. Inițial au fost casele unor muncitori, mai exact țesători de lână, iar acum, la prețul astronomic la care au ajuns, au devenit case de vacanță pentru londonezii bogați care se retrag aici la fiecare sfârșit de săptămână. arlington rowFiecare sat, oricât de mic sau mare ar fi, are o biserică ce ar putea deservi un număr mult mai mare decât localnicii și toate aceste lăcașuri de cult sunt cunoscute sub denumirea de wool churches pentru că au fost construite din donațiile fermierilor și negustorilor care se ocupau, ați ghicit, cu crescutul oilor și comercializarea lânii. WOOL CHURCHEconomic vorbind, Anglia a dus-o extraordinar de bine în toate timpurile și nu e de mirare acest lucru având în vedere că au avut mereu minți luminate care au controlat pârghiile în interesul națiunii. Spre exemplu, pentru a susține producția de lână și a crește consumul intern și nu doar exporturile, în timpul regelui Carol al II-lea, mai exact în 1667, a fost adoptată o lege care prevedea că toate trupurile care urmau să fie înmormântate trebuiau să fie învelite într-un giulgiu de lână cu excepția cazului în care persoana ar fi murit de ciumă:

    No corps should be buried in anything other than what is made of sheep’s wool only; or put into any coffin lined or faced with any material but sheep’s wool, on pain of forfeiture of £5.”

  • Tetbury, un alt orășel superb, știu că mă repet și devin plicitisitoare dar nu găsesc alt cuvânt mai potrivit :) Este în apropierea reședinței prințului Charles de la Highgrove de unde se vede că și mărimilor de sânge albastru le plac aceleași lucruri ca și muritorilor de rând. The Market House, construită în 1655 și încă funcțională este unul din punctele de atracție ale orașului. Când am ajuns noi era deja târziu și în piața acoperită și construită pe piloni de piatră se strângeau deja tarabele dar tot am apucat să vedem și să simțim un pic din atmosfera locală. tetbury2Localitatea este una dintre cele mai vechi din zonă, aici existând o mănăstire atestată încă din anul 681 adică pe vremea când pe la noi bântuiau popoarele migratoare. Au ceva avans față de noi :) tetbury
  • Castle Combe. Era aproape noapte când am ajuns în micul paradis și noroc cu mine că am insistat să ne abatem din nou de la drumul principal ca să vedem  the “Prettiest Village in England”. Mare păcat ar fi fost să ratăm așa ceva. Satul de doar 300 de locuitori și-a câștigat acest titlu pe bună dreptate și reprezintă chintesența satului tipic englezesc. castle combNu există stâlpi de iluminat public și nici antene de satelit iar dacă nu ai vedea câte o mașină din loc în loc ai putea jura că ești contemporan cu Shakespeare. castle comb2În seara în care noi ne-am plimbat prin Castle Comb nu mai era picior de turist pe stradă, un singur om am văzut care își plimba câinele iar în rest o pace și o liniște întreruptă doar de ciripitul păsărilor. Am crezut că am ajuns în rai, jur că nu am destule superlative ca să exprim stările prin care am trecut.

        Îmi place enorm să călătoresc, să descopăr locuri noi și în general prefer să văd de fiecare dată altceva. În afară de acum, când mi-am jurat că o să revin cât de curând în Cotswolds, mi s-a mai întâmplat o singură dată să îmi doresc cu ardoare să merg din nou pe aceleași cărări umblate și anume în Santorini dar uite că au trecut deja șapte ani și încă nu mi s-a materializat dorința. În Cotswolds însă pare mai ușor de ajuns, cel puțin pentru mine. Dacă ar fi să recomand un singur loc din Anglia, cu siguranță acesta ar fi în capul listei și credeți-mă că am văzut o mare parte din țara asta minunată.

Share This:

Citește mai mult

plaja barcelona

Taina din Barcelona

        Sprijinită într-un cot, leneveam pe cearceaful jumătate plin de nisip în timp ce  priveam toropită printre gene cerul de un albastru ucigător pe care nu cădea nicio umbră. Luminile scăpate din cuptorul zilei ce se apropia de sfârșit se desprindeau una câte una trecând de pe nisipul dogorât înspre marginea mării și deși încă soarele strălucea dominator, în fața lui apăruse o urmă de lună care creștea ca un fagure de miere într-un stup. Plaja era aproape pustie, agitația din timpul zilei dispăruse complet iar zumzetul continuu specific zonelor aglomerate fusese înlocuit de ritmul cadențat al valurilor șerpuitoare care se spărgeau anemic de țărmul acoperit de cochilii ciobite de scoici. Eram, în sfârșit, în vacanța pe care o așteptasem toată iarna. Liniștită, absolut calmă și netulburată, senină și eliberată de noțiunea timpului priveam departe la micuțele ambarcațiuni care se legănau în zare și nu mă gândeam la nimic. La câțiva pași de mine Silvia încerca zadarnic să prindă valurile în pumnișori în timp ce bunicu-său o supraveghea tandru susținând-o din când în când, atunci când forța apei ar fi putut să o răstoarne de pe picioarele fragile și încă nesigure. plaja barcelona

        Chiar dacă nu le vedeam chipurile, simțeam firele care ne leagă inimă lângă inimă, mă simțeam în siguranță și nu voiam să pierd nicio clipă din timpul nostru împreună. Eram acolo cu ai mei la mii de kilometri de casă și mă topeam de drag și dor  iar dintr-odată am avut o revelație care cu greu poate fi prinsă în cuvinte. Vârstele se amestecau uitându-mă la copila de care mă despărțeau două generații și, în sfârșit, după ani de căutări, îmi vedeam rostul în lumea asta mare. Simțeam că gândurile și trăirile mele nu au fost în deșert aruncate și realizam că de acum înainte voi fi prinsă în nemărginirea lumii încă o dată și încă o dată, de o mie de ori chiar și atunci când nu va mai fi niciun strop din mine. Știam că voi dăinui într-o formă sau alta chiar și atunci când nu voi mai fi în joc și nici în ordinea divină a universului. Mă gândeam la copilăria mea îndepărtată și nu-mi mai aminteam care au fost lucrurile mici și care au fost lucrurile mari, nu mai contau porțile care mi s-au deschis și nici cele care au rămas zăvorâte pentru totdeauna. Alunecam în amintiri și drumurile care mă alungaseră se ștergeau treptat în deșertăciunea lor… Am rămas atunci pe nisip până la apusul soarelui cuprinsă de o incredibilă stare de liniște și împăcare cu mine însămi. Cumva îmi găsisem rostul în univers.

        Dacă m-ar întreba cineva care este cea mai frumoasă amintire din călătoriile mele, cu siguranță imaginea acelei după-amieze petrecută pe plaja Barcelonei mi-ar veni prima dată în minte. Poate și pentru faptul că este o amintire relativ recentă, n-a trecut decât o vară de atunci, poate și pentru faptul că gândurile, experiențele și senzațiile au început să se stratifice fără vârtejuri și fără tumult, simplu și cuminte, lăsând la o parte cursele de anduranță cu care odinioară obișnuiam să străbat lumea în dorința acerbă de a nu pierde nicio picătură din culoarea locală. Vacanța noastră iberică fusese altfel.

        Sigur că și de această dată mi-au plăcut enorm plimbările la ceas de seară pe faleză şi în port și evident că am rămas mută de uimire în fața Sagradei Familia sau a  spectacolului de la fântânile magice. Sigur că m-am întors în timp pe străduțele din Barri Gotic, m-am înfiorat auzind bătăile ceasurilor de la catedralele medievale, m-am entuziasmat la acvariul imens  și am admirat panorama de pe Montjuic la fel cum am savurat aglomerația din Mercat de La Boqueria, cumpărăturile de pe La Rambla sau plimbarea cu vaporaşul şi telefericul. Mi-a plăcut tot, tot, tot și am învăţat mai multe despre Spania decât în toţi anii de şcoală dar senzația de fericire pură care m-a invadat în fața valurilor molcome ale Mediteranei spărgându-se în picuri de pace pe bolta cerului nu se regăsește în niciunul din ghidurile turistice  pe care cu conștiinciozitate le adun înaintea oricărei călătorii. Știu că într-o bună zi o să mă reîntorc la Barcelona căutându-mi starea de atunci și sunt sigură că mă voi regăsi în tot și în toate. barcelona port

        Trecând de la metafore la detalii logistice, o să fie mult mai simplu decât prima dată, ca întotdeauna o cărare bătătorită fiind mai ușor de străbătut. Documentarea nu o să-mi mai ia prea mult timp și o să știu de la început la ce să mă aștept din multe puncte de vedere. Nu o să mai repet greșeala de anul trecut când am rezervat întâi cazarea și abia apoi am început să caut bilete de avion. Ca să vezi ghinion, pe toate companiile low cost  pe care mă bazasem prețurile erau incredibil de mari în zilele în care ar fi trebuit să zburăm. Nu mai țin minte exact datele plecării și ale sosirii dar era ceva de genul miercuri (ziua în care plecam) biletele erau 300 de euro și cu o zi înainte, deci marți, erau 180. Iar joia 170. Pfff! De ce n-am luat cazare începând de marți sau de joi? Răspunsul mi l-am dat singură: pentru că m-am grăbit ca fata mare la măritat. Am tocit atunci vreo săptămână site-urile de la  Wizz, Blueair și Ryanair până ce m-a apucat disperarea și pe când era să renunț și cu mâna tremurândă să scot cardul și să plătesc cât o fi, Cristina fiică-mea, m-a întrebat dacă m-am uitat pe momondo. Nici măcar nu auzisem de momondo. Ştiu, ştiu, pare incredibil dar după ce ani de zile am fost amorezată de Wizz cu care am călătorit la preţuri de dumping, mi se părea o trădare să caut oferte în curţile altora. Cine s-ar fi gândit că Tarom, o companie de linie, ar putea avea tarife mai mici decât orice companie low cost? Nici prin cap nu mi-a trecut să mă uit pe site-ul lor. Dar mi-au deschis alții ochii și până la urmă am călătorit atunci în condiții excelente cu Tarom-ul cu bilete cumpărate prin intermediul momondo. Omul cât trăiește-nvață asta bineînțeles dacă are mintea deschisă și nu se încăpățânează să le știe și să le facă pe toate de unul singur. avion

         În final vacanța a fost o reușită de proporții și cred că aș putea vorbi la nesfârșit despre Barcelona. De fapt am și făcut-o pe YouTube iar dacă vreți să vedeți unde am stat, intrați pe filmulețul de aici. Dacă sunteți curioși cam ce am mâncat pe acolo, intrați dincoace.

        Ați fi însă de o mie de ori mai câștigați dacă în loc să vă uitați la filmele mele ați destăinui într-un comentariu la acest articol cea mai frumoasă amintire a voastră dintr-o călătorie. De ce spun ”mai câștigați”? pentru că poveștile cele mai frumoase, inspiraționale, inedite sau amuzante vor fi premiate cu un city-break de 500 de euro sau unul dintre cele 5 vouchere de călătorie în valoare de 50 euro fiecare de către cei de la momondoIar pentru asta tot ceea ce aveți de făcut este să scrieți câteva fraze despre ceva drag sufletului vostru până vineri, 16 martie 2018. Călătoria nu trebuie să se fi petrecut neapărat la Polul Nord, în Australia sau în vreo altă destinație exotică, putea să se fi întâmplat la o pensiune din Apuseni, în tabăra de pionieri de la Năvodari sau în excursia de la Slănic Moldova. Și nu, nu e cu tragere la sorți!

24.03.2018 Later edit – premiile oferite de momondo:

Premiul pentru “Cea mai frumoasă amintire din comentarii”: Andreea Tomescu – https://mihaelaroxana.ro/2018/03/08/cheia-spre-libertate/…

Cele 5 vouchere de călătorie, în valoare de 50 euro fiecare:

1. Natalia Stefanita – https://familiahaihui.ro/…/cea-mai-frumoasa-amintire-din-…/…
2. Lavinia Nita – https://berbececristian.wordpress.com/…/inainte-de-cei-20…/…
3. Muntean Bianca – http://florinacordos.ro/2018/03/04/unde-esti-tu-copilarie/…
4. Ileana Crainic – http://ioanaspune.ro/2018/03/taina-din-barcelona.html…
5. dana el dreny – http://www.hai-cu-butterfly.com/aventura-adrenalina-zile-…/…

Felicitari tuturor!

         Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2018.

Share This:

Citește mai mult

torquay

Weekend în Devon, UK

        Cine n-a auzit de Coasta de Azur, celebra destinație de vacanță care sună oarecum exotic și scump? Coasta de Azur sună a oameni cu mulți bani, a yachturi nou-nouțe ce se clatină ușor ancorate în porturi exclusiviste, a ochelari de soare prețioși, sună a Dior și a Chanel. Am fost odată acolo și cu toată splendoarea peisajelor nu mi-am dorit să revin. Mai tot timpul petrecut pe Riviera Franceză m-am simțit intimidată, nu am reușit să mă integrez în atmosfera locului și nu m-am putut bucura de ceea ce vedeam. E adevărat că asta s-a întâmplat în urmă cu mulți ani dar încă resimt stângăciile cu care mă înconjuram și lipsa de lejeritate prin care mi-am purtat pașii pe malul Meditarenei. Poate dacă azi aș reveni, lucrurile ar sta altfel dar atunci m-am simțit ca un copil sărman copleșit de luminile strălucitoare proiectate pe o vitrină cu jucării inaccesibile. A fost o experiență pentru care am fost invidiată dar pe care n-aș vrea să o repet, un fel de vis căruia realitatea i-a estompat culorile vii și un cadou prea scump pe care nu am avut puterea să-l apreciez.

        Până de curând nici măcar nu știam că ar exista și o Rivieră Engleză, nume evident copiat după sora mai mare cu apucături de milionar dar, da, există, se află în sud-vestul Angliei, am vizitat-o și m-a copleșit prin frumusețe. Este o zonă de aproximativ 35 de km de coastă marină situată în sudul comitatului Devon cu golfuri stâncoase, plaje cu nisip fin și localități pitorești. Citisem că are un climat mai cald decât restul Angliei dar nu m-am așteptat să găsesc chiar palmieri în fermecătorul orășel Torquay. parc torquay

        Am mai spus că de fiecare dată când ajung în Anglia încerc să fac o excursie într-o zonă în care nu am mai fost astfel încât să profit la maxim de șederea soțului meu acolo. De data asta chiar nu știam ce să aleg și mă tot gândeam la Brighton dar parcă nu găseam destul entuziasm citind recomandările de pe tripadvisor așa că i-am spus lui Cristi să-și întrebe colegii de serviciu (englezi) care ar fi după părerea lor cea mai frumoasă zonă de vizitat în Anglia, adică ce ar recomanda ei, iar răspunsul a venit imediat: Devonshire. Deci vorbim doar de Anglia, nu de tot regatul pentru că Scoția intră separat în discuție. A trebuit să mă uit pe hartă că nici măcar nu știam unde este și după ce am văzut câteva poze, m-am hotărât imediat.harta anglia

        Făcând o paranteză, la noi în familie în ceea ce privește călătoriile eu iau cam toate deciziile începând de la stabilirea destinației până la detaliile logistice pentru că îmi place nespus să planific astfel de chestii iar soțul mi-a dat mână liberă întotdeauna iar adevărul, fără false modestii, este că m-am ridicat peste așteptări de fiecare dată :)

        Așadar primul pas pe care l-am făcut a fost să rezerv o cameră prin airbnb pentru că excursia urma să dureze două zile, de sâmbăta până duminica, și alegerea pe care am făcut-o a fost mai mult decât inspirată. Am dat peste o gazdă minunată, o tânără foarte drăguță de origine japoneză (cred că japoneză era, o chema Lai) care ne-a primit într-o casă curată ca paharul, la 10-15 minute de mers pe jos de centrul orașului Exeter. Ziua de sâmbătă am petrecut-o plimbându-ne pe străduțele pitorești ale orașului, vizitând catedrala iar după masa pe cheiul râului Exe. Ca de obicei, am făcut sute de poze din care mi-e greu să aleg dar totuși imaginea reprezentativă a orașului nu poate să lipsească: catedrala exeter

        Cu toate că a plouat mult, plimbarea prin oraș a fost mai mult decât plăcută și după câteva ore ne-am dus, colindând străduțe incredibil de pitorești, pe cheiul râului Exe, un loc plin de terase drăguțe, magazine de antichități și puncte pentru închiriat canoe pentru plimbări pe apă pentru cei care se pricep la așa ceva. Deși prețurile nu sunt mici, am fi stat la o cafea, un ceai sau bere la una din încântătoarele terase de pe malul apei dar a fost imposibil pentru că ne-a plouat de ne-a zăpăcit. Turna cu găleata zece minute, apoi ieșea soarele și eventual un curcubeu pentru ca după nici juma’ de oră să o ia de la capăt. Cred că am fost pentru a zecea oară în Anglia dar atât cât a plouat acum, n-am mai prins niciodată. Marele noroc a fost că vremea nu m-a prins nepregătită și nu numai că am avut haine corespunzătoare dar am avut și mindset-ul potrivit unei astfel de situații: nu era cazul să mă aștept să fie soare ca în Grecia.

        A doua zi a fost și mai frumoasă. De fapt, din punct de vedere al vremii, a fost mai urâtă dar nu asta contează ci locurile și peisajele incredibile pe care le-am văzut în plimbarea pe sea wall de la Dawlish Warren la Dawlish. Așa cum îi spune numele, sea wall este un zid construit de-a lungul mării pentru a putea susține calea ferată care făcea legătura între localități iar asta se întâmpla în 1846. Începând de atunci, rând pe rând,  fostele sate de pescari s-au transformat în stațiuni cochete iar plimbarea pe zid a devenit unul din punctele de atracție a zonei. Într-o parte este peisajul ciudat de rocă roșie iar în cealaltă parte marea zbuciumată mai ales în perioada fluxului când valurile se izbesc de baza zidului. Plimbarea pe care am făcut-o pe acest zid (aproximativ 8 km) a fost cea mai stranie și în același timp încântătoare experiență pe care am trăit-o vreodată. Nu s-a asemănat cu nimic din ceea ce am văzut până acum și m-am simțit tot drumul ca și când aș fi fost un personaj în paginile unui roman. Extrem de interesant!IMG_20170910_122832_resized_20170929_113519038

        Din Dawlish am luat trenul, cred că trenul este cel mai popular mijloc de transport din Anglia, până în Torquay, un oraș ca o bijuterie. Marea era la reflux așa că ne-am plimbat pe plajă, am studiat ambarcațiunile din port și ne-am urcat în roata uriașă de unde am putut admira împrejurimile iar în tot acest timp am suportat vreo zece reprize de ploaie.

torquay

        A fost o excursie foarte reușită în care ne-am simțit excelent iar dacă vreți să vedeți (aproape) tot ce-am făcut, vă invit să intrați pe filmulețele de mai jos:

  • Ziua de sâmbătă petrecută în Exeter – aici
  • Duminică, plimbarea pe sea wall și orașul Torquay – aici
  • Turul apartamentului închiriat prin airbnb – aici

Share This:

Citește mai mult

blueair

Experiența mea cu Blueair

        Nu-mi face nicio plăcere să scriu despre lucruri negative, să mă încarc de rău și să transmit o stare de nemulțumire continuă dar parcă nici nu e bine să băgăm tot timpul gunoiul sub covor și să ne prefacem că în jur totul este roz și plutim pe norișori de puf. Așa că uneori e indicat să spunem lucrurilor pe nume și să nu mai înghițim orice gălușcă zâmbind îngăduitor. Astăzi o să vă povestesc experiența mea cu Blueair, compania aeriană low-cost.

        În ultimii doi ani am călătorit relativ des cu avionul, asta însemnând cel puțin o dată pe lună. Cu Blueair am avut prima ”întâlnire” anul acesta în aprilie când am fost cu sora mea la Birmingham. Biletele, cumpărate cu vreo două luni înainte, au fost ieftine, nimic de zis, dar până la urmă asta înseamnă lowcost așa că nu pot să spun că am făcut nu știu ce afacere, este ceva normal să nu plătești o căruță de bani atunci când alegi acest sistem.

        Odată cu prima călătorie a venit și primul incident pe aeroportul din Cluj. N-a fost mare lucru dar totuși a fost neplăcut pentru că nu reușeam să intrăm în zona unde se face controlul de securitate. Poarta de intrare se deschide prin scanarea codului de bare de pe biletul tipărit pe hârtie sau a qr-code de pe ecranul telefonului. Am încercat de câteva ori și eu și soră-mea… și nimic. Cum în spatele nostru se adunaseră câteva persoane, le-am lăsat în față și toate au trecut fără probleme. Am încercat din nou și la fel, senzorii nu reacționau deloc. Toată lumea trecea în afară de noi două. Până la urmă o persoană care lucra în aeroport a sesizat că avem o problemă și că forțăm intrarea și ne-a întrebat de la ce companie avem bilete. Când a auzit că de la Blueair ne-a trimis la ghișeu să ne refacem checkin-ul spunându-ne că această companie are o problemă la sistemul informatic. De la Blueair nu primisem niciun sms, niciun email de atenționare, nimic.

        Am stat puțin la coadă și, dacă bine țin minte, am primit bilete printate pe carton (din acelea clasice) pe care apoi le-am scanat fără probleme. Deci n-a fost mare lucru. Cu toate astea nu m-am simțit confortabil și în niciun caz nu a fost ceva care să aducă o steluță favorabilă în plus companiei mai ales că nici n-am primit vreo scuză pentru neplăcerea creată. Dar trăind în România sunt atât de obișnuită cu modul de tratare cu indiferență a clienților încât am uitat incidentul aproape instantaneu iar până mai zilele trecute nici nu m-am mai gândit vreodată la asta.

        Marțea trecută m-am întors din Anglia și aveam bilet Londra-Cluj cumpărat evident pe internet, tot de la Blueair. Cu o zi înainte, ca întotdeauna, intru pe site să-mi fac checkin online. Nu reușeam să trec de primul pas, cel în care se cer datele de identificare ale pasagerului. Nu primeam niciun mesaj de eroare, nu se descărca nicio clepsidră și nici nu se învârtea vreun cerculeț ca să văd că procesorul ăla lucrează ceva. Pur și simplu nu se întâmpla nimic. Dar absolut nimic. Am încercat de câteva ori iar apoi am intrat la alte opțiuni din meniu să văd dacă alea funcționează. Se părea că da. Mergea totul în afară de checkin. Mi-am zis că probabil are ceva browserul meu de internet și l-am rugat pe Cristi să încerce de pe calculatorul lui. Aceeași reacție. Nulă. Nimic. Nada. Niente. Deja trecuse juma’ de oră de când de când tot bâjbâiam fără succes așă că am sunat la Blueair să vedem ce se întâmplă.

        20 de minute am stat pe hold până când într-un final a răspuns Liviu. Așa s-a prezentat. I-am spus ce problemă am, la care el m-a informat că (reproduc mot à mot) are un coleg care se ocupă de site și acuma lucrează la el ca să-i aducă îmbunătățiri. Really?? și de ce colegul nu a pus un anunț ca să nu dispere clienții? sau de ce compania nu a trimis emailuri în care să ni se comunice acest lucru? Săracu’ Liviu era așa de blând și de nevinovat ca apa sfințită. Nimic nu știa. Nici măcar să ceară scuze în numele companiei. Nu a fost nepoliticos sau arțăgos dar era atât de neprofesional în abordare cum nici băiatul de la aprozarul din colțul străzii nu este, lucru ciudat pentru o firmă atât de mare și cu pretenții de customer care. Singurul lucru pe care îl știa era că checkin-ul se face doar în aeroport și se deschide cu două ore înainte de plecare. Destul de trist, m-am gândit, mai ales că aveam cumpărat deja biletul de autocar și îmi calculasem timpul la limită. Dacă și la checkin se vor mișca la fel de lent ca și la îmbarcarea din Cluj, am pus-o de mămăligă că am uitat să vă spun că la dus ne-au ținut la verificarea biletelor 45 de minute.

        Avionul trebuia să decoleze la 10 fix, au chemat toți cei 200 de pasageri la poartă la fără un sfert și o singură angajată de la Blueair a stat și a citit, că altă explicație nu găsesc după cât de atentă a studiat fiecare bilet în parte, timp de aproape o oră în timp ce toată lumea bătea mărunt din picioare. Dar am trecut peste asta pentru că eram bucuroasă că plec în vacanță. Mai greu a fost pentru cei ai căror copii se plictisiseră de moarte. Dar am trecut și peste pentru că, v-am spus, sunt obișnuită. Aș putea spune chiar călită.

        În fine, a doua zi de dimineață am depășit cu succes testul stresului pentru că autocarul a întârziat un sfert de oră, am făcut checkin-ul și, răsuflând ușurată, m-am urcat în avion. Dacă totul  s-ar fi oprit aici acest articol n-ar fi existat. Până la urma urmei o oră pierdută din viața mea chinuindu-mă să accesez un site în lucru nu e așa de importantă. Și nici cele câteva sute de ore pierdute din viețile câtorva sute de pasageri de pe zeci de zboruri care cu siguranță au încercat același lucru. Noi să fim sănătoși și să ne vedem de treabă. Când merge, merge, când nu… ciocu’ mic și la ghișeu.

        Cireașa (amară) de pe tort a fost de fapt sucul pe care l-am comandat în avion. Prețurile sunt afișate în lire și în euro, de fapt același lucru cu toate că există o diferență între cele două valute. Un pepsi costă 3 lire. Sau 3 euro. Sau poți plăti în lei dar nu zice cât. O liră fiind aproximativ 5 lei, m-am gândit că o fi maxim 15 lei așa că atunci când stewardul a zis 14 mi s-a părut ok. I-am dat banii, mi-a dat sucul și bonul și a trecut mai departe. Numai că atunci când din curiozitate, obișnuință sau de plictiseală  m-am uitat pe bon am văzut că de fapt sucul meu costase 13,25. IMG_20170919_110335_resized_20170920_091012521

        Poate e o deformație profesională după ce am lucrat 20 de ani într-o bancă sau poate e doar ideea mea despre corectitudine dar urăsc aceste ”rotunjiri”. Vă jur însă că nu e vorba de zgârcenie și nu sunt un zgârie brînză care să facă urât pentru niște mărunțiș. Singurul lucru pe care îl cer este să mi se spună prețul real, adică exact atât cât scrie pe casa de marcat. Dacă omul ăla mi-ar fi spus 13,25 și nu ar fi avut să-mi dea rest nici nu mi-ar fi păsat dar când vine de la el putere să-mi spună mai mult decât face doar pentru presupunerea că eu nu am de unde să îi dau suma exactă, atunci deja mă calcă pe nervi. Nici eu n-am sărăcit la fel cum nici el nu s-a îmbogățit din firfireii ăia dar gestul de a-și asuma niște drepturi asupra banilor mei mi se pare urât și total neprofesional. Repet, nu sunt o zgârcită iar la restaurant las întotdeauna bacșiș chiar și atunci când serviciile nu se ridică la înălțimea așteptărilor mele. Cred că doar dacă mi-ar vărsa chelnerul supa în cap nu aș lăsa bacșiș deși poate și atunci mi s-ar face milă de el. Stewardul din avion m-a enervat însă la culme.

        N-am spus nimic atunci dar scriu acum deși mă îndoiesc că cineva de la Blueair va vedea sau că va face ceva pentru creșterea satisfacției clienților. Și de ce ar face atâta timp cât, chiar și cu aceste scăpări, eu și mulți alții vom continua să zburăm cu ei. De ce? Pentru că ne convine orarul și destinația. Sau cel puțin până se trezește Wizz din somn. blueair

        Later edit – Am uitat să vă spun că de data asta echipajul a uitat să ne dea bomboana de la finalul călătoriei. Pffff… ce oameni! :)

Share This:

Citește mai mult