Coșărcuța de alun

       Această povestire a fost scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.

      Aurel Candin, băiatul din povestire, are 11 ani și a existat cu adevărat. Toate acestea s-au întâmplat la începutul anilor 30’  în satul Bucium Poieni din județul Alba.  

       E primăvară, înainte de Paști. Câmpul prinsese culoare, acel verde-crud al ierbii proaspete, iar la marginea crângului mugurii lăstarului se deschid tot mai mult de la o zi la alta. Printre copacii înalți, ici-colo brebenei plăpânzi își ridică floarea spre soarele cald. De sosirea primăverii se bucurau și toate păsările pădurii ce se întreceau în felurite cântece. Cucul încă nu sosise, că nu i se aude glasul.

       Ca să mai cruțe fânul ce era pe terminate, îndată ce s-a topit zăpada Ana lui Candin și-a trimis băiatul, pe Aurel, cu oițele la păscut pe coasta din spatele casei. Trebuiau păzite de lăcomia lupilor ce adesea furau câte un miel.

       Tot acum, aici pe coastă, băiatul învaţă să cânte din fluier şi de la o săptămâna la alta  încearcă tot alte şi alte melodii, că era o plăcere să-l asculte oamenii de la casele de jos, de pe lângă vale. Şi-a cumpărat singur fluierul din târg de la Abrud, cu bani câştigaţi de el. Cum a reușit este o întreagă poveste.

        După serbarea școlară la terminarea clasei a patra unde a luat premiul întâi la băieți, toată vara trecută păzind vacile la păşune, din nuieluţe subţiri de alun a început să împletească coşuleţe pentru cules cireşe. Cu briceagul bine ascuţit taie o tulpină dreaptă şi lungă de alun, o încrestează puţin aproape de capătul gros, după care prin îndoire peste genunchi, se desprinde o aşchiuţă ce, treptat, devine o nuia lungă cât toată lungimea băţulu, apoi altă şi altă nuia, unele, din exterior, cu coajă, altele mai dedesubt albe pe ambele părţi. Când împleteşte coşul, din ţesătura nuielelor albe cu cele cafenii ce au scoarţă, scoate modele plăcute, aşa cum alţi copii nu ştiau sau nu puteau să facă. Toarta de sus, îndoită sub formă de arc, era tot din alun. Nu făcea niciodată două coşuri la fel; mai mari sau mai mici, mai largi sau mai strâmte, cu toartă albă sau cu toartă maro, că nici nu ştiai care este mai frumos, pe care să-l alegi.

       Spre toamnă, cum nu trebuia să mai meargă la şcoală şi erau tare lipsiţi de bani, într-o luni dimineaţa, cu voia mamei, pleacă la târg la Abrud să-şi vândă coşuleţele. Fiind lung drumul, pleacă de dimineaţă înainte de răsăritul soarelui dar ajunge tare târziu, când târgul era în toi. „Oare unde să stea, de unde să le vândă?” se gândeşte. Cu cele zece coşuri legate desagă pe umăr merge încolo, vine înapoi, se uită în jur. Crede că e potrivit să se aşeze şi el lângă cei ce vindeau doniţe şi ciubere, sau alături lângă cei cu blide, căni şi oale de pământ, dar toţi aceştia stăteau în spatele căruţei lor şi nu prea avea loc între ei. Era ceva mai mult loc între două căruţe, una purta o tăbliţă albastră pe care scria cu negru Vidra de Sus nr. 21, pe  cealaltă nu se vedea nicio tăbliţă. Îşi face curaj şi zice celui din Vidra: „Baciule, mă laşi să stau şi eu aici, lângă dumneata, să-mi vând coşărcuţele?” Omul, înalt, uscăţiv, cu mustaţă căruntă ascuţită la capete, cu faţa zâmbitoare se întoarce spre copil şi îl priveşte cu nedumerire de sus de la pălăriuţa pleoştită, decolorată de ploi şi de soare până jos la opincuţele de gumă. Îi priveşte cu luare-aminte marfa de pe umăr. „Da’ cum să nu? Pune-le colea jos peste tulnicele mele, că cine vrea să cumpere le vede pe toate. Numai de-am avea cumpărători.”

       Aurel mulţumeşte frumos ocrotitorului său, dezleagă repede coşărcuţele şi le întinde pe două rânduri, rezemate de tulnice, cu modelul sau cu floarea în sus, să se vadă că-s frumoase. Oameni erau mulţi; un nesfârşit du-te-vino, dar priveau obiectele ca într-o expoziţie ca şi cum nu ar fi fost de vânzare. „De unde eşti, măi copile?” îl întreabă moţul. „De la Buciumani”vine răspunsul băiatului. „Ei, asta-i bună glumă. Da’ cin’ te crede? Buciumanii vin la Abrud să cumpere, nu să vândă. Ei vând numai aur, la Casa de Schimb, la Cămară. Buciumanii-s bănoşi… îi cunosc eu bine” şi iar priveşte sărăcia lipită de băiat; pălăria pleoştită şi fără nici o culoare, opincuţele vechi de gumă şi cioarecii cu două petice mari la genunchi. Doar pieptarul de sub ţundră îl dă de gol că e buciuman; avea cusut pe piept din arnici negru cu puţin roşu un model ca o floare mare. Copilul îi explică: „Apoi dumneata nu ştii, eu n-am tată…Acum n-are cine cosi iarba,  n-are cine să meargă la pădure să aducă lemne, n-are cine să ţină de coarnele plugului, – iar după un oftat adânc, ridicând şi arătând braţul drept: Nu mă mai duce de mână… Mama face de toate, cât poate, dar nu avem un leu în casă…” „O, Doamne, multe năcazuri mai dau peste oameni..” cugetă cu glas tare, mai mult pentru sine, omul cu căruţa.

       Era o zi senină şi călduţă de octombrie, în târg forfotă de oameni dar nimeni nu se arată interesat să cumpere un coşuleţ măcar de la sărmanul copil. Spre spartul târgului, s-au pus în mişcare căruţele uşoare purtate de cai sprinteni cu zurgalăi şi mai rar câte un car greoi tras de boi roşii cu coarne mari, strălucitoare. Toţi aceşti căruţaşi, parcă înţeleşi, se opresc lângă căruţele moţilor să cumpere vase de lemn. Varza adusă de  ţăranii de pe lângă Turda sau de dincolo de la Teiuş trebuia pusă la murat şi aveau lipsă de putini mari, apoi, săptămânal, la spălatul hainelor le era de mare folos  un ciubăr sau chiar două, şi tot aşa, pentru adus şi băut apă cu miros de răşină de brad era bună o doniţă, un şuştar pentru muls vaca, o putină pentru brânză, un urdoi pentru ales untul din smântână. Nici nu se mai târguiau la preţ şi nimeni, din cei ce se opreau, nu pleca fără un ciubăr sau un ciubăraş, numai de coşărcuţele băiatului nu întreba niciun trecător.

       Aurel sta jos pe pajişte lângă marfa lui. Câte planuri îşi făcuse, câte iluzii spulberate. Fără să vrea, ochii i se umplu de lacrimi, iar nasul îi curge tot mai tare. Cu capul în pământ, pe ascuns, îşi şterge  ochii şi nasul când cu mâneca dreaptă când cu cea stângă. Plânsul se adânceşte şi răbufneşte un sughiţ. Omul de lângă el îl priveşte de sus şi îi înţelege durerea. Tocmai avea un cumpărător. „Îţi dau ciubărul cu cât ne-am înţeles, da’ mai cumperi şi o coşărcuţă de la băiatul ista, că-ţi aduce noroc. E un copil sărman, el singur le-o lucrat.” Cumpărătorul nu se împotriveşte. Se uită la coşuleţe, îl vede pe copil plângând. Alege unul, îl ridică, îl întoarce pe toate părţile, îi place. „Cât ceri pe el?” Surprins de întrebare, băiatul, după ce mai trece o dată mâneca pe sub nas, ridică din umeri şi rosteşte abia auzit un „Nu ştiu. Cât vrei dumneata.” Îi vine iarăşi în ajutor dogarul din Vidra: „ Două-trei zile lucrează la unu ca ăsta. Nu te zgârci, că-ţi aduce noroc.” Omul scoate portofelul dintr-un buzunar de la piept, îl deschide, ia o hârtie de 10 lei şi o întinde copilului: „Bine-i aşa?” „Prea mult. Eu mă gândeam la 2-3 lei…” „Lasă-i toţi, îmi place de tine, că eşti harnic.” Priveşte iar coşuleţul: „Fain coş, lucrat de un copil atât de mic, ai mână bună, băiete.”

       Ca prin minune, după plecarea primului cumpărător, copilului i se opreşte plânsul iar faţa îi străluceşte de bucurie. Tot aşa, la pachet cu o putină, cu o doniţă sau cu un ciubăr şi cu preţul „Cât vrei dumneata” mai vinde încă patru „coşărcuţe” cum le spunea el, încă două cu câte 10 lei, altul cu 5 şi ultimul cu 8 lei. „Copile, nici nu ştiu cum te cheamă.” „Aurel şi am 12 ani” îl întrerupe băiatul. „Uite ce vreau să-ţi spun, Aurel, dragu baciului: Trebuie să te înveţi să-ţi vinzi singur coşărcuţele, că altădată nu mai dai peste oameni ca mine, că fiecare are grija lui, nu a altuia. Du-te tu cu ele pe mână printre oameni, strigă cum ştii, ca să te bage în seamă şi să vezi cum apar cumpărătorii.” Aurel înţelege lecţia, îşi înşiră coşuleţele pe mâna stângă din care ia unul şi zice dogarului: „Baciule, nici dumneata nu mi-ai spus cum te cheamă. Iţi las un coş să-ţi aducă copiii sau nepoţii cireşe la primăvară, să-l aveţi suvenire de la mine şi mulţumesc frumos.” „Io-s Traian, Traian Costea din Vidra, am nepoţi şi mai mari şi mai mici decât tine, da’ la noi nu se fac cireşele, dragu baciului, numai prin pădure pentru păsări, nu ajungi la ele şi-s mici, numai sâmbure, abia în august se coc. Ia-ţi coşul, mulţam, n-am lipsă de el, mai faci şi tu un ban. Să creşti mare!”  apoi îi face semn cu mâna să-şi ia zborul…

       Se făcuse cald, strălucea soarele. Copilul îşi ia colopul de pe cap, îl turteşte şi îl împinge în treistuţa din spate în care mai avea, într-o merindeaţă albă de pânză, două felii de pâine lipite cu magiun, mâncarea pusă de mama pentru drum. Abia acum, fără pălărie, i se văd ochii mari, luminoşi ca cerul şi părul auriu. Cu un braţ întins pe care atârnau coşărcuţele lui cu modele porneşte printre oameni dar tot nu-l baga nimeni în seamă, doar câte un trecător mai aruncă o privire spre braţul său apoi spre negustoraş. Merge în jos spre centru, vine iar înapoi, tot degeaba. „Aşa nu se poate”, îşi zice în gând. Trage mult aer în piept, îşi face curaj, strigă: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” apoi iar şi iar: „ Pentru cireşe, pentru mure şi alune, Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” Aşa era la el la Bucium urarea şi salutul cel mai drag, noroc bun! Că dacă nu-i bun norocul, ce să faci cu el, la ce-ţi foloseşte?

         Glasul lui de copil sună plăcut pe străduţele înguste ale oraşului: „Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!” După numai câteva îndemnuri de acest fel, în faţa băiatului cu opincuţe, cu ochi albaştri şi cu  părul strălucitor se opresc trei doamne, i se pun în cale: „Stai băiete, stai, să ne vinzi şi nouă un coşuleţ cu noroc, că aşa reclamă frumoasă încă n-am mai auzit de când-îs” spune una dintre ele, cea mai în vârstă. Dinspre doamne aerul de toamnă aduce o plăcută undă de parfum. La aşa cumpărătoare rămâne descumpănit. „Bună ziua, – iar după o pauză întinzând braţul – alegeţi… care vă place….Eu le-am făcut cu brişca” spune el convingător privindu-le în ochi. Toate cele cinci coşuleţe pe care le mai avea negustoraşul ajung în mâinile doamnelor care le întorc pe toate părţile. Fiecare era altfel; cu dungi orizontale, cu pătrăţele, cu romburi. „Cât face ăsta?” întreabă o doamnă tânără cu părul auriu ce purta un jerseu roşu. „Eu n-am zis niciun preţ, că nu ştiu cât să cer. Cât vrea fiecare; am primit şi 10 lei şi 8 şi 5…cât credeţi.” Discuţia continuă: „Şi ce faci tu cu banii?” „Ce să fac, îi dau la mama, că n-avem un leu în casă.” „Dar tată-to ce face, nu lucrează, să aducă bani?” „Hei, dac-aș avea tată, n-aş fi eu pe aici… M-ar fi dat la şcoală… Aşa mi-o zis mama, că s-au înţeles că dacă învăţ bine mă dau mai departe la şcoală la oraş, ca nicidecum să nu ajung şi eu tot băieş ca tata. Seara, după ce ne culcăm, până să adormim, mereu îmi spune mama că încă de când eram micuţ mă culcau în pat între ei, să nu-mi fie frig noaptea şi tot despre mine vorbeau, făceau planuri. Acuma plânge că nu-i vrednică să mă dea şi să mă ţină la şcoală la oraş, da’ dacă n-avem bani…”

       Doamna cea tânără şi frumoasă, îmbrăcată în roşu, nu se poate stăpâni, îi pune mâna pe creştet, îi mângâie păruţul auriu: „Şi înveţi tu bine? În ce clasă eşti?” Băiatul simte din nou mirosul de parfum, miros de doamnă, îi place, o priveşte în ochi: „Nu mai merg la şcoală, am gătat clasa a patra, mi-o dat premiul întâi.” „O, cu premiul întâi ar fi fost mândru tatăl tău de tine.

        „Așa cred, poate că mă dădea la şcoală aici la Abrud, ori la Brad, dacă aveau bani.” Cele trei doamne vorbesc ceva între ele cu voce şoptită, să nu fie auzite, apoi doamna mai în vârstă îi zice: „Am vrut să cumpărăm numai un coşuleţ, dar fiindcă ne spui că ai luat premiul întâi şi-s aşa de frumoase, cumpărăm trei.” „Îmi pare bine, am crezut că nu am cumpărători, că acum nu-i vremea cireşelor.” Doamnele îi dau trei hârtii de câte 1o lei şi încă 5 lei pe deasupra. Nu-i vine să creadă: „Aşa mult îmi daţi?” „Îi meriţi, băiete, că ai fost harnic iar coşărcuţele tale sunt frumoase şi bune.” îi spune doamna în roşu şi iar îi netezeşte păruţul scurt ridicat cu vârtecuş în creştetul capului. „Mulţumesc frumos, bună ziua” le spune băiatul şi se depărtează strigând iar: „Pentru cireşe, pentru mure şi alune, / Coşărcuţa de alun / Îţi aduce noroc bun!”

       Cu o aşa reclamă, în scurtă vreme vinde şi celelalte două coşuleţe. Banii îi ţine strâns în pălmuţa încleştată din buzunarul cioarecilor. Văzuse undeva fluiere de vânzare. Merge repede să nu plece omul, că târgul era pe terminate. Îşi alege unul care i se pare că scoate sunete mai limpezi. Costa 4 lei, era calitate bună, din lemn roşiatic de cireş. Tot aşa grăbit, ca să nu se spargă târgul,  dă o fugă în piaţa de fructe şi zarzavaturi de lângă biserica cu ceas. Aici o mulţime de bunătăţi ce nu se cultivă la munte; ardei galbeni şi roşii, vinete, gogoşari, conopidă, ceapă roşie. Oare ce să ducă mamei? De toate ar fi avut lipsă dar se opreşte la struguri, care, după părerea lui, sunt cea mai mare bunătate de pe pământ. Cumpără un kilogram de struguri alb-gălbui, dulci-dulci, că se lipeau de degete, îi pune cu grijă în treistuţa pe care de acum nu o mai ia în spate ci o duce în mână ca să nu se turtească ciorchinii.

       Bucuros porneşte spre casă. Fiind zi de târg, la marginea oraşului pe o măsuţă în faţa porţii o precupeaţă vindea castraveţi muraţi, la bucată. Simte foamea şi îi vine grozavă poftă de castraveţi dar nu mai strică din bani, doar aveau şi ei acasă… Îşi ia merindea, îmbucă cu poftă din pâinea unsă cu magiun, e bună, dulce-acrişoară. Se gândeşte la struguri, mai gustă câte o boabă, i-ar mânca pe  toţi, dar sunt pentru mama…

       E lung drumul şi e tot mai obosit; îl dor picioarele şi încă n-a ajuns nici măcar la Gura Cerbului, dar până acasă…Simte o pietricică în opincă sub talpă. Stă jos pe pajiştea verde de la marginea drumului, scoate piatra, se întinde pe spate. Cât e de bine…dar, sus, băiete, că se apropie seara şi până acasă, hă, hă, mai este mult de mers. Numai când nu mai poate păşi de oboseală şi de durerea tălpilor stă jos pe iarbă, se lasă pe spate, dar de teama de a nu-l fura somnul se ridică şi merge mai departe. Bea apă de la fiecare izvor; mai mult de foame decât de sete. Dau umbrele, se lasă seara, se face întuneric iar pe cer luceşte steaua săracului. Simte că e la capătul puterilor şi tot mai are de mers…De prin curţi îl latră câinii iar prin văzduh, pe alburiul cerului, se zăresc păsări de noapte ce zboară atât de jos că li se aude fâlfâitul aripilor şi te cuprinde, aşa, o înfiorarea.

       Se făcuse noapte în toată regula, pe când ajunge el acasă. Mama îngrijorată îl aştepta la poartă şi tot privea pe drum în jos doar apare Aurel al ei. Pe drumul încă albicios, poate de la colb, poate de la lumina stelelor, se zăreşte ceva ca o pată neagră, o vietate, că se mişcă. În linişte nopţii, porneşte spre el un strigăt: „Aurel, tu eşti?” De la mogâldeaţa mişcătoare din depărtare vine un glas stins: „Eu, mamă.” Ana porneşte în fugă spre el. Cu braţul drept îl cuprinde peste umeri: „Dragu mamii, eşti obosit.” „Mamă, ţi-am adus struguri, ia-mi streicuţa, că-i aşa de grea.” După câțiva pași: „Mi-am cumpărat fluier.”

       Avea de gând să-i spună mamei tot; ce oameni buni a întâlnit la târg, cât a fost de norocos, câţi bani a adus acasă, dar după ce soarbe doar câteva linguri din mămăliga cu lapte se întinde pe pat şi, răzbit de oboseală, adoarme îmbrăcat. Mama, ca unui copil mic, îi scoate opincuţele, îl dezbracă, îi netezeşte păruţul, întinde ţolul peste el şi face lampa mică…