Astăzi vă prezint partea a doua a nuvelei Colega mea Viorica, o povestire cu oameni, fapte și întâmplări reale petrecute în urmă cu 70 de ani. nuvelă scrisă de tatăl meu, Ioan Bembea.
Conținutul primei părți: Acțiunea se petrece la o școală gimnazială în orășelul Abrud din Munții Apuseni în anii de secetă și de foamete de după Al Doilea Război Mondial. La internatul școlii se epuizează rezervele alimentare iar elevii sunt trimiși acasă, să aducă alimente pentru cantină. Din pricina sărăciei, o parte din elevi abandonează școala iar alții din satele mai apropiate frecventează cursurile parcurgând pe jos distanțe mari pe drumuri de munte. Personajele sunt doi elevi, naratorul și colega sa Viorica. Ei provin din două sate diferite; băiatul din Bucium, cu mine de aur și cu oameni mai bănoși, iar fata din Cernița, un vârf de munte unde „se scoteau bani din piatră seacă”, din piatra de calcar, prin ardere, se făcea var ce trebuia apoi vândut prin satele din împrejurimi. Cu asta se ocupa Uțu, tatăl elevei. Părinții ei, familie numeroasă cu mulți copii, nu au alimente pentru internat și îi explică fetei că „nu se poate și gata, nu mai mergi la școală, că n-ai cum.” Viorica nu renunță la școală, crede că poate veni cu calul și a venit vreo săptămână, că se uimeau orășenii de curajul ei și de dragostea ei pentru învățătură dar s-a grăbit iarna. A văzut și ea „că nu se poate și gata!” I s-a umplut catalogul de absențe…
Naratorul, devenit bunic, evocă acele întâmplări nepoatelor sale cu prilejul unei vizite la casa părintească în Buciumul natal:
A urmat o iarnă foarte geroasă și cu mult omăt. Noi băieții când soseam dimineața la școală aveam sprâncenele și căciulile acoperite cu brumă iar fularul din dreptul nasului cu țurțuri de gheață, nimic mai frumos, că obrajii ne erau roșii ca mărul.
A venit din nou primăvara cu topirea zăpezilor. Pe Valea Abrudului pluteau blocuri mari de gheață mai să lovească podurile și să inunde orașul apoi au înmugurit pomii și treptat peste tot au înflorit cireșii de păreau că poartă odăjdii strălucitoare precum preoții la sărbătorile împărătești.
După vacanța de primăvară, pe la începutul lunii mai, toți elevii, cu mic cu mare, însoțiți de profesori am făcut o duminică de muncă patriotică la plantat de puieți de brad pe o coastă abruptă nu departe de Gura Cornii. Pădurarii de la Ocolul Silvic au adus unelte și puieți prinși în legături de câte 50 de bucăți și distribuiau tot la două fete o legătură. Băieții făceau groapa cu cazmaua iar fetele puneau brăduțul, trăgeau pământul peste rădăcină și îl călcau apăsat cu picioarele. Eram tot câte doi băieți la o cazma; când obosea unul, lucra celălalt, că nu erau cazmale sau târnăcoape pentru toți. Noroc că plouase mult și pământul era moale.
Am pornit de jos în sus pe o postată lată de tot și mereu priveam în urmă să ne vedem sporul. Am urcat mult. Orizontul s-a lărgit că se vedea în depărtare, spre apus, Muntele Găina iar în cealaltă parte Detunatele de la Bucium și dincolo de ele muntele Geamăna dintre Lupșa și Mogoș.
Profesorul de educație fizică Bogdan fluieră prelung, ca o sirenă, și anunță pauza de masă. Ne așezăm grupați pe clase pe o pajiște unde locul era mai puțin abrupt. Cu toată gălăgia noastră, din pădurea de peste pârâu se auzeau trilurile alternative, ușor de recunoscut, ale sturzului și mierlei. Venise și cucul dar el nu stă în pădure, preferă copacii răzleți de prin fânețe, iar de aici rar i se auzea glasul în depărtare.
De tot ce s-a petrecut atunci în îndepărtate vremuri mi-am amintit de multe ori peste ani, fiindcă mi-a fost dat să fiu prezent la o întâmplare cu totul și cu totul aparte.
Cum stăteam noi elevii, băieții și fetele din clasa a II-a de gimnaziu, și mâncam, cei mai mulți, pâine cu slănină sau caș și ceapă verde, din susul nostru printre butuci, crengi uscate și frunziș se aud pași. Toți am întors capul. Apare un câine mare ciobănesc, alb cu câteva pete negre. Ne vede și se oprește. După cum ne privea părea prietenos. Din gura larg deschisă îi atârna o limbă roșie, subțire și lungă. Respira grăbit. În spatele lui cobora pe povârniș o ciobăniță, spun asta, după îmbrăcăminte. Purta opinci și ciorapi groși de lână până sub genunchi, care să o apere de spini și urzici. Fusta și jerseul, se vedea că nu erau de cumpărat ci făcute în casă, haine grosuțe, ca să țină de cald. În mâna stângă purta un mănunchi de crenguțe cu flori albe ce cireș. Colegele o recunosc: „Viorica, Viorica” exclamă ele și se reped să o îmbrățișeze. Era fosta lor colegă care, exclusă din internat, abandonase școala.
După îmbrățișări, copila-ciobănița pășește hotărât printre colege spre doamna dirigintă care se ridicase și ea de pe o mică pătură, să-i meargă în întâmpinare. O clipă stau față în față și se privesc. „M-am gândit că sunteți și dumneavoastră aici, v-am adus niște flori, din astea care sunt pe la noi” și îi întinde buchetul mare, alb cu flori proaspete de cireș, apoi, nemaiputându-se stăpâni, izbucnește într-un plâns cu hohote. Șiroaie de lacrimi curgeau pe umărul profesoarei de matematică. Printre sughițuri: „ Numai eu nu-s elevă…am rămas la coada vacii…” I-am auzit vorbele și toți ne-am înfiorat. Nu știam că și plânsul poate fi molipsitor. Am simțit și eu un nod în gât. Am dus batista la nas apoi la ochi…Am auzit-o iarăși și iarăși pe Viorica: „Numai eu nu-s elevă. Numai eu nu-s elevă și n-o să mai fiu niciodată…”
-Stai puțin, bunicule. Ce deosebire, între ce-a fost atunci și cum e azi. Eu am, adică am avut o colegă care n-a mai vrut să vină la liceu, nu voia să învețe…Și cât au certat-o părinții. Atunci doreau să meargă la școală și nu puteau…
-Așa e Alina, dar să vă spun ce a urmat.
Careva dintre fete a dat o fugă în altă parte la un alt grup, unde se găsea și domnul director, că și el venise cu noi, ca să-l anunțe că a venit Viorica, „fata aceea care a cântat frumos la serbare.” Când a sosit domnul director Viorica încă mai plângea, diriginta îi mângâia părul, iar noi, ca stanele de piatră, priveam cu mare durere la ce se petrece. Era atâta tăcere și liniște că numai respirația grăbită a câinelui se mai auzea. Acesta, Florea, că așa se numea, se așezase în spatele stăpânei și stând pe două labe, văzând-o că plânge, o păzea cu strășnicie și nu o scăpa din priviri.
Acolo la marginea pădurii Viorica și-a spus toată povestea cu renunțarea ei la școală. „După ce a căzut iarna, nici cu calul nu am mai putut coborî în oraș. Tata m-a lăsat să încerc dar mi-a spus de la început, de atunci cu închiderea cantinei, să-mi iau gândul de la învățătură și de la școală, că n-am cum să mai umblu la școală, că nu se poate și gata. Mama înainte de Crăciun a mai făcut un copil, un băiețel, și așa i-am și dat numele, Crăciun. Tata, mai mult plecat de acasă, ba cu var, ba la pădure, cine să poarte grija vitelor, cine să mulgă vaca, oile, porcu’, toate au rămas în grija mea, că-s cea mai mare. Acum-s cu oile și cu mieii aici mai sus pe plai. Trebuie păzite, că umblă lupii și îndată le prăpădesc. Am aflat de la un pădurar, vecin de al nostru, că sunteți aici și am coborât să o întâlnesc pe doamna dirigintă și pe colege…” și iar îi dau lacrimile. „De ce plângi?” o întreabă directorul Bunea. „Nu vreau dar așa îmi vin lacrimile, un le pot opri. Pentru doamna dirigintă plâng, că e așa de bună și tot îmi aduc aminte că atunci la serbare m-a strâns în brațe și mi-a spus c-s mândria școlii din Abrud. Am trăit atunci cea mai mare bucurie a vieții mele…” după un oftat adânc continuă: „Alimente pentru cantină de unde să aducem? Tata și acum e plecat cu var prin părțile Bradului, pe la Țebea și Baia de Criș. Nu mai vinde varul pe bani, îl dă pe bucate… Nu cere; ce și cât, lasă la cât crede și vrea omul, după cât are și țăranul care cumpără.”
„Uțu cu varu”, după cum era cunoscut, le spune că nu vinde pe bani, că trebuie să ducă mâncare pruncilor de acasă, din vârful muntelui. Prin Zarand fiind o zonă mai bogată, primește porumb sau grâu, făină sau fasole, chiar brânză ori câte un borcănaș cu magiun de prune, fiecare din ce are, dar nimeni nu rămânea dator, ba de multe ori ofereau peste valoarea varului, că Uțu, cinstit și el, mai scotea din car de sub lepedeu încă un bulgăre de var, să nu rămână nici el dator că „omenia, omenie așteaptă”, cum spune proverbul și toată lumea era mulțumită.
„Dacă tata e plecat, să vină mamă-ta până la mine, să mă caute la cancelarie, să stăm de vorbă, poate facem ceva și cumva să revii la școală” spune directorul elevei.
„Nici mama nu poate veni, că dă țâță la cel mic, suge des, nu poate lipsi mult de acasă că plânge copilu’ răspunde Viorica, iar după un timp, cu glas scăzut, cu timiditate, „Mama e acasă și nu stăm prea departe de aici…” aluzie clară de a-i pofti pe domnul director și pe tânăra dirigintă Lucia Clipi în „vizită la domiciliu” cum se spunea. Și învățătorul din Buninginea trecuse pe la ei, nu locuiau chiar peste lume. „Dacă puteți veni, după ce terminați cu lucru’, eu vă aștept aici mai sus cu oile, au clopot, ne întâlnim și vă conduc la noi.”
După pauza de masă noi am plantat în continuare puieți dar, tot mai obosiți, așteptam flămânzi și cu nerăbdare fluierul prelung la domnului profesor Bogdan pentru încetarea lucrului. Când acesta a răsunat de i s-a auzit și ecoul de peste pârâu am pornit spre vale coborând în fugă și strigând de parcă dădeau turcii peste noi. Am ajuns jos lângă apă la drumul de car, am predat uneltele, s-a făcut apelul și am pornit fiecare spre casă ori spre internat. Fetele, sărmanele, aveau picioarele zgâriate de crengile uscate și bășicate de urzici că pe vremea acea femeile nu purtau pantaloni.
Spre Viorica a pornit domnul director dar nu cu diriginta ci cu profesorul de geografie Jurca, că o femeie nu avea cum să bată atâta amar de drum prin pădure și pe coaste abrupte, în fustă printre crengi uscate și spini.
Era trecut bine de amiază dar, fiind ziua lungă, până seara mai era multă vreme, aveau timp să se întoarcă. Cu câte un băț în mână, urcă ei prin pădure pe o muchie de deal pe unde fusese cândva un drum și după vreun sfert de ceas, respirând din greu ies la luminiș într-o poiană largă, pe un platou cu pășune. Câinele Florea le anunță sosirea prin-un lătrat puternic dar calm. Viorica, surprinsă și numai zâmbet, le vine în întâmpinare: „Chiar veniți la noi? V-ați obosit de atâta coastă abruptă, dar de aici e mai ușor, nu mai este decât puțin de urcat, mai mult mergem pe oblu ” spune fosta elevă arătând cu mâna direcția pe unde vor merge.
În împrejurimi tot pământuri împrejmuite cu garduri din nuiele sau numai din spini iar din loc în loc case ori doar colibe pentru adăpostul vitelor. Pădurea de fag se vedea proaspăt înfrunzită într-un verde crud-gălbui, iar printre fagi, ici-acolo, cu tulpinile alungite, cireșii sălbatici se ridicau pe vârfuri pentru a-și scoate și ei la lumină albul florilor. Cireși în floare erau peste tot; în preajma caselor, pe lângă colibe dar mai cu seamă la marginea proprietăților pe lângă garduri. Pete de alb peste verdele primăverii se zăreau și dincolo, pe dealurile din apropiere brăzdate de pâraie adânci. Merii și prunii încă nu înfloriseră. În liniștea din văzduh sunau blând tălăngile calme de la gâtul berbecilor, cântecele cocoșilor de departe, din curțile caselor, iar aici aproape câte un behăit de oaie, chemare pentru mielul pornit și el la păscut. Vântul adia ușor purtând arome de rășină și parfumul florilor de cireș.
În spatele cârdului de oi urmat de câine, Viorica și de cei doi diștinși oaspeți pășesc grăbit spre Cernița, la început peste pajiștea plăcută a câmpului, apoi pe un drum pietros de car. Printre oile din față, cu capul mai sus, mergea un berbec negru. După coarnele groase răsucite de mai multe ori se vedea că e bătrân dar încă foarte puternic. Purta la gât un clopot, nu era tuns, așa cum nu erau tunse nici oile, că noaptea mai era încă frig. Lâna aspră, țurcană, îi atârna aproape până la pământ. Zece oi albe și șase negre, atâtea avea Viorica de dus la păscut. Printre ele se ascundeau câțiva miei tot așa, albi și negri, unii, împodobiți de copii, purtau la gât ciucuri colorați de lână, din firele rămase de la războiul de țesut covoare.
Drumul trece printr-o pădure după care ies iar la luminiș. „Aici stăm noi” spune Viorica arătând o casă fără poartă, fără curte, fără vecini, pe muchea dealului în mijlocul câmpului. Așezată puțin în pantă, peste un zid cu pivniță se întindea cerdacul la care se urca pe niște scări din bârne groase. Pereții exteriori, de o curățenie desăvârșită, erau dați cu var ce trăgea puțin spre albastru, mult mai deschiși decât culoarea cerului. În spatele casei grajdul, șura, cotețe, ograda cu fân și, din scândură verticală, o cabină singuratică pe ușa căreia ere scris mare cu var un OO, (zero-zero) adică privata sau WC, cum se spune (total impropriu!) „pe domnește.” Ceva mai jos în fața case, lângă drum, un izvor bogat își revărsa apa limpede și rece dintr-o fântână de suprafață zidită din patru lespezi mari de piatră deasupra căreia pe un trunchi lung de fag drumeții se puteau odihni. Într-un cui ruginit atârna o ceașcă albă smălțuită, puțin spartă, din care se putea bea apă dacă puneai degetul să nu curgă. În dreapta și în stânga izvorului străluceau în soare cu ciorchini grei de floare două tulpini înalte de liliac.
Auzind clopotul oilor Salvina deschide ușa și strigă la fată: „Da ce te-o apuca, tu fată dragă, de vii acasă pe vremea asta?” Ieșită pe ușă în capul scărilor nu mai așteaptă răspuns că îi vede pe cei doi domni de care este convinsă că sunt de la finanțe cu sechestru și că au venit după dare, că așa i se spunea pe aici impozitului, „dare”, aveau restanțe pe anul trecut, și cotele pe anul acesta; carne, lână, unt, brânză, cartofi, fân. Se aprinde, i se urcă sângele la cap: „ Ne luați oile, luați-le pe toate, nu vi-i rușine! Lua-v-ar dracu, să vă ia! Că numai pe aer nu puneți impozit, să ne tăiați răsuflarea.” La așa tărăboi au ieșit și copii afară și cu bărbița pe cerdac ori ceva mai sus, fiecare după mărime, cu toții priveau speriați, porniți pe plâns.. În casă țipa dispera cel mic. „Mamă, mamă!” încearcă Viorica să intervină pentru lămurirea situației dar femeia nu ascultă, intră și iese cu Crăciunel în brațe: „Luați-ne și copiii, dați-le voi de mâncare, luați-l și pe ăsta de la pieptul mamei, că sunteți în stare să ne luați tot! La care să vi-l dau?”
Viorica, disperată, ca o săgetă ajunge lângă mamă, o prinde de braț, o scutură: „Mamă, mamă, oprește-te! Domnii sunt de la școală, e domnul director, a venit pentru mine…” dar nu mai poate continua că Salvina când aude una ca asta întinde brațele cu copilul: „Ia-l, că-l scap.” Albă ca varul la față, simte că i se moaie genunchii, se prinde cu amândouă mâinile de stâlpul cerdacului și tace, tace, rămâne fără glas. De jos din curte directorul Bunea zâmbind larg își cere iertare. „Ne pare rău că v-am speriat atât de tare, să ne iertați, am venit așa pe neanunțate. Așa s-a nimerit să venim, că am întâlnit-o pe Viorica, pe nepregătite… Vorba aceea, unde dai și unde crapă.”
Din vorbă în vorbă lucrurile se clarifică, se liniștesc. Oaspeții au fost poftiți în casă. Copiii, unul mai frumos decât altul, fiind duminică, erau îmbrăcați în haine de sărbătoare. În casă, curățenie oglindă. Pe pereții proaspăt văruiți, că abia trecuseră Sfintele Paști, erau agățate câteva blide de ceramică, ornate cu desene specifice Țării Zarandului, iar deasupra lor câte un ștergar alb din in țesut cu modele în roșu-negru. Între cele două geamuri, icoanele Maicii Domnului și a lui Isus Hristos. Dedesubt, câteva fotografii de familie înrămate. Pe jos, printre preșurile vărgate țesute din zdrențe, se vedea o dușumea alb-gălbuie de scândură veche frecată cu leșie.
Două din fete, eleve la Buninginea, cu caietele pe masă, tocmai își făceau temele pentru luni.
Fără să mai întrebe de ce au venit, fiind de la școală, cei doi oaspeți trebuiau omeniți cu ceva, obosiți după atâta drum și tot atât de sigur, flămânzi. Așa ceva nu se întreabă, dacă vor sau nu să mănânce, gândește Salvina care intră cu cuțitul în cămară și se întoarce cu două felii de slănină afumată. Profesorul Jurca pricepe despre ce e vorba și, fără prea multă convingere se opune cu un „nu vă deranjați, ne grăbim să ajungem înapoi și nici nu suntem prea flămânzi” dar gazda își vede de treburile ei. Încrestează slănina, o prăjește bine în tigaie, sparge șase ouă, le bate într-o farfurie apoi le toarnă peste cele două bucăți mari de slănină prăjită ce se încovoiaseră de păreau desprinse de spatele unui arici. O sfârâitură puternică și un miros plăcut în toată casa. Nici Viorica nu stă cu mâinile la sân. Ia caietele și cărțile surorilor de pe masă, scoate din dulap o măsăriță albă din cânepă cu modele în țesătură și o întinde pe masă, apoi lângă cele două farfurii de porțelan pune câte un cuțit și o furculiță, întocmai așa cum învățase la orele de gospodărie la gimnaziu. Mama împarte omleta în cele două farfurii și îi îndeamnă pe domni la masă.
Directorul Bunea, om din partea locului, băiatul popii din Izvoarele, ca să încălzească atmosfera după muștruluiala primită: „Eu nu aștept să mă poftești a doua oară, spun drept să-s flămând ca un lup” și se așază la masă. Nici domnul profesor Jurca nu părea prea sătul, deși el făcea pe domnul, adică se făcea că-i e rușine. Pe masă mai apare o farfurie cu patru cartofi fierți, curățați de coajă, de mărimea unui ou. „Ne iertați, dar nu avem pâine. Serviți cu cartofi, îs dulci că i-o pișcat frigul astă-iarnă, se vede, că-s gălbui la culoare” explică Salvina. „O, mă iertați, că-mi stă gândul tot la prostia cu cearta, am uitat să va servesc cu ceva de băut. Am și cornată și cireșată, ce doriți?” „Adu ce ai la îndemână. Calul de căpătat nu se caută în gură” răspunde cu tot mai multă îndrăzneală domnul director. Femeia aduce o sticlă plină cu cornată și două păhărele mici, cum se bea pe atunci, nu din pahare pentru apă, ca în zilele noastre.
Salvina, femeie vrednică dar și bună de gură, „doar de aceea îi dau gurii de mâncare, să vorbească, nu să tacă, ca mutu” cum mărturisea, în glumă. uneori, nu-i lasă pe musafiri să se plictisească: „În vara trecută toți cornii erau încărcați de rod iar după ce a dat bruma, pe jos era roșu de coarne dulci, că nu aveai unde călca. Am mers cu fetițele astea harnice, iuți de mână, și am cules multe găleți, ele culegeau iar eu aduceam gălețile grele acasă, în butoi la fermentat. Cireșele se culeg mai greu că-s sus și-s mărunte, aproape numai sâmburele se alege de ele. Acum să vă explic de ce v-am luat așa în primire. Vă rog frumos să mă iertați și să uitați vorbele mele. ” O întrerupe profesorul Jurca: „De iertat, ești iertată gata, dar de uitat, și dacă vrem, nu putem uita. Așa ceva mai rar.” „Stați să vă spun ,- revine femeia în discuție – acum câteva zile am primit o somație în scris de la primărie cum că suntem obligați să ne plătim impozitele și majorările aferente, că, vezi doamne, nu a fost destul de mare impozitul și mai scria în înștiințare, că altfel sunt nevoiți să procedeze la executare silită prin sechestru de bunuri spune Salvina pronunțând mai apăsat ultimele cuvinte. Când v-am văzut că aduceți oile de pe câmp am fost sigură că sunteți de la finanțe, cu sechestru, și mi s-o făcut negru înaintea ochilor. Vă rog să mă iertați. Omul meu e mai mult plecat, eu duc greul casei. Nici lui, săracul, nu-i este ușor; tot pe drumuri, doarme în car… Greu câștigă bucatele. Poate aduce ceva grâu, ceva cucuruz. Avem râșniță în magazie și măcinăm acasă. Spun drept că mi-e tare rușine că nu am pâine să vă pun pe masă. Am ceva mălai dar e tare de tot, îl mănâncă copiii ăștia cu lapte fiert. Dacă vreți, vă aduc să vedeți cum e, ce gust are…” „Știm noi ce gust are, că n-am crescut în palat – intervine profesorul Jurca. În timpul războiului am mâncat destul mălai, rar vedeam pâinea mai ales în refugiu. Am stat și eu la vaci și la oi toată vara, dar nu m-am lăsat și am făcut școală. pentru asta am și venit aici, să vedem ce aveți de gând cu Viorica. De ce n-o mai lăsați la școală?”
Urmează o discuție amănunțită și îndelungată. Pe de o parte că fata învață bine și e mare păcat să nu facă școală, pe de altă parte că de unde să ducă la internat atâtea alimente, că de ce au scos-o din internat dacă învață așa de bine, că e de mare ajutor în casă; Crăciun de numai cinci luni, Maria de doi ani, Nicu de patru. Nu-i poți lăsa singuri. Ioana și Zamfira la școală în clasele a II-a și a lV-a, departe, jos în vale la Buninginea. Le-a întrebat învățătorul dacă sora lor mai merge la Abrud la școală, s-o interesat de Viorica, se teme că se închide școala după pensionarea lui, că unu străin nu stă acolo, că nu poate trăi numai din plata aceea de nimic, dacă nu ai casă, nu ai o vacă, o grădină cât de mică…
Viorica, cu cel mic în poală, asculta și privea când la mama ei, când la domnul director sau la profesorul Jurca, care o cunoștea de la școală, că la materia lui, la geografie, avusese media 10. Mama o ținea una și bună, că ar lăsa-o cu dragă inimă la școală, dacă ar avea un alt ajutor în locul ei.
„Dacă rezolv eu asta, mă lași la școală?” intervine Viorica hotărâtă in discuție. ”Sigur că te las, draga mamii, dar la cine te gândești? De unde să ne vină ajutorul?” „Știu eu, de la cine mă iubește cel mai mult, de la Buna. Atunci când ai născut pe Crăciunaș și a fost la noi chiar de Crăciun, c-a adus supă de găină și lapte de pasăre, și când i-am spus că nu mai merg la școală, m-o strâns tare-tare în brațe și așa o plâns…Cine n-are noroc n-are / de când naște până moare, Doamne, iartă-mă, că vorbește omul ce nu trebuie, dar ție ți-o veni norocul din altă parte. Așa mi-o spus.”
Buna, mama mamei, locuia cu o altă fată a ei peste munte, în Țara Zarandului, dincolo de Grohotiș în satul Dupăpiatră, la casa părintească, drum de o jumătate de zi, până la ei. Copiii de acolo, verii și verișoarele Vioricăi, erau acum destul de mari, nu mai aveau nevoie de grija cuiva. Fiind bătrână, îi scăzuseră puterile, o dureau toate oasele mai ales încheieturile dar din dragoste ce nu face omul și Viorica era mai mult ca sigură că pentru ea, pentru școala ei, se va muta aici la Cernița, să o ajute pe Salvina, fata pe care a iubit-o întotdeauna și pe care a plâns-o amarnic când s-a măritat, nu pentru soț, pentru Uțu, care părea om bun și harnic ci fiindcă se urca în vârf de munte, la vulturi.
De fapt în vârf de munte, la Târgul de Fete de la Găina, s-au cunoscut și pe loc s-au plăcut dar nu s-au luat decât în anul următor, după ce s-au văzut a doua oară, tot acolo la Găina. Veniseră amândoi pe cai. Uțu s-a dus cu fata acasă, să-l cunoască părinții și bunicii ei. A fost primit și omenit cum se cuvine, a cerut-o de soție, a urcat-o pe cal în fața lui (o ținea strâns, să nu cadă!) și au pornit spre Cernița unde fata nu fusese niciodată dar cu Uțul ei s-ar fi dus și la capătul lumii. Pe drum s-au oprit de câteva ori pe pajiște la umbră lângă izvoare limpezi. A păscut mult calul, că au ajuns acasă seara când stelele străluceau bine pe cer. În august au făcut nuntă mare în șura lor largă împodobită cu multă cetină iar la mai puțin de un an a venit pe lume Viorica, copil reușit făcut „din dragoste curată, nesiliți de nimeni” cum se spune la căsătorie.
Dar să revenim la firul povestirii de unde ne-am abătut, că vorba, vorbă aduce.
Rămâne stabilit că, după ce se întoarce Uțu, Viorica, cu încă un cal împrumutat, dă o fugă până Dupăpiatră să o aducă pe bunica ei Sofia aici la Salvina. Dacă planul reușește, revine la școală unde domnul director o primește să stea la internat dar cu mâncare de acasă, adică pe cont propriu. Îi mai aprobă să dea tezele restante și, dacă reușește, are șansa de a promova clasa. „Pentru anul viitor, poate se mai schimbă lucrurile, mai scăpăm de sărăcie. Poate primești bursă,” o promisiune-speranță lansată de domnul Bunea după mai multe păhărele de cornată, erau însă prea mulți de „dacă” și de „poate.”
La plecare, Salvina își conduce musafirii până jos în drum și, ca să nu se rătăcească, le recomandă să coboare pe calea de car, că ajung la Gura Ciuții la moară la Sturza și de aici, ajunși la drumul țării, sunt ca acasă, că numai trei kilometri mai sunt până în Abrud.
„Frumoasă excursie am făcut azi. Am de gând să vin cu elevii să vadă și ei locurile astea de pe aici de unde se văd toți Apusenii” După alți câțiva pași profesorul continuă: „La mare sărăcie ne-au adus rușii ăștia.” Directorul Bunea, învățător de profesie, participase la război ca ofițer, nu activ, rezervist, cu gradul de sublocotenent. El vedea altfel lucrurile: „E numai vina noastră. Că-s comuniști? treaba lor. Ce-am căutat dincolo de Nistru? Dac-ai ști ce prăpăd am făcut și noi la ei… Să te ferească Dumnezeu.”
Luptase pe la Odesa și Cotul Donului unde a căzut prizonier la ruși. A trecut prin multe experiențe la limita între viață și moarte în primul rând din pricina foamei. La început, fiind încercuiți și rămași fără alimente, au sacrificat toți caii după acea au ros oasele lor apoi și hamurile pe care le tăiau în feliuțe subțiri și le înghițeau cu apă caldă, să fie ceva în stomac. S-au predat și, după o vreme, pentru a scăpa de prizonierat, cei care au vrut să lupte contra nemților și a ungurilor, s-au înrolat în Divizia „Tudor Vladimirescu” continuând războiul spre apus până în Cehoslovacia. Atunci le-au spus rușii ce crime au comis nemții ajutați de români, lucruri adevărate, confirmate ulterior de istorici străini, francezi și englezi, nu ruși. În primele săptămâni de război, luați prin surprindere, rușii nu au rezistat atacurilor germane. Divizii întregi au fost încercuite și toți militarii luați prizonieri. Dezarmați și păziți în câmp deschis sub cerul liber, fără apă și hrană, în mai puțin de două săptămâni au fost lăsați să moară, fără milă, peste 300.000 de ostași sovietici, evident, tineri. Alte crime, în teritoriile ocupate, mai ales în Ucraina, unde armata germană a luat de la populația civilă absolut toate rezervele alimentare; cereale, vite, oi, porci, cartofi, păsări, astfel încât în iernile următoare au murit de foame și de frig aproximativ 20 de milioane de ucrainieni civili. Încă nu se aflase de lagărele de exterminare… „Am fost la Odesa atunci cu represariile după atentatul de la Comandamentul Armatei. Aveam un camarad, Costică Mucea din Câmpeni, sublocotenent și el, avea de gând să se sinucidă, ca să nu mai execute ordinele. Am intrat în istorie ca niște barbari prin Masacrul de la Odesa. Nu-ți mai spun, e prea tulburător” spune directorul Bunea.
Era spre seară și bărbații coborau cu pași mari, grăbiți, să ajungă pe ziuă acasă. Din toate părțile, de pe toți copacii păsările de pădure dar mai cu seamă sturzul, mierla și presura își demonstrau măiestria în cântece și fluierături. Undeva în stânga sub drum un fânaț era aproape în întregime scurmat de mistreți cu râturile lor puternice în căutare de râme și de rădăcini gustoase.
Fiindcă s-a înscris în Divizia „Tudor Vladimirescu” și apoi a luptat împotriva nemților, Bunea a fost privit cu simpatie de noile autorități care l-au primit în partid și apoi l-au făcut director de școală, deși era fiu de popă. Vorbea frumos și logic la ședințe, convingea de fiecare dată pe cei care îl ascultau astfel că a fost propus pentru avansare într-o funcție importantă pe linie de partid. Pentru verificări, a intrat în acțiune serviciul cadre culegând de peste tot referințe și, hopa! s-a descoperit că la rebeliunea legionară din 21-23 ianuarie 1941 el a tras clopotele de la biserică pentru mobilizarea legionarilor din comună în vederea plecării lor spre Abrud pentru a ocupa Primăria și sediul Poliției, acțiune eșuată, că la ordinul lui Antonescu poliția și batalionul vânătorilor de munte din Abrud i-au întâmpinat cu gloanțe, fără a trage însă în ei. Dovedindu-se reale aceste informații, imediat este exclus din partid și dat afară din învățământ, el care acum, după experiența din război, chiar avea convingeri comuniste. Pentru a i se pierde urma, pleacă, împreună cu soția, undeva la o școală sătească prin Țara Crișurilor, ajutat de un fost elev devenit activist de partid.
Pentru Viorica lucrurile au curs pe făgașul lor. Bunica ei, Sofia, că așa o chema, ar fi făcut orice pentru nepoată, dar îi și plăcea de ginerele Uțu că, senin și vorbăreț, mereu o servea cu un păhărel de tărie, ba mai mult, odată când a mai fost la ei, de a stat cu copiii câteva zile, cât a fost Salvina internată în spital la Abrud pentru o răceală zdravănă la plămâni, atunci i-a zis: „Mamă-soacră, pun sticla cu pălincă în cămară pe poliță, când ai poftă, ori ești obosită, servește-te, nu aștepta să zic eu, doară nu ești străină la noi în casă.” Bătrânei îi plăcea și bea cu poftă câte un păhărel, nu mai mult, și i-au căzut bine vorbele astea, mai ales că celălalt ginere, Traian, cu care trăia în casă, adus în de toate, neam de straiță, bea pe ascuns și pe ea veci nu o îmbia cu o gură de țuică și aveau, har domnului, sute de pruni, averea ei, nu a ginerelui care venise în atâta duium cu mâinile în buzunare. Intra în casă și mirosea a țuică de prune, ținea sticla cu băutură pe afară prin șură pe la vite să nu bea „bătrâna”, că așa îi spunea. Ea se făcea că nu știe și nu se arăta nemulțumită de ceva, ca să fie liniște și pace în familie.
Îi era dragă Viorica și tare dorea să o știe „doamna învățătoare”. Dragi îi erau și ceilalți nepoți dar mai mult vrea să fie de folos, să facă ceva, așa că nu mai stă pe gânduri, doar Viorica adusese un cal anume pentru ea, să o ducă, acum, nu mâine ori altădată. Își pune lucrurile; haine, încălțăminte într-o pereche de desagi și gata de drum. Pe ascuns, să nu vadă Traian, soția lui, Valeria mai pune în desagi o bucată zdravănă de slănină, o sticlă cu țuică de prune învelită într-un ștergar și o jumătate de pâine, că nici Uțu nu venea pe la ei cu mâna goală; caș, brânză, la Paști miel tăiat… una pentru alta
Mai complicat a fost cu aducerea bunicii cu calul, pe care nu mai urcase de peste douăzeci de ani… „Draga bunii, toată mă hârbui, dacă mă urcați pe cal. Mi se împrăștie oasele pe drum, mă dezmontez, cum ziceți voi” spune bunica Sofia zâmbind, dar destul de speriată de ce va urma. Viorica, fată înțeleaptă, avusese grijă să pună pe cal, peste tarnița de lemn, o blană mare de oaie împăturată, să fie moale la șezut și ridicase scările ca să aibă sprijin lateral în picioare. Traian aduce din casă un scaun pe care îl pune lângă cal și face tot ce poate pentru a-și expedia soacra, dar nu uită să-i spună să vină înapoi când începe coasă că e mult de lucru la uscatul și adunatul fânului.
Pe la sfârșitul lunii mai când mai erau doar două-trei săptămâni de școală, într-o dimineață apare în clasă și Viorica. Colegele o înconjoară cu prietenie, îi fac loc în banca a doua pe rândul din mijloc, să o vadă profesoarele și profesorii, să îi pună note, să o treacă clasa.
Aproape toate fetele fuseseră prezente la plantatul puieților de brad în pădure și asistaseră la acea scenă cu apariția Vioricăi ca o ciobăniți însoțită de câine, când i-a adus flori de cireș și a plâns pe umărul profesoarei spunând mereu: „Numai eu nu-s elevă, numai eu nu-s elevă…” Povestiseră și pe acasă de întâmplarea asta, iar o mamă, soție de avocat, venise la școală să-i spună dirigintei că se înțelesese cu soțul și sunt dispuși să o primească în familie pe Viorica și să o întrețină gratuit, să poată face și ea școală și să fie un exemplu pentru fata lor Sanda care, răsfățată, are de toate dar nu se ține de carte.
Nu a fost cazul, că noua elevă, prin grija domnului director, a primit un pat și un dulap la internat și a venit regulat la școală. Aproape în fiecare zi dădea câte o teză. Profesorii înțelegători o ajutau, ba mai mult, profesoara de franceză chiar a trimis o elevă bună în bancă lângă ea și i-a spus clar: „Spune-i cum să scrie” și așa, cu o corigență la fizică, dată toamna, Viorica a promovat clasa. În anul următor a primit bursă iar la concursul de admitere în școala normală pe lista cu reușiții, în ordinea mediilor, era aproape în vârf, pe locul patru.
Școala normală și-a schimbat numele în școală pedagogică și acum toți aveam bursă. Mâncarea la internat, bună, rea, nu a murit nimeni de foame dar nici elevi mofturoși, să nu le placă ceva, nu știu să fi fost.
-Oau! Toate mâncărurile vă plăceau? Ce bine de voi, mă întrerup iar nepoatele.
-Foamea e cel mai bun bucătar, scoate mofturile din om. Pe voi prea vă întreabă mamele (că sunt verișoare nu surori, deci sunt două mame), „ce să-ți fac de mâncare? Așa ceva nu se întreabă. Ascultați mai departe, dacă nu vă plictisesc.
-Nici vorbă de plictiseală, spune mai departe, mă îndeamnă iarăși Cristina.
Continuam să mergem sâmbăta acasă. Eram în anul întâi de liceu. Nu știu cum se făcea că, deși erau mai multe grupuri de elevi, eu mereu o întâlneam pe Viorica, ea mă întâlnea pe mine și de fiecare dată mergeam împreună. La întoarcere într-o duminică spre seară, era prin octombrie, la Gura Ciuții mă aștepta la pod, lângă moară. „Ți-am adus alune” îmi spune și îmi întinde un mic săculeț din pânză, așa de mărimea unui buzunar mai mărișor. Pentru început nu atât alunele m-au surprins cât săculețul, o adevărată o operă de artă. Pe pânza de in era brodat un buchețel răsfirat de flori albastre așternut pe câteva linii orizontale, ondulate, negre și verzui reprezentând solul. Floricelele mărunte aveau culoarea cerului, iar, chiar în mijloc, câte un punct galben, o scânteie mică-mică din soare. Evident, erau flori de nu-mă-uita. Partea de sus a săculețului era tivită cu o bordură mai lată din roșu și negru. Un șnur grosuț, tot în roșu și negru, strângea gura trăistuței și atârna cu laț peste micul sac umplut cu alune coapte.
La o așa ofertă mă fâstâcesc, rămân fără grai. Ce se cuvine să fac? Din acel moment m-am simțit pentru prima dată intimidat în fața ei. Era mai mare cu doi ani, altfel simțea și vedea ea lucrurile, bluza plinuță la piept îi dădea un aer de maturitate, nu mai era o fetiță ca în școala primară pe care trebuia să o tragi de păr sau să o înțepi cu compasul, ca să te bage în seamă. Îi spun că iau doar câteva alune pe care să le mâncăm împreună iar săculețul să-l ducă înapoi acasă, să nu se piardă, că e prea frumos. „Îmi pare bine că-ți place. Pentru tine l-am cusut astă-vară, tu chiar nu pricepi? E pentru tine, cadou și suvenire.” Îi mulțumesc dar mă simt și mai intimidat.
-Să știți că păstrez încă acel săculeț. Se găsește lângă coperta din spate a Dicționarului rus-român. E îngălbenit de trecerea anilor. Povestesc mai departe:
Se pare că nu funcționam pe aceeași lungime de undă, pe aceeași frecvență, cum se spune acum, că eu în pauze alergam cu băieții, jucam fotbal și încă băteam „țurca” în vreme ce fetele se plimbau și fredonau cântece de dragoste. Aveam noroc, numai școala era mixtă, nu și clasele; ce rușine mi-ar fi fost de Viorica să nu știu o lecție sau să primesc un 4 la un extemporal sau, Doamne ferește, la o teză. Uneori mă gândeam la ea dar așa ceva nu-i spuneam niciodată.
În fiecare săptămână, joia de la 4 la 6, mergeam cu școala la film. Intrarea costa 50 de bani, intram cu reducere de 50 %, doi cu un bilet de 1 leu, fără locuri stabilite. O singură dată a stat Viorica lângă mine, că ne era rușine și teamă să nu ne vadă profesorul de serviciu însoțitor. Atunci pe întuneric ni s-au apropiat mâinile. Am împins ușor brațul spre ea, colega a făcut la fel. Prind curaj, palma mea îi cuprinde dosul catifelat al mâinii dar în clipa următoare palmele noastre s-au încleștat într-o plăcută strângere. I-am simțit transpirația fierbinte, ce fiori… A fost singurul film din care nu am înțeles absolut nimic din ce s-a văzut pe ecran, fiindcă trăiam într-o altă lume…
În anul trei au început orele de metodică și de practică pedagogică. La început învățătorii, adică învățătoarele, că erau aproape numai femei, de la Școala de Aplicație țineau lecții model demonstrative cu toate etapele unei lecții: a). Momentul organizatoric; b). Controlul temelor și verificarea cunoștințelor; c). Pregătiri pentru lecția nouă; d).Predarea noilor cunoștințe; d). Fixarea cunoștințelor; e). Tema pentru acasă. După astfel de pregătiri, urma să ținem noi elevii-practicanți lecții cu elevii la diferite clase din ciclul primar. Un elev preda, ceilalți asistam după care se făcea analiza lecției; ce-a fost bine, ce-a fost rău sau nepotrivit.
La o astfel de lecție deschisă Viorica s-a făcut iarăși remarcată. A predat o lecție de muzică la clasa a III-a și cântecul Toamna. A fost o încântare, un adevărat spectacol muzical. Toți am ieșit fredonând: „Toamna a venit și-acum / Așteptăm să cadă bruma…” Învățătoarea clase, profesorul metodist, profesorul de pedagogie aveau numai cuvinte de laudă, că are har și stofă de dăscăliță, că e responsabilă în tot ce face, că va fi o învățătoare eminentă…
Cu siguranță așa ar fi fost, dacă nu ar fi căzut, din senin, un cumplit trăsnet.
Era în 1952, la începutul lui iunie aproape de încheierea anului școlar. Dimineața înainte de ora 8 în fața cancelariei așteptau un activist de partid, cu probleme de învățământ venit de la raion, și un ofițer de securitate îmbrăcat civil. La sosirea tovarășului director Rusu, că Bunea fusese dat afară, intră cu toții în cancelarie și i se explică directorului scopul vizite lor. „În școală se găsesc câțiva fii de reacționari care nu trebuie și nu au dreptul să fie învățători, să facă educație copiilor, sunt fii de chiaburi, copii de foști legionari. Avem dovezi clare” spune ofițerul de securitate și scoate din buzunarul de la piept o hârtie pe care erau notate numele elevilor și adresele părinților. Directorul, cu hârtia în mână, alb la față, rămâne mut. Își freacă bărbia și stă, stă cu lista în fața ochilor. Nu-i vine să creadă. Erau vreo cinci nume, tot fete și băieți buni la învățătură.
Pe ultimul loc al listei, Viorica, Butură Viorica, acesta îi era numele din catalog. O cunoștea și noul director, se vorbise de ea în sala profesorală, pentru cântece la serbări dar primise și un premiu la Olimpiada de română, nu premiul întâi, dar cel mai bun pe școală. Chiar acum recent, în vacanța de primăvară, fusese la Cluj la faza pe regiune de unde s-a întors cu o mențiune. „Eleva asta, Butură Viorica, ce caută pe listă? întreabă directorul. Știu că provine dintr-o familie săracă și cu mulți copii, mi-a spus profesorul Jurca, cel de geografie, care a trecut cândva pe la ei pe acasă. Mâncau cartofi în loc pâine. Tata ei face bani din piatră seacă, arde piatră și vinde var pe sate. Vai de ei.”
I se găsise, ca la mulți alții, și lui bietu’ Uțu Butură o „bubă”. Coborâse cândva într-o toamnă la Abrud unde s-a întâlnit cu un vechi cunoscut. Intră amândoi la restaurantul Detunata să mănânce câțiva mici și să bea un vin roșu fiert, că era tare frig și bătea vânt. Cum băutura dezleagă limbile încep discuțiile. Prietenul, sfătos peste măsură; că ungurii ne-au luat Ardealul, că partidele politice nu-s în stare de nimic, că România se duce pe râpă și că singura speranță sunt legionarii dar ei trebuie sprijiniți, trebuie ajutați; fiecare cu ce poate. Entuziasmat de cele auzite, Uțu Butură se oferă să aducă un car cu lemne de foc la sediul legionarilor din Abrud, să nu stea nici ei în frig. Peste ani securitatea cercetând arhivele legionarilor a dat peste o listă cu persoanele care au finanțat mișcarea legionară și acolo era trecut și numele Butură Uțu, Cernița iar la rubrica „suma predată” era menționat Un car cu lemne de fag” iar pe ultima coloană la „Observații”, Simpatizant, toți ceilalți erau Membru.
În urmă cu vreo doi-trei ani fusese chemat la miliție la șeful de post din Buninginea și pus să dea o declarație cu ce știa despre legionari și despre finanțarea lor. A scris că acel cunoscut îi fusese coleg de școală primară, că s-au văzut doar atunci, o singură dată, că nu a participat la ședințele sau la marșurile legionarilor și că nu știe să fi fost vreun legionar în Cernița. Era sincer și se simțea total nevinovat dar s-a întors foarte neliniștit după ce șeful de post i-a spus prietenește: „Ai mulți copii și ești sincer, poate scapi de canal. Nu eu hotărăsc.”
Acum, ca în blestemul biblic cu păcatele care se transmit „până la a șaptea generație” Viorica este lovită din plin în ce-i este mai drag, să se facă învățătoare și i se taie această speranță, idealul vieții ei…
Chemată la direcțiune, din clasă, de la ora de română, activistul de partid i-a comunicat că „din motive temeinice săvârșite de tatăl tău” este exmatriculată, că este obligată să părăsească imediat clasa și școala, să plece acasă și nici să nu mai treacă pe aici. Eleva rămâne încremenită, privește în ochi pe tovarășul director așteptând ca el să-i vină în ajutor, se găsea la el în cancelarie, să nu o lase pradă unui străin, doar o cunoștea, o lăudase la careu pentru rezultatele la Olimpiadă, dumnealui îi dăduse diploma trimisă de la Inspectoratul școlar și îi strânsese mâna, o felicitase în fața întregii școli. Acum nu o mai cunoștea? Evident jenat, directorul cu privirea în jos spre parchetul din pardoseală îngână câteva cuvinte. „Nu eu am hotărât, nu știu ce se petrece, de la raion de la Câmpeni a venit ordinul. Nu pot face nimic.” Ca să pună capăt situației jenante chiar și pentru el, activistul intervine energic: „Ești liberă, îți iei cărțile, dacă mai ai lipsă de ele, și pleci acasă.” Văzând că fata nu pleacă și că privea spre director, că mai credea într-o minune, îi spune brutal: „Pleacă! Ieși afară. Să-i pară bine la tată-to că scapă cu atât.”
Pe coridorul lung în drum spre clasă, Viorica se clatină. Se mișcă și geamurile și tablourile de pe pereți și ușile sălilor de clasă, toate se roteau în jurul ei. Cu greu prinde clanța, o apasă și fără grai intră în clasă, se aruncă în bancă și izbucnește într-un plâns răsunător. Profesoara și colegele, uimite, o privesc în tăcere, fiecare așteptând o explicație. Plânge și bate răsunător cu pumnul în bancă. „Mă dau afară, mă exmatriculează! Mă dau afară din școală! Înțelegeți, că mă dau afară? Mi-au spus să plec acum, imediat.” Batista albă din buzunarul uniformei de elevă nu mai putea reține toate lacrimile care acum udă și banca. Profesoara coboară de la catedră și, speriată, vine lângă ea. „Nu se poate, e nedrept așa ceva. Tovarășul director era acolo? Ce-a zis?” „Era acolo, mi-a spus că nu poate face nimic, că e ordin de la raion. Am văzut eu că și lui i-e frică…”
Fără să mai spună o vorbă, se ridică în picioare, cu dosul mâinii își șterge nasul și lacrimile, își ia din bancă micul ghiozdan cu cărți și iese pe ușă fără a o mai închide. Ca un rămas bun i se aud pașii pe coridor apoi ușa grea de la intrare cum se deschide și apoi, se închide pentru totdeauna pentru ea.
În prima pauză s-a răspândit vestea printre elevi cu cele întâmplate. Nu se vorbea în gura mare ci mai mult în șoaptă și cu frică, mai ales că nu era primul caz de exmatriculare pe motive politice și niciodată nu știai cui îi poate veni rândul.
Până atunci cu Viorica ne vedeam în fiecare pauză și era destul atâta. Uneori ne mai puneam întrebări banale: „Ce oră aveți?, La ce lecție ați ajuns?, Ce v-a dat la teză?” și altele de acest fel. Important era că ne vedeam și ne împlineam dorul. Acum pauzele păreau pustii. Colega și prietena ei Mărioara, cu care se plimba în toate pauzele și râdeau zgomotos pentru nimic toată, de atunci era mereu singură cu un caiet de notițe în mănă din care citea pentru lecția următoare. În ultima zi de școală a venit la mine și m-a întrebat: „Mai știi ceva de Viorica?” Aceeași întrebare am vrut să i-o pun și eu.
Colega noastră Viorica dispăruse ca o căprioară rănită și peste măsură de speriată ce se ascunde fără urmă în întunericul din adâncimile pădurii.
Aceasta a fost trista ei poveste pe care am purtat-o mereu cu mine peste ani… Mă gândesc că e bine să o știți și voi, să o cunoască și alții…
-V-ați mai întâlnit de atunci, ea ce viitor a avut? întrebare firească venită de la nepoate.
-Nu a mai dat niciun semn de viață, a dispărut pentru totdeauna.
Acum veniți în casă. Vreau să vă arăt că am păstrat săculețul pentru alune cusut cu flori de nu-mă-uita, doar mi-a spus atunci pe pod, „să-ți rămână ca suvenir de la mine…”
8 iulie 2019
){kind=link}
