Ce mai mâncăm la serviciu

        Ar fi minunat dacă în fiecare zi a săptămânii am putea lua prânzul în tihnă și liniște în bucătăria proprie sau, de ce nu, undeva în oraș într-o atmosferă plăcută și intimă alături de prieteni dragi. Sau în micuțul restaurant de la colțul străzii unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde patronul este în același timp bucătar și ospătar și partener de discuție. Dar asta se întâmplă probabil doar în filmele franțuzești în timp ce realitatea este departe de aceste imagini idilice. Sau cel puțin la mine rutina cotidiană îmi arată un sandwich mâncat deasupra tastaturii în timp ce mai răspund la telefon sau răsfoiesc un dosar. Și ca și când asta nu ar fi destul, uneori mă întrerup cu totul lăsând mâncarea deoparte pentru că sunt nevoită să merg să servesc un client. Nu, nu cu mâncare ci cu informații 🙂

        Dacă peste aceste obiceiuri proaste aș mai adăuga zilnic și mâncare de tip fast food, cu siguranță sănătatea mea ar avea de suferit așa că încerc pe cât posibil să fiu atentă la ce mănânc. E drept că uneori împreună cu colegele mai comandăm pizza la birou dar asta se întâmplă destul de rar și de cele mai multe ori îmi aduc mâncare de acasă. E și mai ieftin, și mai sănătos. De curând am descoperit o rețetă delicioasă pe YouTube, nimic complicat dar totuși ceva mai deosebit decât clasica pâine cu unt și cu brânză de care spun sincer că m-am săturat până peste cap. E un sandwich (poate un pic mai elaborat) pentru că asta îmi place mie să mănânc. Sandwich-uri care sunt ușor de transportat, încap în poșetă, nu se varsă, nu ai nevoie de tacâmuri ca să le mănânci și nici de loc ca să te desfășori la prânz. Urăsc să mă trambalez cu caserole după mine, și atunci când sunt pline dar mai ales atunci când sunt goale și murdare, așa că varianta cu pachețelul care poate fi strecurat chiar și într-un buzunar mi se pare soluția ideală.

        Să vă dau deci rețeta. Avem nevoie de legume care pot fi coapte pe grătar: dovlecei, vinete, ardei, ciuperci, sparanghel sau orice altceva vă place  (ceapa este grozavă), mozzarela, un pic de sos pesto, ulei de măsline, oțet balsamic, sare și piper. Și evident pâine. Sub formă de felii sau chifle sau ce altă formă preferați. De cele mai multe ori eu aleg o ciabatta pe care o iau din Kaufland cu 60-70 de bani pentru că își păstreaza bine forma, adică este moale la interior și are coaja suficient de groasă ca să nu se deformeze după ce îi adaug umplutura. Încep prin a spăla și a tăia legumele astfel încât să le pot coace pe grătar iar dovleceii și vinetele le tai longitudinal pentru că mi se pare că arată mai bine deși ar avea exact același gust și dacă le-aș tăia rondele. Dovleceii au coaja foarte subțire și se mănâncă ușor dar uneori vinetele, mai ales dacă sunt mai mari, pot fi curățate parțial. Le stropim/ ungem cu ulei de măsline și le așezăm frumușel pe grătar unde le coacem două-trei minute pe fiecare parte în funcție de cât de tare este focul și de cât de groase sunt tăiate legumele. legume la gratar

        Dacă vă numărați printre fericiții posesori ai unor gratare electrice atunci treaba merge repede și uniform și nu pot decât să vă felicit. Eu însă nu am așa ceva ci doar un fel de tigaie, de fapt nu ”un fel”, ci chiar tigaie cred că se numește, tigaie grill pe care am luat-o de aici și care este foarte bună pentru că nu se lipește nimic de ea.  Singurul minus este că nu-mi încap toate legumele deodată mai ales atunci când fac mai multe sandwich-uri și trebuie să le coc în două-trei ture.

        Pe felia de pâine se pune un strat subțire de pesto cu busuioc (nu mult pentru că are un gust foarte pregnant), apoi felii de mozzarella pe care le sărăm un pic iar deasupra, claie peste grămadă, legumele coapte peste care presărăm sare, piper proaspăt râșnit și doi-trei stropi de oțet balsamic. Închidem sandwichul și cam asta e tot. Este delicios și atunci, pe loc, cât încă legumele sunt calde dar și a doua zi după ce aromele s-au întrepătruns între ele.

sandwich cu legume

        Ca să nu fie greu de mâncat, în sensul în care umplutura alunecă dintr-o parte în alta și iese din pâine, vă recomand să împachetați strâns sandwichul în folie alimentară și vă garantez că nici măcar nu o să vă murdăriți pe degete. Folia se lipește perfect, se desface doar pe măsură ce îmbuci iar eventualul sos pe care îl lasă legumele se oprește în plastic. Bun, am descris acum și motivul împachetării aka teoria chibritului 🙂 Nu-mi rămâne deci decât să aud impresiile legate de acest sandwich și sper să fie pozitive.

Share This:

Citește mai mult

Ceaiul cu miros de cârnați

        8 ani din viața mea am mâncat la cantină. În liceu am stat la internat și masa la cantină era inclusă în program iar apoi următorii patru ani de facultate, la București, nu prea aveam alternative fiind perioada ceaușistă când prin magazinele alimentare bătea vântul. În lunile în care îmi vindeam cartela (pentru că stând în cămin era obligatoriu să cumperi și masa la cantină) mă trezeam adesea că în afară de pâine cu muștar nu aveam nimic altceva. Nu că la cantină ar fi fost lux dar, de bine, de rău, era ceva pe masă. O ciorbă mizerabilă, un pireu de cartofi cleios, un gris cu lapte fără sirop și nelipsita pâine neagră și tare care se dădea la discreție dar nimeni n-o voia. Nu era deloc bună mâncarea dar de cele mai ori o mâncam pentru că nu aveam încotro. Din câte îmi aduc aminte, o singură dată m-am oripilat și m-am ridicat de la masă lăsând totul pe tavă când la micul dejun am primit pe lângă ceaiul făcut din zahăr ars și esență de rom, un soi pește prăjit sau fiert de nici nu știu cum să-l descriu. Cert este că era plin de oase. Nu aveai ce să alegi din el. Sau ”ei” că erau mai mulți 🙂 Primisem vreo 5-6 peștișori de mărimea unui deget, cu cap, ochi și coadă care miroseau a baltă și a nămol.

        Am făcut introducerea asta nu ca să mă plâng ci doar ca să înțelegeți cum de am ajuns să nu fac niciodată mofturi la mâncare și să mănânc orice fără să fac indigestii sau să am probleme de orice altă natură. Sigur că am și eu preferințele mele și apreciez o bucățică bună dar, în principiu, nu refuz nimic din ceea ce este comestibil exceptând excentricitățile din alte culturi cum ar fi insectele, viermii sau alte ciudățenii dar deja aici intrăm în altă poveste și nu vreau să divaghez.

        Astăzi însă este vorba despre un ceai. Un ceai negru Twinings cumpărat de soțul meu dintr-un supermarket din Anglia, deci nimic extrordinar sau neobișnuit sau nemaiîntâlnit. Mi-a spus doar că lui nu i-a plăcut deloc ceea ce nu m-a mirat având în vedere că el preferă ceaiurile de fructe, ușoare și dulci așa că mi-am însușit toată cutia.twinings

        Smoky știam că însemnă ”afumat”, lapsang habar n-aveam ce e dar cum până acum n-am întâlnit niciun sortiment de la Twinings care să nu-mi placă, mi-am zis că trebuie nepărat să-l încerc. Salted-caramel, care suna la fel de ciudat, o combinație cu ceai verde, îmi plăcuse la nebunie deși avea un vag iz sărat.

        Aseară mi-am adus aminte de el și înainte să mă bag în pat am pus apa la fiert și am scos un pliculeț frumos colorat pe care l-am aruncat în cana de iarnă, adică cea pe care sunt desenați niște reni în relief 🙂 Primul semnal ciudat a venit când am turnat apa fierbinte peste pliculețul din cană  iar fiu-meu m-a întrebat de ce miroase a cârnați în bucătărie. Nu era niciun cârnaț, era aroma de afumătură a ceaiului meu și, drept să zic, nu era deloc apetisantă. L-am lăsat doar 3 minute pentru că așa scria pe ambalaj. Dacă l-aș fi lăsat mai mult aș fi avut a really smoky cup ceea ce nu îmi doream pentru că aroma ce se împrăștiase deja peste tot îmi dădea de gândit.

        Vă jur că ceva mai rău nu am gustat în viața vieții mele. Nu pot să descriu gustul pentru că nu a fost neapărat amar deși cam într-acolo bătea. Un fel de amar amestecat cu astringent, sălciu și, din păcate, extraordinar de pregnant pentru că am luat doar o gură dar gustul s-a întins mult mai încolo de papilele gustative. L-am simțit cu tot corpul și pe interiorul obrajilor, și pe gât în jos și chiar până în stomac. Ca să nu mai spun de mirosul pe care nu mai reușeam să mi-l scot din nas. Aproape mi-a venit să vărs, eu cea care mă lăudam că pot să mănânc orice. L-am aruncat pe tot în chiuvetă și mi-am făcut în regim de urgență un ceai verde cu mango care să-mi taie greața apoi am căutat pe internet să văd ce porcărie mai e și asta.

        Lapsang souchong este un ceai negru care provine din China, dar nu de oriunde din China ci numai dintr-o anumită regiune de munte și anume Wuyi. Se diferențiază de alte tipuri de ceai și datorită soiului dar în primul rând datorită modului de uscare a frunzelor care în mod tradițional se strâng în coșuri de bambus care apoi se afumă cu lemn de pin, pin care cică îi oferă o aromă deosebită. E drept, tocmai am văzut, deosebită de tot ce am încercat până acum 🙂 Culmea este că prețul acestui ceai este pe zi ce trece din ce în ce mai mare din cauza creșterii cererii. Se pare totuși că unora le place acest ceai și tocmai am citit  că era ceaiul preferat al lui Winston Churchill dar asta nu mă miră prea tare, parcă mi-l și imaginez cu trabucul în colțul gurii inspirând atât fumul real cât și cel dizolvat în apă. Până la urmă nu știu dacă soiul plantei contează chiar așa de mult ci doar faptul că uscarea se face prin afumare ceea ce îi conferă acel gust înspăimântător pentru un profan ca mine.

        Voi ați auzit până acum de ceaiul ăsta? L-ați încercat, v-a plăcut, l-ați cumpăra dacă l-ați vedea în magazin? Eu nu știu dacă o să am o a doua tentativă deși parcă un pic îmi pare rău că nu am încercat să pun și un strop de lapte.twinings2

Share This:

Citește mai mult

Ce-au mai descoperit cercetătorii englezi

        De fapt nu știu sigur dacă englezii sunt cei care au făcut descoperirea dar în orice caz eu la ei am văzut prima dată minunăția. Mie, care nu-mi place deloc să stau în bucătărie și aș face orice în afară de a găti, așa mi s-a părut: o minunăție. Cum mă plimbam eu printre rafturile din Sainsbury’s (un mare lanț de supermarketuri din Anglia) căscând ochii la toate conservele și studiind toate condimentele pe care nu le găsesc la noi, am ajuns la raionul unde se vinde folie de aluminiu, hârtie de copt, pungi de nylon și saci de gunoi. Bineînțeles că și pe astea le-am luat la studiat pe rând, în primul rând pentru că timp aveam berechet iar în al doilea rând pentru că îmi place în magazine. În orice fel de magazine.

        Ochii mi-au căzut, și nici nu era prea greu pentru că deasupra era o mare etichetă roșie pe care scrie cu litere de-o șchioapă NEW, pe un pachețel verde pe care scria microwave steaming bags adică pungi pentru gătit la aburi la microunde. 10 bucăți costau 2 lire așa că n-am stat deloc pe gânduri și le-am pus în coș. Abia am așteptat să ajung acasă să le testez pentru că tot ce promite că scurtează timpul de gătit îmi merge drept la inimă iar faptul că metoda păstrează mare parte din nutrienți, este un bonus suplimentar. De retete de mancaruri rapide si gustoase nu duc lipsă niciodată, mai greu e însă cu pusul în practică 🙂pungi microunde

        Aveam în frigider câțiva dovlecei din cei cu coajă verde închis, zucchini carevasăzică, (chiar, oare de ce în România se insistă a-i denumi zucchini când de fapt tot dovlecei sunt doar că un alt soi? În italiană zucchini nu înseamnă de fapt dovlecei?), i-am spălat, i-am tăiat și i-am pus în pungă cu un pic de sare și oregano. 500 de grame, deci 5 minute conform instrucțiunilor de pe ambalaj. Au rămas al dente fără să se fleșcăiască deloc, culoarea intactă iar gustul o splendoare. Singurul minus a fost că s-au micit foarte tare dar asta se întâmplă și la cârnați și la grătare 🙂 Când începi să gătești ți se pare că ai în față niște cantități impresionante dar după ce le iei de pe foc rămâi cu mai nimic.pungi microunde2

        Anyway, experimentul a fost o reușită așa că ulterior l-am repetat cu morcovi și fasole verde. Soțul a mâncat legumele ca și garnitură la friptură eu însă am preferat să-mi fierb niște paste. Ca de obicei, după Crăciun sunt sătulă de cărnuri până peste cap.v5

         Pungi din astea eu n-am mai văzut însă cu siguranță vor apărea și la noi cât de curând și după cum am spus, tot ceea ce mă face să stau cât mai puțin la cratiță mă încântă foarte tare. Îmi plac gadget-urile de bucătărie dar nu toate. Din punctul meu de vedere există două categorii: unele care te scot din bucătărie și altele care te fac să stai mai mult acolo 🙂 De exemplu eu nu mi-aș lua în vecii-vecilor un aparat de făcut pâine sau cel puțin nu atâta timp cât lângă casa mea sunt două brutării și patru supermarketuri la distanță de mers pe jos. Pentru mine să fac pâine înseamnă o muncă suplimentară și oricât de simplu ar părea, prefer să fac altceva în timpul ăsta. Ca să nu mai spun că atâta mi-ar mai lipsi – să am mereu pâine caldă în casă și să mănânc până mă fac cât China 🙂 Rămân așadar la pungile pe care tocmai le-am descoperit și la alte chestii ca cele de aici care îți oferă minute de viață liberă în plus. Deci, din cunoștințele și experiența voastră, ați văzut pungi pentru gătit la aburi la microunde pe undeva?

Share This:

Citește mai mult

Salate de succes pe timp de vară

        Azi continuăm discuția despre mâncare, subiect inepuizabil și de maxim interes pentru o mulțime de oameni. Rar am întâlnit persoane care să se abțină de la acest subiect deși într-adevăr nu este vorba doar de gătit ci mai degrabă despre diverse experiențe culinare. Dacă deschid o astfel de discuție, indiferent că sunt între prieteni la o terasă, cu colegii la serviciu, într-un grup de intelectuali spilcuiți, în tren cu niște necunoscuți sau așteptând la coafor între o tanti care vrea un permanent și o hipsteriță rasă pe juma’ de cap, fiecare are o părere și ceva de spus și lucrurile se leagă imediat într-o conversație fără timpi morți. Eu însă îmi bat capul zilele astea cu ce să mai fac de mâncare având în vedere că nu aș aprinde focul atunci când afară sunt 30ºC. De fapt nu l-aș aprinde niciodată în acest scop 🙂 În ultima vreme m-am profilat pe salate, nimic ieșit din comun, totul foarte simplu dar gustos și, cel mai important, ușor de făcut. Așadar, iată cam ce am avut eu la prânz în ultimele două săptămâni:

  • Salată de vinete, o mare clasică a bucătăriei românești. Deși uneori iarna pun un pic de maioneză, vara acest lucru este total exclus. Pun doar ulei de floarea soarelului, sare și un pic de ceapă. Fără usturoi pentru că așa o făcea mama,  așa m-am obișnuit și acesta e gustul copilăriei mele. Și fără lămâie. V-am spus că grecii pun lămâie în salata de vinete? când am gustat prima dată am crezut că era stricată 🙂 și nu mi-a plăcut deloc, deloc! Auzi la ei, să strice bunătate de salată cu acreala aia…
  • Salată orientală. Asta ține de foame pentru o zi întreagă (și e normal dacă e pe bază de cartofi) deși mie îmi place să predomine celelalte legume: roșii, castraveți, mult ardei (și roșu și verde ca să fie mai colorată), măsline de două feluri, frunze de salată și muultă ceapă 🙂 Ouăle e musai să fie tăiate perfect astfel încât rondelele puse deasupra să arate într-un mare fel. Cu salata asta am avut întotdeauna un succes nebun la musafiri.
  • Ardei copți. Unii le spun salată de ardei copți deși nu știu dacă e propriu zis o salată. Cum-necum, ardeii copți nu-mi lipsesc din frigider din iunie până în septembrie și îi mănânc alături de orice iar, dacă sunt în prag de foamete şi nu am nimic altceva, merg și doar cu pâine prăjită, ca un fel de bruschete.
  • Tabouleh. O salată libaneză care se pretează foarte bine gustului românesc având în vedere că are foarte mult pătrunjel. E bună rău și este minunat că stă în frigider de pe o zi pe alta, ba chiar devine mult mai bună odată ce gusturile se întrepătrund.
  • Humus. De retete de humus n-am dus lipsă niciodată, în schimb nu găseam aproape nicăieri pastă de susan. Năut, de bine, de rău, mai vedeam prin magazine însă doar la conservă dar de când ne-am mai rafinat gusturile și ne-am deschis ochii spre bucutăria altor popoare, văd că nu mai este o problemă să găsești toate ingredientele astfel încât să faci un humus adevărat în propria bucătărie. Pentru că, nu-i așa, nimic nu se compară cu ceea ce este făcut de casă. Ultima oară când am cumpărat humus gata preparat (nu mai știu de la ce firmă) avea un gust așa de puternic de usturoi încât pur și simplu nu l-am putut mânca și l-aș fi putut servi cu siguranță pe post de mujdei lângă un pește prăjit. Din păcate a trebuit să îl arunc.
  • Guacamole. Îmi place mult, se face extrem de uşor, este săţios, bun la la gust, are multe beneficii pentru sănătate, numai de bine aş putea spune. Practic se ia un avocado bine copt, se zdrobeşte miezul cu furculiţa, se adaugă sare, lămâie, un pic de ceapă tocată şi coriandru (dacă aveţi, dacă nu, merge şi fără) şi asta e tot. Eu nu pun roşii în guacamole, prefer să le mănânc separat.

        După cum probabil aţi observat, toate salatele mele sunt fără carne deşi nu sunt vegetariană (şi nici nu cred că voi fi vreodată) pentru că nu concep, de exemplu, Crăciunul fără sarmale şi cârnaţi. Vara însă nu mi-e poftă deloc de carne şi deşi mănânc uneori un grătar, un şniţel sau un pui rotisat nu îmi pică bine întotdeauna. Le mestec şi le mestec şi îmi vine greu să înghit chiar dacă cei care le-au preparat, pentru că eu vara nu mă bag la făcut fripturi, sunt experţi în fragezirea carnii. Uneori carnea, oricât de bine ar fi făcută, tot mi se pare că este tare ca o talpă. Dar, revenind la salate, ce idei aveţi pentru ceva care se prepară uşor şi nu necesită ingrediente sofisticate care nu se găsesc la îndemâna oricui? În afară de salata grecească, cea cu feta, roşii, ceapă, măsline şi castraveţi, de care am uitat complet în vara asta şi nu înţeleg cum de s-a putut întâmpla una ca asta.salata greceasca

 

Share This:

Citește mai mult

Cea mai simplă și rapidă rețetă de salată cu broccoli

        Foarte tare îmi place broccoli dar nici nu e de mirare având în vedere că întotdeauna mi-au plăcut și conopida și guliile și varza, chiar și varza de Bruxelles de care, când eram mică, cultivam în grădină. Adică toate legumele din familia cruciferelor (brasicaceelor) – asta am scos-o de pe sfântul google 🙂 De broccoli am auzit foarte târziu, abia după revoluție. Pe vremea când copiii mei erau bebeluși le dădeam doar morcovi, spanac și suc de mere iar când eram eu mică încă se recomanda, am văzut asta cu ochii mei într-o carte cu sfaturi pentru creşterea copiilor, ca hrana celor mici să includă neapărat crenvurști și șuncă de Praga ceea ce astăzi ar fi de neimaginat.

        Nici nu știu cum atâtea generații am supraviețuit fără nutrienții care abundă în  broccoli, fără aportul de vitamina C și vitamina K, extrem de necesară pentru o bună circulație sanguină, dar și fără fibrele solubile și insolubile, care ajută la reducerea valorilor colesterolului din sânge. Asta ca să nu mai spun de magneziu și calciu, cele două minerale conținute în procente însemnate în broccoli și care contribuie la reglarea tensiunii arteriale. Deci despre broccoli, numai de bine și nu doar din punct de vedere medical ci, după părerea mea, și din punct de vedere al gustului care mie îmi place foarte mult. Drept urmare, de când am descoperit această legumă nu trece nicio săptămână fără să fac o salată sau o supă cremă. Uneori îl mănânc doar fiert la abur şi apoi dat puţin prin unt şi este excelent şi aşa. Azi însă, după o plimbare forțată prin vremea asta câinoasă cu vânt și zăpadă, am făcut o salată, o salată care se face foarte rapid, în maxim 15 minute, şi o să împărtăşesc reţeta asta simplă cu voi. E foarte colorată și ridică moralul în așteptarea primăverii.

        Deci. Pentru că orice frază de mare importanță începe cu un ”deci”, să vedem ingredientele: un broccoli (evident), câţiva morcovi mici (baby carrots – mai mult pentru culoare decât pentru gust), un pic de telemea, două ouă fierte tari iar pentru sos două linguri de maioneză şi un iaurt. Dacă nu vreţi maioneză (deşi diluată cu iaurt devine foarte uşoară) puteţi să faceţi orice sos vinaigrette pe gustul vostru dar în acest caz nu mai  garantez reușita.ingrediente

         De obicei folosesc broccoli crud dar cum de data asta nu am găsit la Lidl, am luat o pungă congelată. E chiar mai simplu pentru că e gata curățat și desfăcut în buchețele. În afară de asta eu oricum nu am nici cea mai mică problemă în a folosi legume congelate așa că am desfăcut punga și am turnat-o direct în oală. Atât broccoli cât și morcovii îi fierb la abur cu puțină sare  într-un vas cu găuri care se introduce într-un alt vas pe fundul căruia se pun 2-3 cm de apă (un vas pe care l-am luat de la IKEA și de fapt este destinat fierberii pastelor). Funcționez pe stil vechi și habar n-aveam că există aparate ca cele de aici care fac totul mai simplu. Cu toate că gătitul este ultimul hobby din lume de care m-aș agăța, îmi place să trag cu ochiul din când în când la noutățile și gadget-urile de bucătărie cum ar fi acestea. Cine știe, poate în adâncul meu există totuși un instinct neadormit din vremea matriarhatului.

        Legumele le fierb  6-7 minute astfel încât să rămână al dente și să nu se facă fleașcă iar ouăle în vreo 10 dar asta cred că știe oricine. Brânza, cam 100 de grame la un broccoli, se taie cubulețe iar ouăle se taie felii, apoi se aranjează toate în mod artistic într-un bol de sticlă pentru un efect vizual de mare impact. Din loc în loc se pune câte o linguriță de sos (nu mult, să nu ne înecăm în maioneză) și asta e tot. Știu că nu pare nu-știu-ce, de fapt nici nu e mare filosofie, dar credeți-mă că aceste patru ingrediente combinate au un gust divin și țin de foame mai ceva ca o friptură. Ca să nu mai spun că într-o seară mohorâtă ca cea de azi ajung să mă binedispună ceea ce vă doresc și vouă 🙂salata de broccoli

Share This:

Citește mai mult