Cea mai ieftină supă din lume

        După ce ani de zile am crezut că am pierdut rețeta originală, am reușit, prin intermediul unei rude, adică o verișoară a mamei care locuiește în Alba Iulia,  să o redescopăr. Iar acum fac supa asta foarte des, nu neapărat pentru că este extrem de ieftină ci pentru că îmi place mult de tot iar gustul îmi amintește cu mult drag de zilele fericite ale copilăriei când bunica mea gătea dumnezeiește din orice avea la îndemână. Locuiam împreună și ea era cea care gătea pentru toată familia și tot ea era cea care stabilea meniul pentru întreaga săptămână. Deși pe vremea aia nu exista conceptul de mâncare ”nesănătoasă”, pentru că până la urmă ceea ce băgăm în noi este totuși comestibil, privind în urmă îmi dau seama că până am plecat de acasă, tot ceea ce am mâncat s-ar încadra astăzi în ceea ce se cheamă un stil de viață sănătos.

        Nu mâncam nimic congelat, legumele erau toate din grădină, ouăle de la găinile din curte, nimănui nu-i trecea prin cap să înlocuiască untul cu margarină, mezeluri cumpăram o dată pe lună când aveam musafiri (dar ce bun era parizerul acela care nu avea E-uri și pe care trebuia să-l consumăm în două zile altfel se altera), chipsuri nu existau, pufuleții încă nu se inventaseră, pateul de ficat era făcut în casă iar conservele se mâncau doar în excursii în timp ce siropul de vișine cu apă minerală era mai bun decât orice cola postdecembristă. Orele de masă erau sfinte și nu simțeam nevoia să ronțăiam nimic între mese. Când mâncam stăteam la masă, pe scaun, vorbind unii cu alții și nu ne uitam la televizor. Singura masă care nu se supunea acestor reguli era ojina din zilele de vară când, în timpul vacanțelor, bunica ne făcea câte o felie de pâine unsă cu unt și gem și ne dădea drumul pe stradă în șleahta de copii care alergau bezmetic, fiecare cu pita lui în mână.

        Miercurea şi vinerea, fără excepţie, fără comentarii şi fără mofturi se mânca de post iar una din mâncărurile mele preferate era supa de chimin, o supă care după ce bunica mea a murit (când eu aveam 16 ani) a dispărut cu totul din meniul nostru. M-am bucurat să regăsesc reţeta la noi în familie pentru că, deşi am căutat pe internet, ceea ce am găsit a fost departe de ceea ce vag, îmi aminteam eu. Adică ce îmi aminteam? Doar două lucururi: că în supă nu erau niciun fel de legume şi că avea consistenţa uşor mai subţire decât a unei supe creme. Am refăcut reţeta, mi-a ieşit exact aşa cum o ştiam şi o să vă spun imediat cum se face, nu înainte de un mic disclaimer: supa se găteşte cu rântaş deci standardele alimentaţiei „corecte” sunt oarecum încălcate.

        Încep cu ingredientele, puţine la număr, ieftine de tot şi care se găsesc în orice frigider adică un pliculeţ de chimin (1 leu), o ceapă (50 de bani), 2 linguri de făină, 2 linguri de ulei şi un sfert de linguriţă de boia dulce (doar pentru culoare). Toate astea mai fac 30-40 de bani. Apa şi sarea nu o mai pun la socoteală că trebuie să scriu prea multe zerouri în faţă. Oricum, patru porţii de supă costă sub 2 lei dar e adevărat că deasupra va trebui să presărăm nişte crutoane de pâine ceea ce va ridica puţin preţul final.

        Ceapa întreagă (dar evident curăţată de coajă) se pune la fiert împreună cu chiminul zdrobit  cu dosul unui cuţit ca să iasă mai bine aroma din el (o linguriţă per persoană) şi tot pentru o porţie se pun cam 700 de ml de apă. Se pune aşa de multă apă pentru că se lasă la fiert o oră şi apa va scădea destul de mult (aproximativ la jumătate). După ce a fiert bine şi toată bucătăria s-a umplut de mirosul inconfundabil de chimin, care à propos, îmi aduce aminte de copiii mei când erau bebeluşi şi le făceam ceai de chimin că aşa ne spunea doctorul (acum cică nu mai e bun), supa se strecoară printr-o sită deasă ca să nu treacă seminţele. În oala în care a fiert supa, se pune uleiul, făina şi boiaua şi se face un pic de rântaş care se stinge treptat cu supa strecurată. Şi gata 🙂 Adică, nu chiar, pentru că după cum spuneam, ne mai trebuie nişte crutoane de pâine pe care să le punem deasupra.

        Desigur crutoanele se prepară în casă din pâine uscată tăiată cubuleţe şi băgată la cuptor dar eu am descoperit în Kaufland nişte crutoane cu gust de usturoi sau verdeţuri aromatice pe care le vedeţi în poză şi care sunt absolut de-li-cioa-se! Ridică preţul supei mele dar merită fiecare bănuţ.

        Îmi place supa asta de mor şi ca de fiecare dată când descopăr ceva pe gustul meu, tot aia îmi vine să mănânc aşa că presimt că vedeta iernii va fi supa de chimin. Şi chiar dacă din vară mi-am pregătit un congelator plin cu tot felul de legume din piaţă şi mi-am imaginat ce fel de supe-creme o să-mi fac în zilele geroase de iarnă, zarzavaturile mele se pare că mai au de aşteptat. Deci, ce părere aveţi, cum vi se pare supa mea? ştiu că este imposibil să aveţi o altă reţetă mai simplă dar aş vrea să ştiu dacă şi voi faceţi supă de chimin şi dacă da, cum anume.

 

Share This:

Citește mai mult

Mâncare indiană simplu de făcut acasă – Pui tikka masala

        Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult în Anglia este… mâncarea indiană 🙂 Cum India a făcut parte din Imperiul Britanic o grămadă de vreme, nu e de mirare că indienii sunt pe primul loc la numărul de emigranți, aceștia fiind prezenți acolo de o sută și ceva de ani iar în tot acest timp nu au renunțat la tradiții acestea incluzând, evident, și mâncarea. În consecință în orice oraș este plin de restaurante indiene, atât de fițe cât și de genul street food și, începând cu marile rețele de supermarketuri până la micuțele magazine de la colțul străzii, toate vând preparate indiene și condimentele specifice de la a la z.

        Până să ajung prima dată în Anglia nu am gustat nimic cu specific indian și, poate și pentru că prima experiență a fost una delicioasă. (onion bhaji adică un fel de chifteluțe de ceapă foarte condimentate și având o crustă crocantă), m-am îndrăgostit iremediabil de gastronomia indiană iar mâncarea mea preferată este puiul tikka masala. Și pentru că este ușor de gătit și pentru că acum condimentele indiene sunt extrem de accesibile ca preț și se găsesc și la noi în toate supermarketurile m-am gândit să împărtășesc rețeta pe care o fac cel puțin o dată pe lună.

        Să începem deci cu ingredientele:

  • 500 de grame piept de pui tăiat cuburi
  • 1 iaurt (dar nu din cel cu 0% grăsime, ci cu 3,5 sau chiar 5%)
  • o jumătate de lămâie mică
  • 1 ceapă
  • 1 conservă de 400 de grame de roșii cuburi sau bulion de casă
  • 200 de grame smântână
  • un pic de ulei
  • condimente: garam masala, usturoi, ghimbir (proaspăt ras, dacă nu, merge și praf), chimin, coriandru măcinat, ardei iute proaspăt sau praf de chilli, sare și piper
  • frunze proaspete de coriandru pentru decor

        Se începe cu marinarea cărnii  de pui: într-un castron se amestecă iaurtul cu zeama de la o jumătate de lămâie, 3 lingurițe de garam masala, unu-doi căței de usturoi zdrobiți (sau praf de usturoi), o linguriță de ghimbir ras și sare. Apoi în maglavaisul ăsta se amestecă bucățile de carne , se acoperă cu o folie de plastic și se bagă la rece în frigider. Desigur nu trebuie să înghețe așa cum mi s-a întâmplat ultima dată cînd frigiderul meu a luat-o razna. Dar, à propos de frigidere,  tocmai am aflat că pe lângă arhicunoscutul și bătrânul Arctic, în România se produc și frigidere Albatros de care nici măcar n-am auzit până acum. Le știați? Anyway, puiul se lasă la marinat minim 15 minute dar ideal ar fi să stea peste noapte pentru a se umple de savoare. Deci cu cât mai mult, cu atât mai bine.

        Garam masala înseamnă în limba hindi amestec iute și este un mix de condimente (cuișoare, scorțișoară, piper, chimin, nucșoară, cardamon, coriandru și dafin) care se folosește în foarte multe preparate din zonă, adică India, Bangladesh, Nepal și Pakistan. În țara lui de origine este preparat în fiecare casă după rețeta proprie, proporțiile fiind lăsate la latitudinea bucătarului iar asta îl face să difere destul de mult, exact cum la noi nu o să găsești  sarmale cu același gust la două case diferite.

        Pasul doi constă în prăjirea cărnii de pui care se poate face fie în tigaie, fie la cuptor, în tavă, pe hârtie de copt. Cum eu nu sunt deținătoare de cuptor electric incorporabil, pun un pic de ulei în tigaie (dar foarte, foarte puțin ca să nu se îmbibe de ulei) și prăjesc bucățile de carne pe fiecare parte 2-3 minute. La mijloc pot să rămână crude pentru că ulterior vor fierbe încă puțin în sos. După ce sunt prăjite, se scot pe o farfurie și, în aceeași tigaie, se mai adaugă eventual o lingură de ulei și ceapa tocată care se călește până capătă o frumoasă culoare aurie. Apoi, peste ceapă se pune un cățel de usturoi zdrobit, o linguriță-două de ghimbir, una de turmeric, 2-3 lingurițe de chimin măcinat, una de coriandru și 3-4 lingurițe de garam masala. Se amestecă și se lasă 20-30 de secunde, practic cât să se încălzească apoi se toarnă conserva de roșii care se fierbe până scade și devine ca o pastă caramelizată, asta durând aproximativ 10-15 minute. Apoi, în funcție de gustul fiecăruia, se adaugă sare și chilli. Mie îmi place mâncarea picantă însă știu că nu toată lumea apreciază gustul iute așa că există și varianta de a adăuga direct în farfurie un pic de extra chilli powder.

        Când sosul a devenit ca o pastă, adică s-a evaporat toată apa din roșii, se adaugă smântâna și carnea prăjită. Acestea vor fierbe împreună încă 10 minute până ce puiul este bine pătruns iar bucătăria se umple de mirosul plin de savoare al condimentelor indiene. Puiul tikka masala, peste care se presară câteva frunzulițe de coriandru proaspăt, se servește fie cu pâine naan (o pâine nedospită), fie cu orez așa cum am făcut eu și, după părerea mea, este absolut delicios.

 

Share This:

Citește mai mult

Salată delicioasă de pepene roșu cu feta

        De combinația pepene roșu cu brânză am tot auzit însă am fost mai mult decât reticentă și nu m-a tentat deloc ideea de a o încerca. Deși în general îmi place să testez gusturi noi, asocierea asta mi s-a părut mereu total aiurea și, cum ador pepenele, nu l-aș fi ”stricat” adăugându-i sare. Până deunăzi când m-a apucat un avânt revoluționar și mi-am spus că a venit momentul să încerc marea cu degetul. Nu am regretat.

        Supriza mea a fost uriașă și sub nicio formă nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. E o combinație care ți se topește în gură, răcoritoare, cu consistență ușoară și, contrar așteptărilor mele, nu are deloc iz de desert. Se prepară în câteva minute din care cea mai mare parte a timpului se pierde curățând pepenele de sâmburi dar dacă aveți inspirația să luați pepene fără sâmburi, în trei minute salata e gata.

        Am căutat pe internet variante ale acestei salate și am ales-o pe cea care s-a mulat cel mai bine pe gusturile mele, am făcut mici adaptări pe ici, pe colo și a ieșit ceva supercalifragilistic 🙂 Ingredientele sunt simple și la îndemâna oricui:

  • pepene roșu curățat de coajă și semințe apoi tăiat cubulețe (sau, pentru un efect spectaculos, scobit cu lingurița specială rotundă și cu cu margini tăioase)
  • brânză feta
  • frunze de mentă tăiate fâșiuțe – obligatoriu pentru a obține efectul răcoritor
  • miez de nucă, pecan sau alune de pădure pentru plăcerea de a ronțăi și pentru a păstra mai mult timp gustul în gură
  • lămâie, ulei de măsline, sare și piper pentru sosul care va fi turnat deasupra

        Se amestecă toate cu grijă sau, mai degrabă se aranjează pe platou, farfurie sau în bolul din care vor fi servite, astfel încât să arate frumos, să nu le zdrobim și să nu le facem fleașcă, și deasupra se toarnă sosul. Asta e tot, simplu ca bună ziua. Singura precizare pe care aș mai avea-o este ca vinegreta aceasta să fie suficient de condimentată și adăugată fără zgârcenie pentru că gustul de dulce nu trebuie să primeze ci mai degrabă să se simtă undeva pe fundal (dacă pot să spun așa). Este absolut minunată în zilele caniculare.

Share This:

Citește mai mult

Ce mai mâncăm la serviciu

        Ar fi minunat dacă în fiecare zi a săptămânii am putea lua prânzul în tihnă și liniște în bucătăria proprie sau, de ce nu, undeva în oraș într-o atmosferă plăcută și intimă alături de prieteni dragi. Sau în micuțul restaurant de la colțul străzii unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde patronul este în același timp bucătar și ospătar și partener de discuție. Dar asta se întâmplă probabil doar în filmele franțuzești în timp ce realitatea este departe de aceste imagini idilice. Sau cel puțin la mine rutina cotidiană îmi arată un sandwich mâncat deasupra tastaturii în timp ce mai răspund la telefon sau răsfoiesc un dosar. Și ca și când asta nu ar fi destul, uneori mă întrerup cu totul lăsând mâncarea deoparte pentru că sunt nevoită să merg să servesc un client. Nu, nu cu mâncare ci cu informații 🙂

        Dacă peste aceste obiceiuri proaste aș mai adăuga zilnic și mâncare de tip fast food, cu siguranță sănătatea mea ar avea de suferit așa că încerc pe cât posibil să fiu atentă la ce mănânc. E drept că uneori împreună cu colegele mai comandăm pizza la birou dar asta se întâmplă destul de rar și de cele mai multe ori îmi aduc mâncare de acasă. E și mai ieftin, și mai sănătos. De curând am descoperit o rețetă delicioasă pe YouTube, nimic complicat dar totuși ceva mai deosebit decât clasica pâine cu unt și cu brânză de care spun sincer că m-am săturat până peste cap. E un sandwich (poate un pic mai elaborat) pentru că asta îmi place mie să mănânc. Sandwich-uri care sunt ușor de transportat, încap în poșetă, nu se varsă, nu ai nevoie de tacâmuri ca să le mănânci și nici de loc ca să te desfășori la prânz. Urăsc să mă trambalez cu caserole după mine, și atunci când sunt pline dar mai ales atunci când sunt goale și murdare, așa că varianta cu pachețelul care poate fi strecurat chiar și într-un buzunar mi se pare soluția ideală.

        Să vă dau deci rețeta. Avem nevoie de legume care pot fi coapte pe grătar: dovlecei, vinete, ardei, ciuperci, sparanghel sau orice altceva vă place  (ceapa este grozavă), mozzarela, un pic de sos pesto, ulei de măsline, oțet balsamic, sare și piper. Și evident pâine. Sub formă de felii sau chifle sau ce altă formă preferați. De cele mai multe ori eu aleg o ciabatta pe care o iau din Kaufland cu 60-70 de bani pentru că își păstreaza bine forma, adică este moale la interior și are coaja suficient de groasă ca să nu se deformeze după ce îi adaug umplutura. Încep prin a spăla și a tăia legumele astfel încât să le pot coace pe grătar iar dovleceii și vinetele le tai longitudinal pentru că mi se pare că arată mai bine deși ar avea exact același gust și dacă le-aș tăia rondele. Dovleceii au coaja foarte subțire și se mănâncă ușor dar uneori vinetele, mai ales dacă sunt mai mari, pot fi curățate parțial. Le stropim/ ungem cu ulei de măsline și le așezăm frumușel pe grătar unde le coacem două-trei minute pe fiecare parte în funcție de cât de tare este focul și de cât de groase sunt tăiate legumele. legume la gratar

        Dacă vă numărați printre fericiții posesori ai unor gratare electrice atunci treaba merge repede și uniform și nu pot decât să vă felicit. Eu însă nu am așa ceva ci doar un fel de tigaie, de fapt nu ”un fel”, ci chiar tigaie cred că se numește, tigaie grill pe care am luat-o de aici și care este foarte bună pentru că nu se lipește nimic de ea.  Singurul minus este că nu-mi încap toate legumele deodată mai ales atunci când fac mai multe sandwich-uri și trebuie să le coc în două-trei ture.

        Pe felia de pâine se pune un strat subțire de pesto cu busuioc (nu mult pentru că are un gust foarte pregnant), apoi felii de mozzarella pe care le sărăm un pic iar deasupra, claie peste grămadă, legumele coapte peste care presărăm sare, piper proaspăt râșnit și doi-trei stropi de oțet balsamic. Închidem sandwichul și cam asta e tot. Este delicios și atunci, pe loc, cât încă legumele sunt calde dar și a doua zi după ce aromele s-au întrepătruns între ele.

sandwich cu legume

        Ca să nu fie greu de mâncat, în sensul în care umplutura alunecă dintr-o parte în alta și iese din pâine, vă recomand să împachetați strâns sandwichul în folie alimentară și vă garantez că nici măcar nu o să vă murdăriți pe degete. Folia se lipește perfect, se desface doar pe măsură ce îmbuci iar eventualul sos pe care îl lasă legumele se oprește în plastic. Bun, am descris acum și motivul împachetării aka teoria chibritului 🙂 Nu-mi rămâne deci decât să aud impresiile legate de acest sandwich și sper să fie pozitive.

Share This:

Citește mai mult

Ceaiul cu miros de cârnați

        8 ani din viața mea am mâncat la cantină. În liceu am stat la internat și masa la cantină era inclusă în program iar apoi următorii patru ani de facultate, la București, nu prea aveam alternative fiind perioada ceaușistă când prin magazinele alimentare bătea vântul. În lunile în care îmi vindeam cartela (pentru că stând în cămin era obligatoriu să cumperi și masa la cantină) mă trezeam adesea că în afară de pâine cu muștar nu aveam nimic altceva. Nu că la cantină ar fi fost lux dar, de bine, de rău, era ceva pe masă. O ciorbă mizerabilă, un pireu de cartofi cleios, un gris cu lapte fără sirop și nelipsita pâine neagră și tare care se dădea la discreție dar nimeni n-o voia. Nu era deloc bună mâncarea dar de cele mai ori o mâncam pentru că nu aveam încotro. Din câte îmi aduc aminte, o singură dată m-am oripilat și m-am ridicat de la masă lăsând totul pe tavă când la micul dejun am primit pe lângă ceaiul făcut din zahăr ars și esență de rom, un soi pește prăjit sau fiert de nici nu știu cum să-l descriu. Cert este că era plin de oase. Nu aveai ce să alegi din el. Sau ”ei” că erau mai mulți 🙂 Primisem vreo 5-6 peștișori de mărimea unui deget, cu cap, ochi și coadă care miroseau a baltă și a nămol.

        Am făcut introducerea asta nu ca să mă plâng ci doar ca să înțelegeți cum de am ajuns să nu fac niciodată mofturi la mâncare și să mănânc orice fără să fac indigestii sau să am probleme de orice altă natură. Sigur că am și eu preferințele mele și apreciez o bucățică bună dar, în principiu, nu refuz nimic din ceea ce este comestibil exceptând excentricitățile din alte culturi cum ar fi insectele, viermii sau alte ciudățenii dar deja aici intrăm în altă poveste și nu vreau să divaghez.

        Astăzi însă este vorba despre un ceai. Un ceai negru Twinings cumpărat de soțul meu dintr-un supermarket din Anglia, deci nimic extrordinar sau neobișnuit sau nemaiîntâlnit. Mi-a spus doar că lui nu i-a plăcut deloc ceea ce nu m-a mirat având în vedere că el preferă ceaiurile de fructe, ușoare și dulci așa că mi-am însușit toată cutia.twinings

        Smoky știam că însemnă ”afumat”, lapsang habar n-aveam ce e dar cum până acum n-am întâlnit niciun sortiment de la Twinings care să nu-mi placă, mi-am zis că trebuie nepărat să-l încerc. Salted-caramel, care suna la fel de ciudat, o combinație cu ceai verde, îmi plăcuse la nebunie deși avea un vag iz sărat.

        Aseară mi-am adus aminte de el și înainte să mă bag în pat am pus apa la fiert și am scos un pliculeț frumos colorat pe care l-am aruncat în cana de iarnă, adică cea pe care sunt desenați niște reni în relief 🙂 Primul semnal ciudat a venit când am turnat apa fierbinte peste pliculețul din cană  iar fiu-meu m-a întrebat de ce miroase a cârnați în bucătărie. Nu era niciun cârnaț, era aroma de afumătură a ceaiului meu și, drept să zic, nu era deloc apetisantă. L-am lăsat doar 3 minute pentru că așa scria pe ambalaj. Dacă l-aș fi lăsat mai mult aș fi avut a really smoky cup ceea ce nu îmi doream pentru că aroma ce se împrăștiase deja peste tot îmi dădea de gândit.

        Vă jur că ceva mai rău nu am gustat în viața vieții mele. Nu pot să descriu gustul pentru că nu a fost neapărat amar deși cam într-acolo bătea. Un fel de amar amestecat cu astringent, sălciu și, din păcate, extraordinar de pregnant pentru că am luat doar o gură dar gustul s-a întins mult mai încolo de papilele gustative. L-am simțit cu tot corpul și pe interiorul obrajilor, și pe gât în jos și chiar până în stomac. Ca să nu mai spun de mirosul pe care nu mai reușeam să mi-l scot din nas. Aproape mi-a venit să vărs, eu cea care mă lăudam că pot să mănânc orice. L-am aruncat pe tot în chiuvetă și mi-am făcut în regim de urgență un ceai verde cu mango care să-mi taie greața apoi am căutat pe internet să văd ce porcărie mai e și asta.

        Lapsang souchong este un ceai negru care provine din China, dar nu de oriunde din China ci numai dintr-o anumită regiune de munte și anume Wuyi. Se diferențiază de alte tipuri de ceai și datorită soiului dar în primul rând datorită modului de uscare a frunzelor care în mod tradițional se strâng în coșuri de bambus care apoi se afumă cu lemn de pin, pin care cică îi oferă o aromă deosebită. E drept, tocmai am văzut, deosebită de tot ce am încercat până acum 🙂 Culmea este că prețul acestui ceai este pe zi ce trece din ce în ce mai mare din cauza creșterii cererii. Se pare totuși că unora le place acest ceai și tocmai am citit  că era ceaiul preferat al lui Winston Churchill dar asta nu mă miră prea tare, parcă mi-l și imaginez cu trabucul în colțul gurii inspirând atât fumul real cât și cel dizolvat în apă. Până la urmă nu știu dacă soiul plantei contează chiar așa de mult ci doar faptul că uscarea se face prin afumare ceea ce îi conferă acel gust înspăimântător pentru un profan ca mine.

        Voi ați auzit până acum de ceaiul ăsta? L-ați încercat, v-a plăcut, l-ați cumpăra dacă l-ați vedea în magazin? Eu nu știu dacă o să am o a doua tentativă deși parcă un pic îmi pare rău că nu am încercat să pun și un strop de lapte.twinings2

Share This:

Citește mai mult