Cerșetorii de primăvară

        Primăvara a explodat prin parcuri deschizând lalele roșii ca focul, pomii sunt grei de flori iar oamenii care au purtat toată iarna negru au renunțat la paltoanele greoaie și cizmele butucănoase și au trecut brusc la pasteluri, eșarfe imprimate și încălțăminte deschisă la culoare. Încrâncenarea din priviri și gesturi pare că s-a mai diminuat iar tristețea nu mai este atât de evidentă ca la -15 grade. Se apropie Paștile și asta se simte nu doar din fețele vesele pe care le întâlnești mai des decât în urmă cu două luni, ci și din numărul de cerșetori de toate rangurile care stau cu mâna întinsă la fiecare colț de stradă. Pentru că, da, de sărbători suntem mai buni (sau doar ne prefacem pentru a ne crea o imagine) și sperând că o parte din păcate ni se vor șterge cu buretele, băgăm mâna în buzunar atunci când ne ies în cale cerșetorii.

        Unii sunt amărâți, vai de capul lor, bătrâni cu pielea tăbăcită de soare, tremurând din toate încheieturile, cu riduri adânci pe față și cu mâini zbârcite, stând ghemuiți fără să scoată un cuvânt și având doar un carton sprijinit de bordura trotuarului pe care, cu litere îngroșate cu pixul, apare un mesaj agramat ce ar trebui să stârnească mila trecătorilor. Uneori scot portofelul și le dau câțiva lei de-o pâine deși știu că, cel mai probabil, în spatele suferinței lor se află un șacal care gestionează sume importante din banii adunați pe stradă. Alteori, când am mai mult timp și dispoziție filantropică, intru în patiserie și le cumpăr o felie de pizza sau un corn de care, nu știu de ce, mi se pare că nu sunt atât de încântați dar nu știu cum altfel să procedez.

        Copiilor în schimb nu le dau bani niciodată pentru că sunt prea mici să le cunoască valoarea. Le dau ceva doar dacă se nimerește să am la mine un baton dulce sau ceva de ronțăit. Dar nu despre copiii cerșetori și nici despre bătrânii lipsiți de șansă vreau să vorbesc azi ci despre cei în toată puterea vârstei care și-au făcut din milogeală un stil de viață. Despre țiganca ce stă cu copilul atârnat de piept de cel puțin cinci-șase ani (evident, în fiecare an este alt bebeluș) și care strigă după mine doamnă, doamnă, dă-mi și mie de-o pită, dumnezo’ să-ți dea sănătate, despre individul îmbrăcat ponosit care duhnește a alcool și care abordează pe toată lumea cerând o țigare, despre femeia care tocmai a ieșit din spital și nu are bani pentru biletul de autobuz care să o ducă acasă și despre tânăra care are șase frați mai mici și cărora le-a ars casa. Sau le-a luat-o apa, în funcție de anotimp. Tipologii diferite, povești diferite, aceeași esență.

        Niciunul dintre ei nu întreabă dacă ai ceva de lucru. Niciunul nu pare în căutarea unui job mărunt, ceva cât de mic din care să câștige 10 lei. Dacă ar putea face ceva pentru tine, dacă nu ai auzit de-un loc de muncă, dacă ar putea da cu mătura, dacă ar putea săpa o grădină, dacă ar putea spăla un geam sau o ușă. Nu întreabă asta,  așa ceva nu intră în calcul, nu are legătura cu realitatea pe care o trăiesc, nu este pentru ei, nu își imaginează un astfel de stil de viață. Să te scoli în fiecare zi la ora șase??

        Și nu vorbesc aici doar despre cerșetorii percepuți în marele stil clasic, cei de stradă care au existat în toate timpurile și de care aproape nicio societate nu poate să scape ci și despre cerșetorii în accepțiunea modernă, sutele de mii de paraziți care stau pe ajutoare sociale de ani de zile. Cei care trăiesc la limita subzistenței pentru că sunt prea leneși ca să facă altceva, orice altceva în afară de a fuma și de a bea cafea de la aparatul cu fise. Cred că nu trece săptămâna să nu văd la televizor cazuri în care oameni de afaceri disperați aleargă după muncitori pe care să îi angajeze. Și nu găsesc deși există sate întregi de șomeri, șomeri cu acte care nu se dau jos din pat pentru salariul minim pe economie plus bonuri de masă, plus transport asigurat la locul de muncă. Oameni în puterea vârstei, sănătoși tun, de cele mai multe ori fără nicio calificare, dar cu fumuri în cap și cu o aroganță direct proporțională cu micimea minții, oameni care nu lucrează de ani de zile și totuși trăiesc.

        Întotdeauna s-a găsit o soluție pentru ei. Iar soluția vine de la fraierii care muncesc din greu și care plătesc cele mai mari taxe din Europa pentru a trage după ei o armată de leneși. Fraierii care lucrează în disperare și țin cu dinții de un job bine plătit deși de multe ori sunt nevoiți să facă ore suplimentare pe care (unii) angajatori nu le recunosc, nu le pontează și nu le plătesc (dacă sunteți cumva în această situație, aflați răspunsul la multe întrebări legate de acest subiect, aici). Fraierii care după ce plătesc impozit pe salariu, contribuții de asigurări sociale și asigurări sociale de sănătate rămân doar cu ceva mai mult de jumătate de bani în mână. Și după asta urmează runda a doua, adică impozitele pe casă, pe mașină, pe teren, rovinieta și altele.

        Totuși, dacă stau să mă gândesc un pic, nici să cerșești nu e chiar ușor. Să stai cu mâna întinsă pe ploaie, vânt, zăpadă, arșiță, caniculă, pe orice timp doar ca să nu te angajezi, să stai pe străzi cu anii și să faci orice altceva în afară de a freca menta și a tăia frunze la câini  nu e pentru oricine. E doar pentru cei cărora mișcatul unui deget le produce oboseală cronică. Pentru restul celorlați, care nu cred în proverbul Munca a mai ucis oameni, lenea niciodată, există soluții ca cele de aici.

        Pe la voi cum stă treaba? Au apărut cerșetorii de Paști? sau de primăvară să le spunem?

workers-501396_1280

Share This:

Read More

Toaletarea cu drujba

        Unul din trendurile primăverilor trecute, toaletarea copacilor cu drujba, continuă în forță și anul acesta. Cu puteri noi, cu utilaje noi, dar cu aceiași oameni hotărâți să curețe din rădăcini orice potențială urmă de înmugurire, treaba merge ca pe roate. În mai toate orașele țării toaletarea se face după ureche și zelul exagerat al muncitorilor transformă rapid aleile ce ar fi putut deveni în curând oaze umbroase în trunchiuri ciuntite care riscă să se usuce. Copacii, falnici odată, devin în câteva minute tulpini morbide creînd un aspect apocaliptic, trist și urât.

        Cu vârful tăiat razant în dușmănie, uneori mi se pare că se integrează perfect între vechile blocuri comuniste, la fel de teșite și lipsite de aspirații ca aproape tot ceea ce ne înconjoară.pom

         Blocuri retezate și copaci retezați, peisaj trist la fel ca oamenii îngândurați care se plimbă pe aleile improvizate încercînd să ocolească, în funcție de anotimp, noroaiele clicoase sau colbul uscat al arșiței caniculare.

        Vara care va veni în curând ne va găsi din nou cu gâturile uscate, căutând o linie de umbră pe care, după masacrul arborilor, nu o vom întâlni decât la adăpostul betoanelor. N-o să pricep niciodată dușmănia în care se ”toaletează” copacii în România și pe care n-am întâlnit-o nicăieri în afara țării.

        Înțeleg că există cazuri în care copacii sunt bătrâni și prezintă pericolul de a se răsturna la o furtună puternică și sunt perfect de acord că trebuie tăiați. Tăiați cu totul, dar nu mutilați. Înțeleg că sunt oameni cărora nu le convine ca în fața geamului să aibă un copac imens care nu lasă nicio rază de soare să intre în casă. La fel, sunt de acord să taie copacul făcând loc luminii dar nu să lase cioturi inestetice.

        Sunt de acord și cu ”toaletarea” propriu zisă pentru că știu că există soiuri de arbori  cărora trebuie să li se taie ramurile din când în când pentru a da o anumită formă coroanei. Rețineți însă cele două cuvinte de bază în cadrul acestei operațiuni: formă și coroană. Cioplirea făcută de neaveniți și retezara cu drujba pentru a nu mai pierde timpul cu fiecare ramură în parte este o crimă împotriva naturii și un atentat asupra sănătății populației. Am văzut mult prea mulți arbori care după o astfel de toaletare s-au uscat definitiv și am văzut prea multe parcuri și locuri de joacă pentru copii care efectiv nu au nicio utilitate în zilele de vară când temperatura ajunge la 40 de grade și nu ai unde te ascunde de razele ucigașe ale soarelui.

        Meltenii cu ceafa lată ciuntesc fără milă (și fără cele mai elementare cunoștințe de horticultură) tot ceea ce le pică în cale. Copacul de mai jos, pe care îl știu de ani buni, se revărsa în cascade de flori roz la fiecare început de primăvară și era mai mare încântarea să-l privești. Coroana lui înflorită concura fără putință de tăgadă cu cireșii japonezi pe care îi vedem pe internet și cu care japonezii se mândresc, și pe bună dreptate, atât de mult. Anul trecut i s-au retezat cu barbarie toate crengile înmugurite și peste vară abia, abia dacă i-au crescut cu timiditate și cu mare stăruință câteva rămurele fragede. Anul acesta, pe când să dea mugurii în floare, l-au mutilat din nou cu răutatea și încrâncenarea celor cu gaură neagră în loc de suflet. Din chinul vieții care se pare că i-a rămas totuși în sevă, copacul a izbutit să dea un mic semn de viață, dovadă că e greu de învins. Dar cât de trist șiu de nevolnic arată acum micuțele flori agățate cu disperare de firul vieții ca un condamnar la o boală grea…copac ciuntit

        Distrugem tot ce e frumos, ne ducem viața între asfalt, pietriș și betoane, trăim în blocuri decapitate și ne desfătăm privirile cu tulpini uscate, ne asfixiem în autobuze cu geamurile închise etanș să nu ne tragă curentul, ne îmbrăcăm în bluze de plastic și pantofi de cauciuc și ne purtăm bebelușii înfășurați în pături și cu căciuli pe cap în mijlocul verii. Iar apoi ne mirăm că nu avem relaxarea, vioiciunea și detașarea străinilor care, desigur, o duc mai bine ca noi pentru că au mai mulți bani. Dar nu totul ține de bani și de cele mai multe ori bucuriile mici ale vieții n-au nicio legătură cu asta.

        Probabil însă că, prin absurd, dacă vreo administrație a domeniului public din orice oraș din România ar prelua străzile din Barcelona, în cel mai scurt timp ar transforma La Rambla într-o stradă cu copaci din care n-ar rămâne decât trunchiurile chelioase raportând apoi cu mândrie încheierea cu succes a lucrărilor de toaletareLa Rambla

Share This:

Read More

Cum se îngrădește dreptul de a fi nesimțit?

        Știați că în țările așa zis civilizate, adică alea la care ne gândim când strigăm la mitinguri că vrem o țară ca afară există amenzi care se aplică atunci când arunci gunoaie pe stradă? sau când nu aduni răhățelul pe care îl lasă câinele când îl scoți la plimbare? În Anglia lucrul acesta e semnalizat din loc în loc pe trotuare (vopsit cu un șablon) și scrie foarte clar și pe înțelesul tuturor că poți încasa o amendă care merge până la 1000 (o mie) de lire. Peste tot în lume civilizația se face la început obligat forțat băgând mâna în buzunarul meltenilor și abia apoi, prin educația continuă de la o generație la alta, urmează puterea exemplului.

        Legi există și la noi numai că prevederile lor nu prea le aplică nimeni. Sigur că, la fel ca peste tot în lume, hoțul neprins e negustor cinstit și dacă îți arunci țigara pe jos și nu există niciun polițist care să vadă asta, te-ai scos. O dată, de două ori, de câte ori vrea mușchiul tău. Tu un fumător și încă vreo zece-douăzeci pe lângă tine care își aruncă nonșalant chiștocul strivindu-l cu vârful pantofului atunci când autobuzul oprește în stație. După ce urcă toți călătorii te îngrozești uitându-te să vezi ce a rămas în urma lor.

        Nu există, sau poate doar foarte rar am întâlnit, cetățeni care să aibă atitudine civică și să atenționeze pe cineva care are nesimțirea să-și arunce țigara sau chiar pachetul gol pe jos. Dar nu ar trebui să ne bazăm pe cetățeni cu tupeu, pentru că îți trebuie curaj să faci asta și să poți accepta replica, posibil înjurăturile, celui atenționat. Ar trebui ca toți cei prinși să fie amendați. Cei prinși, repet. Dar până una-alta nu e nimeni prins. Prin analogie ar fi la fel ca la radar, nu toți cei care zburdă ca nebunii pe șosele sunt amendați ci doar ”ghinioniștii”. Poate că și doar un avertisment le-ar da de gândit, poate mulți dintre cei cărora acum le este lene să își care jegul până la primul coș s-ar gândi dacă a doua oară să mai facă la fel.

        Ce vreau să spun după această introducere lungă, este că am o cunoștință, o persoană cu care mă salut și cu care schimb câteva vorbe de fiecare dată când ne întâlnim, care cu acerbă consecvență își aruncă țigara pe jos de fiecare dată când termină de fumat. De fiecare dată. Nu este ceva întâmplător, nu este accidental, nu este din greșeală. Este un obicei devenit deja tradiție. Mă enervez și mă supăr de fiecare dată și totuși nu îndrăznesc să-i spun pentru că mi-e jenă. Și mi-e teamă de reacție și de ce mi-ar auzi urechile, mi-e groază de atitudinea celor din jur pentru că am mai avut o tentativă similară în urmă cu ceva timp și atunci au sărit vreo doi binevoitori care  s-au erijat în avocații ”victimei” întrebându-mă de ce mă iau de oameni și de ce încerc să-i îngrădesc dreptul de a fi nesimțită.  Totuși, pentru că nu mai pot tolera comportamentul de porc, trebuie să fac ceva. Oare ce?tigara

Share This:

Read More

Welcome to Romania!

        Aseară am ajuns din nou acasă după 10 zile frumoase petrecute în Anglia. Drumul înapoi a fost mai lung decât de obicei pentru că am avut un traseu ocolitor, în toamnă când luasem biletele de avion jumătate din companiile aeriene își reconfigurau traseele și, ca să ies la un preț acceptabil, am zburat înapoi cu o escală la București. Deci Birmingham – București – Cluj. Până la urmă a fost chiar mai bine așa, escala de câteva ore fiind valorificată perfect printr-o întâlnire cu Cristina și nepoatele la restaurantul de la Ikea, cel mai potrivit loc unde noi am putut sta de vorbă (cât de cât) în timp ce bambinele se jucau în locurile  special amenajate pentru copii.

        De la +14ºC cât erau în Anglia, am sărit direct la -10 cât erau la București dar frigul de afară a fost vax albina pe lângă răceala siberiană a funcționarilor vamali, sau cum s-or fi numind cei care verifică pașapoartele la intrarea în țară. Vameși carevasăzică. Eu am nimerit la o tipă care, după ce terminase de împuns cu privirea pe cetățeanul din fața mea și îi înapoiase cu mare sictir buletinul, mi-a făcut un scurt și ciudat  semn din ochi să mă apropiu de ghișeu. Am încercat un zâmbet timid care s-a dovedit zadarnic, femeia neîncercând nici cea mai mică urmă de amabilitate sau curtoazie, fenomen care ar fi putut să-i altereze masca de fruntaș tovarăș sovietic din anii 50-60. Și-a înclinat doar capul studiindu-mă bănuitor în timp ce confrunta figura mea cu poza din buletin  uitându-se la mine de parcă tocmai aș fi coborât din copac. Apoi, fără să-și reprime sub nicio formă grimasa pe care aș putea-o denumi disprețuitoare, m-a întrebat cu o voce răgușită: De la Roma? Avea atâta răceală în glas și un ton atât de sinistru încât într-o fracțiune de secundă am retrăit momentul în care tovarășul diriginte l-a prins pe colegul meu de clasă copiind la teză cu cartea deschisă sub bancă și zbang-zbang i-a stropșit două scatoalce pe care cel mai probabil nu le-a uitat nici în ziua de azi.

        M-am făcut mică-mică și, albă la față, încercam cu disperare să-mi aduc aminte de unde naiba veneam. Blocaj total. De la Londra sau de la Birmingham? Știam sigur că nu de la Roma ci din Anglia dar parcă mi se pusese o ceață mare pe creier uitând complet de unde plecasem dimineața în zori. Într-un final mi-am revenit din fâstâceală și am îngăimat cu voce slabă de parcă tocmai trecusem razant pe lângă un tren de mare viteză: de la Birmingham… Trecusem testul final și deci eram liberă să merg dincolo de barieră.

        Welcome home! aeroport

Share This:

Read More

La ce vârstă se declanșează nesimțirea?

        De obicei nu amân pe ultima sută de metri cumpărăturile de Crăciun și nici anul acesta nu am lăsat să treacă începutul lui decembrie fără să mă simt complet pregătită, cu cadourile alese cu grijă (unele încă din vară!), cu bradul făcut, cu luminițele defecte înlocuite cu altele noi și cu decorațiunile scoase din cutii și așezate cu drag în fiecare colțișor al casei. Și totuși…

        Deși bănuiam că în Pepco e rupere de nori,  am intrat ieri să mai cumpăr o pungă de diamante pentru un mic proiect  a cărui idee de realizare mi-a venit inspirându-mă de pe Pinterest. În magazinul ăsta au tot felul de decorațiuni care mai de care mai frumoase și la niște prețuri incredibil de mici. De fapt, aveau, pentru că ieri nu am mai găsit aproape nimic, hoardele de cumpărători  atacând rafturile precum termitele. Recunosc că și eu am fost una dintre termite, doar de acolo mi-am luat diamantele de plastic de care vă spuneam, două steluțe cu gliter și un fulg holografic de gheață. Asta s-a întâmplat acum vreo lună dar ieri am fost destul de dezamăgită că n-am mai găsit ceea ce căutam. În schimb am văzut o hârtie de împachetat atât de frumoasă cum nici nu mi-am imaginat vreodată că există 🙂 Aurie, dar un auriu mai strălucitor decât aurul din bijuterii, un fel de culoare solară bătând o idee înspre cupru și cu o textură asemănătoare cu cea a pielii din articolele de marochinărie. De fapt ce vreau să spun e că nu avea un luciu așa cum are folia alimentară de aluminiu ci avea un fel de vinișoare care îi dădeau un aspect oarecum mat,  de piele tăbăcită și apoi vopsită, un soi de vintage glamouros dacă înțelegeți ce vreau să spun. Ideea e că arăta luxos și, văzând-o, mi-am imaginat imediat cât de chic ar arăta unul din cadourile mele într-un astfel de ambalaj doar că atunci când am văzut ce coadă era la casă mi-a picat fața și am renunțat.

        Problema e că subconștientul a prelucrat toată noaptea frustrarea mea și azi dimineață m-am trezit gândindu-mă la hârtia aia aurie, hotărâtă să fac orice sacrificiu pentru a intra în posesia unui sul. Carevasăzică de la serviciu m-am dus ață la Pepco cu emoții că nu o s-o mai găsesc dar am avut noroc. Am înșfăcat deci un sul de 2 metri și m-am așezat la coada care era cel puțin dublă față de ziua precedentă că doar proverbul cu leneșul mai mult aleargă nu degeaba a fost inventat. În magazin era cod roșu de caniculă iar eu eram încotoșmănită cu o geacă îmblănită, îmbrăcată ca pentru gerul de afară. Fularul mi-l scosesem de la gât ca să pot respira altfel jur că aș fi leșinat  sau aș fi început să urlu ca bebelușul din față care își pierduse ultima picătură de răbdare nefiind, pare-se, deloc pasionat de shopping.

        Coada înainta încet spre deloc deși erau trei casiere care se mișcau cu spor însă coșurile erau pline și clienții pisălogi. Toți aveau ceva de întrebat, de lămurit, de constatat, de răzgândit de zici că aveau în față tot timpul din lume. Oricum, indiferent de ce s-ar fi întâmplat și de cât de anevoios ar fi mers treaba, eu eram hotărâtă să-mi duc planul la bun sfârșit și să fac achiziția secolului. În fața mea erau două fete care sporovăiau vesel despre un Secret Santa sorbind din când în când dintr-un termos pe care și-l treceau una alteia iar în spatele meu, o mamă cu o fetiță care făcea un du-te vino continuu de la coadă la rafturi și înapoi nefiind hotărâtă dacă să-și ia papuci de casă cu vârful în formă de pinguini sau unicorni roz. Cei cu pinguini erau cu mult mai drăguți dar cum nu cred că o interesa părerea mea, m-am abținut. Cred că, în afară de mine, toți cei de la coadă erau însoțiți de cineva și toți păreau prinși în conversație doar eu eram singură. Singură e un fel de a spune pentru că eram de fapt cu ochii în telefon conectată cu 2000 de prieteni virtuali 🙂

        Cu toate astea, n-am putut să nu observ cu coada ochiului o jupâniță apărută din senin în dreptul meu ce părea pierdută în spațiu. Privea detașată în gol, relaxată, cu haina descheiată, cu poșeta pe un umăr și un coș plin cu produse agățat de celălalt braț. Era de vârsta celor două fete din fața mea, poate în ultimul an de liceu sau puțin mai mare. În orice caz i-aș fi dat maxim 20 de ani. Am avut impresia că e împreună cu fetele și n-am băgat-o în seamă. Dacă m-ar fi întrebat cineva de când stă pironită acolo n-aș fi putut să bag mâna în foc că nu era acolo dinaintea mea deși inițial nu o văzusem. Părea prelinsă pe lângă coadă și nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate unde îi era locul în rând.

        Deși mi se aprinsese un beculeț roșu de alarmă, am trecut cu vederea prezența donșoarei și mi-am văzut mai departe de Instagramul meu. După câteva like-uri și două comentarii, îmi ridic din nou ochii să mă pun la curent cu starea cozii. Mai aveam puțin și ajungeam la casă (era și cazul după mai mult de 20 de minute de când așteptam). Dar ce să vezi, tipesa de care vă spuneam, înaintase considerabil iar acum era aproape lipită de un domn în vârstă ce mai avea doar o persoană în față. Prezumția de nevinovăție m-a îndemnat să o consider fiica respectivului dar cum domnul nu se uita la ea și nici nu vorbeau nimic unul cu altul am dat pas acestei variante. Acum îmi era clar, era doar o nesimțită care profita de lipsa de atenție a celor care așteptau răbdători la coadă.

        Fac doi pași în față, o bat elegant pe umăr, ea se întoarce surprinsă în timp ce îi spun cu un zâmbet întins pe toată fața, calmă și destinsă dar suficient de tare încât să audă toată lumea: Știți, coada e acolo și îi arăt capătul rafturilor unde mame cu copii în cărucior și oameni în vârstă n-au nicio ezitare să aștepte civilizat să le vină rândul. Neagră la față, cu o privire ucigătoare de laser și urându-mă din toți rărunchii, fata face brusc stânga-mprejur și pleacă.  Justițiara din mine își savurează mica victorie abia când cei de la coadă, treziți din somnul cel de moarte, realizează că elementul nociv a fost înlăturat.

        Problema e că de fiecare dată când asist la faze din astea mă întreb de ce trebuie ca tot timpul eu să fiu cea care observă, eu să fiu cea care ia atitudine și eu să fiu cea care ia cuvântul în numele celor care asistă tăcuți și indiferenți la mitocăniile celor care se cred mai șmecheri decât plebea. Chiar ne curge indiferența prin vene? Iar dacă da, să nu ne mai mirăm atunci de ceea ce se petrece în jurul nostru. impachetat

Share This:

Read More