capra

Să moară capra vecinului. Varianta online.

        Nu ești român adevărat dacă nu cunoști expresia Să moară și capra vecinului, eventual în varianta mai violentă în care verbul a muri este înlocuit cu a crăpa. Asta pentru că nu ar fi de ajuns ca animalul să moară lent, să se stingă cu zile ci, pentru satisfacția maximă și garantată a vecinilor roși de invidie, moartea ar trebui să intervină subit și agresiv astfel încât șocul dispariției caprei să vină la pachet nu doar cu supărare ci, dacă se poate, și cu o mare doză de disperare pentru un spectacol complet.

        Nu știu dacă în alte limbi mai există acest proverb sau dacă este o caracteristică românească dar înclin spre varianta b. Ca popor, avem depline drepturi de autor asupra acestei sintagme și există exponenți care au vrut chiar să aducă îmbunătățiri substanțiale propunând să se meargă pe ideea de a omorî întreaga turmă sau, mai radical, omorând vecinul pentru a-i lua capra. De ce să-i meargă bine vecinului dacă mie îmi merge prost? De ce el să aibă succes și eu nu? De ce să râdă și să fie fericit când corect ar fi să ne scăldăm amândoi în aceeași lume mizeră? De ce să nu îi tragem în jos pe cei care au reușit să se ridice, de ce să nu le punem piedici, de ce să nu le dorim răul? Dacă eu am pățit, să pățească și ei. Toți. Numai mie să mi se întâmple toate??

        Îi miros de departe pe cei cu o astfel de gândire și, pe cât pot, îi evit. Spun pe cât pot pentru că uneori este imposibil să îi înlătur cu totul. Uneori îi regăsesc între colegii de serviciu, între prieteni ai prietenilor, între cunoștințe cu care sunt nevoită să întrețin legături, în mediul online sau chiar în familie.  Energia lor negativă are efecte devastatoare asupra mea și orice întâlnire cu asasinii de capre mă indispune zile la rând. Unii încearcă să se ascundă în spatele unor măști care mimează bunătatea creștină alții, într-o sinceritate brutală,  nici măcar nu se mai sfiesc să-și arate colții. Să zicem, prin reducere la absurd,  că aș avea o mică, foarte mică, infimă doză de înțelegere pentru invidia provocată de faptul că vecinul are o mașină de zece ori mai scumpă decât a ta sau că își permite vacanțe în Maldive în timp ce tu obții cu greu bilete prin sindicat să mergi o săptămână la Căciulata dar cum naiba să-ți fie ciudă că sunt unii care se bucură de ceva ce văd la televizor?? Da, exact, am trăit s-o văd și pe asta. Să te roadă invidia, să-ți crească tensiunea și să ți se înnegrească cerul gurii pentru că cei din anturajul tău au bucurii simple în timp ce tu nu reușești decât să-ți auto-înveninezi propria viață. Înainte de meciul Simonei Halep din finala Australian Open s-a trezit unul din lista mea de prieteni să-și exprime liber sentimentele:FB

        Deci marea lui dorință era să nu câștige Simona nu pentru că ar fi pierdut un pariu sau  pentru că ar fi fost admiratorul numărul unu al lui Caroline Wozniacki sau pur și simplu că asta o fi fost vară-sa de care noi nu știam, nuuuu, să piardă Simona numai pentru ca să nu se bucure ăialalți. Dușmanii adică. Presupușii dușmani, ”fanii de ultimă oră”. M-am simțit lezată și atacată în același timp. Aș fi făcut parte dintre cei care s-ar fi bucurat dacă Simona ar fi câștigat. Din păcate n-a fost să fie așa.

        S-a bucurat în schimb prietenul meu pentru că nu m-am bucurat eu. Sună aiurea, știu, dar mi se confirmă încă o dată că oamenii sunt de multe feluri. capra

Share This:

Citește mai mult

veterinar

Meserii pe care nu le-aș alege niciodată

        Se spune că dacă în viață alegi să faci ceea ce îți place nici n-o să simți că muncești. Cred însă că se întâmplă foarte, foarte rar acest lucru și că pasiunea suprapusă perfect peste meseria practicată reprezintă un noroc pe care îl are doar un mic procent din marea masă a celor care sunt nevoiți să aibă un job din care să își poată plăti facturile. Departe de ideea că oamenii merg cu lehamite la serviciu, știu cu siguranță că marea majoritate nu sunt chiar entuziasmați lunea dimineața când se întrevede o nouă săptămână de muncă la orizont. Cu toate astea ne facem cu toții treaba zi de zi, uneori ne place mai mult, alteori mai puțin dar nu avem încotro. Mergem înainte pentru că avem nevoie de bani. Orice muncă merită respect și susțin cu tărie că nu există muncă înjositoare chiar dacă uneori cădem de foarte sus. Când ești nevoit, faci orice ca să supraviețuiești și nu-ți mai permiți să strâmbi din nas dar nu despre această ipostază vreau să vorbesc azi ci despre meserii mai mult decât respectabile dar care mie mi se par îngrozitor de greu de făcut.

  1. Organizator de evenimente. În primul rând știu că este imposibil să mulțumești pe toată lumea și indiferent cât te-ai strădui tot se vor găsi cârcotași care să comenteze pe marginea alegerii florilor, a luminilor sau a meniului și întotdeauna vor fi nemulțumiți de program sau de întârzieri. În al doilea rând este vorba de nivelul de stres pe care îl induce un astfel de job. Nu doar termenul limită ci și multitudinea de factori imprevizibili care nu pot fi controlați pot duce la nereușita (ca să nu folosesc cuvântul eșec) întregului eveniment. Am văzut, și nu doar o dată, persoane cu un astfel de job care au clacat în fața isteriilor clienților. Este dificil să lucrezi în permanență sub presiune, să încerci să fii calm atunci când vulcanul explodează sub tine, să fii mediator, negociator și să împaci o sută de capre cu o mie de verze.
  2. Agent de vânzari. Dacă îmi este ceva urât în viață, asta este. Să vând. Unii se nasc cu abilități de vânzător, le vine firesc să își prezinte marfa, să o laude, să îți propună schimburi avantajoase, știu să îți prezinte beneficiile, să scoată în evidență avantajele (inexistente de multe ori) și nu le tace gura până nu ajung la rezultatul scontat. Eu nu am un astfel de talent nativ și, deși am învățat tehnici de vânzare care m-au scos la un bun liman, tot nu îmi place să vând. Dar ce spun eu că nu îmi placeUrăsc să vând iar faptul că (mai ales) în ultimii ani lucrați în bancă am fost nevoită să bag pe gât clienților tot felul de produse și servicii de care aceștia nu aveau neapărat nevoie m-a făcut să detest și mai tare meseria de vânzător de orice fel.
  3. Medic veterinar. Poate părea ciudat pentru că iubesc enorm animalele atât pe cele cu blană cât și pe cele cu pene (e drept că după cele cu solzi nu mă dau în vânt) dar dacă ar trebui să lucrez într-o clinică veterinară cred că aș fi bolnavă tot timpul și cu siguranță aș cădea în depresie. Fac orice să ajut un animal în suferință și mi-aș da ultima bucățică de pâine unui câine flămând dar suferința blănoșilor mă impresionează atât de puternic încât realmente îmi pierd somnul. Nu trebuie neapărat să văd un animal rănit sau abuzat, îmi este de ajuns să văd un cal slab care este nevoit să tragă la o căruță încărcată că mi s-a dus liniștea pentru o zi întreagă. Mă afectează mult prea tare ochii triști ai necuvântătoarelor și nu mă pot imagina petrecându-mi viața între dureri și suferințe neînțelese.
  4. Kinetoterapeut. Cred că așa se numește cel care face masaj. Bine, știu că acestă meserie înseamnă mult mai mult decât atât. Kinetoterapeutul este un  fel de expert  care, în urma unei evaluări funcționale a pacientului îi alcătuiește un program individualizat de recuperare fizică. Până aici, din punctul meu de vedere, totul mi se pare ok, specialistul având rolul de a supraveghea efectuarea exercițiilor sau a diverselor proceduri cum ar fi electrostimularea musculara. O meserie care presupune cunoștințe medicale și câțiva ani de studiu. ”Problema” mea apare atunci când vine vorba de masaj. Nu aș putea să fac masaj unei persoane necunoscute, să mă apropii de pielea ei, să îi frământ mușchii spatelui în palme, să îi simt sângele pulsând lângă venele mele și, în principiu, să stau atât de aproape de cineva complet necunoscut, indiferent dacă e femeie sau bărbat. Nu mă pot imagina făcând una ca asta (și nici să tund sau să pieptăn pe cineva nu-mi place). Și, probabil, sunt una dintre puținele persoane care nu suportă nici să i se facă masaj :)
  5. Cântăreț la nunți, botezuri, revelioane și orice fel de alte evenimente. Sigur că aici este vorba de ceva pur ipotetic pentru că talentul meu muzical tinde spre zero daaaaar… și dacă aș avea vocea lui Whitney Houston tot îngrozitor mi s-ar părea să pierd nopțile în zgomotul infernal de la toate aceste petreceri. Mi se pare un chin greu de suportat înfruntarea gălăgiei care face să îți vibreze toate măruntaiele timp de 10 ore și asta weekend de weekend. Când aud cum bubuie bașii din boxele uriașe amplasate strategic în spatele mesenilor, când simt  cum mi se izbesc în coșul pieptului sutele de decibeli ca valurile furtunoase de stânci, mi se ascut toate instinctele primare care îmi spun să fug cât mai repede din locul pe care îl percep ca pe un pericol pentru integritatea mea. Cred că este frumos să faci din cântat o meserie, sunt sigură că este mai plăcut să ții în mână un microfon decât să răsfoiești dosare dar mi se pare cumplit de greu să-ți petreci viața într-un nivel de zgomot mult peste limita suportabilului.

        Cred că acestea sunt top 5 meserii pe care nu le-aș alege niciodată deși, repet, am tot respectul pentru cei care le practică dar, pur și simplu, mie nu mi se potrivesc și poate tocmai din acest motiv mi se par foarte grele. Sunt sigură că fiecare dintre voi aveți sau ați avut gânduri similare așa că vă aștept în comentarii. Sunt chiar curioasă :) veterinar

Share This:

Citește mai mult

kickbox

Spre limita umanității

        Unul dintre cele mai urâte lucruri care se întâmplă pe lumea asta este violența. Nu suport violența sub nicio formă și când spun asta nu arunc doar vorbe în vânt ca să mă aflu în treabă vorbind așa cum, de exemplu, spun unii că nu suportă înmormântările. Serios?? Dar există oare cineva care să meargă cu plăcere la astfel de evenimente triste? Cu siguranță, nu, dar suntem nevoiți să participăm din respect nu doar pentru cel care s-a dus ci și pentru familia înconjurată de durere. Cortegiile funerare, uneori chiar de sute de oameni, sunt formate aproape în totalitate din persoane care nu suportă înmormântările.

        În ceea ce privește violența, dacă întrebi pe (aproape) oricine o să-ți răspundă că nu e bună, că o detestă și că nu o suportă dar cu toate astea dacă te uiți într-o sală unde se desfășoară o gală de box, nu ai unde să arunci un ac iar campionatele de K1 au încasări de milioane de dolari. În timp ce în ring oameni tineri, viguroși, cu trupul perfect sculptat se mutilează reciproc învinețindu-și ochii, mulțimea urlă în delir avidă de durere și sânge. N-o să înțeleg niciodată de ce în timp ce luptele de cocoși sau câini sunt declarate ilegale iar organizatorii pedepsiți cu închisoare, luptele violente dintre oameni sunt încurajate și au atât de mulți susținători. N-am nimic împotriva kickboxingului ca metodă de fitness, atâta timp cât omul dă cu picioarele și pumnii într-un sac de nisip, n-are decât să transpire până la loc comanda dar atunci când energia se dezlănțuie negativ rupând ficatul sau splina omului din față care nu a reușit să pareze la timp loviturile, totul începe să devină lipsit de logică.

        Cum se poate numi sport o formă de agresivitate în care cineva își pune viața în pericol și, mai mult decât atât, atentează la integritatea fizică a adversarului lovindu-l cu sete fără cea mai mică urmă de omenie? Că de compasiune nici nu poate fi vorba când tu vezi că cel în care lovești e deja desfigurat, cu fața plină de sânge și abia mai ținându-se pe picioare dar tu, puternic și ațâțat de ovațiile spectatorilor continui să cari la pumni cu nemiluita cu singura dorință de a-l vedea la pământ definitiv.

        Mă întreb ce-o fi în sufletul mamelor sau soțiilor celor care intră în ring, cât din durerea luptătorilor (sau combatanților, nici nu știu cum să le spun) iau asupra lor și cum le intră cuțitul în inimă la fiecare lovitură. Nici în coșmarurile mele cele mai urâte n-aș vrea ca băiatul meu să ajungă vreodată într-o astfel de ipostază și l-am auzit chiar și pe Leonard Doroftei, cel care a cunoscut gloria boxând, spunând același lucru despre cei doi băieți ai lui. Să vezi cum în ring intră un om tânăr, perfect sănătos, într-o stare fizică de invidiat, cu fiecare mușchi lucrat la milimetru și  peste câteva minute iese  tumefiat, plin de vânătăi și sânge, este peste puterea mea de înțelegere. Uneori iese pe picioarele lui, alteori pe targă, atât de zdrobit și de nenorocit încât ajunge să fie material de studiu în centrele de recuperare pentru procedurile de fizioterapie. Fără glumă. Căutam pe internet un cabinet sau un specialist în masajul de drenaj limfatic pentru o cunoștință care a suferit o operație de cancer la sân și știam că procedura asta i-a făcut mult bine surorii mele (dar și dacă sunteți o persoană sănătoasă, simplul drenaj limfatic vă ajută să vă recuperati mai repede dintr-o răceală sau să scăpați mai ușor de oboseală) când am descoperit că există clinici care își fac reclamă pe seama recuperărilor de succes ale celor care ies varză dintr-o meci de kickbox full-contact.kickbox

        Sunt conștientă că orice sport practicat aduce după sine posibilitatea accidentărilor și cu cât nivelul de performanță este mai ridicat, cu atât probabilitatea unei traume grave crește. Dar una este să faci o ruptură de menisc la patinaj, să-ți fisurezi tendonul lui Ahile sărind la groapa cu nisip sau chiar să te trezești din greșeală cu o gheată cu crampoane în ceafă pe terenul de fotbal și cu totul altceva este ca un zdrahon de o sută douăzeci de kile să-ți fractureze intenționat maxilarul. Consider că sunt sub limita umanității și dacă ar fi după mine eu aș scoate în afara legii aceste sporturi aducătoare de moarte.

 

 

Share This:

Citește mai mult

crocs

Știu că sunt prost, dar când mă uit în jur prind curaj

        În sfârșit s-a făcut seară și pot să mă bag la somn pentru că am avut o zi plină. Plină de prostie, vreau să zic :) Și ca să fac față prostiei mi se pare cel mai obositor lucru de pe pământ.

        Am început de dimineață în forță cu niște discuții de mă doare capul și acuma. Cică virusul SIDA nu a apărut nici de la maimuțe, nici din Africa ci  nu știu ce medic l-a creat în propriul laborator în scopul depopulării planetei! Și nu, nu e un titlu din Libertatea care să fi fost marcat cu litere îngroșate. Sau poate o fi fost, dar cine l-a preluat, l-a răspândit cu atâta convingere și patos încât niciun argument nu mai stătea în picioare în fața acestei conspirații mondiale. Iar eu, fată cu bun simț, a trebuit să suport întreaga perorație din simplul motiv că nu aveam cum și unde să plec fiind la serviciu.

        Am auzit apoi o rețetă de maioneză minune fără ulei și fără gălbenuș. Cum han-tătar (vorba lui bunică-mea) mai e și asta când, prin definiție, maioneza tocmai asta înseamnă – o emulsie de ulei. E ca și când ai descoperi o rețetă de mămăligă care se face fără mălai. Și fără apă.

       Acasă am deschis Facebook-ul ca să văd cum curg postările despre ingredientul secret care face cozonacul mai pufos, checul mai gustos și caltaboșul mai sănătos. Nu mă întrebați care este numele acestui ingredient pentru că n-am dat click să citesc continuarea deși cu siguranță aș fi aflat că acest aliment miraculos reduce colesterolul, scade glicemia și face să dispară celulele canceroase. Toate în același timp și probabil întins pe față, reduce ridurile făcându-te să arăți cu zece ani mai tânără.

        Recunosc, uneori sunt superficială și nu mă interesează subiectele cu tentă științifică ci doar cele ușurele cum ar fi Săptămâna Modei de la Paris unde, à propos, controversații papuci Crocs au fost ridicați la rang de artă de casa Balenciaga. Trebuie să îi știți pentru că mai toți avem o pereche de plasticuri din astea cu care ieșim în grădină sau pe balcon. Urâțeniile  alea de saboți care costă 20-30 de lei, sunt comode și țin la noroi. crocs

        A lu’ Balenciaga însă vor costa mai mult de 250 de dolari pentru că au platformă, câteva briz-brizuri și logo-ul firmei. Culmea prostiei e că se vor găsi cu siguranță cumpărători pentru că, nu-i așa, sunt ultima fiță din colecția de primăvară-vară 2018 deși sunt urâți cu draci.

        Dar toate astea pălesc în fața știrii care vuia pe toate canalele la ora 7 când am deschis televizorul iar dacă aș fi fost pe internet aș fi crezut că e o glumă a celor de la Times New Roman. Din păcate  nu e glumă ci e realitatea care ne seacă zilele. Varujan Vosganian, fost ministru al economiei, e pe punctul de a scoate o lucrare științifică în domeniul la care se pricepe atât de bine – cel al economiei și finanțelor. Tocmai a descoperit una din cauzele găurilor din bugetul patriei: autoconsumul.

        Fostul membru al PNL, acum mare om politic în ALDE,  susţine că înclinaţia românilor spre autoconsum „ne costă în fiecare an miliarde de lei”, pentru că grădinile, coteţele şi atelierele din curte produc PIB, nu şi impozite.  Fiecare ou mâncat de la găina din curte „văduveşte” bugetul de cincizeci de bani pentru că oul din coteţ, în drumul său spre tigaie, nu produce niciun ban. În schimb, oul produs și vândut de o fermă  aduce bugetului TVA, impozit pe profit şi pe dividende, impozit pe salarii şi încă multe alte taxe după cum prea bine știm cu toții.

        Dacă acest scurt eseu ar fi fost scris de (deja) celebrul nostru ministru al Educației nu m-aș fi mirat dar de la Vosganian aveam alte așteptări. Când Liviu Pop a scos porumbelul la deschiderea anului universitar că fiecare copil merită un viitor. Un viitor mai bun decât cel prezent măcar avea circumstanțe atenuante: vorbea liber și, hai să zicem, i-a scăpat. Dar Vosganian a copt-o îndelung, a stat și a cugetat, a întors problema pe toate părțile și a găsit vinovații pentru situația actuală: gospodarii care țin cinci găini în bătătură și se chinuie un an de zile să îngrașe un porc pe care să-l taie de Crăciun.

        La reacțiile firești apărute în urma acestui scenariu grotesc a încercat să dreagă busuiocul spunând că a dat exemplul ouălor nu ca să impoziteze coteţele ci ca să fie mai bine înțeles… Să-l cred oare? pentru că mie deja nu-mi sună a bine…

 

Share This:

Citește mai mult

condurateanu

Cine mă enervează la TV

        Cum o fi oare să le știi pe toate? Să fii medic-profesor-inginer-doctor-academician şi să ai la degetul mic răspunsul la orice întrebare, ba chiar mai mult decât atât, să ai un eseu gata de a fi expus înainte de a fi formulată întrebarea? În vocabularul tău să nu existe expresia nu ştiu, să ai întotdeauna acces la sursele cele mai autorizate şi fiecare dimineaţă să-ți înceapă cu consultarea în agendă a listei de emisiuni la care eşti invitat pentru a-ţi da părerea?

        Eu nu ştiu cum e dar dacă îl întrebăm pe Florin Condurăţeanu aproape sigur ne va spune că uşor nu e în timp ce va ofta cu greutate privind gânditor prin lentilele ochelarilor în aceeaşi nuanţă cu cămaşa. Dacă aveţi televizor în casă nu se poate să nu-l ştiţi, a umblat (şi încă umblă) pe la toate televiziunile fiind invitat sau chiar moderând  emisiuni de genul taclale, bârfe sau taifasuri care sunt la mare modă acum. Abordează orice subiect deşi are predilecţie spre pulsul medicinei unde este mare expert comentator. condurateanu

        Mie omul ăsta nu-mi place și gata. Mi-e antipatic instinctual dacă pot să spun așa și mă enervează totul la el începând de la felul cum arată până la modul în care își expune opinia despre orice. Ce-i drept, cred că de la asta mi se trage, de la faptul că prea le știe pe toate și e sfătos până la Dumnezeu și înapoi. Când se dezbătea cazul Elodiei la OTV era expert în criminalistică și se lega de niște piste, de niște indicii și amănunte de zici că trăise toată viața în familia lui Sherlock Holmes. Când o avea invitată pe Monica Pop, oftalmoloaga prezentă mai mult în studiourile tv decât la spital, știa totul despre chirurgia ochiului, strabismul convergent, unghiul de deviație sau cataracta congenitală și, deși o lăsa să vorbească fără să o întrerupă, o completa din când în când cu informații de mare acuretețe științifică până reușea să o scoată din sărite.

        În ultima vreme a fost mai mult decât preocupat de soarta Denisei, copila de douăzeci și ceva de ani ce cânta manele și care din păcate a murit. Condurățeanu a tocat subiectul ca o meliță stricată și ne-a informat prin toate mijloacele posibile despre tot ceea ce înseamnă bolile la ficat, despre virusul C și E și G, despre anticorpi și despre tratamente cu succese fabuloase după doar douăsprezece săptămâni dar care, bineînțeles, nu se fac în România.

        Probabil o să mă întrebați de ce mă uit la emisiunile lui dacă mă enervează așa de tare. Nu mă uit. Adică nu stau să le urmăresc cap-coadă dar butonând telecomanda, mai dau peste el din când în când și atunci mă opresc un pic să văd ce mai are omul în program. Uneori zăbovesc mai mult, de obicei atunci când e în dialog cu cineva care are de spus lucruri interesante. În urmă cu doi-trei ani apărea mereu împreună cu nutriționistul Gheorghe Mencinicopschi. Asta înainte de a intra doctorul la pușcărie. De fapt nu cred că era medic dar știa multe despre alimente doar fusese directorul Institutului de Cercetări Alimentare. După ce l-am auzit povestind din ce se fac crenvurștii, n-am mai mâncat un an de zile (în cea mai mare parte din MDM, adică tocătură de oase, tendoane, pielițe și grăsime, practic tot ce mai rămâne din carcasa de pasăre după ce se ia carnea). Acuma se pare că am uitat că văd că mi-a trecut greața :)

        Sunt totuși unele lucruri despre care știu sigur că am auzit pentru prima oară de la el. De exemplu, spirulina despre care eu credeam că este un medicament când de fapt este o algă  plină de nutrienţi cu beneficii extraordinare pentru organism. Spirulină nu mănânc pentru că nu-mi place gustul, în schimb tot din vremea aia și tot ascultându-l pe Mencinicopschi (ce nume ciudat și greut de reținut are!) am rămas cu obiceiul de a ronțăi fructe goji. Sunt bune la gust, aproape nu au calorii și totuși ai senzația că mănânci ceva, ca să nu mai spun de faptul că au cel mai puternic efect antioxidant dintre toate produsele alimentare din lume. Și asta se pare că este ceva de bine, nu mai țin minte exact  ce e cu antioxidanții ăștia dar cu siguranță prietenul Condurățeanu ne-ar putea vorbi vreo două ore pe acest subiect. Iar eu m-aș enerva după primele cinci minute :) Ce să fac dacă nu pot empatiza deloc cu el?

        Și mai am câteva persoane pe care nu le plac datorită sfătoșeniei de care dau dovadă în permanență prin fiecare propoziție și prin fiecare afirmație pe care o fac. Avocatul Daniel Ionaşcu. daniel ionascu

        Avocat și doctor în teologie care dă sfaturi duhovnicești invitaților de la Acces direct și de la toate celelalte emisiuni de scandal ale Antenelor. Ăsta mi-e urât rău de tot. Apoi urmează Grigore Leșe. Și el tot doctor, dar de data asta în muzică. Nu am treabă cu cântecele lui din Maramureș (care, cel puțin pe mine, mă depășesc din punct de vedere cultural) dar când începe cu filosofia energetică despre viață și univers mă termină psihic. Ca să nu mai spun că nu pierde nicio ocazie de a-și arăta frustrarea că este mai bine apreciat în străinătate decât în România. Oare de ce? :) And last but not least… Dan Puric. De când l-am auzit pe Pleșu spunând despre el că ”citează mai mult decât citește” nu mă mai pot gândi la altceva atunci când îl aud. Dar nu-l aud prea des pentru că evit :)

        Disclaimer: Nu am vrut să ofensez pe nimeni, dacă vouă vă plac acești oameni este în regulă. Nu suntem toți la fel și gusturile diferă de la om la om. Accept de asemenea faptul că și eu la rândul meu atrag antipatii (deși pare greu de crezut) :)

 

 

Share This:

Citește mai mult