iarna

Tristeți de iarnă

        Ninge. Deși iarna e spre sfârșit e prima ninsoare pe care o văd anul acesta. Mă uit pe geam la zăpada care cade greu și tumultos acoperind întinderile plate care se contopesc cu cerul nelăsând să se întrevadă nimic din linia orizontului. Stau pironită pe un scaun în trenul care aleargă pe șine zdruncinându-se din când în când ca și când s-ar poticni în mici obstacole nevăzute. Zgomotul se repetă sacadat și obsesiv precum un cântec de leagăn ascultat la nesfârșit. Îmi aduc aminte de titlul unei melodii, Glasul roților de tren, fără însă să-mi aduc aminte linia melodică sau versurile cântecului. Frânturi de amintiri împrăștiate ca cioburile unei oglinzi sparte, crâmpeie de aduceri aminte ascunse în sertarele minții care ies învălmășite la iveală în cele mai neașteptate momente și locuri. Ca acum.

        În tren e cald și liniște. Prea multă liniște. Nimeni nu vorbește și cel mai probabil nimeni n-ar auzi dacă ai avea vreo tentativă de a deschide o conversație în sistemul old school. Toți au căști în urechi în timp ce ochii le sunt ațintiți spre ecranele telefoanelor sau ale laptopurilor deschise pe măsuțe. O mare de oameni într-o mare de lumi. Fiecare cu universul propriu care nu se întrepătrunde cu cel al vecinului de banchetă. Sunt singura care mă uit pe geam. Ninge din ce în ce mai tare. Din goana trenului fulgii cad oblic dar asta e doar o iluzie. Aș putea să explic cum cele două viteze, ale trenului și ale fulgilor, fiind mărimi vectoriale, se compun rezultând direcția și sensul pe care le percepe ochiul uman dar asta cu siguranță nu ar interesa pe nimeni. Fizica a fost întotdeauna știința mea preferată dar nu mi-a folosit la nimic. Am înțeles fenomenele în desfășurarea lor, le-am interpretat, le pot descrie, analiza și transpune pe hârtie în termeni matematici dar totul se oprește aici. Fizica nu m-a ajutat să înțeleg sensul lumii, nici nu poate să-mi explice când a început timpul și spațiul , încotro ne îndreptăm și ce se întâmplă după marea noastră trecere. Întrebări grele care apar în momente de cumpănă și pe care apoi, în iureșul  rutinei zilnice, le punem deoparte până la următoarea mare fractură.

        Sunt îngândurată și tristă. Am pierdut pe cineva drag din familie, un unchi pe care l-am iubit și care m-a iubit cu adevărat. Am simțit asta dintotdeauna fără să fie nevoie de cuvinte. Sau poate au fost și cuvinte dar nu le-am dat importanță.  Certitudinile sunt rare și prețioase și nu vin din vorbe și nici din câmpuri electromagnetice care ar putea fi explicate prin legi ale fizicii. Când știi că te poți baza cu adevărat pe ceva sau cineva ești în stare să muți munții din loc. Astăzi șchiopătez. S-a mai rupt o verigă groasă din lanțul familiei care devine din ce în ce mai scurt.

        Trenul înaintează neobosit prin ninsoarea din ce în ce mai deasă. Stau nedezlipită de geam încercând să ghicesc conturul munților pe care îi știu ascunși după perdeaua de fulgi și negură dar nu reușesc să le văd crestele. De fapt nu se vede nici măcar cerul, totul e alb și înmuiat în zăpadă ca într-o mare căldare în care s-au amestecat toate. Prin fața ochilor mi se perindă în goană când peisaje superbe cu păduri de basm și poieni în care tronează căpițe de fân, când maluri de apă împânzite de tone de gunoaie de plastic. Când alb, când negru, când frumos, când urât, întocmai ca o călătorie cu trenul vieții. În zodiacul de azi mi-a apărut că mi se oferă șansa unei călătorii. Așa a fost dar, vai, ce tristă și dureroasă călătorie mi-a fost dată… Am o greutate pe suflet și un bolovan în stomac iar mintea mi-e plină de gânduri bizare care zboară încotro vor ele. Îmi pare că în imensitatea lumii nimic nu mai are importanță și totuși în fiecare gară în care trenul oprește, călătorii se agită urcând sau coborând, alergând după încă o zi pe pâmântul care continuă să se învârtă ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi observ de departe ca și când nu aș face parte dintre ei și îmi îndrept din nou privirea spre pădure. Zăpada care se lovește de geamul trenului curge moale transformându-se ușor în picuri de apă, lacrimi nestăvilite ale unui cer îndepărtat și gol. Las tristețea să mă cuprindă și nu simt nevoia să mă scutur de ea lăsând-o să mi se scurgă firesc prin toată ființa. Mâine poate va fi mai bine sau cel puțin așa se arată aici.iarna

Share This:

17 păreri despre “Tristeți de iarnă

  1. Condoleante .Imi pare tare rau ca ai pierdut un unchi drag,imi pare rau ca suferi atat de mult.Asta e viata.Nu demult ma bucuram sa te vad ,fericita cu fetele tale.Asa as vrea sa te vad mereu. Te pup .

  2. M-am gândit ce spuneai de tren, unde fiecare e in lumea lui. Mie mi se pare ca lumea de acum a pierdut ceva. Oricît se spune ca avem nostalgia trecutului si ni se pare ca era mai bine înainte… din punctul asta de vedere chiar era. Imi amintesc cu drag cum in copilarie calatoream cu bunica sau cu bunicul pe tren si auzeam atîtea povești de viata…Chiar si azi imi amintesc de multe persoane si de povestile lor.

    1. Am calatorit foarte mult cu trenul si, la fel, am auzit o multime de povesti. Intr-un fel era amuzant, de fapt de cele mai multe ori :) Uneori insa se mai intampla ca unii sa intreaca limita si sa inceapa sa te chestioneze in amanunt :)
      Nu mai exista asa ceva in ziua de azi.

  3. Imi pare rău, Ioana, pentru pierderea ta. Am curs in scrisul tau și m-am topit ca un fulg. Sunt cu gand bun catre tine. Condoleante e asa un cuvant rece, insa altul nu am. Te imbratisez.

  4. condoleanțe.
    ia-ți timp și jelește, apoi ridică acea candelă a iubirii în suflet și poart-o acolo. de undeva din ceruri unchiul tău va zâmbi. așa îmi place să cred, că legătura voastră s-a transformat în altceva, într-o altă dimensiune.
    de n-ar fi fost vestea tristă, așa cum sunt definitivele despărțiri, ți-aș fi spus cât de mult m-au dus cuvintele tale în acea călătorie tristă.

  5. Trăiri profunde. „Numai omu-i trecător / Pe pământ rătăcitor.” în opoziție cu natura veșnică… Este o frumoasă împletire a celor două realități.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *