5 lucruri pe care intenționez să le fac în 2023

        Aș fi vrut să punctez 23 (ca să ”rimeze” cu anul 2023) dar încă nu mi-am fixat toate țintele. Targetul, carevasăzică, după cum nostalgic (dar și cu ușurare) privesc acum  în urmă amintindu-mi de  vremea când lucram în bancă și la fiecare început de trimestru mă trezeam cu bolovanul în brațe. Pentru că, practic, așa simțeam atunci situația deși teoretic la toate cursurile de management la care participam, ni se spunea că pentru a obține rezultate bune, targetul trebuie să fie specific, măsurabil, realist, încadrat în timp și să poată fi atins. Și cum mi-am învățat bine lecția, rezoluțiile pe care mi le-am setat pentru noul an îndeplinesc toate aceste puncte.

  1. Să fac minim 8000 de pași pe zi. Știu că recomandarea este de 10000, dar în timpul săptămânii nu prea am unde să mă învârt atât. Orașul este așa de mic că aș ajunge pe câmp. Exagerez un pic, este adevărat, dar nici nu pot chiar să mă învârt în cerc ca un hamster în roată. Ideea este că, în medie, punând la socoteală distanțele mari pe care le parcurg în weekend, aș ajunge cu ușurință să îmi îndeplinesc targetul. Problema este la mine în timpul săptămânii însă sper să o depășesc.
  2. Să nu mai cumpăr (în exces) mâncare congelată. A nu se înțelege că aș fi împotriva acestui tip de conservare a alimentelor, ba din contră, mi se pare cel mai bun mod de păstrare, însă nu îmi înțeleg propria obsesie de a ține o mulțime de produse în propriul congelator când la fel de bine (sau chiar mult mai bine) ar putea sta în galantarele din supermarket. În spațiul și pe consumul de curent electric al comercianților. La momentul actual am 2 pungi de broccoli, vreo 4 pachete de pește, minim 3 pungi de mazăre, tot atâtea de fasole verde, ficat de pui, 4 pachete de piure de castane, 2 pizza, un tort, înghețată (evident) și cu greu reușesc să mai găsesc loc pentru tăvițele cu cuburi pentru gheață.  Până la sfârșitul lui februarie o să lichidez tot și de acolo înainte o să cumpăr doar cât am nevoie pentru săptămâna următoare. Doamne ajută să și reușesc!
  3. Să dau câte un telefon pe săptămână unei persoane dragi din viața mea cu care nu am mai ținut legătura decât sporadic și aici nu e vorba de familia apropiată cu care, desigur, vorbesc în fiecare zi. Mereu am amânat să sun o fostă colegă de liceu, un văr cu care mi-am petrecut vacanțele copilăriei dar care acum locuiește în alt oraș, prieteni de familie care s-au mutat în alte țară, colegi de serviciu cu care mă întâlneam zi de zi iar acum nu îi mai văd cu anii și multe alte rude pe care deși le simt apropiate nu le mai întâlnesc decât la înmormântări. Sau la nunți, dar numărul primelor parcă este mai mare. Un telefon nu îți ia mult timp, nu costă nimic și poate să îți aducă o mare stare de bine, nu doar ție ci și interlocutorului.
  4. Să îmi stabilesc o zi pe săptămână în care să iau pauză de la social media și să mă deconectez de tot ceea ce înseamnă spațiu virtual. Asta nu înseamnă să renunț la ecrane pentru că, de exemplu, pot să mă uit la un film dar să nu mai stau pironită pe Instagram și YouTube. De Facebook nu zic nimic pentru că am observat că în ultima vreme are o pondere foarte mică în timpul pe care îl petrec pe telefon. Problema este că exact în momentul în care scriu aceste rânduri am senzația că acest target nu este realist așa că s-ar putea să îl modific în sensul de a fi o zi la fiecare două săptămâni. Aici trebuie să mă mai gândesc.
  5. Să îmi fac programare la doctor pentru toate controalele periodice și analizele pe care le-am tot amânat. Ar fi minunat dacă sistemul medical de stat din România ar funcționa pe bază de prevenție și tu, ca pacient, să fii chemat din când în când pentru un control de rutină dar, din păcate, știm cu toții că treaba nu merge ca pe roate. Din fericire există variante alternative și o glicemie, un colesterol sau un papanicolau poți să îți faci în doi timpi și trei mișcări. Ba chiar și analize mai complexe prin care poți descoperi cu surprindere (așa cum s-a întâmplat cu o prietenă bună) care avea o infecție cu helicobacter pylori, o bacterie perversă cu care trăia de o grămadă de vreme, și care îi dădea niște simptome puse pe seama unei alte afecțiuni.

        Acestea fiind spuse, și scrise pentru că rămân aici negru pe alb, aștept cu mare curiozitate să văd ce v-ați propus voi.

 

Share This:

Read More

Tradiții moderne de Crăciun

        Era azi un trafic de neimaginat prin micul meu orășel. Dar de fapt nu știu de ce folosesc acest cuvânt ”de neimaginat” pentru că sunt absolut sigură că știți exact despre ce vorbesc, haosul din trafic devenind  deja o tradiție fără de care niciunul dintre noi nu mai concepem sărbătorile. Blocajele din trafic și aglomerația din magazine au ajuns să meargă mână-n mână cu coptul cozonacilor, bătutul covoarelor și tăierea porcului. Sau mă înșel? Pe primele două le-am bifat cu siguranță, dar de ultimele trei parcă n-am mai auzit în ultima vreme. În orice caz la mine la bloc nu mai există bară de bătut covoare, cozonac n-am copt niciodată și porc n-am mai tăiat de pe vremea lui Ceaușescu.

        În schimb am făcut bradul de la sfârșitul lui noiembrie, am cumpărat stollen din Germania și un panettone cu fructe confiate din Italia, am deschis o fereastră pe zi din calendarul de advent cu cosmetice franțuzești, am împodobit casa cu luminițe ca în filmele americane și am împachetat cadourile în hârtie strălucitoare made in China. Nu mă deranjează globalizarea, ba chiar, din anumite puncte de vedere îmi place. Nu țin neapărat ca în ziua de Crăciun să mănânc sarmale (deși îmi plac) pentru că știu că o pot face în oricare altă zi a anului. Cozonacul nu m-a atras niciodată și dacă e să duc dorul a ceva din această categorie, atunci aș spune cuibii de viespi cu nucă pe care îi făcea mama și care erau deliciul suprem atunci când îi mânacam fierbinți, tocmai scoși din cuptor. Dar nu aveau legătură cu vreo sărbătoare anume.

        Tradiția ultimilor 20-30 de ani spune că, pentru a intra în spiritul sărbătorilor, e reconfortant ca în luna decembrie să te uiți la filme cu tematică de Crăciun și cu asta sunt total de acord. Evident că Singur acasă este prima opțiune și chiar dacă îl știu pe de rost, tot mai râd la anumite faze. Din păcate, oricât am scroll-at pe Netflix și pe HBO, tot ce ni se oferă sunt niște filme siropoase, cu buget redus și replici standard care mă plictisesc de moarte după primele 10 minute. La Disney+ nu am abonament și nici nu cred o să îmi fac. But never say never. Totuși, dacă vreți o recomandare pentru un film de Crăciun, am văzut anul trecut un serial norvegian care se cheamă Home for Christmas și care mi-a plăcut mult. Este altceva decât filmele americane, mai auzi altă limbă, vezi alte obiceiuri, e cu multă zăpadă și bună dispoziție deși subiectul surprinde niște probleme reale. Mi-a plăcut așa de mult încât anul acesta, în lipsă de altceva, l-am reluat. Sunt două sezoane de câte șase episoade fiecare.

        O altă tradiție autohtonă la care am renunțat este spălatul geamurilor. Nu că mi-ar fi lene, dar la minus șapte grade nu văd rostul așa că treaba asta o să o las pe mai încolo, pentru când se mai împrimăvărează și vor fi plus șapte. În schimb am pregătit cadouri pentru toată familia iar dacă stau bine și mă gândesc, și lucrul acesta s-a strecurat între obiceiurile noastre nu de foarte mult timp. În orice caz, atunci când eram eu mică, sub brad doar copiii găseau cadouri. Poate își făceau și adulții daruri între ei dar nu țin minte ca în casele prin care umblam să fi văzut sub brad cadouri împachetate pentru mama, tata, bunicul sau bunica.

        Anul acesta n-am luat cadouri exagerat de scumpe însă cred că vor fi de mare efect – niște rame foto pe care le-am personalizat, în sensul că am printat pe hârtie fotografică poze luate de pe Facebook și apoi le-am înrămat. Știu că merg la sigur cu asta pentru că fiecare dintre noi își alege pozele care îi plac cel mai mult atunci când vine vorba să le facă publice. Tot pe The Home, site-ul de pe care am luat ramele, am văzut câteva mese dining care s-ar potrivi perfect la mine acasă însă nu am luat încă nicio decizie deși e scadent. Masa pe care o am (și la care voi avea opt invitați în Ajunul Crăciunului) este o masă pliantă care și-a făcut deja veacul și care, din păcate, a devenit dezmembrabilă 🙂 Sper doar să mai țină anul acesta.

        Tradiția spune că pe masa de Crăciun să fie cârnați, caltaboși, fripturi, salata de boeuf, ouă umplute, piftie de porc, sarmale și multe alte mâncăruri grele. Cred că o să spun pas și acestei tradiții și chiar dacă nu o servesc musafirii doar cu frunze de salată, muguri de bambus și semințe de pin, nici nu o să îi înec în grăsime. Poate doar un pic de prăjeală, așa de poftă, cum ar fi șnițele din piept de pui. Dar încă mă mai gândesc. Voi ce intenționați să puneți pe masa de Crăciun?

 

 

 

Share This:

Read More

Mămici, ascultați-vă instinctul

        Nu mi s-a părut deloc complicat să devin mamă. Poate era și vârsta (aveam doar 20 de ani) dar instinctele care mi s-au activat instantaneu m-au făcut să cred că știu tot. Desigur, acum realizez că de fapt nu știam aproape nimic despre ceea ce urmează, dar drumul pe care urma să pășesc nu-mi părea deloc înspăimântător. Ce ar fi putut să fie complicat atâta timp cât alăptam natural și îmi țineam fetița lipită de mine non stop exact așa cum fac pisicile cu puii lor. Nu auzisem în viața mea de termenul de co-sleeping, de altfel nici nu știu dacă era inventat, dar mi s-a părut perfect normal să țin bebelușul în pat cu mine. De altfel, în afară de om, niciun mamifer nu-și îndepărtează puiul după naștere punându-l să doarmă separat într-o cutie.

        În urmă cu 35 de ani nu exista internet și deși mi-ar fi plăcut să mă informez mai mult despre ceea ce înseamnă rolul de părinte și dezvoltarea unui copil, singura carte la care am avut acces (eu și alte câteva milioane de femei din România) a fost Mama și copilul scrisă de medicul Emil Căpraru. A fost o carte cu un succes formidabil, și nu doar pentru că nu aveai de unde alege altceva, ci pentru că sfaturile pentru tinerele mame erau pertinente, explicate pe înțelesul tuturor și nu aveau intenția de a speria sau de a transforma orice enunț într-un decret prezidențial care să nu lase loc de interpretări. Nu, totul era maleabil și diferit de la copil la copil.

        Văd acum mult prea multe tinere mămici care sunt bulversate emoțional și care nu își mai regăsesc echilibrul de dinainte de sarcină din cauza presiunii pe care o resimt comparând momentele prin care trec cu situații similare regăsite în dulcele roz al Instagramului photoshopat. Sau în grupurile de Facebook în care mamele sunt super eroi și arată impecabil la orice oră din zi sau din noapte în timp ce bebelușii lor dorm câte 8 ore legate începând de la 3 luni. Normal că aceste așteptări total nerealiste și starea tensionată își pun amprenta asupra existenței cotidiene și pot duce chiar la depresii profunde.

        ”Pe vremea mea” nu îmi aduc aminte ca vreo mamă să se fi simțit vinovată că nu alăptează. Desigur și atunci, ca și acum, era mai comod, mai simplu și mai ieftin să alăptezi decât să îi dai copilului lapte praf dar societatea nu te punea la zid dacă nu o făceai. Și nici nu exista poliția mămicilor care să arunce cu roșii în tine. Era strict problema ta cum de altfel așa ar trebui să fie și acum. De altfel, eu nu m-am simțit vinovată pentru absolut nimic din ceea ce am făcut în perioada aceea chiar dacă știu că nu a fost totul perfect. Mai stăteam și eu seara la un film lăsând copilul dormind în altă cameră și poate nu îl auzeam când plânge decât atunci când urletele se auzeau pe toată scara blocului pentru că, evident, nu existau sisteme de monitorizare bebelusi, aceste minuni ale tehnicii actuale.

        Și plânsul, ca plânsul, că se plânge la fel de mii de ani, dar partea cu mâncarea bebelușului a devenit mai nou o problemă existențială. De fapt, dacă luăm cuvânt cu cuvânt, existența noastră depinde de mâncare însă polemicile iscate în jurul acestui subiect sunt infinite. Înțeleg că acum sfaturile pediatrilor spun că introducerea altor alimente în afara laptelui matern să înceapă după vârsta de 6 luni, deci cu mult mai târziu decât atunci când erau copiii mei mici, alții sunt de acord cu diversificarea la 4 luni. În orice caz acum nimeni nu mai dă bebelușilor suc de morcovi la 6 săptămâni așa cum era recomandat în urmă cu câteva zeci de ani. Ca o paranteză fiind spus, de dat le-am dat, le-am oferit cu tot dragul dar ai mei au refuzat categoric 🙂 Cum să-ți începi traseul gastronomic în viață cu așa ceva? Mai înțelegeam dacă era un suc de fructe, un măr, o pară sau ceva dulce, dar morcov??

        Ca o concluzie, ce vreau să spun azi, este că deși copilul tău pare unic și irepetabil, este un copil la fel ca alți copii și va ajunge la un moment dat să mănânce singur, să doarmă bine, să vorbească și să umble. Așa s-a întâmplat în toate generațiile începând de mii de ani încoace. Nimeni în afară de mamă nu va înțelege vreodată exact ce se întâmplă cu copilul ei care este și va fi mereu o parte din ea, așa că după toate cursurile de parenting, ascultarea propriilor instincte este esențială. Și funcționează de când există lumea și pământul.

Share This:

Read More

Cadoul cu care nu dai greș niciodată

        Ce să fie, ce să fie? Vă dau trei încercări să ghiciți, dar după cum îi cunosc pe cititorii acestui blog ca fiind copii deștepți, știu că vor nimeri din prima. Banii 🙂 Sau, după cum spunea unul din vechii mei clienți de la bancă, atunci când îl întrebam cum vrea să-și încaseze cecul pe care îl primea lunar din Statele Unite, cash în mână (adică nu în cont). Deși au trecut vreo 20 de ani de atunci, expresia a rămas în grupul nostru, al celor care am fost colegi la BCR și dacă ne întâlnim uneori la o cafea iar chelnerul ne întreabă cum plătim cu card sau cash, nu există ca unul din noi să nu completeze: cu cash în mână.

        Să oferi bani sub formă de cadou poate părea o variantă impersonală deși mie mi se pare o opțiune absolut rezonabilă însă se întâmplă de multe ori ca cel care primește să aibă niște așteptări care să fie imposibil de atins. În acest caz, pentru a fi scutiți de momentul de dezamăgire și în același timp de presiunea de a percepe corect dorințele celuilalt, banii pot deveni cea mai bună soluție. Cadoul este până la urmă un mod de a-ți exprima aprecierea sau orice alt sentiment pozitiv și de multe ori acesta poate ascunde anumite subtilități. E greu să găsești cadoul perfect și de altfel nu vei ști niciodată cu certitudine dacă alegerea a fost corectă.

        Cu toate astea, să scoți doar banii din portofel și să îi înmânezi ”andrisantului” (ca să citez din O scrisoare pierdută) parcă nu cadrează cu eleganța și rafinamentul, ba mai mult chiar, poate părea o soluție de moment ca și când gestul nu ar fi fost premeditat. Ca și când cel care dăruiește nu și-a rupt din timp și nu s-a preocupat de cadou. Pentru o persoană mai sensibilă, gestul ar putea fi interpretat ca nepăsare ceea ce desigur nu își dorește nimeni. Și atunci ar fi bine să intervină o tușă personală, ceva care nu costă nimic (sau aproape nimic) în plus iar banii oferiți să fie transformați cu ușurință într-un cadou ”clasic” care arată ca un cadou și care poate fi despachetat ca un cadou. Nu trebuie să fii neapărat o persoană  creativă și să îți bați capul pentru că internetul abundă în astfel de idei și de acolo am găsit și eu inspirație când am pregătit o pizza care este potrivită și pentru vegetarieni, și pentru copii, și pentru cei cu intoleranță la gluten sau lactoză și chiar și pentru cei alergici. Se poate consuma și în perioada de post.

        Desigur că ingredientele se pot schimba în funcție de bugetul fiecăruia dar pentru modelul meu, pentru ca blatul să fie complet acoperit, sunt necesare 20 de bucăți. Cu bancnote de sută, pizza s-ar ridica la nivel de stele Michelin iar dacă în loc de lei ar fi euro sau dolari, putem să ne imaginăm deja o delicatesă exotică.

       De-a lungul timpului am primit multe cadouri frumoase pentru care sunt și voi fi mereu recunoscătoare dar în același timp am avut parte și de multe dezamăgiri în fața cărora am spus mulțumesc și am zâmbit amabil. În general, când am de făcut un cadou, cred că știu ce-și doresc cei din jurul meu dar dacă am cea mai mică umbră de îndoială, recurg la soluții gen pizza. Pe de altă parte, dacă se apropie ziua mea sau Crăciunul  nu mi-e jenă să verbalizez foarte concret că îmi doresc un cadou sub formă de bani. Nu aluzii, nu subtilități ci spus clar și din timp pentru ca cei din jur să nu-și mai bată capul. Și apoi, cu cash în mână, știu singură să-mi caut o geaca lunga dama exact așa cum vreau eu. Sau să mă duc pe un site de rochii dama unde știu exact ce îmi trebuie și toată lumea e fericită.

        Și încă ceva, un detaliu care mi se pare important. Întotdeauna, după ce am primit bani cadou, i-am arătat celui de la care am primit ce mi-am cumpărat pentru ca cercul să se închidă și astfel satisfacția să vină în ambele părți.

 

Share This:

Read More

Mai există lucruri care nu se pot face online?

        Prima și prima dată când am văzut panouri digitale pentru comenzi într-un restaurant,  a fost la un McDonald’s  în Anglia în urmă cu vreo 5-6 ani și am zis waw! ce chestie super tare. Nu a trecut însă mult timp și modalitatea de a veni în întâmpinarea clienților cu ecrane interactive a ajuns și în România. Firesc, aș spune acum, e o chestie de secol 21 și oricum ecranele făceau deja parte din viața noastră. Nu știu dacă McDonald’s a fost primul care a introdus această modalitate de a comanda, dar acum o mulțime de fastfood-uri folosesc acest sistem și nu mai este ceva neobișnuit pentru nimeni.

        În timpul pandemiei când circulam  între România și Anglia (desigur în perioadele mai relaxate când nu era blocat totul), în aeroportul din Luton nu vedeam picior de angajat deși restaurantele erau toate deschise. Teoretic. De fapt și practic dar totul se făcea online fără forfota cu care eram obișnuită. Clienții comandau la panou și mergeau după comandă în momentul în care li se afișa numărul bonului de ordine pe un mare display amplasat deasupra fostelor tejghele. Își luau pachetul dintr-un loc special creat pentru acest lucru și duși erau. Desigur că tot un om era cel care punea acolo mâncarea dar nu îl vedeai, nu îl simțeai, nu îl atingeai.

        De la restaurante sistemul s-a extins rapid  în foarte multe alte domenii iar eu am avut de-a face cu asta la transportul public și am avut prima experiență, tot în Anglia. Și tot la fel de plăcut surprinsă am fost ca și cu McDonald’s-ul. Astă vară am stat mai mult pe tărâmul britanic și am avut nevoie de un abonament pentru autobuz. Când, foarte hotărâtă, am ajuns la autogară (unde mai fusesem și unde știam că se fac abonamentele) am constatat cu stupoare că totul era închis. Și când spun ”totul” să nu vă imaginați că era vorba de vreo coșmelie mică unde o tanti vindea bilete și abonamente. Nu, locul în care înainte mai fusesem de nenumărate ori era un spațiu imens, cu elemente de semnalizare, cu afișe, cu pliante, cu mulți salariați în spatele ghișeelor (cel puțin 6-7) și cu niște fluxuri foarte clar delimitate. Acum, pe ușa încuiată era un afiș mare care spunea ceva de genul Sorry că am închis, dacă aveți nevoie de bilete sau abonamente folosiți mașinăria din față. Acest centru nu o să se mai deschidă niciodată. M-a cam agitat chestia asta pentru că, după cum am stat și am analizat ce făceau cetățenii la aparatul respectiv, toți aveau card de transport pe care doar îl încărcau. Iar eu nu aveam un astfel de card și să comand unul prin poștă care să îmi vină acasă ar fi durat câteva zile, lucru care nu m-ar fi avantajat deloc.

        M-am postat totuși în fața aparatului să văd cum funcționează și ce soluție îmi oferă. Interfața era extrem de simplă și prietenoasă. Și cicălitoare într-un fel pentru că orice întrebare era repetată de două ori ca nu cumva să greșești. Surpriza a fost că am constatat că puteam să îmi fac acel card de abonament chiar acolo. Pe loc. Cu poză. Mi-a zis unde să stau și când sunt pregătită, să apăs butonul. Am apăsat dar eram prea în față. Mi-a zis să mă dau un pic mai în spate. Și apoi am fost prea în spate și să vin puțin mai în față. Când în sfârșit mi-a făcut poza m-a întrebat dacă îmi place cum am ieșit. Dacă nu eram mulțumită, aș fi putut să repet de trei ori 🙂 Dar mi-a reușit din prima și tot ce am mai avut de făcut a fost să aștept vreo 2-3 minute până când din aparat a ieșit un card cu cip pe care era scris numele meu și aveam poza. Era încărcat cu valoarea abonamentului pe o lună iar acum ori de câte ori vreau să îl reîncarc pot să o fac de acasă, online, sau să mă duc la un astfel de aparat. Simplu ca bună ziua.

        Știu că sunt voci care spun că online-ul ne înstrăinează, că nu mai există interacțiuni între oameni și că alienarea face ravagii asupra psihicului uman. Pe de o parte poate fi adevărat, dar pe de altă parte sunt multe lucruri care s-au simplificat enorm în viața noastră. Numai când mă gândesc cât de complicat era să te muți dintr-o localitate în alta și să îți pui la punct toate facilitățile de care ai nevoie pentru traiul zilnic. Câte drumuri, câte cozi la ghișee, câte dosare cu șină, câte reveniri și amânări, câți nervi și timp pierdut! Acum pot să mă mut în celălat capăt de țară, la Botoșani, să zicem că și așa nu am fost niciodată, scriu pe google asigurare auto botosani  și în doi timpi și trei mișcări îmi apar cele mai bune soluții de asigurare. Sau la Brăila, ca acolo am fost o dată și tare mi-a plăcut faleza Dunării. Asigurare auto braila, selectez varianta care îmi convine, fac plata cu cardul și instant primesc pe email polița de asigurare solicitată.

        De cumpărături nici nu mai are rost să spun pentru că pur și simplu nu îmi mai pot imagina viața fără să aștept curierul. Sau, mai nou, fără să fac plimbarea la easy-box. Îmi place online-ul, m-am obișnuit cu tot ceea ce îmi oferă iar următorul lucru care aștept să fie implementat este teleportarea 🙂

Share This:

Read More