eyes-304338_640

Tu eşti Mircea?

        Am un vechi prieten și când spun ”vechi” înseamnă zeci de ani de când ne cunoaştem (gizăs, când a trecut vremea??) care de ceva timp s-a apucat de gătit. E pasiunea lui și îl înțeleg, cu atâtea emisiuni culinare unde se explică totul pas cu pas, cu atâtea mirodenii care au apărut în ultima vreme și pe piața românească, e foarte tentant să încerci rețete noi sau, de ce nu, chiar să creezi preparate inedite.

         Mircea, pentru că așa îl cheamă, face experimente aproape în fiecare seară și pe la ora zece când deja mi-e foame dar nu aș mai mânca atât de târziu din motive de dietă, postează pe Facebook poze cu fripturi rumenite, pilafuri colorate, mămăliguțe aburinde și sărmăluțe înecate în smântână. Asta atunci când alege să gătească tradiţional pentru că de multe ori o ia spre alte meleaguri cum ar fi cele mexicane sau chinezeşti ceea ce uneori poate fi chiar mai apetisant. Ziua şi rețeta sau, mai bine spus, seara şi reţeta. Înghit în sec, îi dau like și îi urez poftă bună de fiecare dată iar apoi noaptea visez doar plăcinte și cataifuri turcești :) Îmi place pasiunea lui Mircea pentru gătit şi îl admir pentru perseverenţă mai ales că eu nu excelez în acest domeniu.

        Într-o zi eram la cumpărături în Kaufland, plictisită maxim că plecasem de acasă fără listă, și mă uitam pe rafturi gândindu-mă ce sărăcie să mai pun în coș. La un moment dat, puțin mai departe, îl văd în fața mea pe Mircea care se mișca și el la fel de agale ca mine. Cu nelipsita lui geacă de blugi, cu părul grizonat și tuns scurt și cu mersul inconfundabil l-am recunoscut imediat chiar dacă îl vedeam doar din spate. Am grăbit pasul și l-am ajuns din urmă bucuroasă să schimb două vorbe cu el mai ales că nu ne întâlnisem de mult. Încă nu mă observase când am ajuns în dreptul lui așa că m-am aplecat puțin peste umăr și, în loc de salut, l-am întrebat direct, cu o voce ce ascundea oarece subînțelesuri: În seara asta ce faci de mâncare?

        Când s-a întors cu faţa către mine, am paralizat instantaneu. Nu îmi mai aduc aminte dacă sângele mi s-a urcat la cap sau mi s-a scurs în pământ dar știu că ultimii stropi care îmi mai rămăseseră în vene nu îmi ajutau deloc creierul să gândească ce mi se întâmplă. Tipul care se holba la mine nu era Mircea şi, clar, nu înţelegea gluma din programul meu. Era un domn respectabil care se uita siderat la o doamnă care îi făcea un soi de avansuri cel puţin ciudate acostându-l fără jenă şi pe nepusă masă. Eu, cel puţin la fel de şocată ca el, simţeam cum mi se aprind obrajii şi îmi creşte temperatura iar capul stă să-mi explodeze. Am făcut feţe-feţe trecând de la stacojiu la verde-albastru, am îngăimat nişte scuze neinteligibile şi am plecat de acolo cât m-au ţinut picioarele fără să mă mai uit înapoi. Cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai penibil şi deşi acuma îmi vine să râd, atunci am simţit că mă ia cu leşin.

        Faza nu s-a întâmplat recent, să tot fie vreun an de când am comis-o, dar drept să spun abia acum am prins curaj să o povestesc. Pentru că e de poveste, nu? eyes-304338_640

Share This:

Citește mai mult

livada

Livada tinereții și a viselor de început

        Există locuri, oameni și povești care ne-au trecut prin viață și de care ne leagă amintiri frumoase, a căror amprentă ne-a rămas în inimă pentru totdeauna și de care uneori ne este dor până la lacrimi. Trăim momente în care am da orice să revedem cu ochii minții zilele fericite pe care le-am trăit cu intensitatea de care doar adolescența e capabilă, să simțim din nou tumultul  valurilor de zâmbete și râsete care măturau în calea lor grijile și neîmplinirile mărunte care se iveau pe ici pe colo ca la orice început de drum și să ne repunem în starea de atunci măcar pentru un moment de respiro.

        Am câteva amintiri dragi închise sub pleoape de ani de zile pe care încă le simt vii și în cele mai mici amănunte ca și când s-ar fi întâmplat ieri. Una dintre acestea este ”practica” agricolă din ultimul an de liceu care deși catalogată (și pe bună dreptate), o tâmpenie comunistă, a fost ca un fel de excursie și n-am considerat-o nicidecum o corvoadă sau o muncă sub demnitatea mea. Din cele două săptămâni petrecute pe dealul Feleacului nu mai țin minte decât distracția, voia bună și micile flirturi petrecute în livada de meri.

        În fiecare dimineață plecam pe jos din curtea liceului și urcam dealul în ritm de plimbare călcând pământul moale de pe marginea șoselei unde mașinile treceau din când în când departe de aglomerația zilelor de acum. Toamna prindea contur în toate culorile pământului iar câmpurile cu brândușe translucide se întindeau de ambele părți ale drumului în timp ce noi chicoteam veseli despre ale noastre, despre facultățile la care aveam să mergem și despre planuri de viitor. Profesorii care ne însoțeau nu păreau nefericiți nici ei, cred că luau lucrurile așa cum veneau și chiar dacă probabil nu le convenea ca în loc să stea la catedră aveau de supravegheat niște adolescenți rebeli care se ascundeau printre pomi numai să nu fie puși la muncă, nu făceau o tragedie din absurditatea situației. Cum am spune acuma, gândeau pozitiv, erau tineri și ei  și vedeau partea plină a paharului.

        În livada tinereții și viselor de la început zilele însorite de toamnă treceau ușor și plăcut. Nu ne omoram cu munca iar merele imense, dulci și aurii făceau deliciul tuturor. Fugeam râzând printre rândurile nesfârșite de pomi care își îndoiau ramurile încărcate de roade până la firul ierbii și ne tupilam după stivele imense de  lăzi pline de mere Ionatan unde ne întindeam pe spate privind cerul lipsit de nori care păstra încă albastrul verii. Din când în când îl auzeam pe administratorul livezii, un ungur tânăr cu mustăcioară neagră și ochi spălăciți, cum se plângea dirigintelui nostru că elevii din tizenkéto A (XII A) a fost obraznic și ascuns de el. Dar cui îi păsa? Zilele treceau frumos, merele, de bine, de rău se culegeau iar noi plecam acasă cu buzunarele și gențile încărcate cu fructe uriașe cum n-am mai văzut de atunci.

        Ieri soră-mea mi-a trimis o poză pe whatsapp. O imagine dezolantă cu niște uscături în prim plan, cu câteva grămezi de crengi chircite căzute la pământ, cu mușuroaie de cârtițe și cu smocuri de buruieni  crescute haotic printre pomii căzuți și îngenuncheați în umilință. Ultimii rămași în picioare din livada falnică și mândră de altădată păreau contorsionați dureros și, lipsiți de orice podoabă, se străduiau să arate că încă rezistă. Ramurile golașe și urâte, nepăstrând nimic din frumusețea de odinioară, se ridicau a rugăciune către cerul ce parcă își întorsese privirea de la dezastrul pe care nepăsarea și lipsa de interes au transformat o minune a naturii într-un peisaj sumbru. Cine, cine a lăsat să se întâmple una ca asta și de ce?

        Aș fi vrut să nu văd niciodată imaginea de mai jos și cred că în unele locuri, cele pe care le-am iubit, e bine să nu ne mai întoarceam niciodată. Uneori dezamăgirea e de neîndurat. De-acum înainte nu voi mai putea să-mi amintesc verdele livezii, bucuria și încântarea de atunci fără să simt vântul rece și sfidător care a transformat tărâmul binecuvântat într-un peisaj apocaliptic. livada

Share This:

Citește mai mult

sleeping mask

7 verbe pentru 7 zile #41

        N-am avut o săptămână de vis dar atâta timp cât am ajuns întreagă la bun sfârșit, zic să nu mă plâng. Nici de cutremurul de astă nopate nu am ce să spun pentru că, din fericire, la noi nu s-a simțit nimic.

  • Am printat pozele din Canada. Eu zic că nu e rău și că am lălăit-o doar 4 luni timp în care nu am uitat ce era mai important și cred că selecția pe care am făcut-o este corectă, adică am ales 60 de poze din cele câteva mii pe care le-am făcut în disperare. Încă îmi sunt proaspete ideile pentru scrapbooking (un mod de a pune pozele în albume intercalate cu diverse alte amintiri: bilete de avion sau de intrare la obiective turistice, frunze uscate, chitanțe, vederi, desene și orice alte suveniruri de acest gen). Sunt sigură că o să iasă ceva super drăguț și când va fi gata acest proiect o să îl prezint aici cu toate amănuntele iar asta sper să se întâmple înainte de Crăciun.
  • Mi-am cumpărat o mască pentru dormit. Una nouă pentru că cea pe care o aveam s-a rupt și s-a destrămat pe la margini dar asta nu înseamnă altceva decât că am folosit-o extrem de mult. Da, nici mie nu-mi vine să cred că am ajuns să mi se strice măștile de dormit însă acest lucru denotă faptul că îmi sunt foarte utile. De când am descoperit sistemul de a dormi cu masca pe ochi (să tot fie vreo zece ani de atunci) nu mă mai pot despărți de ea. Nu pot dormi cu lumina aprinsă, dar ce spun eu ”cu lumina aprinsă”, nu pot dormi nici dacă intră o mică rază pe gaura cheii :) Cu o astfel de mască însă zici că sunt în criptă și poa’ să fie soarele sus pe cer că nu mă deranjează. sleeping mask
  • Am cusut toți nasturii care lipseau de la toate hainele din dulap. Mi-a luat vreo două ore dar la sfârșit am avut un sentiment de satisfacție de zile mari. Nu înțeleg de ce mi se descos atât de ușor nasturii de la toate hainele pe care le port chiar dacă sunt noi nouțe (și nu doar nasturii care sunt expuși la uzură ci și cei decorativi!). Se pare că acest lucru nu mi se întâmplă numai mie ci este un fenomen general la noi în casă și probabil ține de paranormal. Nu știu de ce mi-e atât de urât să cos nasturi și de ce amân de fiecare dată cât pot de mult…
  • Am aflat ca factorul de protecție solară pe care îl regăsim într-o mulțime de creme de față, ca să nu mai spun de loțiunile special create în acest scop, are  potențial cancerigen. Și am aflat asta chiar din gura unui medic, mai exact Adina Alberts care este chirurg estetician și care are o mică rubrică la un post tv unde comentează ocazional trăsăturile și intervențiile estetice pe care și le fac vedetele. Zice doamna doctor că nu ar trebui să folosim aceste creme de protecție solară și dacă totuși vrem să ne bronzăm, să respectăm orele de expunere la soare adică până la ora 10 dimineața și după ora 5 dupămasa.
  • Am dat ceasul înapoi cu o oră, adică am trecut la ora de iarnă. Bine, nu doar eu, ci noi toți :) Se discută intens în Parlamentul European despre reevaluarea regimului schimbării orei pentru că se pare că majoritatea țărilor din uniune doresc eliminarea acestei practici. În afara UE mai multe țări precum Rusia, Turcia, Belarus sau Islanda au renunțat la modificarea orei. Ceea ce mă intrigă pe mine este faptul că eu personal n-am nicio părere clară despre acest lucru și pur și simplu nu pot să spun dacă îmi place sau nu că se schimbă ora sau dacă aș prefera ca acest lucru să înceteze. Dacă ar trebui să merg la vot pentru asta, realmente  nu aș ști ce să votez. Foarte rar mi se întâmplă acest lucru și mă simt cumva aiurea că nu am argumente să-mi dau părerea indiferent de ce parte m-aș poziționa.
  • Am trecut la parfumurile de iarnă. Păi nu? Dacă oficial e iarnă, am scos artileria grea adică iubitele mele parfumuri Gucci. Flora este unul din marile mele îndrăgosteli și deși atât numele cât și descrierea pe care i-o face producătorul spun că este un parfum floral, mie mi se pare mai degrabă unul sintetic, foarte cald, feminin și complex iar pe pielea mea persistă incredibil de mult. Nu exagerez deloc dacă spun că în păr îl simt și după două-trei zile. Îmi plac parfumurile de mor și cred că aș putea dormi în Sephora așa de mult îmi place să tândălesc pe acolo. Din cauza asta prefer să merg singură pentru că nimeni nu are răbdare să stea după mine așa de mult timp, poate doar Cristina dar acum ea e acum ocupată cu piticele. Ultima oară am colindat în magazin vreo două ore și am zăbovit destul de mult la raftul cu parfumuri Cartier, acesta fiind un brand pe care nu prea îl știu. Nu îl știu înseamnă că nu recunosc cu ochii închiși parfumurile lor, nu că nu aș fi auzit de el până acum :)gucci
  • Am auzit de încă un caz revoltător de malpraxis și s-a întâmplat chiar în cazul președintelui Iohannis care a fost  operat la umăr deși îl durea în cot! E preluată de pe Facebook, mi se pare că au scos-o cei de la kmkz.ro și mi se pare absolut genială. Dacă e ceva cu care mă mândresc cu adevărat prin faptul că sunt româncă, apoi acela e simțul umorului :)

        Aș fi vrut să mai spun una-alta dar dacă am zis 7, mă opresc la 7 :) Restul rămâne pe săptămâna viitoare dar până atunci am două mari curiozități: care este parfumul vostru preferat pentru iarnă și ce părere aveți despre trecerea în fiecare an la ora de vară?

Share This:

Citește mai mult

agassi

Unde v-ar plăcea să călătoriți în timp: în trecut sau în viitor?

        Zice Wikipedia: Tunelul Timpului (cu titlul original The Time Tunnel) este un  serial  știintifico-fantastic TV realizat de către  Irwin Allen și difuzat între anii 1966-1967 în Statele Unite și la începutul anilor ’70 în România (pe  TVR) și, adaug de la mine, normal că pe TVR că doar era singurul canal pe vremea aia. Ce sec sună și totuși cât mi-a încântat copilăria filmul ăsta! Eram foarte mică și încă înțelegeam atât de puțin din viață (nu că acum aș înțelege prea multe), nu aveam noțiunea infinitului și cu atât mai puțin a timpului iar singura întrebare pe care mi-o puneam era de ce nu putem călători în timp așa cum se întâmpla în serialul pe care îl așteptam cu sufletul la gură în fiecare duminică dupămasa. Dacă sunteți curioși cum arăta un SF realizat în anii 60, găsiți toate episoadele pe YouTube.

        Cei doi protagoniști se întorceau când în urmă cu câteva secole, când doar pe vremea propriilor bunici, dar cel mai mult îmi plăcea când se trezeau în viitor și descopeream alături de ei invenții care astăzi par banale gen ”videotelefon” sau telecomenzi :) Apoi, pe la 11-12 ani am citit cartea lui Mark Twain, Un yankeu la curtea regelui Arthur, în care un american călătorește involuntar în timp și se trezește în Anglia, la curtea lui Arthur unde este luat prizonier. Aici însă, datorită cunoștințelor pe care le avea (mai înaintate cu două secole), lumea îi atribuie puteri magice și astfel devine o persoană foarte respectată și are o mare contribuție la dezvoltarea ținutului Camelot. Nu este o carte pe care criticii literari să o includă într-o listă gen ”50 sau 100 de cărți de citit într-o viață” însă pentru mine rămâne unul dintre romanele care m-au influențat, care au avut un mare impact asupra libertății mele de gândire și care mi-a dat uriașe aripi imaginației.

        Și de atunci, de la lectura acestei cărți, visez să călătoresc în timp și mă imaginez în toate epocile cu bune și cu rele. Cred, de fapt sunt aproape sigură, că prima dată m-am teleportat la curtea regelui Franței fiind contemporană cu cei trei muschetari și nici nu e de mirare pentru că am îndrăgit la nebunie romanele lui Alexandre Dumas. Bineînțeles că dacă aș fi trăit în acea epocă aș fi fost bogată, m-aș fi învârtit în anturajul reginei și aș fi purtat rochii somptuoase și bijuterii bătute cu pietre prețioase. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să fi fost o biată spălătoreasă cu mâinile muncite și locuind în periferiile insalubre ale Parisului.

        Am visat și la Egiptul antic dar, la fel, undeva sus de tot pe scara socială, eventual vecină de apartament cu Nefertiti și nu sclavă muncind din greu în agricultura de pe malurile Nilului, m-am întors în timp și în epoca de glorie a vikingilor unde am cam suferit de frig și sigurătate având în vedere că femeile nu participau la nicio expediție și mi-a plăcut enorm să trăiesc în anii 40-50 când rockn‘ roll-ul  făcea ravagii. Mereu mă imaginam purtând fustele acelea largi care se înfoiau la fiecare pas, ciorapi cu dungă pe mijloc și ruj roșu intens de dimineața până seara. Observați, cred, că nu mă aflu în România primilor ani de comunism cu deportări, naționalizări și arestări în miez de noapte ci undeva în lumea liberă unde fericirea sfârșitului de război acoperă urmele lăsate inevitabil de acesta. Coafurile din perioada aceea mi se par adorabile cu buclele perfect aranjate, cocuri chignon sau tunsori bob cu onduleuri tapate și încărcate de fixativ. Nu știu cât erau de practice (bănuiesc că efortul era considerabil pentru obținerea look-ului zilnic) dar de arătat, arătau perfect. Iar bărbații, cu tunsorile lor îngrijite și aspectul spilcuit, la fel . Toate figurile din vremea aia sunt atât de clasice și parcă au trecut așa de ușor testul timpului… nimic forțat, nimic ridicol, nimic cu care azi să ai senzația că nu ai putea ieși din casă fără să se holbeze lumea după tine pe stradă.

        Nu același lucru aș putea să spun despre moda și coafurile anilor 80 cu toate că atunci am trăit pe bune și chiar la intensitate maximă. Sunt anii care îmi sunt cei mai dragi dar când îmi amintesc cum se pieptănau băieții de pe ”vremea mea” mă pufnește râsul și oricâtă simpatie aș avea pentru Agassi, tot mi se pare că arată ciudat cu chica aia atârnând pe spate. Nu că fetele ar fi fost mai breze dar parcă lor li se permit mai ușor anumite excentricități :)agassi

        Și dacă tot am atins subiectul, mă întreb cât va mai dura moda cu barbă la bărbați pentru că, trebuie să recunoaștem, începând de la vlădică la opincă, (aproape) toată lumea poartă barbă. Și nu din aia de trei zile, ci, mai nou, una crescută bine. Mie nu-mi displace chiar dacă uneori aș prefera să mai văd și altceva decât aceleași fețe acoperite sub care nu mai distingi mare lucru deși unora le stă chiar foarte bine. Greșesc? Priviți mai jos și încercați să mă contraziceți :)barba        Mi-era teamă ca cei de aici să nu intre în faliment dar atâta timp cât există o întreagă literatură de specialitate cu trucuri si sfaturi pentru barbierit, se pare că afacerea e încă la adăpost sigur.

        Revenind la călătoria în timp azi mi-ar plăcea să zbor undeva în viitor și să mă trezesc peste 30 de ani cu toată familia la o masă mare unde să văd ce vor fi ajuns cu toții. Piticuțele astea mici probabil vor fi având deja copiii lor iar eu voi face cunoștință cu încă multe alte persoane, foarte înrudite cu mine, dar care azi încă nici măcar nu s-au născut.

        Voi unde v-ați uita? către cei care s-au dus și poate nici nu i-ați cunoscut vreodată sau, la fel ca mine, curiozitatea vă mână spre viitor?

Share This:

Citește mai mult

cola

7 verbe pentru 7 zile #40

La cererea publicului reiau sinteza săptămânii:

  • Am făcut zacuscă. Una de să te lingi pe degete și a cărei preparare nu a durat decât 20 de minute adică fix cât să coci și să cureți o vânătă. Tot procesul constă în amestecarea conținutului unui borcan de zacuscă de Topoloveni (eu am luat din cea cu fasole) cu o vânătă coaptă și tocată. Jur că zacuscă mai bună decât asta n-am mâncat în viața mea și o să repet experiența cât de des pot, probabil săptămânal. Zacusca asta de cumpărat e bună și așa în pielea ei dar parcă totuși îi lipsește ceva, iar acel ”ceva” sunt vinetele care fie nu apar deloc în compoziție (ca în cazul acesteia cu fasole), fie sunt în proporție foarte mică. Ideea nu-mi aparține, am preluat-o și eu de alte gospodine harnice ca mine dar este absolut genială și o recomand cu drag mai departe.z1
  • Am băut Coca Cola zero zahăr iar asta s-a întâmplat pentru prima oară în viața mea. Nu sunt o mare băutoare de cola deși îmi place gustul și efectul pe care îl are asupra mea în special atunci când mă doare capul. Știu însă că e foarte toxică și atunci evit să mă las prea des în voia poftei pentru că, știm cu toții, tot ceea ce este bun în viață este ilegal, imoral sau îngrașă. Sau, în cazul acesta, este complet nesănătos. Deci, deși îmi place gustul de cola, varianta clasică,  asta fără zahăr mi s-a părut o porcărie sub orice critică. Cu  miros, gust și consistență de medicament, este un surogat care n-are nimic de-a face cu băutura pe care o știam eu și, fără să vreau, gândul m-a dus la berea fără alcool, alt concept pe care nu pot să-l pricep și pace. Dacă n-ai voie sau nu poți să bei alcool, de ce să te chinui cu o băutură fadă în loc să bei o limonadă delicioasă??cola
  • M-am hotărât să cumpăr o masă nouă în bucătărie și când spun că m-am hotărât zici că m-a trăznit, nu alta. Nicicum nu-mi mai pot scoate gândul acesta din cap :) Încă n-am găsit exact ceea ce-mi doresc și probabil că o să-mi fac una la comandă pentru că dimensiunile care mi s-ar potrivi sunt un pic atipice, adică vreau o masă foarte lungă și îngustă ceea ce e mai greu de găsit.
  • Am deschis televizorul după o pauză de aproximativ două luni și ce am văzut m-a îngrozit. Un ministru al economiei care nu e în stare să scoată două vorbe fără să citească de pe foaia din față, o Monica Tatoiu care susține că bărbații sunt programați genetic să fie poligami și că femeile trebuie să tolereze acest lucru, o pițipoancă celebră invitată la o oră de maximă audiență pe un canal important care la întrebarea ce pasiuni are a răspuns că unghiile (presupun că  asta înseamnă vopsirea și decorarea unghiilor), zeci de reclame la medicamente, știri despre violența în familie și despre copii care visează la o porție de piure de cartofi cu carne și cam atât. A, și să nu uit, am văzut-o din nou pe prima ministreasă a țării vorbind în engleză la întâlnirea cu Erdogan: thank you, good și he-he-he. O să mai deschid televizorul peste încă două luni.
  • Am fost la o nuntă, nunta fiicei unor prieteni apropiați. A fost o nuntă frumoasă, elegantă, cu mâncăruri sofisticate, cu muzică bună și prăjituri delicioase, o nuntă la care nu am putut să-mi scot din cap gândul că timpul trece prea repede. Parcă ieri ne plimbam împreună  cu copiii în cărucioare și ne făceam probleme că nu mănâncă destul sau că nu vor învăța în vecii vecilor să se lege singuri la șireturi, am închis o clipă ochii iar când i-am deschis din nou erau cu toții cu școlile terminate, cu joburi stabile și pregătiți pentru viață. Ba chiar unii dintre ei au deja proprii lor copii.
  • Am rezolvat problema cadourilor de Crăciun în proporție de 75% și asta mă bucură nespus pentru că nimic nu mi se pare mai stresant decât să ajungi în preajma sărbătorilor și să umbli ca bezmeticul prin magazine căutând ceva fără să știi exact ce. Dacă o iau pe îndelete, încă de când începe toamna, pe lângă faptul că fac economie de timp, energie și bani, știu că o să cumpăr exact lucrurile pe care cei dragi și le doresc. Urăsc să cumpăr cadouri de umplutură doar de dragul de a pune ceva frumos împachetat sub brad iar anul acesta sunt chiar foarte entuziasmată și mulțumită de comorile pe care le-am găsit până acum la promoții incredibile.
  • Am citit Fata din tren de Paula Hawkins, o carte despre care am auzit numai cuvinte de laudă și pe care multă lume mi-a recomandat-o. Voiam de mult să o citesc dar, după cum am mai spus, nu mai vreau să dau banii pe romane care după ce își îndeplinesc menirea zac pe rafturile bibliotecii mele și se umplu de praf fără să le mai răsfoiască nimeni, niciodată. Critica de specialitate zice că e un thriller psihologic, gen despre care n-aș putea spune că mă dau în vânt dar cu toate astea m-a ținut cu sufletul la gură și am devorat cartea în două zile. Este o poveste întunecată cu personaje care trăiesc vieți lipsite de siguranțîă și care își caută cu disperare fericirea iar dezvăluirile sunt făcute treptat. Cu toate că fiecare are ceva de ascuns, personajul care a înfăptuit crima este singurul pe care nu îl bănuiești deloc iar descoperirea lui abia în ultimele pagini reprezintă o surpriză de proporții.  Dacă mi-a plăcut? Da, mi-a plăcut. Dacă aș recomanda această carte? Nu sunt sigură. Este o carte despre care peste cel mult un an nu o să-mi mai aduc aminte altceva decât titlul pentru că nu are nimic care să te pună pe gânduri și care să te ”bântuie” în continuare. Este un best seller internațional ceea ce înseamnă că oferă anumite garanții dar și majoritatea cărților de aici, traduse în zeci de limbi, sunt, la fel,  primele în toate topurile de vânzări și cu toate astea pe mine nu m-au dat pe spate. Poate sunt eu de modă veche dar cred în continuare că romanele polițiste ca cele scrise de Agatha Christie sunt greu de egalat.

Voi cu ce vă lăudați? Ce-ați mai citit și pe unde ați mai umblat? Sau sunteți prinși cu lucrările de toamnă?

Share This:

Citește mai mult