Din punct de vedere material nu îmi lipsește nimic

        Cred că majoritatea dintre voi ați auzit de ”jurnalul recunoștinței” (Gratitude Journal), o idee foarte des întâlnită și pusă în practică mai ales în unele țări vestice unde se promovează intens ca fiind un mod de îmbunătățire a sănătății mentale. Cultivarea acestei practici de recunoștință are numeroase beneficii asupra stării generale în primul rând prin creșterea sentimentelor de bucurie sau chiar fericire, scăderea sentimentelor de frustrare și invidie care decurg din toate comparațiile vieții sociale și se spune că reglează chiar și probleme de somn. Tot ceea ce trebuie să faci este ca în fiecare seară să îți aloci câteva minute în care să scrii într-un caiet motivul pentru care ești recunoscător din ziua care tocmai s-a încheiat. Nu e mare lucru și dacă ești o fire pozitivă nu ar trebui să-ți storci prea tare creierii pentru asta pentru că nu ține de lucruri mărețe cum ar fi admiterea la un examen, un job mai bun sau un câștig la loto ci amănunte care ne aduc un zâmbet cât de mic pe față.

        Mi-am propus de mult să țin un astfel de jurnal și au trecut ani întregi de când tot amân deși uneori gândul revine și fac acest exercițiu în cap. Recunosc însă că nu am scris negru pe alb niciodată dar exercițiul este într-adevăr bun pentru starea de spirit. Mai bun decât orice discurs motivațional care, à propos, mă enervează indiferent de la cine vine. Când aud de puteri vindecătoare, de descifrare de mesaje divine și tehnici de dezvoltare personală singura mea reacție este să-mi dau ochii peste cap. Îmi pare rău dar nu gust astfel de lucruri. Sau poate nu le înțeleg.

        Când am intrat în seara asta în casă, venind zgribulită din gerul de afară, și am simțit căldura plăcută a micuțului apartament și mirosul vag de vanilie rămas de la lumânarea arsă cu o zi înainte nu am putut să nu mă gândesc cât de norocoasă sunt că nu sufăr niciodată de frig. Sau de foame. Și parcă dintr-odată depresia covidistică în care mă aflu de ceva vreme nu a mai părut atât de sumbră. Mi-am dat masca jos, mi-am agățat paltonul în cuier, m-am spălat pe mâini și fără să mă schimb am deschis frigiderul să văd ce aș putea mânca. Era plin de numai nu dădea pe afară. O caserolă cu friptură, pilaf, un piure de mazăre, conserve de tot felul, pește, zacuscă, brânzeturi, măsline, ouă de casă, o cutie de prăjituri, trei sortimente de muștar, sosuri, fructe, lapte, sucuri… un supermarket în miniatură. Nici în visele mele cele mai frumoase dinainte de 89 nu îmi închipuiam că voi avea un astfel de frigider sau, mai rău/bine, că voi strâmba din nas gândind că nu am poftă de nimic din ce e acolo și că aș vrea altceva. O pizza, de exemplu. De fapt aveam și pizza în congelator dar dura prea mult să o fac. O juma’ de oră. Până la urmă mi-am dezghețat patru sarmale rămase de la Crăciun la microunde și le-am mâncat cu smântână cu 12% grăsime. Aveam și cu 25% dar aia are prea multe calorii.

        Cuptorul cu microunde îl folosesc zilnic și uneori uit să mă minunez cât de practic este și cât timp am economisit de când îl am. Sau cum o ascultam fascinată pe mătușa mea care făcuse o călătorie în SUA în vremurile de tristă amintire iar la întoarcere ne povestea despre cum făceau americanii popcorn-ul în două minute direct în punga de hârtie cumpărată din magazin. Cu arome de unt, brânză, chilly sau caramel. Waw! Mi-e plin acum bufetul de popcorn iar dacă se termină nu trebuie decât să cobor la magazin și să imi aleg ce aromă vreau.

        Am trei paltoane și dacă am chef pot să îmi mai iau încă unul oricând. Dar nu vreau pentru că nu mai am unde să le pun. Am ajuns să uit de unele haine dosite în dulap și am ajuns să donez fără nici cea mai mică părere de rău pentru că am prea multe. Dulăpiorul din baie e plin de creme, loțiuni, serumuri și ape micelare iar pe polița de sub oglindă se lăfăie cosmetice Estee Lauder, aroganța sublimă a acestei ierni. Pentru Vlad și Cristi am pregătit deja cadourile de ziua lor, parfumuri Hugo Boss, astea le plac și merg la sigur. Bottled Night e preferatul momentului dar, OMG, le știu pe toate. De parfumurile mele nici nu mai zic nimic pentru că deja sentimentul e copleșitor. Am TOT ce vreau.

        Am un televizor uriaș, abonamente la canale de filme, aer condiționat, robot de bucătărie, smartphone cu internet nelimitat, colecție de cercei, de genți, pantofi și ochelari de soare, vreo cinci perechi de adidași, cele mai fancy agende pe 2021, mașină de spălat pe care o pot programa de la serviciu, aparat de curățat cu aburi și nu mă îngrozește ziua când vin facturile la curent sau la gaz. Am deci toate motivele să fiu recunoscătore. Și sunt.

Share This:

Read More

Copiii noștri cu ce au greșit?

Astăzi nu am nimic de spus. Adică după ce am văzut filmul ăsta am rămas fără cuvinte și mă gândesc că la vârsta mea îmi e mai ușor să trec prin toate.  Dar copiii noștri cu ce au greșit? Las acest video aici, un video făcut de o adolescentă, simbol al unei generații care și-a pierdut o parte importantă a celor mai frumoși ani închisă între patru pereți în fața unor ecrane impersonale cu toate emoțiile reprimate și nu pot să nu mă întreb dacă toate restricțiile și-au avut rostul. Deși nu îmi dau seama de ce vorbesc la trecut…

Share This:

Read More

Cu covidu’ înainte

        Noua mutație a coronavirusului este mai imprevizibilă, mai contagioasă și poate face ca boala să fie mai severă cu până la 20% în unele cazuri. Se pare că există dovezi conform cărora noua varianta este asociată și cu un grad mai ridicat de mortalitate. Cam așa încep știrile de la TV în fiecare seară, desigur cu mici modificări pe ici, pe colo deși, după mine, ar trebui ca înainte de toate să ne transmită că urmeză informații care ne pot afecta emoțional. Sau, mai clar, că ne vor băga în depresie.

        Dacă totuși stai să faci o analiză pe text vei observa că în toată această avalanșă de informații  există o mare doză de incertitudine și predicțiile panicarde nu sunt nici pe departe a se îndeplini fără de îndoială în viitorul apropiat. De exemplu în seara asta când nu știu ce doctor român care lucrează în Anglia și-a spus părerea personală într-un interviu pe care i l-a luat o televiziune în goana deja intrată în firesc după audiență.  Omul spunea foarte clar că  încă sunt necesare studii suplimentare. Și că poate ca boala să fie mai gravă. Și că se pare că există dovezi. Deci nimic sigur, doar presupuneri, bâjbâieli și concluzii care cel puțin deocamdată nu se bazează pe nimic concret. Dar, na, dacă e medic (chiar dacă nu în vreo specialitate legată de epidemiologie) trebuie să picăm toți pe spate, să ne facem provizii de alimente și să coborâm în buncăr punând viața pe hold.

        La posturile TV la care mă uit eu văd că se exagerează, mi-e foarte clar că se merge pe extrema în care mai avem un pic și urmează apocalipsa și totuși, cu tot optimismul meu înnăscut, tot sunt afectată. Nu s-a terminat cu covidul soarelui și au început să apară din ce în ce mai des știri alarmiste despre un nou virus misterios care a ucis nu știu câți oameni în India (parcă). Nu sunt sigură că era India, oricum într-o țară din Asia. Probabil că veți spune să nu mă mai uit la televizor. Și dacă nu mă uit, tot aia e pentru că tot internetul e îmbibat cu același gen de știri sau cel puțin mie numai astea îmi ies în față iar  la serviciu discuțiile se axează tot în jurul pandemiei.

        În rest nu mai am niciun fel de interacțiune socială, m-am sălbăticit ca de altfel marea majoritate dintre noi. Nu mai ieșim cu prietenii, nu ne mai vizităm familia, nu mai mergem la un spectacol, la o cafea, la un film și nici măcar la o plimbare (să te plimbi cu masca pe față la -12°C sună mai degrabă a antrenament pentru trupele speciale decât a relaxare).

        Singurule bucurii de suflet mi-au rămas cărțile, filmele și ceva shopping online (nu-mi vine să cred că nu am mai fost într-un mall din februarie anul trecut). Romanele însă nu mă mai atrag cum o făceau pe vremuri și prefer să citesc memorii, jurnale, scrisori, genul acesta  de literatură, la filme sunt destul de cârcotașă și nu am răbdare să urmăresc seriale cu zeci de episoade și sezoane iar la shopping aria s-a restrâns substanțial. Dacă nu mă duc nicăieri, de ce aș mai cumpăra haine și pantofi? Au rămas doar cosmeticele și în special parfumurile care realmente îmi provoacă plăcere și îmi dau o stare de bine chiar dacă le port stând de una singură în casă. Sau dacă le pulverizez pe perna pe care mă culc 🙂

       Am o listă de priorități și pe primele locuri se află câteva parfumuri Bvlgari și câteva parfumuri Salvatore Ferragamo. La Signorina mă gândesc de acum trei ani de când l-am simțit pe o tipă pe care am cunoscut-o în Canada prin intemediul prietenilor noștri. Era o seară superbă de vară, stăteam lăngă ea la masă, afară în curte și cum adia briza îmi venea mereu mirosul de bujor, una din florile mele preferate. Deci cred că o așteptare de trei ani nu înseamnă nici pe departe o cumpărătură impulsivă 🙂

        Mă întristez iar când îmi aduc aminte de vremurile frumoase pe care le-am trăit cândva și care probabil nu se vor mai întoarce niciodată. Adică așa cum spun ăștia că va trebui să purtăm masca ani de zile și să nu mai dăm mâna cu oamenii, să nu ne mai strângem laolaltă și să nu ne mai îmbrățișăm… mi se pare horror.

Share This:

Read More

Voi câte luni mai rezistați în pandemie?

        Este pentru prima dată de când am blogul, adică de aproape 7 ani, că trec de jumătatea lunii fără să scriu măcar un rând dar am început anul într-o stare care nu mă lasă să fac nimic. De fapt cred că majoritatea dintre noi suntem cu moralul la pământ. Sau nu? de fapt observ că mai sunt unii în mare vervă, cum ar fi tipul al cărui comentariu l-am citit când după lunga pauză am reintrat pe blog, un comentariu la un articol în care îmi spuneam părerea despre bonsai în sensul că nu îmi plac pentru că mi se par niște plane chinuite care sunt conduse să crească într-un mod nefiresc pentru a satisface nevoile estetice ale unora care consideră că splendoarea naturală poate fi îmbunătățită după propriul ochi. Și mi-a scris tipul ăsta că numai în casa unui imbecil bonsaiul este o plantă în suferință. Ce pot să mai zici la astfel de ”argumente”? Să începi o discuție de la acest nivel este similară cu una pro și contra vaccin. Deci o să îl las în plata domnului.

        Anyway, nu era chiar lucrul cel mai potrivit care să mă facă să mă întorc cu bucurie la scris. Mă disperă pandemia și mi se pare că sfârșitul acesteia este din ce în ce mai departe, văd că apar tulpini și variante noi din ce în ce mai contagioase și mai periculoase, ba mai rău apar chiar virusuri noi. Ba în Brazilia, ba în Africa de Sud ba la dracu-n praznic iar restricțiile sunt din ce în ce mai dure iar viața noastră din ce în ce mai haotică. Masca mă enervează din ce în ce mai tare și deși în interiorul spațiilor publice o accept și chiar o văd ca pe o măsură necesară, să o port pe stradă mi se pare o inepție. Ca să nu mai spun că toată pielea din jurul gurii și a nasului mi s-a iritat îngrozitor, probabil de la umezeala care se formează atunci când sunt afară.

        Sfârșitul de an l-am petrecut mizerabil, trebuia să plec în Anglia și cum izbucnise criza cu noua variantă a coronavirusului, zborul mi s-a anulat. Și aia a fost o măsură absolut inutilă și luată ca o copie după ce au făcut alte țări. Ca oile. Haos total ca să nu zicem că nu am făcut nimic. După două săptămâni zborurile s-au reluat deși numărul de cazuri crescuse simțitor atât în Europa cât și în UK.

        Începutul de an a fost (și este) la fel de deprimant deși unii mă văd ca pe o fericită a soartei. Desigur că fiecare își cunoaște propriile temeri, propriile supărări și frustrări și fiecare se uită în ograda lui dar să te compari tot timpul cu alții nu este benefic. Mi-a zis o tipă din București că nu am de ce să mă plâng cu statul ăsta acasă că măcar eu am căldură și apă caldă și că nu pot să o înțeleg cât suferă ea din acest punct de vedere. Cum să nu? pot să înțeleg foarte multe, adică știu cât e de greu pentru că am trecut și eu prin asta, e drept că pe vremea lui Ceaușescu dar amintirile sunt încă vii. Stăteam la 16 grade în casă și nu aveam apă. La noi a fost o situație mai ciudată, locuind la etajul patru, apa nu avea presiune și nu curgea deloc la robinet. Dar deloc. Niciodată. Vorbesc de apa rece pentru că apa caldă venea de două ori pe săptămână, timp de două ore. Clocotită. Era legată pe un hidrofor care o făcea să ajungă la etajele superioare ceea ce, teoretic, era un lucru foarte bun. Partea proastă era că cea rece nu urca, nu era pe hidrofor, și drept urmare nu puteam să combinăm apa iar ca să facem baie umpleam cada cu apă fierbinte pe care apoi o lăsam să se răcească și jur că asta dura uneori și câteva ore de făceam baie la unu noaptea. Horror.

        Dar m-am îndepărtat de la subiect. De fapt azi nu am niciun subiect decât că vreau să mă plâng. Să mă autocompătimesc pentru că pentru mine pandemia asta nu a însemnat nimic pozitiv, nicio redescoperire a eului, nici a vreunei pasiuni ascunse, nici a vreunui talent de care să nu fi știut. Nici nu m-am apropiat de natură, nici nu am devenit mai zen, nici pace interioară nu am simțit decât o frustrare continuă. Nu am făcut maraton de seriale, nici nu am copt pâine, nici ordine în dulapuri și nici nu am reconsiderat prioritățile mele în viață. Am fost și m-am comportat exact ca înainte de pandemie doar că închisă între patru pereți. Dar dacă totuși psihologul mi-ar pune pistolul la tâmplă și mi-ar zice că e obligatoriu să găsesc un lucru bun care mi s-a întâmplat în această perioadă, poate cu chiu cu vai aș recunoaște că am făcut mai puține cumpărături inutile.

        E adevărat că am dat mai puțini bani pe haine, pantofi sau poșete pentru că oricum nu am mai mers nicăieri și nici nu m-am mai întâlnit cu nimeni. Dar și asta e totuși relativ pentru că banii s-au dus în altă parte, adică m-am apucat să schimb lucrurile prin casă și nu vorbesc doar de frigider și de mașina de spălat care au sucombat la distanță de două săptămâni una de alta și nu am avut încotro, dar am schimbat și scaunele din bucătărie, și un pat din camera copiilor, și covorul, și niște tablouri…. acum am în plan oglinda baie și scaunul de la birou. E și asta un mod de a-ți reconforta psihicul înainte să cedeze complet.

        Sunt cu răbdarea la limită și dacă până la sfârșitul lui martie treburile vor merge în aceeași proastă direcție, s-ar putea să aplec urechea și să văd ce au de spus cei care cred în conspirația mondială.

Share This:

Read More

Criza Google m-a făcut să-mi printez pozele

       14  decembrie 2020. Internetul a fost la un pas de apocalipsă când serviciile Google printre care Gmail, Meet, Drive, Docs, Maps și Youtube nu au putut fi accesate în România dar și în multe alte țări, din cauza unor probleme tehnice. O pană fără precedent care a pus pe jar utilizatorii de internet care au rămas fără cuvinte în fața anostului mesaj Sorry, something went wrong… M-am numărat și eu printre cei luați prin surprindere și chiar dacă nu m-am panicat, mi s-a aprins beculețul care îmi spune că nimic din ceea ce este stocat pe suport electronic nu este în siguranță atâta timp cât controlul este deținut de alții.

        Desigur, situația nu este mai roz nici dacă nu sunt implicate terțe persoane pentru că, sunt convinsă că vi s-a întâmplat tuturor, este posibil să pierdem o mulțime de informații personale atunci când brusc ni se defectează telefonul sau calculatorul și trebuie să îl înlocuim cu altul nou. Să ridice mâna sus cine nu a pierdut o grămadă de poze atunci când și-a schimbat. pierdut sau i s-a furat telefonul, când nu a mai avut spațiu de stocare în cloud sau când, pur și simplu, nu a mai știut unde (și dacă) le-a salvat.

        Am sute, poate chiar mii de poze în calculator. Poze de familie, poze cu pisica, poze din vacanțe, de la evenimente, sărbători, poze cu flori, poze când plouă, când ninge, selfie-uri, nici nu mai știu ce am și unde le-am pus, deși încerc să fiu cât mai ordonată și să îmi fac foldere separate pentru fiecare set. Dar nu mă uit aproape niciodată la ele pentru că sunt mult prea multe și întotdeauna mă pierd căutând ceva și găsind altceva de care uitasem. Plec cu un gând și inevitabil mă abat de la traseu. În schimb îmi place să mă uit la poze în dulcele stil clasic adică la poze printate pe hartie fotografica  Pe lângă faptul că este o îndeletnicire plăcută, nu mi s-a întâmplat niciodată să le pierd și nici nu am emoții în acest sens pentru că, în afara riscului de a-mi lua foc casa, nu văd cum altfel s-ar putea distruge. Iar în afară de asta, numărul pozelor păstrate este absolut rezonabil, una, două de la fiecare eveniment pentru că nimeni pe lumea asta nu o să aibă răbdare să se uite la 500 de poze din ultima vacanță la mare, nici măcar tu însuți. Și nici la alte 300 de poze de la nunta la care tocmai ai fost naș  (chestii care se întâmplau înainte de pandemie dacă vă mai aduceți aminte) sau la alte 100 de poze (aproape identice între ele) cu bebelușul tău la vârsta de 2 luni.

        Nu costă mult să îți printezi pozele la un atelier, studio sau i-o mai fi zicând, dar există acum și imprimante care fac lucrul acesta acasă. Deci chiar mai simplu. Un bun prieten pasionat de arta fotografică are o astfel de imprimantă și s-a oferit să îmi printeze poze de câte ori vreau doar să îi duc hârtie ceea ce am și executat de curând sub impulsul incidentului Google care mi-a dat imboldul necesar. Iar cu ocazia cumpărării hârtiei, aruncând un ochi pe site așa cum se întâmplă de obicei, am pus în coș și niște etichete officedirect numai bune de etichetat pungile din congelator. Aur curat!

        Voi cum vă organizați cu pozele? sunteți dintre aceia care au ultimele poze pe hârtie în albumul de la sfârșitul liceului sau sunteți la zi cu gestiunea?

 

 

Share This:

Read More