7 verbe pentru 7 zile #49

Să vă spun repede ce am mai făcut săptămâna trecută, ultima din primăvara astronomică:

  • Am adoptat un cățel, de fapt nu e chiar al meu, e al fiului meu dar tot în familie se cheamă că este. Nu e luat de la adăpost așa cum am fi vrut dar oarecum se cheamă că l-am salvat pentru că l-am scăpat din mâinile unor oameni care, ca să mă exprim eufemistic, nu erau chiar potriviți pentru a îngriji și iubi un animal. E un pitbull jucăuș, desigur fără pedigree, care va crește în blândețe lângă Gina și Jax care l-au primit foarte bine din clipa în care l-au văzut prima dată. Îl cheamă Mike și e băiat.pitbull ioana spune
  • M-am bucurat enorm că am reușit să strâng 1024 de lei pentru adăpostul  de câini Amicii Dog Rescue prin opțiunea de fundraiser pe care o are Facebook-ul. Am cerut oamenilor care ar fi intenționat să-mi ia un buchet de flori de ziua mea să nu facă această cheltuială și mai bine să-și îndrepte atenția către cauza pe care o susțin de câte ori pot. Le mulțumesc din suflet încă o dată celor care au donat și mi-au făcut această bucurie.
  • Am programat următoarea vacanță însă până nu vor fi toate detaliile puse la punct și totul 100% sigur nu vă dau mai multe amănunte. Însă eu deja studiez hărți, citesc păreri pe forumuri, caut detalii geografice și istorice și mă las purtată de visare, asta fiind partea cea mai plăcută dintr-o călătorie: pregătirile și documentarea.
  • Am început să citesc Becoming, povestea vieții lui Michelle Obama, poveste scrisă de ea însăși într-un stil simplu și plăcut. Nu pot să spun că sunt pe cale să devorez cartea, în primul rând pentru că sunt într-o perioadă extrem de ocupată iar apoi o citesc în engleză și din păcate nu am aceeași viteză ca la cititul în română. Dar după primul sfert pot să spun că sunt captivată și că recomand cu drag biografia acestei femei care își împărtășește extraordinarele experiențe trăite alături de cel care a fost la un moment dat a fost cel mai puternic om din lume.
  • Mi-am cumpărat o pereche de teniși albi cu paiete care sunt așa de drăguți că mă duc cu gândul la pantofii Cenușăresei. Desigur, sunt cu vreo cinci numere mai mari decât cei din poveste dar sunt la fel de strălucitori. Iar de comozi, nici nu mai spun!tenisi ioana spune
  • Am asistat la o discuție (urâtă) legată de programarea concediilor de odihnă, mai bine spus de lipsa unei astfel de programări. când toată lumea vrea să plece în vacanță exact în aceeași perioadă. Am trecut prin locuri unde, din acest punct de vedere, totul mergea șnur, dar și prin situații în care nu se ajungea la înțelegere între colegi și atunci cei mai cu tupeu treceau la planul b adică concediul medical fără să le pese de ce lăsau în urmă. Iar asta se întâmpla vară de vară și cei oropsiți (aka bun simț) rămâneau cu toată munca. Am avut o prietenă care pățea asta și în vacanțele copiilor și de Crăciun și de Paști. Toți colegii, veri, fini și cumetri cu patronul se îmbolnăveau subit iar ea rămânea sufocată cu volumul de muncă până într-o zi când și-a băgat picioarele și cu toate că locul de muncă era extrem de bine plătit, și-a înaintat cererea de demisie. Nu știu cum e prin străinătățuri dar pe aici practica aceasta a concediilot medicale încă nu a apus.
  • Am redescoperit, după mulți ani, plăcerea de a bea un ness cu Pepsi și cu multă gheață. Știu, știu… e o băutură total nesănătoasă, plină de zahăr și E-uri dar chiar nu mă interesează, oricum nu fac excese și beau doar un pahar o dată pe săptămănă, duminica după prânz ascunsă undeva la umbră. Gustul și senzația de rece îmi aduc aminte de verile de la începutul anilor 90 când mergeam la Constanța și una dintre cele mai mari plăceri era să stau cu mama pe terasa de deasupra plajei Modern, să admirăm marea, să simțim briza și să ne relaxăm în fața unui pahar de ness cu Pepsi, deliciu suprem după anii triști ai lipsurilor din comunism.ness ioana spune

Și uite așa a mai trecut o săptămână… ca vântul și ca gândul și azi mâine ne trezim că suntem la jumătatea anului.

Share This:

Citește mai mult

Vă deranjează dezordinea?

        Mă obosește dezordinea mai mult decât orice pe lumea asta și să nu-mi găsesc lucrurile la locul lor sau să uit unde le-am pus mă enervează îngrozitor. Nu sunt vreo maniacă a curățeniei, ba chiar aș spune că sunt  departe de această obsesie, dar ordinea mi se pare esențială pentru confortul meu psihic.

        De curând mi-am schimbat parțial mobila din bucătărie și noile dulăpioare au un design total diferit față de cele de dinainte, adică au altfel amplasate ușile și sertarele. Când am mutat lucrurile în mobila nouă (by the way, cumpărată de la Ikea, o achiziție de care nu pot decât să mă felicit) am încercat pe cât posibil să păstrez aranjamentul anterior dar nu prea am reușit. Acum, când gătesc ceva mă simt ca într-o casă străină pentru că trebuie să caut după orice castron și nimic nu-mi este la îndemână iar ca să găsesc cuțitul de care am nevoie trebuie să deschid pe rând toate sertarele. Ieri am căutat foarfeca de era să căpiez, nu mai aveam mult și plecam la magazin să cumpăr una nouă. Când am găsit-o, eram deja în fibrilații 🙂

        Și, colac peste pupăză, peste haosul de acasă se suprapune acum și o reorganizare administrativă la serviciu. Aici este cu mult mai complicat decât în bucătărie pentru că volumul de lucruri pe care trebuie să știi exact de unde să le iei este incomparabil mai mare decât acasă. Și nu vorbim de cratițe și tirbușoane ci de dosare și bibliorafturi, vrafuri de hârtii care realmente ne inundă. Aveam o colegă care avea o vorbă plină de duh Morții se acoperă cu pământ și viii cu hârtii și mare adevăr grăia.

        Când lucram în bancă, fiind vorba de bani, era nevoie de aceste ”hârtii” mai mult ca niciodată și pentru orice operațiune era obligatoriu de păstrat dovada o anumită perioadă de timp. Orice transfer, orice tranzacție, contract de credit sau depozit, prelucrare de date sau împuternicire era atestată prin pagini întregi de formulare care necesitau semnături pentru autorizare așa că în decursul unei luni se adunau tone întregi de hârtie. Din fericire sistemul de arhivare funcționa perfect  și rotițele se învârteau și se îmbinau la fel ca în mecanismul unui ceas elvețian. Nu-ți permiteai să pleci acasă înainte de a finaliza ”dosarul zilei” în care, pe un cotor de carton se lipeau, pe marginea din stânga astfel încât să poată fi răsfoite ulterior, toate ordinele de plată și cecurile operate în ziua respectivă. Dosarele se aliniau frumos în dulap, ordonate ca la farmacie și o dată la două-trei luni solicitam departamentului administrativ un set de cutii de carton pentru arhiva, le aranjam înăuntru și telefonam la firma care se ocupa de arhivare să vină și să ne scape de ele.

        Ăștia se prezentau imediat dotați cu tot ce trebuie, inventariau listele făcute de noi, generau asocierile dintre conținutul cutiei și etichetele pe care le lipeau pe o laterală și cu un scanner coduri de bare își notau în evidențele lor tot ceea ce predase agenția X. Apoi dosarele plecau într-o arhivă uriașă, un depozit hală undeva la Ploiești (sau Pitești?, nu mai țin minte exact) și… gata. Sediul băncii rămânea eliberat, curat, elegant și aerisit. Dacă ulterior aveai nevoie de un anumit dosar procedura de urmat era extrem de simplă, identificarea se făcea pe baza codului de bare al cutiei care conţinea actele respective, iar la cerere primeai dosarul prin poştă.

        Deocamdată însă, aici unde lucrez acum, lucrurile se petrec mult mai rudimentar şi arhivarea se face în sistem old school, probabil şi pentru faptul că metoda de care vorbeam mai sus presupune costuri destul de mari. Dar ca să ţii ordine nu trebuie neapărat să fii angrenat într-un sistem electronic, merge şi manual mode dacă depui un pic de efort. Dacă nu…lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi jumătate din timp îl consumăm căutând.dosare

Share This:

Citește mai mult

Excursie la Kilkenny, Irlanda sau ce-am făcut de ziua mea

        După cum spuneam ieri, tocmai m-am întors dintr-un city break la Dublin, un oraș absolut încântător despre care aș putea vorbi cu mult entuziasm fără să obosesc deloc și, cred, fără să devin plictisitoare. Dar aleg azi să vă povestesc despre o mică excursie, un daytrip pe care l-am făcut într-o zi de duminică exact de ziua mea, cadou pe care l-am ales eu în detrimentul oricărui obiect material care nu mi-ar fi adus nici pe sfert la fel de multă bucurie precum această experiență.

        Toate călătoriile pe care le-am făcut în ultimii zece ani au fost planificate, calculate și puse la punct în cele mai mici detalii de către mine însămi și nici nu-mi mai aduc aminte exact când am fost ultima oară într-un sejur cumpărat printr-o agenție de turism. Probabil în Turcia la un all inclusive dar a trecut prea mult timp de atunci și cum de acolo nu ne-am întors foarte încântați, mi-am zis că va mai curge multă apă pe Dunăre până să-mi mai las vacanțele pe mâna altora. Și de atunci încoace mi-am făcut temele în fiecare vară și totul a ieșit pe gustul nostru.

       La Dublin urma să stăm patru zile, timp mai mult decât suficient să batem orașul la pas după cum citisem pe diverse forumuri și bloguri, așa că m-am gândit că n-ar fi o idee rea să extindem puțin aria de explorare și să vedem și altceva din Irlanda așa că m-am pus pe gugălit. Top 10 things to do in Ireland sau Top rated tourist attractions indicau pe primul loc The Cliffs of Moher care sunt niște formațiuni stâncoase, abrupte și spectaculoase care formează linia de țărm cu Oceanul Atlantic, peisaj într-adevăr magnific după cum arătau pozele de pe internet. Problema era că acest loc se află pe coasta de vest a insulei adică exact pe partea opusă orașului Dublin care se găsește pe țărmul estic. Vreo 300 de km dus plus încă 300 întors deci 600 de km de autostradă unde nu vezi mare lucru (de fapt nu vezi nimic), iar să mergi pe drumuri naționale ca să-ți satisfaci setea de cunoaștere văzând localități, îți ia o zi întreagă. Am renunțat deci la această idee chiar înainte de a încolți și am căutat ceva mai aproape.

        Căutările m-au dus pe un site, viator.com, unde am găsit câteva sute de review-uri pozitive la o excursie de o zi la Kilkenny, un orășel la vreo sută de km sud-est de Dublin, un orășel despre care ulterior aveam să aflăm că în timpul evului mediu fusese capitala Irlandei. Mi s-a părut interesant ce am citit despre acest oraș așa că am căutat variante de a ajunge acolo cu trenul sau autobuzul iar cum transportul în comun funcționează perfect nu a fost greu să găsesc ce-mi trebuia. Trenul mi s-a părut însă destul de scump (30 de euro dus-întors) comparând cu prețul excursiei de 35 de euro pe care viator.com o oferea și care includea în afară de transport și accesul la Glendalough Monastic Site, vizitarea unor lacuri glaciare din Munții Wicklow și o demonstrație de dresaj a câinilor collie antrenați special pentru a conduce turmele de oi.

        Păreau a fi multe lucruri atrăgătoare așa că, pentru prima dată după mulți ani, ne-am înscris și noi în excursia cu ghid care urma să ne ducă în locuri cu care Irlanda se mândrește și a fost cea mai înțeleaptă decizie pe care am putut să o luăm. Turul, care a început la 8 dimineața și s-a încheiat pe la 6 după masa, a fost una dintre cele mai reușite experiențe pe care le-am trăit de când călătoresc prin lume.

        Punctul de întîlnire a fost în fața unuia dintre hotelurile  mari din centrul orașului iar autocarul cu care am mers era unul nou-nouț, avea wifi și prize usb și era plin de turiști din toate colțurile lumii dintre care cei mai gălăgioși erau francezii. Ghidul nostru, o fată pe nume Ashley, a fost nevoită să le atragă atenția de câteva ori pentru că vorbeau prea tare și uneori o acopereau deși ea avea la microfon. Pe lângă că era frumușică, avea și darul vorbirii și de la ea am aflat o mulțime de lucruri interesante despre Irlanda, mai multe decât am învățat în toți anii în care am făcut geografie și istorie la școală.

        Prima oprire am făcut-o la Glendalough, un loc în care se păstrează ruinele primelor lăcășuri creștine din insulă și care au scăpat de atacurile vikingilor. Creștinismul timpuriu a apărut în secolul al VI-lea iar St. Kevin, călugărul care a pus bazele acestor biserici/ mănăstiri este un fel de patron spiritual al locului, loc care a intrat în ruină după distrugerile normanzilor din 1214. Crucea celtică, o cruce înscrisă într-un cerc reprezintă trecerea (lină și pe înțelesul tuturor) de la simbolurile păgâne (soarele) la cele creștine, adică crucea care se regăsește pe toate monumentele funerare din Irlanda.Glendalough

        Am plecat apoi la o plimbare prin pădure, un drum de 20-30 de minute care ne-a dus la două minunății de lacuri într-un peisaj montan ce aducea foarte bine cu Scoția iar această senzație am avut-o înainte chiar de a afla de la ghida noastră că scenele din Braveheart, celebrul film cu și mai celebrul Mel Gibson au fost filmate aici, în Wicklow Mountains și nicidecum în Scoția acolo unde de fapt se petrece acțiunea.glendalough lake

        Vizita la ferma de oi ne-a oferit, exact așa cum scria în descrierea excursiei ”A True Irish Experience”. Cei doi câini border collie, de o inteligență ieșită din comun, au condus oile exact pe unde au propus turiștii, pe după un butoi aflat pe câmp, apoi le-au pus să înconjoare un copac, să meargă până la gard, să facă un fel de opturi pe lângă țarc, oriunde și orice li se cerea să facă, au executat. Iar toate astea le-au ieșit urmând doar fluierăturile pe care le scotea ciobanul-artist, de altfel un one man show. Inițial am fost reticentă la ideea acestei demonstații gândindu-mă că la viața mea am văzut destule turme de oi pe șoselele patriei noastre și probabil o să le văd și de acum înainte cum le mână câinii din spate dar spectacolul oferit de irlandezi a fost mult peste așteptări.

        Ne-am urcat înapoi în autocar exact când a început să plouă și ne-am dat jos la Kilkenny când a ieșit soarele. Am avut noroc de o vreme splendidă cât timp am vizitat Castelul orașului construit în secolul al XII-lea și care a aparținut aceleiași familii până în anul 1967 când a fost vândut municipalității pentru simbolica sumă de 50 de lire. Acum este un muzeu perfect recondiționat și deschis publicului, arată perfect și prevăd că va rezista încă multe secole de acum încolo.kilkenny castle

Ne-am plimbat pe străduțe, am admirat clădiri, am ascultat poveștile locului spuse de ghida noastră care copilărise în Kilkenny, am făcut window shopping, am mai vizitat o biserică veche de când lumea de care nu-mi mai aduc nimic aminte 🙂 și într-un final am intrat într-un pub pentru că, nu-i așa, dacă nu bei o adevărată bere irlandeză, degeaba te-ai dus până acolo.brewery kilkenny

        Brewery Corner s-a dovedit o alegere inspirată, era ora 3 și mai nimeni în bar dar cei care erau, localnici adevărați, roșcați, cu pistrui și vorbind irlandeza între ei s-au dovedit a fi mai mult decât prietenoși altfel nu-mi pot explica de ce atunci când m-am întors de la baie după ce lipsisem doar 5 minute l-am găsit pe soțul meu îmbrățișându-se cu Sean 🙂 Toată lumea era veselă, muzica excelentă, decorul original iar berea locală în vreo douăzeci de sortimente fără să mai punem la socoteală celelalte băuturi care se găsesc peste tot. brewery corner

        Când am ieșit de acolo se apropia deja ora plecării, am mai făcut un mic tur al orașului și cu mare tristețe ne-am dus înapoi la autocarul care ne aștepta în parcare. Avusesem o zi minunată, o zi pe care din fericire am prelungit-o în Dublin încă multe ore pentru că în luna iunie ziua e lungă iar Irlanda, mai la nord decât România, beneficiază de și mai multă lumină. La ora zece seara soarele era încă sus pe cer.  Pe cer și în inima mea.

Share This:

Citește mai mult

Am reapărut în peisaj

        După cum probabil ați observat, am luat o scurtă pauză de la blog și mă întrebam dacă mi-ați lipsit lipsa. Eu sper că da 🙂 Dar și dacă nu, eu voi continua să scriu vrute și nevrute pentru că îmi face plăcere să mă regăsesc aici, uneori să mă descarc de rău iar alteori să împărtășesc lucruri frumoase. Pe teritoriul meu, pe moșia mea unde pot să fac ce vreau, unde impun regulile mele, unde mă simt ca acasă și unde am instrumente prin care musafirii necivilizați sau răutăcioși  pot fi îndepărtați cu ușurință.

        Anyway, ce voiam să spun este că tocmai m-am întors dintr-o vacanță frumoasă pe care parțial am petrecut-o în Irlanda, mai exact patru zile, iar restul timpului în Anglia la soțul meu de unde am mai făcut două scurte escapade de câte o zi, o dată la Rugby (orașul de unde își trage numele celebrul sport) și o dată la Oxford. Despre cel de-al doilea cred că nu există om să nu fi auzit, eu am ajuns acolo pentru a doua oară  dar nu te poți sătura de atâta frumusețe arhitecturală ori de câte ori ai merge. E o adevărată plăcere să te plimbi pe străzi și să admiri clădirile vechi de secole care arată toate ca niște monumente. Unul din tururile clasice ale orașului (pe care le fac majoritatea turiștilor) este vizitarea facultăților care fac parte din celebra Universitate Oxford, care, deși nu se știe exact când a fost fondată, este una dintre cele mai vechi din lume existând infomații că aici au existat forme de învățământ încă din anul 1096. Adică pe vremea când poporul român abia se forma.oxford

        Unul dintre cele mai faine lucruri din Anglia este faptul că există foarte multe muzee la care intrarea este gratuită, de fapt cred că toate marile muzee au ușile larg deschise și astfel oricine are acces liber. Funcționează pe bază de donații și, probabil, sunt subvenționate de stat dar asta e doar o presupunere de-a mea. Nu știu de unde provin banii pentru întreținerea (perfectă) a muzeelor  dar e mai mare păcatul să ajungi în Anglia și să nu profiți de această oportunitate pentru că englezii și-au adus în insulă în cele câteva secole de colonialism toate bogățiile lumii. Au niște muzee care, la propriu, te lasă cu gura căscată.

        Fără să fi planificat, de data asta am intrat la Muzeul de Istorie Naturală din Oxford doar pentru că ni s-a nimerit în drum. Mi-a plăcut enorm și, deși am stat vreo două ore înăuntru, nu mi-ar fi ajuns nici două zile să descopăr toate minunățiile, atât de interesant mi s-a părut. Nu are rost să descriu în cuvinte tot ce am văzut  dar măcar despre un exponat tot vă spun 🙂 O pelerină făcută pe la 1900 de populațiile din Alaska din intestine de focă. Nu mi-am imaginat în viața mea că ar putea exista așa ceva. Foarte ingenioasă ideea și extrem de meticulos realizată, intestinele cusute circular iar manșetele și tivul făcute din mai multe straturi subțiri de piele (tot de focă) iar apoi brodate. Iar pelerina asta nu era doar de fashion ci chiar avea o utilitate.pelerina

        Foarte multe lucruri interesante am văzut și am aflat, un muzeu pentru toate vârstele, un muzeu la care îți rămâne gândul și la care îți dorești să revii cu toate că atunci când vizitez un oraș eu nu o fac pentru muzee. Sau nu în primul rând. Cel mai mult îmi place să mă plimb pe străzi, să văd localnicii și să simt adevăratul vibe așa cum nicio imagine sau film nu le poate reda în  realitate pentru că până și lumina soarelui este diferită în fiecare loc al lumii. Drept urmare, în zilele următoare o să mă străduiesc să scriu despre experiența mea în Dublin, un alt oraș care mi-a rămas în suflet.

Share This:

Citește mai mult

Doamnelor, de când purtați poșetă?

        Mă întrebam deunăzi când oare m-am apucat de purtat poșetă. Sau geantă, cum vreți să-i ziceți. Și mai ales de ce am început să car după mine tot felul de lucruri pe care să le am la îndemână just in case. Unele, să zicem, sunt absolut necesare cum ar fi portofelul și cheile deși, dacă aș fi bărbat, cu siguranță aș proceda ca majoritatea dintre ei adică le-aș pune direct în buzunar.

        În liceu, îmi aduc perfect aminte, nu purtam poșetă. Bine, vorbesc de timpul liber, pentru că atunci când mergeam la școală, la fel ca acum, ne cocoșam cu toții cărând în geantă o groază de manuale și de caiete, unele pentru ”în clasă” și altele pentru teme dar acesta e un subiect separat. Poșetă în schimb nu aveam niciodată deși nu-mi displăcea ideea unui astfel de accesoriu. Totuși țin minte că printre (puținele) mele lucruri se găsea un mic săculeț făcut din piele naturală  de culoare bej-maronie cu două curelușe împletite care se strângeau la gură formând un soi de trăistuță foarte șic, boho-rustico-hippie style. Am purtat gentuța asta, simbol al eleganței supreme, o singură dată la un spectacol de operă dar și atunci am cărat-o goală. Sau poate cel mult mi-am pus o batistă brodată pentru că vremea batistuțelor de hârtie avea să mai aștepte încă mulți ani până la apariție.

        Telefon mobil nu aveam din simplul motiv că încă nu se inventaseră, bani nu aveam deci portofelul nu îmi era necesar, rujuri sau farduri nu foloseam așa că nu aveam ce machiaj să-mi împrospătez, în agendă nu scriam pentru că țineam minte ce am de făcut iar un bilet de autobuz se strecura cu ușurință în orice buzunărel.

        Cum și când am ajuns să umblu cu un întreg bagaj după mine, nu știu, dar probabil că totul s-a întâmplat treptat și de la o mică gentuță am trecut pas cu pas la ditamai shopper bag-ul cu care acum mă duc zilnic la serviciu. Nu-mi  pun în geantă ”decât” telefonul, portofelul mare, cardholderul (aka portofelul mic), cheile, un portfard pentru cosmetice și unul pentru medicamente, o agendă mică și una și mai mică (are altă destinație decât prima), ochelarii de soare, ochelarii de citit, o plasă (sau două sau trei), o lanternă, un pix și un marker, un pachet de șervețele uscate, un pachet de șervețele umede, un pachet de biscuți, umbrela, două-trei facturi și, obligatoriu o sticlă de apă. Uneori car după mine cartea pe care trebuie să o înapoiez la bibliotecă, o eșarfă și, dacă e iarnă, o pereche de mănuși pe care nu le port niciodată.

        De multe ori mă gândesc cât de simplă și frumoasă ar fi viața fără să-mi duc cu mine peste tot juma’ de casă și să merg pe stradă doar cu mâinile în buzunar dar, pe de altă parte și cu totul paradoxal, îmi plac poșetele de mor 🙂 Îmbârligată mai e uneori mintea omului. Voi de ce parte vă aflați? Preferați stilul minimalist sau, la fel ca mine, sunteți genul melc cu casa în spinare?

geanta

Share This:

Citește mai mult