8% reducere de 8 Martie

        În engleză cuvântul meu preferat este clearance 🙂 În funcție de context are mai multe înțelesuri dar cel mai folosit mod de a-l traduce este ”reducere” și, cum sportul meu preferat este vânătoarea de reduceri, acesta este motivul pentru care îmi place atât de mult. Și să fim serioși, cui nu-i cade bine să știe că a făcut cumpărături dar a și rămas cu bani în buzunar? iar drept urmare când am văzut promoția de pe Notino care spune că toate produsele pentru femei au acum 8% reducere, m-am bucurat foarte tare. 8 de la 8 Martie, evident 🙂 Oare dacă ziua femeii s-ar fi sărbătorit pe 30,  primeam 30% reducere? Dar să lăsăm visele pe altădată și să ne mulțumim cu ce avem. Și, mai ales, să nu așteptăm aiurea surprize care nu vin niciodată așa cum visăm noi cai verzi pe pereți ci să devenim pragmatice spunând celor din jurul nostru exact ce cadouri de ziua femeii ne dorim.

        Eu știu deja de o săptămână, mai exact de când m-am întors din Anglia și am testat în aeroport un parfum. Tot la el îmi stă gândul. Un Lancôme, dar nu arhicunoscutul La Vie Est Belle de care e plină lumea ci La Nuit Trésor, un oriental-vanilat-gurmand foarte romantic și dulce, aș spune chiar delicios cu o persistență absolut uluitoare (încă îl simt pe căptușeala mânecii de la palton). Problema (că există o mică problemă) e că deja îl am pe Trésor, adică fratele lui mai mare. Dar chiar dacă cele două parfumuri au multe în comun, nu sunt totuși identice, cel pe care îl am merge un pic mai mult înspre floral și, fiind mai greu, îl port doar seara pe când flankerul La Nuit mi se pare mult mai luminos. Așadar, după toată această justificare  care să zicem că mi-a redus parțial sentimentul de vinovăție, o să purced la cumpărături că doar o dată-n an e 8 Martie 🙂

        Și în afară de parfum mi-am pus pe lista de 8 Martie un ruj de la Nyx. Nu că n-aș avea destule dar mi s-a terminat fix cel pe care îl foloseam cel mai des, adică  nuanța Cannes din gama Soft Matte. Sunt rujuri mate dar nu din cele care usucă buzele pentru că totuși au o textură cremoasă. De când le-am descoperit tot la ele mă întorc pentru că sunt persistente, nu rămân pe căni sau pahare și nici nu mi se crapă buzele sub ele. Îmi plac foarte mult iar raportul calitate/ preț este excelent iar acum, cu reducerea de 8% de care vă spuneam, raportul se îmbunătățește considerabil. Dacă aruncați o privire pe site pe voi ce vă tentează? că eu aș cumpăra tot 🙂

Share This:

Citește mai mult

Mânca-te-ar merceria, să te mănânce!

        Vorbim adesea despre potențialul turistic al țării noastre și ne căinăm că autoritățile nu dezvoltă infrastructura astfel încât agențiile de turism străine să își aplece privirea către peisajele de vis ale României recomandându-le cetățenilor proprii stațiunile odată celebre sau citybreak-uri în orașele cu care ne mândrim. Este perfect adevărat că nu avem autostrăzi, nu avem parcări, transportul pe calea ferată a rămas la nivelul de acum 50 de ani iar punctele de informare turistică sunt închise în zilele de weekend și în cele de sărbătoare (și aici este într-adevăr vina autorităților) dar, din păcate, nici ceea ce ține de propriile puteri și implicarea personală nu se ridică la nivelul așteptărilor.

        Vorbesc de restaurante, terase, magazine de cartier, boutique-uri care vând artizanat sau suveniruri și chiar unele pensiuni cărora atunci când le treci pragul te întrebi dacă nu cumva ai deranjat prin simpla prezență. Fac comparația cu Grecia, țara în care mi-am petrecut multe concedii și în care m-am simțit oriunde bine primită și nu pot să nu remarc diferența de la cer la pământ față de România. În Thassos intri în magazin sau te oprești în fața unei tarabe și vânzătorul îți zâmbește instant iar dacă îl întrebi de una, de alta e în stare să îți scoată tot stocul de marfă și să ți-l expună în față. În România zici că îi faci în ciudă dacă îi ceri un produs agățat undeva mai sus iar dacă după trei încercări nereușite nu ai cumpărat nimic îți aruncă o privire de bulldog deranjat din somn care îți taie orice chef de cumpărături pentru următoarele trei zile. Și vorbesc aici de afacerile proprii, de businessurile mici, acolo unde patronul însuși este cel care stă în spatele tejghelei deci acolo unde nu există intermediari cărora ar putea să li se fâlfâie de nivelul încasărilor.

        O să vă povestesc azi o fază care mi s-a părut că exprimă perfect spiritul antreprenorial românesc, o fază care dacă nu era de plâns ai fi zis că este o scenă de film suprarealist. Așadar într-una din zilele trecute eram în București și mergeam cu tramvaiul. La Jumbo, cu Silvia, să căscăm ochii la jucării de plastic 🙂 Nu ne grăbeam nicaieri, traseul lung, vreo 20 de stații așa că neavând altceva de făcut urmăream cu oarecare interes călătorii, un amalgam pestriț de pensionari agili, precupețe obosite, pițipoance colorate și homeleși nespălați de vara trecută. Printre ei, din loc în loc, câte o figură proaspătă făcând notă discordantă cu restul vagonului. La un moment dat în tramvai urcă un vânzător ambulant care începe să ia la rând călătorii prezentându-și marfa: brichete, plasturi, pixuri, rulete, ace de siguranță, lanterne, truse de ace și tot felul de alte mărunțișuri.

        O doamnă de pe celălalt rând de scaune pare interesată de ofertă și întreabă cât costă acele de siguranță. 10 bani bucata doamnă, 10 bani. Nicăieri nu mai găsiți așa de ieftin. Femeia încearcă timid să continue Dar mai mari… dar omul i-o retează scurt și iritat Nu, alte mărimi nu am, nici mai mici nici mai mari că știu deja ce vreți să întrebați… Bine, zice atunci clienta, dați-mi zece bucăți și  întinde o bancnotă de un leu. Aaa, nu, că nu vând decât de 3 lei. 12 bucăți la 3 lei. Ridic din sprâncene și îmi vine să zâmbesc văzând cum o întoarce negustorul. Păi nu ați spus că e 10 bani bucata? se miră și potențiala clientă.  10 bani bucata doamnă, 10 bani, așa am spus. De 3 lei luați 12 bucăți se răstește omul din ce în ce mai iritat. Nu cred că stă rău cu aritmetica ci doar face pe prostul ceea ce îi iese de minune. Femeia se oftică pe bună dreptate și bagă banii înapoi în portofel după care îi spune că în cazul acesta nu mai cumpără nimic întorcându-și capul spre fereastră. Dar la un asemenea afront omul nostru își pierde total cumpătul și pornește urgia Mânca-te-ar merceria să te mănânce, să n-ai noroc de zgârcită ce ești care te uiți la 10 bani! nici să știu că mor de foame și nu ți-aș mai vinde vreodată un capăt de ață. Să dorm în șanț și nu te-aș mai întreba dacă vrei ceva de la mine, în mercerie cu tine de-acu’ înainte! Să cauți unde vrei  ace ieftine, zgârcită ce-ți mănânci de sub unghie… Și a continuat cu acest repertoriu până la stația următoare unde a coborât ofuscat trântindu-și sarsanalele de caldarâm.

        Tramvaiul s-a pus din nou în mișcare iar eu am rămas siderată gândindu-mă că oarecum, desigur la o altă scară și într-un mod care nu te izbește atât de direct în față, lucrurile acestea se întâmplă foarte des în jurul nostru.

 

Share This:

Citește mai mult

V-ați ”sacrificat” tinerețile pentru copiii voștri?

        Într-o lume dominată de marile corporații, majoritatea giganți tehnologici apăruți în ultimii 20 de ani, există ceva liniștitor atunci când întâlnești o companie care a fost transmisă din generație în generație ca moștenire de familie. Sau cel puțin eu asta simt. Desigur că acest mic sentimentalism care pe mine mă atinge într-un fel nostalgic este intepretat de unii ca fiind ceva negativ și sursă a marilor inechități sociale existente în lume deși, în fond, chiar și cele mai mari business-uri existente azi, cu cifre de afaceri de miliarde de dolari, au început cu bani puțini, de cele mai multe ori în curtea casei sau în camera din spate.

        Din păcate la noi în țară afacerile de familie nu au cum să aibă o vechime mai mare de 30 de ani având în vedere că imediat ce s-a instaurat comunismul, toate proprietățile au fost desființate, dar atunci când călătoresc în străinătate îmi face mare plăcere să observ magazinele vechi, restaurantele sau pub-urile care își afișează cu mândrie anul înființării deasupra ușii. Chiar pe strada unde locuiește soțul meu (în Coventry, un oraș din Anglia) există o măcelărie pe a cărei firmă scrie că a fost ”established” pe la 1900 și ceva și încă arată exact ca atunci, desigur renovată, curățată și bibilită la standardele actuale, însă cu acel inegalabil suflu vintage.

        Am fost de trei ori la Bath (al doilea oraș turistic al Angliei după Londra) și abia a treia oară am ajuns, în sfârșit, să stau și eu la o masă în localul  lui Sally Lunn și să mănânc celebra chiflă pregătită după o rețetă rămasă aceeași încă din 1680 și păstrată cu mare secret. Podeaua care scârțâia, tocurile ușilor crăpate de vreme, polițele cu colțuri rotunjite, tavanele joase și scările tocite de timp au dat un gust inegalabil acelei chifle care de fapt și de drept nu era decât o bucată de pită pe care îți puneai smântână dulce și un pic de gem și pentru care plăteai vreo 5-6 lire dar, datorită ambianței, fără să ai nici cel mai mic regret.

        Și când am fost în Dublin am pășit prin tot felul de localuri vechi de sute ani , și la York la fel,  la Oxford am dat de  Alice’s Shop, magazinul care vindea dulciuri pe vremea când Alice cea din Țara minunilor era doar o fetiță și cam peste tot pe unde ajung acestea sunt locurile după care mă uit prima dată.

        Și nu e vorba numai de locuri ci și de obiecte. Îmi place să știu povestea fiecărui brand în spatele căruia se ascunde o afacere de familie și de multe ori stau și mă gândesc ce ar spune acum stră-străbunicul care a făcut primul pas spre prosperitatea urmașilor și cât de surprins ar putea fi văzând cum micul meșteșug deprins acum o sută sau două sute de ani a ajuns să fie azi un imperiu financiar care a pătruns în toate țările de pe glob. Când îmi dau două pufuri de Chopard Wish și simt izul de caramel și vanilie, mă întreb dacă lui Louis-Ulysse Chopard i-a trecut vreodată prin cap că după două sute de ani de la deschiderea ceasornicăriei sale și la 3000 de km distanță, într-un apartament de bloc din România, cineva va folosi un parfum pe care este trecut numele său.

        Mă fascinează afacerile de familie, felul în care este trecută conducerea din generație în generație, modul în care cei mici se nasc fără a mai fi nevoiți să facă alegeri la maturitate și toată această aură care strălucește în jurul unui nume deja consacrat. Mi se pare însă destul de  trist când, la un moment dat, niciunii din cei care ar urma firesc să ducă firma mai departe nu își mai doresc acest lucru iar afacerea este vândută unui străin așa cum la un moment dat s-a întâmplat și cu Chopard.

        Să am o afacere de succes și să știu că nepoții sau copiii mei nici nu mai vor să audă de ea, cred că m-ar întrista foarte tare. De fapt nici nu știu ce este mai rău, să renunțe de bună voie sau să se bată ca chiorii pe putere, că și asta se întâmplă la case mari. În anii 80 moștenitorii imperiului Gucci au adus brandul în pragul falimentului  în lupta lor pentru conducere și s-a ajuns chiar la crime, Maurizio Gucci, strănepotul fondatorului fiind omorât de un asasin plătit. După astfel de monstruozități cred că bătrânului Guccio Gucci nu i-ar mai fi ars de nimic și nu l-ar mai fi interesat nici că la 100 de ani după ce a pus piatra de temelie a firmei există acum mai mult de 500 de magazine proprii în întreaga lume, nici că brandul s-a întins de la Gucci Noua Zeelandă la Gucci Romania sau Africa de Sud. La ce folos dacă urmașii au stricat totul?

        Mă întreb dacă și ăștia, marii bogătași adică, ajung să folosească replicile deja uzate de genul Am muncit ca să nu-i lipsească nimic sau Mi-am luat de la gură ca să aibă el ce mânca sau Mi-am sacrificat tinerețile… Poate și ei cred că pot călăuzi alegerile copiilor și poate și ei se așteaptă ca aceștia să le fie recunoscători. Nu știu sigur dar presupun că viața de familie este la fel peste tot indiferent de nivelul financiar iar tensiunile care apar între generații, de asemenea.

        La voi cum stă treaba? Dacă ați avea sau dacă aveți deja o afacere, v-ar plăcea ca aceasta să fie dusă mai departe de către copiii voștri? Pe o scară de la 1 la 10 cât de mare ar fi tristețea dacă ei ar renunța la munca voastră de o viață?

 

Share This:

Citește mai mult

10 lucruri de care să ții seama atunci când vrei să îți redecorezi casa în stil minimalist

        Și eu cam asta vreau. Să eliberez spațiul pe care îl am, să mă scap de toate obiectele inutile și adunătoare de praf și să am un loc în care să respir în voie. Ideea mi-a încolțit de mult în minte însă nu am vrut o schimbare bruscă pe care poate să o regret apoi ci mai degrabă o trecere treptată în care să mă obișnuiesc cu noul stil. Am văzut pe Pinterest un milion de poze  cu interioare care mai de care mai frumoase și cu idei care nu mi-ar fi trecut prin cap în vecii vecilor și am citit o mulțime de tips and tricks date de arhitecți sau de specialiști în design. După atâta muncă de ”cercetare” am reușit oarecum să sintetizez câteva idei principale, furate de la oameni cu experiență în domeniu, idei care puse în aplicare duc la o estetică minimalistă.

  1. În amenajarea unei case, culorile alese ar fi bine să fie neutre. Prea multă culoare și, mai ales, prea multe culori amestecate dau impresia de îngrămădeală. Asta nu înseamnă că totul ar trebui să fie doar alb sau bej (deși nu arată rău). Nuanțele de gri, maro, ocru și, în general, toate culorile de pământ duc cu gândul la spații largi, la liniște și relaxare și sunt relativ ușor de combinat între ele.
  2. Ar fi minunat ca elementul central al încăperii, adică cel pe care îți cad ochii prima dată, să fie o piesă de mobilier atemporală, ceva care nu se demodează niciodată și asta nici nu este prea greu având în vedere că acum nimeni nu te mai judecă dacă măsuța din sufragerie este din anii 70 și nu mai este ”modernă” în accepțiunea actuală a cuvântului. Un scaun recondiționat vechi de 100 de ani sau o canapea cu tapițeria schimbată având brațele zvelte ale unei alte epoci pot deveni punctul de interes în jurul cărora se va construi tot restul ambianței.
  3.  Într-un spațiu deja locuit, cel mai greu lucru este trierea obiectelor renunțând la cele de care nu ai într-adevăr nevoie.  Cel mai indicat este să se scoată toate, dar toate lucrurile de pe rafturi și apoi să se restabilească necesitățile punând înapoi doar ceea ce este absolut necesar. Spațiile libere între obiectele de pe etajere sau din biblioteci fac imediat ca zona să pară mult mai mare.
  4.  Texturile diferite adaugă multă profunzime unui spațiu neutru iar asta înseamnă că nu totul trebuie să fie doar lemn sau doar metal sau doar sticlă. Un candelabru de cristal poate face un contrast extraordinar de atrăgător cu o banchetă rustică din lemn.
  5. Minimalismul se bazează pe liniile simple și curate, fără înflorituri inutile iar debarasarea de ornamente și punerea accentului pe funcționalitate, face ca totul să devină practic.
  6. Iluminatul este esențial iar asta ține nu doar de ferestre mari acoperite cu perdele cât mai transparente ci și de lămpi, sfeșnice sau astfel de veioze care amplasate acolo unde trebuie dau o lumină ambientală care induc o stare de coziness foarte plăcută. Pe românește, confortul de te afla acasă.
  7. Orice încăpere arată mai caldă și mai primitoare atunci când materialele textile din care sunt făcute covoarele, perdelele sau pernițele decorative sunt din fibre naturale. Deci cât mai mult bumbac, in sau lână și cât mai puțin plastic
  8. Designerii scandinavi recurg adesea la pereții din șipci de lemn care deși uneori pot avea un vibe rustic sunt în același timp eleganți dar, mai ales, dau senzația de încăpere aerisită. În ccea ce privește șipcile de lemn există însă o linie foarte clară de demarcație între ceea ce înseamnă aerisit și curat față de extrema cealaltă pe care am întâlnit-o în unele cabane în care pereții sunt îmbrăcați complet în lemn iar după ce ai închis ușa în urma ta, te simți ca într-o cutie iar claustrofobia începe să îți dea târcoale.
  9.  Fotografii simple alb-negru sau tablouri monocrome pe canvas sunt elemente de decor care sunt foart accesibile ca preț iar agățate pe pereți unele lîngă altele pot forma o mică galerie de artă care încântă vizual și dau un accent personal oricărei încăperi.
  10. Și ultimul punct dar desigur nu cel din urmă – plantele. Un ficus, un copăcel, o plantă curgătoare sau măcar un cactus aduc la viață orice încăpere și cu cât mai mult verde, cu atât mai bine.

        Minimalismul nu înseamnă neapărat să trăim precum călugării tibetani fără niciun obiect în jurul nostru, să avem doar o cană, o furculiță și o haină pentru când se face frig, minimalismul presupune să deținem doar lucruri care ne sunt necesare pentru a avea o viață confortabilă și nu una austeră. Adică mai mult spațiu și mai puțin stress.

Share This:

Citește mai mult

Pro sau contra ”Irina Rimes ambasadorul zilei Brâncuși”?

        Iar s-a inflamat internetul și iar s-a rupt în două. Cum suntem un popor care mustește de cultură (iar asta se vede în primul rând  din emisiunile TV care aduc cea mai mare audiență și din vânzările explozive ale ultimelor apariții din sfera filosofică și de artă), o mulțime de jurnaliști, blogeri, vlogeri, postaci de Facebook și alți comentatori de profesie și-au exprimat indignarea referitor la faptul că o cântăreață a fost numită ambasadorul zilei Brâncuși, un eveniment care va avea loc pe 19 februarie 2020 când se vor împlini 144 de ani de la nașterea artistului.

        Mai exact, ministrul culturii a desemnat-o pe Irina Rimes, o cântăreață foarte tânără de origine basarabeană pentru a aduce tinerii mai aproape de cultură. Evident nu prin a le ține prelegeri academice ci doar pentru a atrage atenția asupra evenimentului și pentru a conștientiza în rândul generațiilor născute după anul 2000 cine a fost și  de ce este celebru Brâncuși. Irina Rimes are un succes imens în rândul adolescenților, are sute de mii de follower-și pe Instagram și zeci de milioane de vizualizări pe YouTube, drept urmare dacă ea va face o postare, doar una, despre Brâncuși aceasta cu siguranță va ajunge țintit la un număr foarte mare de tineri.

        Desigur mulți dintre tinerii vizați habar nu au cine a fost marele nostru Brâncuși dar asta nu e vina lor ci a sistemului de învățământ în care ne-am înglodat copiii de zeci de ani încoace iar ideea tocmai asta e, ca aceștia să afle. Să știe că a existat un Brâncuși, că a trăit departe de țară pentru că țara l-a alungat ca pe un câine, că este considerat cel mai important artist pe care România l-a dat lumii, că lucrările lui sunt expuse în cele mai renumite muzee ale lumii și că ar trebui să ne mândrim că Poarta sărutului și Coloana infinitului sunt la noi acasă. Eu cred că ideea nu a fost rea însă a stârnit un val de critici și ironii la adresa cântăreței și a ministerului. Unele mai fine, altele de-a dreptul veninoase pentru că la asta ne pricepem cel mai bine.

        Anunțul cu pricina a fost făcut în cadrul unei conferințe de presă organizată la Muzeul Național de Artă al României iar micul discurs al cântăreței și toate răspunsurile sale sincere la întrebările ziariștilor au fost luate în derâdere și criticate ulterior la nesfârșit pe internet. Însuși directorul Muzeului, probabil un tip cu o părere foarte bună despre propria persoană, nu s-a putut abține și i s-a adresat absolut nepoliticos, spunându-i Domnișoară Rimes, bănuiesc că sunteți domnișoară… Revin, nu e nepolitiocs, de ce să mă exprim eufemistic, este de-a dreptul o mârlănie să faci referire la statutul de stare civilă al unei persoane de gen feminim într-un astfel de cadru. Și cu toate astea sper din suflet că la asta s-a referit domnul director, la starea civilă, și nu i-a mers mintea mai departe depășind pragul decenței.

        Au sărit deci ca arși marii intelectuali ai României la desemnarea Irinei ca ambasador al Zilelor Brâncuși deși nimeni, dar nimeni pe lumea asta nu-i împiedică să facă orice demers, să scrie orice lucrare, să țină orice conferință sau să facă orice le stă în putere pentru a aduce sau re-aduce în conștiința oamenilor numele artistului. (À propos, acțiunea nu este remunerată, că dacă mai era și pe bani, cred că o linșau pe fătucă).

        Ca de obicei, cel mai tare s-a inflamat Otrăvel (aka CT Popescu)  care comentează decizia ministrului ca scoțând capul doar ca să se afirme și el cu ceva, iar Irinei îi spune că a fost văduvită de informații în legătură cu Brîncuși deși fata nu a susținut niciun moment că ar fi studiat vreodată opera artistului.  Iar faptul că numele luji Brâncuși a crescut semnificativ în căutările pe google este total neimportant. Ba e comparat cu  pavianul și Dăncilă, analogie pe care a folosit-o CT Popescu la numirea respectivei în funcția de prim ministru doar pentru a scoate în evidență puterea sa mult mai mare de a influența opinia publică. Adică un fel de cine mi-s eu! Apoi se întreabă retoric de ce n-a fost numit ambasador Selly? ”Rupea Google-ul, domnule!” Să nu credem însă că ar avea vreo urmă de simpatie pentru Selly, distragerea atenției fiind unul din punctele forte ale jurnalistului pentru că nu am uitat răutăcismele aruncate la adresa acestuia atunci când din proprii bani câștigați din munca depusă de-a lungul anilor și-a cumpărat o mașină care, după părerea jurnalistului era prea scumpă.

        Pe Irina, o fată cu mult bun simț și neimplicată în scandaluri mondene, o face harcea parcea, pe Selly, un copil educat, cu note bune la școală și cu succes răsunător pe YouTube, îl ia în derâdere… Tare mi-e teamă că CT Popescu, un om pe care de altfel îl admir pentru talentul jurnalistic pe care nu i-l poate nimeni contesta, se transformă cu pași repezi în bătrânul antipatic care stă toată ziua proțăpit pe pervazul ferestrei de la etajul doi strigând la copiii din fața blocului să nu mai facă gălăgie.

        Nimeni nu găsește, pentru că nu există, nicio apropiere între Brâncuși și Irina Rimes dar nu asta e ideea, de a găsi paralele între cei doi ci de deschide ochii celor care se complac într-o indolență dureroasă asupra unor personaje cu care țara se mândrește. Sau ce a mai rămas din biata noastră țară. Râdem ca proștii la reportajele în care oamenii răspund la întrebări simple gen Care este capitala țării noastre? cu cele mai idioate răspunsuri iar dacă cineva încearcă să facă un pas în a schimba lucrurile, îl luăm în derâdere.

        Dacă în locul Irinei Rimes era numit ambasador Andrei Pleșu, în afară de Liiceanu și Patapievici, la cine credeți că mai ajungea mesajul? Eu zic să n-o mai bălăcărim degeaba pe fata asta pentru că poate este ultima șansă de a nu-l îngropa definitiv pe Brâncuși.

 

 

Share This:

Citește mai mult