crispy strips

7 verbe pentru 7 zile #45

        Sper ca acesta să fie rezumatul ultimei săptămâni de iarnă iar ziua de mărțișor să aducă primăvara adevărată. Deocamdată însă, după gerul de astă noapte și ninsoarea de acum două zile, mă întreb de ce am desfăcut bradul :)

  • Am donat 10 lei pentru wikipedia și deși nu am făcut acest lucru pentru prima oară după ce am primit emailul de confirmare m-am simțit jenată că am dat atât de puțin. Am primit un fel de thank you note care a reușit să mă atingă direct la inimă deși nu făcusem mare lucru. Nu trece zi să nu caut ceva pe wikipedia și informațiile pe care le găsesc acolo sunt aur curat iar când știu că cineva s-a  străduit și a depus atâta timp și efort să adune pe înțelesul tuturor informații pe care altfel, să le fi căutat într-o bibliotecă ar fi luat luni de zile, mi se pare că o mică donație este o dovadă de bun simț.
  • Am fost la un concert de pian, un mini concert mai degrabă, care s-a chemat Classic Unlimited și unde s-au cântat piese clasice într-un loc total neconvențional ca de altfel toate locurile pe unde s-a desfășurat turneul. În orașul meu spectacolul s-a ținut într-o fabrică de bere veche de trei sute de ani, acum dezafectată. Nu vă lăsați înșelați de aparențe, sala a fost plină dar poza pe care am făcut-o este dinaintea începerii spectacolului care a durat vreo două ore. Două ore plăcute, cu muzică bună întreruptă între piese de explicațiile și poveștile de viață ale talentatului pianist Bogdan Vaida.concert
  • M-am gândit zi și noapte la Ducesa, o cățelușă care așteaptă de trei ani în adăpost să fie adoptată. Trei ani! Știu că sunt zeci, chiar sute de cazuri asemănătoare  dar uneori ți se pune pata fără să știi de ce pe un câine pe care îl simți mai aproape decât toți ceilalți. Ducesa, care seamănă perfect cu Jax, rottweilerul nostru,  are un caracter blând și iubește oamenii însă nu interacționează prea bine cu alți câini și acesta este motivul pentru care nu am luat-o la noi în curte unde ar fi fost greu să se adapteze (și poate chiar periculos). Avem deja alți trei câini unde ierarhia este demult stabilită și din păcate nu orice intrus este bine primit. Animalele nu țin cont de reguli sociale.
  • Am cumpărat un borcănel de icre de hering pentru că mi se făcuse poftă și nu mai mâncasem de mult iar când am ajuns acasă m-a lovit realitatea drept în moalele capului. Uitasem complet că mixerul meu s- stricat înainte de Crăciun și deci urma să fac salata de icre mestecând la nesfârșit cu lingura de lemn. Nu știu când și cum am ajuns atât de comodă dar mi se pare o muncă de sisif să stai și să mesteci cu mâna la maioneză sau să bați albușele spumă, drept urmare am băgat icrele în congelator până la găsirea unei soluții automatizate, am deschis laptopul și mi-am îndreptat atenția aici.
  • Am descoperit o rețetă extraordinar de simplă de crispy strips, după părerea mea mai bună decât la KFC. Se taie pieptul de pui fâșii subțiri iar acestea se ung cu pesto și eventual, dacă vă place mâncarea picantă, cu pastă de ardei iute, apoi se dau prin pesmet și se pun pe hârtie de copt în tavă. Se dau la cuptor pentru 20-30 de minute și gata. Calde sunt delicioase dar mie îmi plac mai mult după ce se răcesc pentru crusta care devine și mai crocantă. Nu trebuie deloc ulei pentru că este suficient uleiul pe care sosul pesto îl are în compoziție, nu reprezintă prăjeală deci sunt sănătoase iar pentru copiii mici (desigur fără ardei iute) reprezintă o mâncare ușor de ”manevrat” ca să spun așa. crispy strips
  • M-am hotărât să desființez din nou cuierul din hol. Ani de zile nu am avut cuier în hol (decât în debara) din simplul motiv de a nu aduna hainele claie peste grămăda și de a da un aspect de dezordine direct de la intrarea în casă. Cei ai casei eram obișnuiți cu acest lucru însă musafirii erau un pic nedumeriți atunci când le luam paltoanele din brațe și le duceam undeva fără ca ei să le mai vadă :) Acum vreun an m-am pricopsit însă cu un cuier pom, foarte frumos, nimic de zis, un cuier vintage in stilul art deco pe care l-am proțăpit lângă ușa de la intrare. Mare greșeală! De atunci e plin de geci, jachete, bluze, fulare și căciuli, arată ca o movilă de haine și din curburile frumoase ale lemnului lăcuit nu se mai vede aproape nimic. Trebuie să-i găsesc cuierului un alt loc unde să latura estetică să vină în fața celei funcționale așa că dacă aveți vreo idee de amenajare hol, nu vă sfiiți să-mi spuneți.
  • Am văzut un film, The Young Victoria (Tânăra Victoria) și mi-a plăcut mult de tot. Filmul nu este nou, este din 2009, și înfățișează primii ani de domnie ai Reginei Victoria a Marii Britanii. De fapt se concentrează mai mult pe povestea de dragoste a tinerei și tumultoasei Victoria cu Albert, vărul său primar, cu care se va căsători și cu care se va înțelege perfect până la moartea prematură a acestuia la vârsta de 42 de ani. Rolul Victoriei este jucat de Emily Blunt, actriță pe care eu am văzut-o prima dată în Diavolul se îmbracă de la Prada, ea fiind acolo personajul oarecum negativ (adică ”aia rea”). În ambele filme face niște roluri minunate iar pentru rolul din acest film a fost nominalizată la Globul de aur în 2010.

        Cam așa mi-a trecut mie săptămâna, nimic spectaculos și nimic surprinzător dar nici nu-mi doresc să mi se întâmple ceva waw. Câteodată un pic de monotonie face bine. Voi cu ce vă lăudați?

Share This:

Citește mai mult

butoaie

Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele

        Scăndălău mare ieri când am ajuns acasă. În fața blocului, de fapt, în spate pentru că pe acolo intrăm noi, un vecin se certa cu femeia de serviciu ca la ușa cortului. Am vrut să evit implicarea și să mă fofilez ca și când nu aș fi observat nimic așa că mi-am luat o mină preocupată și m-am îndreptat glonț înspre scara mea ca și când n-aș fi auzit și n-aș fi văzut nimic. Vezi-ți de treabă, speranțele mi-au fost spulberate când mi-am auzit numele strigat și bunul simț m-a făcut să mă opresc. Nu știu cum se face că deși nu mai sunt administator al blocului de 20 de ani, sunt percepută ca un mediator al conflictelor și ca o persoană care găsește soluții la orice problemă apărută în sânul micii noastre comunități. Aș vrea să mă simt flatată pentru acest lucru însă din păcate nu face altceva decât să mă enerveze.

        Ăștia doi se certau pe motiv că vecinul meu nu mai vrea să plătească cei 8 lei pe lună pentru femeia care face curățenie pe scară și în jurul blocului și încerca să delimiteze aria care îi aparține și de care de acum înainte vrea să se ocupe singur. Adică să-și măture singur în fața ușii și să își spele cu mopul bucata lui din scările de acces. Inutil să mai spun că atâta timp cât face parte din asociația de proprietari (și legea îl obligă la asta) trebuie să se supună hotărârilor adoptate de majoritate. Iar majoritatea a votat că are nevoie de o persoană care să mențină curățenia și că nu vrem ca fiecare dintre noi să măturăm trei metri pătrați de alee și opt trepte și să spălăm 40 de centimetri pătrați de geam.

        Poate părea ciudat modul în care vecinul meu se gândea să facă economii dar după câte aberații am auzit de când locuiesc aici, nimic nu mă mai miră. Mi-am dat seama că trăiesc între niște ciudați chiar din primul am în care m-am mutat în blocul care tocmai se dăduse în folosință. Era totul nou și oarecum sec pentru că nu exista nici urmă de verdeață, ca în orice loc în care tocmai se desfășurase un șantier. Încă nu apucase să crească nicio plantă printre resturile de moloz așa că un domn cu inițiativă plantase câțiva butași de viță de vie pe lângă peretele blocului. La una din primele ședințe de bloc a venit cu întrebarea dacă vecinii ar fi de acord ca el să tragă niște sârme pe care să le ancoreze la etajul întâi pentru ca vița de vie să se poată cățăra și astfel, în câțiva ani,  să avem un fel de paravan umbros pentru zilele calde de vară. Toată lumea părea de acord până când un alt vecin a întrebat ce soi de vie este. Proprietaul butașiloe i-a răspuns, nu mai știu ce și nici nu are importanță. Dar, zice curiosul, soiul ăsta face mulți struguri? Daa, da, dintr-o viță din asta în zece ani aduni cel puțin 50 de kilograme și-a lăudat omul marfa. Și ce-o să facem cu strugurii? Ce să facem? îi adunăm și facem vin, am și zdrobitor, am și teasc, mă ocup eu de toate, și-a luat angajamentul vecinul viticultor de ocazie. Bine, bine, și al cui o să fie vinul? cum îl împărțim? că suntem cu toții proprietari pe pământul aferent construcției.

        Inițial am crezut că e o glumă. Cum o să împărțim vinul pe care probabil o să-l facem peste 10 ani din plăntuțele care acum abia dădeau doi muguri chinuiți. Dar ceilalți nu au luat-o ca o glumă și au ieșit la înaintare cu diverse procente și cote părți privind damigenele ce urmau să ne umple beciul. Au început să discute în contradictoriu și să prezinte diverse cazuri în care asociați în afaceri s-au despărțit din cauza faptului că nu avuseseră stabilit de la început modul de repartizare a profitului. Precedente cu conflicte, certuri și despărțiri. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că oameni în toată firea au luat-o în halul ăsta pe arătură. Bineînțeles că nu s-a ajuns la niciun rezultat final care să fie pe placul tuturor și concluzia a rămas în coadă de pește. În primăvara următoare locul s-a betonat astfel încât niciunul dintre noi să nu dea ospețe cu mai mult vin decât vecinii de palier. Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele.

        Dar cât circ a fost tot în perioada aia când a fost vorba să ne punem cutie postala. Fiecare voia alt model și toate li se păreau prea scumpe, prea mari sau prea mici, prea late, prea urâte, prea colorate, prea ușor de desfăcut, prea greu de montat, prea, prea, prea! Eram administrator și am crezut că o iau razna pentru că nu puteam nicicum să-i împac pe toți. Noroc cu o mătușă de-a mea care stătea cu mine pe scară și care a luat problema în mână cumpărând 8 cutii poștale identice (adică atâtea câte apartamente sunt pe scară) și a pus piciorul în prag fără atâta tura-vura. Le-a montat la intrare, le-a numerotat, a pus lacăt pe fiecare iar apoi a scos banii de la fiecare locatar, nu chiar punându-le pistolul la tâmplă dar cred că nici multe nu mai avea :) Uneori e necesar să-ți impui punctul de vedere altfel nu o mai scoți la capăt. Pe scara cealaltă nu s-a ajuns niciodată la un consens și fiecare apartament are alt model, dacă vezi peretele pe care sunt montate cutiile poștale îți vine s-o iei la fugă. Una e mai mare, alta mai mică, una albastră, două maro, pe una scrie numărul apartamentului cu alb, pe alta e lipită doar o mică etichetă, una stă mai sus, alta e agățată mai jos… într-un loc e lipsă că omul a zis că lui nu-i scrie nimeni, zici că e un tablou abstract pictat de un schizofrenic aflat pe patul de moarte. Arată rău de tot dar reprezintă perfect simbioza dintre locatari.

        Aceeași lipsă de toleranță și de încăpățânare dusă la extrem am întâlnit-o și atunci când am adus în discuție instalarea unei centrale termice comune care ar fi fost o soluție cu un randament mult mai mare decât în cazul centralelor de apartament. Am renunțat însă înainte de a începe pentru că imediat după ce am deschis gura, fiecare voia altă temperatură și altă dată calendaristică de pornire a centralei toamna. Așa că ne-am retras cu toții în propriile carapace, ne-am tras fiecare alte rânduri de țevi prin case și ne-am focusat pe următoarea problemă: împrospătarea zugrăvelii de pe casa scării.

        Asta era musai s-o facem, nu mai mergea că unu’ vrea și altu’ ba pentru că scara arăta ca după bombardament. Totul a mers lin, am găsit firma (vorba vine ”firma”, de fapt niște țigani care la sfârșit ne-au furat o grămadă de lucruri din beci și din uscător), am cumpărat materialele, am stabilit data și apoi, pe când să începem, ne-am dat seama că nu înțelegem asupra culorii. Câte capete, atâtea culori și nuanțe de zici că urma să decorăm sala mare de bal de la Versailles. Până la urmă am căzut la înțelegere: un fel de portocaliu deschis cu tentă de piersică, culoare cu nume pompos care până la urmă s-a dovedit un roz cât se poate de banal. Mie, drept să spun, nu mi-a plăcut deloc când am văzut cum a ieșit dar cel puțin arăta curat și proaspăt. Cum urcam însă scările spre apartamentul meu de la etajul patru era să leșin când am văzut peretele de la trei vopsit în altă culoare. Dacă vecina a vrut bej, apoi bej a fost și să nu-i spună nimeni ei cum să își vopsească peretele ei. Jumătate din perete e bej, jumătate roz :)

        Greu tare cu traiul în comun deși, de fapt, avem atât de puține de împărțit. Într-o zi am asistat la o scenă care din nou m-a lăsat pe gânduri legate de empatia, toleranța și gradul nostru de civilizație. Şi vorbesc doar de vecini, nu de persoane total necunoscute cu care n-ai nici în clin nici în mânecă. Pe aleea de la intrarea în bloc staționa o dubiță de la o firmă de curierat. Staționa, deci nu parcase acolo de ieri, și avea motorul pornit, semn că urma să plece. Un vecin antreprenor, patron la mai multe firme,  își comandase niște chestii mai voluminoase de aici și avea nevoie de cinci minute să le descarce. După viteza cu care se mișca nu cred că ar fi avut nevoie de mai mult de cinci minute însă un alt vecin făcea ca toți dracii în spate pentru că nu putea ieși cu mașina. Striga, se agita, mai dădea un claxon și spumega ca o balenă în eprubetă. I-am povestit lui fi-miu ce văzusem şi nu s-a mirat deloc ba mi-a confirmat că exact aşa i se întâmplă şi lui dacă parchează lângă scară cât să urce un minut în casă. În secunda doi îl sună nebunu’ că vrea să iasă din garaj cu maşina, chit că e doişpe noaptea sau cinci dimineaţa. Să-şi mute maşina că poate are vreo urgenţă deşi niciodată maşina noastră n-a stat acolo mai mult de câteva minute. Şi nici nu l-a blocat vreodată cu adevărat dar omul stă vigilent cu ochii pe geam :)

        Traiul la bloc se dovedește a nu fi întotdeauana ușor.butoaie

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

m5

Ce mai mâncăm la serviciu

        Ar fi minunat dacă în fiecare zi a săptămânii am putea lua prânzul în tihnă și liniște în bucătăria proprie sau, de ce nu, undeva în oraș într-o atmosferă plăcută și intimă alături de prieteni dragi. Sau în micuțul restaurant de la colțul străzii unde toată lumea cunoaște pe toată lumea și unde patronul este în același timp bucătar și ospătar și partener de discuție. Dar asta se întâmplă probabil doar în filmele franțuzești în timp ce realitatea este departe de aceste imagini idilice. Sau cel puțin la mine rutina cotidiană îmi arată un sandwich mâncat deasupra tastaturii în timp ce mai răspund la telefon sau răsfoiesc un dosar. Și ca și când asta nu ar fi destul, uneori mă întrerup cu totul lăsând mâncarea deoparte pentru că sunt nevoită să merg să servesc un client. Nu, nu cu mâncare ci cu informații :)

        Dacă peste aceste obiceiuri proaste aș mai adăuga zilnic și mâncare de tip fast food, cu siguranță sănătatea mea ar avea de suferit așa că încerc pe cât posibil să fiu atentă la ce mănânc. E drept că uneori împreună cu colegele mai comandăm pizza la birou dar asta se întâmplă destul de rar și de cele mai multe ori îmi aduc mâncare de acasă. E și mai ieftin, și mai sănătos. De curând am descoperit o rețetă delicioasă pe YouTube, nimic complicat dar totuși ceva mai deosebit decât clasica pâine cu unt și cu brânză de care spun sincer că m-am săturat până peste cap. E un sandwich (poate un pic mai elaborat) pentru că asta îmi place mie să mănânc. Sandwich-uri care sunt ușor de transportat, încap în poșetă, nu se varsă, nu ai nevoie de tacâmuri ca să le mănânci și nici de loc ca să te desfășori la prânz. Urăsc să mă trambalez cu caserole după mine, și atunci când sunt pline dar mai ales atunci când sunt goale și murdare, așa că varianta cu pachețelul care poate fi strecurat chiar și într-un buzunar mi se pare soluția ideală.

        Să vă dau deci rețeta. Avem nevoie de legume care pot fi coapte pe grătar: dovlecei, vinete, ardei, ciuperci, sparanghel sau orice altceva vă place  (ceapa este grozavă), mozzarela, un pic de sos pesto, ulei de măsline, oțet balsamic, sare și piper. Și evident pâine. Sub formă de felii sau chifle sau ce altă formă preferați. De cele mai multe ori eu aleg o ciabatta pe care o iau din Kaufland cu 60-70 de bani pentru că își păstreaza bine forma, adică este moale la interior și are coaja suficient de groasă ca să nu se deformeze după ce îi adaug umplutura. Încep prin a spăla și a tăia legumele astfel încât să le pot coace pe grătar iar dovleceii și vinetele le tai longitudinal pentru că mi se pare că arată mai bine deși ar avea exact același gust și dacă le-aș tăia rondele. Dovleceii au coaja foarte subțire și se mănâncă ușor dar uneori vinetele, mai ales dacă sunt mai mari, pot fi curățate parțial. Le stropim/ ungem cu ulei de măsline și le așezăm frumușel pe grătar unde le coacem două-trei minute pe fiecare parte în funcție de cât de tare este focul și de cât de groase sunt tăiate legumele. legume la gratar

        Dacă vă numărați printre fericiții posesori ai unor gratare electrice atunci treaba merge repede și uniform și nu pot decât să vă felicit. Eu însă nu am așa ceva ci doar un fel de tigaie, de fapt nu ”un fel”, ci chiar tigaie cred că se numește, tigaie grill pe care am luat-o de aici și care este foarte bună pentru că nu se lipește nimic de ea.  Singurul minus este că nu-mi încap toate legumele deodată mai ales atunci când fac mai multe sandwich-uri și trebuie să le coc în două-trei ture.

        Pe felia de pâine se pune un strat subțire de pesto cu busuioc (nu mult pentru că are un gust foarte pregnant), apoi felii de mozzarella pe care le sărăm un pic iar deasupra, claie peste grămadă, legumele coapte peste care presărăm sare, piper proaspăt râșnit și doi-trei stropi de oțet balsamic. Închidem sandwichul și cam asta e tot. Este delicios și atunci, pe loc, cât încă legumele sunt calde dar și a doua zi după ce aromele s-au întrepătruns între ele.

sandwich cu legume

        Ca să nu fie greu de mâncat, în sensul în care umplutura alunecă dintr-o parte în alta și iese din pâine, vă recomand să împachetați strâns sandwichul în folie alimentară și vă garantez că nici măcar nu o să vă murdăriți pe degete. Folia se lipește perfect, se desface doar pe măsură ce îmbuci iar eventualul sos pe care îl lasă legumele se oprește în plastic. Bun, am descris acum și motivul împachetării aka teoria chibritului :) Nu-mi rămâne deci decât să aud impresiile legate de acest sandwich și sper să fie pozitive.

Share This:

Citește mai mult

camera cctv

Cine se simte urmărit?

        Citeam deunăzi pe blogul Mirunei de la ”și blondele gândesc” un articol despre alegerea bonei pentru copil, despre criterii, despre experiențe și despre empatia care poate să apară sau nu. Despre cât de greu este să găsești persoana potrivită pe mâna căreia să-ți lași copilul și am fost de acord cu aproape tot ceea ce a scris ea acolo. Spun aproape pentru că un lucru m-a surprins destul de tare, autoarei părându-i-se  ”cumva stânjenitor ca pe femeia pe care o angajezi să stea cu copilul tău să o urmărești prin camere video”. De ce să ți se pară stânjenitor, nu știu pentru că mie nu mi se pare deloc.

        Să mergi pe încredere este minunat însă după câte cazuri am văzut la televizor cu bone sărite de pe fix, mi-am cam pierdut încrederea în umanitate. La început cel puțin, până ajungi să cunoști omul, cred că este mult prea riscant să lași bebelușul fără nicio măsură de prevedere cu o persoană necunoscută chiar dacă persoana în cauză este recomandată de o agenție de plasare. Sau cu atât mai mult, după cum s-a văzut, recomandările date de agenții sunt un fel de apă de ploaie.

        Când Cristina mea a găsit-o pe Flori, doamna care o ajută cu cele două copile, i-a spus de la început că a instalat în casă camere video. Nu le-a ascuns printre flori sau printre cărțile din bibliotecă ci a făcut totul la vedere, pentru transparență totală. Ideea era nu de a o ”prinde” cu ceva pe doamna cu care Silvia urma să își petreacă diminețile, nici să surprindă ipostaze jenante, nici să îi urmărească fiecare mișcare ca la Big Brother ci să vadă cum relaționează cu fetița și cum decurge relația dintre ele. Mi s-a părut soluția ideală pentru că nu au apărut frustrări sau suspiciuni de nicio parte și asupra lui Flori nu a planat prezumția de vinovăție ca și când supravegherea ar fi fost făcută pe ascuns. Din fericire totul a decurs cum nu se poate mai bine iar luna viitoare se împlinesc deja trei ani de când sunt împreună iar Flori este o bonă minunată.

        Dacă stăm să ne gândim un pic, suntem cu toții supravegheați în permanență pentru că aproape nu mai există, cel puțin în marile orașe, intersecție care să nu fie monitorizată video. La mall-uri la fel. În instituții, la fel. Mai nou până și la intrarea în blocuri au apărut în locul vechilor interfoane instalații sofisticate care înregistrează imagini cu fiecare vizitator. Pe vremuri, dar ce spun eu ”pe vremuri” pentru că de fapt nu au trecut mai mult de 20 de ani, chestiile astea păreau de domeniul science-fiction iar acum sunt cum nu se poate mai comune și se găsesc la niște prețuri pe care și le permite orice muritor de rând.

        Și tocmai pentru că suntem monitorizați, filmați, observați și ascultați în permanență (de te miri cine) nu pot să înțeleg paranoia unora care aproape se isterizează dacă din întâmplare apar într-o poză pe Facebook împreună cu alte douăzeci de persoane. Într-un plan îndepărtat li se vede și lor figura (pe care de multe ori nici nu ai recunoaște-o dacă nu ai ști cine sunt) și fac ca toți dracii cerând cu disperare, supărare și multă încrâncenare să ștergi orice urmă  a trecerii lor prin acel loc de parcă toate serviciile secrete din lume ar putea astfel să îi depisteze mai ușor. Dacă cineva are vreun interes pentru persoana ta, practic nu există nicio piedică să te filmeze sau să te fotografieze pe stradă sau în orice alt loc public fără ca tu să ai habar așa că principiile ce păreau de nezdruncinat în legătură cu intimitatea și spațiul personal au devenit de mult doar o iluzie.

        Lumea nu mai are cum să fie la fel cu cea de dinainte de apariția internetului și doar dacă trăiești sub o piatră curgerea prin lume a rămas aceeași. Dacă însă citești aceste rânduri cu siguranță domnul Google știe exact unde te afli, în ce magazin ți-ai făcut ultimele cumpărături săptămânale, persoanele cu care ai interacționat, câți bani ai scos de la bancomat, pe ce site-uri de știri intri în fiecare zi și ce reclame să-ți scoată în față. Eu m-am uitat la o pereche de pantofi acum vreo lună și de atunci poza lor îmi apare, ca un reminder infinit, pe ecranul telefonului, pe tabletă, pe calculatorul de la serviciu și pe cel de acasă doar, doar o să cedez și o să mi-i comand :)

        Nu mă stresează camerele video atâta vreme cât nu sunt instalate în baie și cred că este absurd să ne opunem curentului în care merge tehnologia și în care evoluează lumea, în general. Sunt convinsă că nici FBI-ul, nici Mossad-ul și nici MI5 nu sunt interesate de persoana mea. De SRI n-aș băga mâna în foc dar în cazul în care mă suspectează de ceva s-ar putea să aibă parte de o mare dezamăgire pentru că nu dețin niciun secret care i-ar putea interesa. Nu m-ar stresa camerele video nici dacă ar trebui să mai dau o dată bacalaureatul pentru că n-am copiat în viața mea la un examen și nu mă intimidează nici sistemele CCTV din benzinării, magazine sau bănci pentru că nu intenționez să dau nicio spargere. Așa că, din partea mea, cei care se află de partea cealaltă a baricadei și care au nevoie de imagini video sau pe care îi mănâncă doar curiozitatea pot să apese pe butonul ON și să îi dea drumul numai să nu uite că înainte de toate au nevoie de sursele de aici.

camera cctv

 

Share This:

Citește mai mult

inima

Un gest de iubire

        Vrem – nu vrem, ziua îndrăgostiților se apropie cu pași repezi și indiferent dacă sărbătorim sau nu Valentine’s sau Dragobetele sau nu sărbătorim nimic, magazinele, televiziunile, presa și media online ne asaltează deja cu inimioare, floricele roz și alte dulcegării încercând să ne bage pe gât rezervări la restaurante, bilete spre destinații romantice sau idei de cumpărături inutile gen ursuleți de pluș mari cât juma’ de dulap, seturi de căni cu el și ea sau lumânări în forme de îngerași pe care nu se va îndura nimeni să le aprindă vreodată. Prețul florilor crește exponențial iar florăresele profesioniste cu vase uriașe pline de trandafiri roșii nu par intimidate de novicii care vând primii ghiocei.

        Nu fac parte din categoria celor se oripilează la ideea că Valentine’s Day e o sărbătoare de import și că trebuie să ținem cu dinții de Dragobetele nostru de care, sinceră să fiu, nu auzisem până acum câțiva ani și nici nu mă doare capul că ar fi ceva kitschios. Să mă scuze susținătorii tradițiilor autohtone dar pe vremea mea nici naiba nu sărbătorea Dragobetele. Anyway, nu despre evenimentul în sine vreau să scriu azi, indiferent de data la care se sărbătorește iubirea, ci despre modul de manifestare al acesteia.

        Despre declarațiile de dragoste scrise cu majuscule pe Facebook și despre buchetele virtuale oferite cu mărinimie pe ecranul calculatorului sau, după caz, al telefonului. Mi se pare că la vârsta adolescenței astfel de gesturi au o drăgălășenie aparte iar uneori sunt chiar înduioșătoare prin naivitatea și puritatea lor însă la deplina maturitate pot trece cu ușurință pragul ridicolului. No offense dar să vii în public cu declarații pe juma’ de pagină în care să-ți urli iubirea pentru partenerul cu care împarți casa de ani buni pare mai degrabă că o spui pentru vecini, prieteni și rude decât pentru alesul sau aleasa inimii. O paradă ieftină nu tocmai pe gustul meu și pentru care am mari suspiciuni în ceea ce privește veridicitatea.

        Trăim în lumea în care aparențele contează enorm și în care sub poleiala de fericire ce ni se aruncă în ochi se ascunde viața adevărată cu bune și, mai ales, rele, multe rele, pe care mulți refuză să le conștientizeze dându-le la spate și măturându-le precum gunoiul sub covor. Mi-aduc aminte de o emisiune tv difuzată acum mulți ani, pe vremea când încă mai înghițeam hapurile pe care ni le serveau protagoniștii show-urilor care își expuneau fericirea și dădeau sfaturi pentru atingerea nivelului de zen maxim celor care duceau vieți monotone și lipsite de strălucire. Mai exact Claudiu Bleonț împreună cu nevasta de la acel moment, Beatrice (Rancea), păreau că tocmai coborâseră din rai pentru a-și uni destinele și a duce împreună o viață fericită pe acest pământ.

        Viața în casa lor curgea în formă de râuri din lapte și miere, simbioza era perfectă iar decorul desprins din povești. Cireașa de pe tort era o ferigă imensă sub verdele căreia cei doi se retrăgeau în momentele în care simțeau cea mai vagă adiere a vreunei nemulțumiri conjugale și de unde, după o scurtă perioadă de meditație comună, reveneau la starea de zen pentru care muritorii de rând îi invidiau. Eram probabil într-una din zilele mele proaste altfel nu pot să-mi explic cum de îmi aduc aminte cu atâta lux de amănunte emisiunea respectivă. Știu că oarecum m-a umbrit o undă de tristețe și dezamăgire pentru viața mea anostă care era plină de griji ce nu dispăreau la umbra niciunei ferigi și cu siguranță aș fi schimbat rolurile cu cei de pe ecran fără nicio urmă de regret. Mult timp după aceea m-a urmărit modelul acelei familii  iar gândul că eram departe de relația perfectă nu mi-a dat pace.

        Dar, să vezi și să nu crezi, la câteva luni după emisiune, destul de aproape, nu mai mult de două, trei, citesc în presă că cei doi au divorțat. Am fost șocată și nu-mi venea să cred că tot spectacolul oferit nu fusese decât un fragment dintr-o piesă de teatru oferită înspre divertismentul telespectatorilor. Era înainte de apariția Facebook-ului iar telenovelele de până atunci veniseră doar pe filiera sudamericană unde interpreții erau actori adevărați. Viețile reale încă nu aveau atâta expunere ca acum iar televiziunea abia începuse să manipuleze mințile oamenilor și în alte domenii decât politica.

        De atunci nu mai iau nimic de bun iar giugiuleala publică mă lasă rece și nu mai pun botul la dulcegăriile de familie afișate cu ostentație pe pereții internetului. Și nici nu cred că dragostea e direct proporțională cu numărul de trandafiri din buchetul oferit de Sfântu’ Valentin sau cu numărul gramelor de aur turcesc din brățara cumpărată în rate de la negustorii de ocazie.

        Cred însă că gesturile de iubire adevărată  se simt în fiecare zi și de cele mai multe ori au un cod ascuns pe care nu îl înțelege decât persoana căreia îi este adresat. Gesturi care nu cer like-uri pentru că oricum nu au cum să fie share-uite pe internet. Cum ar fi ca cel de lângă tine să îți tragă în jos mâneca pijamalei ridicată deasupra cotului ca să nu îți fie frig noaptea. Sau să îți dea telecomanda lăsându-te să alegi filmul de sâmbătă seara. Sau să îți lase jumătate din ultima felie de tort din frigider. Sau să se scoale mai repede dimineața ca să spele vasele rămase din seara precedentă. Sau… continuați și voi.inima

Share This:

Citește mai mult