Cu ce m-am schimbat după pandemie

        Pentru mine (și nu doar pentru mine) pandemia s-a încheiat exact acum un an ”brusc, instantaneu și dintr-odată” ca să parafrazez pe una din profesoarele mele de fizică de la liceu. Adică în momentul în care a izbucnit războiul din Ucraina și miile de refugiați au trecut granița în România cerând ajutor. În situația disperată din acele zile, toată lumea a uitat de distanțarea socială, de măști, de interdicții, de fluxuri separate și de tot soiul de reguli cărora eu nu le-am văzut cu adevărat rostul și utilitatea niciodată. Dar din acel moment despre covid s-a vorbit din ce în ce mai puțin și viața a reintrat în normal deși virusul trăiește în continuare bine, merci printre noi. Drept urmare asta vară m-am îmbolnăvit pentru a doua oară deși eram vaccinată de trei ori dar asta nu a mai interesat pe nimeni, nici chiar pe mine însămi, nu m-am panicat deloc și am tratat boala exact ca pe orice altă răceală.

        Cu toate că, din fericire, pe mine pandemia nu m-a afectat foarte mult în sensul că am mers zilnic la serviciu, deci nu am stat izolată în casă, nu mi-au scăzut veniturile, nu am avut în grijă copii care să-mi toace nervii din cauză că nu pot ieși afară la joacă și nici nu am avut probleme de sănătate, am observat totuși că unele lucruri s-au schimbat definitiv. În primul rând modul în care fac cumpărăturile penru că am trecut aproape integral la online cel puțin atunci când e vorba de cumpărăturile non-alimentare.

        Nu am mai fost într-un mall dinainte de pandemie. De fapt, ca să fiu sinceră, am intrat totuși de curând însă am fost doar la zona cu restaurante pentru că voiau nepoatele un Happy Meal de la McDonald’s. Am intrat, am cumpărat, am mâncat și am ieșit de urgență afară pentru că aveam senzația că mă sufoc. Era lume multă, gălăgie, zumzet, muzica urla în difuzoare și o căldură de nesuportat. Shoppingul online mi se potrivește de o mie de ori mai bine, am site-urile mele preferate care se regăsesc în toată Europa  iar pachetele îmi vin la ușă. Easybox-ul e o alternativă pe care pur și simplu o ador pentru că nu mai stau să aștept după curier iar unul din criteriile după care aleg magazinele este ușurința returului. Tot ce nu mi se potrivește sau nu îmi place 100% dau înapoi fără cea mai mică remușcare și, spun eu, în ultimii trei ani, toate cumpărăturile le-am făcut cu cap. Nu m-aș mai întoarce la colindatul prin magazine nici să mă pici cu ceară.

        Tot după pandemie am rămas cu reținerea de a mă pupa cu toată lumea. Nu am fost eu niciodată o mare pupăcioasă dar acum, cu atât mai puțin. Cred că un zâmbet și un salut cald este suficient și nu este necesar să ne strângem în brațe și să ne pupăm pe obraji ca să ne arătăm afecțiunea față de persoane pe care nu le-am văzut de săptămâna trecută. Știți ce zic, nu? Mai răruț, că-i mai drăguț.

        Apoi mi-a crescut enorm interesul în amenajarea casei. Este adevărat că întotdeauna mi-a făcut plăcere să îmi aranjez cuibul și să fac tot posibilul să am o locuință confortabilă dar cumva cred că m-a luat și pe mine valul care ne-a prins pe toți atunci când multă lume a început să lucreze de acasă. Niciodată până acum nu am purtat atâtea discuții cu prietenii pe teme de amenajare baie sau amenajare living dar uite că a devenit un subiect la ordinea zilei. Și încă unul chiar plăcut.

        Tot după pandemie am început să apreciez altfel călătoriile și să mă bucur de libertate pentru că nici nu îți dai seama cât de firești ți se par unele lucruri până ajungi să le pierzi. Iar imposibilitatea de a mă deplasa dintr-un loc în altul mi s-a părut cel mai greu de suportat așa că acum vreau să profit cât mai mult de ceea ce mi-a lipsit. Să vină vara, deci 🙂

 

Share This:

Read More

Ce a făcut Ruxandra în vacanță la bunici

        Ruxandra, fetița cea mică a Cristinei, a stat la mine 10 zile. Un fel de vacanță de care atunci când va ajunge la școală nu va mai putea beneficia pentru că una e să tragi chiulul de la grădiniță și cu totul altfel se pune problema când deja ai teme de făcut. Dar până una-alta, ne-am bucurat amândouă de timpul petrecut împreună și de toată distracția de care am avut parte. Vremea fiind mizerabilă, nici iarnă, nici primăvară ci doar vânt și lapoviță, am stat mai mult în casă și am încercat pe cât posibil să o țin cât mai departe de televizor, ca să nu mai spun de tabletă. La București programul e foarte strict și bine stabilit (și respectat!) dar când vii în vacanță la bunici, lucrurile pot lua ușor o turnură nedorită.

        Ca să-i distrag gândurile de la ecrane și device-uri toxice, i-am propus tot felul de jocuri pe care, atâta timp cât intram și eu în ele, le-a acceptat cu ușurință și aș spune chiar cu mare plăcere. Ruxandra are 5 ani. Era să-i spun Ruxi așa cum îi spune aproape toată lumea și cum tare nu aș vrea să îi rămână numele. Chiar vorbeam cu Cristina, atunci când a născut-o, că numele de Ruxandra, nume de domniță de viță boierească este așa de frumos dar că pe parcurs toate Ruxandrele se transformă în Ruxi și că pe a noastră o să o păstrăm autentică. Se pare însă că ne îndreptăm spre aceeași tendință de a-i moderniza și ei numele 🙂

        Cel mai mult ne-am jucat ”de-a magazinul” și am alternat magazinul de parfumuri cu cel de mărgele pentru că din ambele am avut marfă suficientă cât să umplu două, trei rafturi. (Recunosc, sunt obsedată). Dar parcă cel mai mult ne-a plăcut amândurora prima variantă, adică parfumurile. Am rămas surprinsă să văd ce memorie olfactivă are Ruxandra la o vârstă așa de mică și cum recunoaște arome pe care nu le-a mai simțit de astă vară. Probabil, din acest punct de vedere, seamănă cu mine. Pe cât de proastă îmi e memoria vizuală, pe atât de simplu îmi este să îmi aduc aminte cum mirosea un parfum acum 20 de ani . Cu greu recunosc fața unei persoane pe care am văzut-o doar de 2-3 ori dar cu siguranță îmi aduc aminte ce miros avea.â

        Desigur, de fiecare dată, eu am jucat rolul clientei și ea era vînzătoarea care făcea recomandări. Dacă ceream un parfum care să aducă a vanilie, îmi întindea sticluța de Mon Guerlain (într-o zi a uitat cum se numește și în loc de Guerlain a spus Mon Gherman și nu știam pe unde să-mi bag capul să nu vadă că îmi curg lacrimile de râs). Dacă ceream un parfum elegant îmi oferea Lacoste pour  Femme, dacă voiam un parfum care să se potrivească în anotimpul rece îmi dădea ceva de la Yves Saint Laurent, pentru primăvară alegea citricele iar dacă pomeneam ceva de nuca de cocos, Versace parfum Crystal Noir era prima opțiune (preferatul meu și al ei). A fost un deliciu.

        Am făcut împreună de mâncare (salată de vinete și șnițele), m-am lăsat machiată, mi s-a făcut masaj (pe bani, evident), am desenat felicitări, ne-am pieptănat reciproc, am șters geamurile cu șervețele umede, am aprins și stins lumânări de 100 de ori pe zi (de când am învățat cum funcționează bricheta) și am spălat vase cu gel de duș. Zilele de vacanță au zburat pur și simplu iar în dimineața în care trebuia să luăm trenul, Ruxi mi-a reproșat că a stat la mine atâta timp iar eu nu am învățat-o, nici să scrie, nici să citească și nici să coasă goblen așa cum i-am promis 🙂 Dar poate data viitoare.

Share This:

Read More

Iar mi-am lăsat pisica singură

        Aseară m-am întors de la București și, ca de fiecare dată când vin dintr-o călătorie, deschid ușa cu oarecare emoții gândindu-mă cum o să o găsesc pe Sylvestra. Adică pisica mea. Sunt nevoită să o las singură și chiar dacă nu este cea mai sociabilă pisică din lume, tot îmi vine greu să o știu atâta vreme plictisindu-se de moarte în apartamentul meu de bloc. Dacă lipsesc mai mult de trei zile (adică două nopți), îl rog pe Vlad să vină la ea și să îi dea de mâncare, să îi pună apă proaspătă, să îi curețe nisipul și să îi deschidă din când în când televizorul, dar dacă lipsesc mai puțin, așa cum s-a întâmplat și de data asta, îi las eu toate proviziile necesare și micuța se descurcă singură. Sau cel puțin așa am observat.

      Acum are aproape 13 ani și este în a doua jumătate a vieții, este liniștită și calmă, nu mai are agilitatea pe care o avea în tinerețe când sărea cu ușurință de pe pat pe dulap și nici nu o mai interesează jucăriile (decât măslinele pe care le rostogolește prin toată casa și le mută dintr-o lăbuță în alta mirosindu-le de parcă ar fi o pradă de mare valoare). Mi-e milă să o las mereu singură dar nu am ce face. Vara mai e cum mai e, pentru că iese pe balcon și urmărește trecătorii, aude zgomotul străzii, observă traficul și  se uită după păsări dar iarna e rău tare. Chiar dacă aș găsi o soluție (o mică ușă batantă pe unde să poată ieși singură pe balcon chiar dacă nu e nimeni acasă), de cum dă frigul, nu o mai scoți la aer nici să o pici cu ceară. Uneori, în zilele însorite, o mai iau în brațe și ies cu ea pe balcon dar de cum o pun jos ia viteză de parcă participă la cursa de 400 de metri garduri și se întoarce de urgență lângă caloriferul pe care îl păzește din octombrie până târziu în aprilie.

        Sunt convinsă că nu îi place să stea singură dar, pe de altă parte, nici nu suportă compania oamenilor și nici a altor animale. Am încercat de câteva ori să îi aduc încă o pisică pentru a avea un prieten dar s-a comportat de parcă l-aș fi băgat pe dracu’n casă așa că am renunțat. Iar când vede oameni străini, se ascunde pe sub canapele și nu mai iese de acolo decât după ce aude că pun yala pe ușa de la intrare. Musafirii sunt cel mai mare coșmar al ei.

        Deși este o pisică foarte iubită, uneori mă gândesc că a avut o soartă atât de nefericită și parcă îmi pare  rău că nu a avut parte de experiențe memorabile. Tot universul ei s-a învârtit în jurul meu și pentru ea am fost și soarele, și luna, așa cum spun versurile unui cântec. Bucuriile ei cele mai mari au fost (și încă sunt) momentele în care îi aduc mancare pentru pisici mai specială sau când găsește pe pat o haină pe care se poate lăfăi în voie și pe care să o umple de păr. Are o blană cu fir lung de zici că este o pisica persana deși nu este nici pe departe la fel de frumoasă. Dar este a mea și o iubesc ca și când ar fi din cea mai pură și mai scumpă rasă. Urmează să plec din nou, de data asta pentru o perioadă mai lungă de trei zile, și va rămâne iar singură. Iar pentru lunile de vară am din nou programate mai multe ieșiri și mă tot gândesc cum să fac astfel încât să-i fie mai ușor, așa că dacă aveți idei, vă rog să le împărtășiți.

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #55

        Când oare a trecut o lună din anul acesta? că parcă abia ieri am desfăcut bradul și am pus la loc paharele de șampanie. Să începem deci recapitularea ultimei săptămâni:

  • Am câștigat acest portofel frumos ca o bombonică la un concurs organizat de brandul Laura Maxim. Nu a fost cu tragere la sorți ci comentariile câștigătoare au fost alese pe baza unor criterii subiective pe placul celei care a organizat acest giveaway. Dacă era cu tragere la sorți poate nici nu mă băgam dar așa, când știu că pe baza inspirației de moment am șansa să fiu printre câștigători, nu am nici cea mai mică ezitare. Nu este pentru prima dată când am această onoare, ci în urmă cu câțiva ani am mai câștigat la o concurs organizat de Librăriile Cărturești iar altădată la Ivatherm.
  • Am descoperit un canal de YouTube care se cheamă Cecilia Blomdahl și care este despre viața în Svalbard, un arhipelag în Oceanul Arctic situat foarte aproape de Polul Nord și care aparține de Norvegia. Este (cred) cel mai nordic ținut de pe planeta care este locuit. Vlogurile pe care le face fata asta, Cecilia, sunt despre peisajele incredibile pe care le oferă acest loc, despre cum este să trăiești câteva luni pe an în bezna nopții polare dar și despre provocările pe care organismul le resimte atunci când soarele este sus pe cer la 3 noaptea. Despre obligativitatea de a purta o armă atunci când te afli în afara localității din cauza potențialului pericol de a fi atacat de urșii polari, despre cartela care limitează consumul de alcool sau despre faptul că în Svalbard este interzis să naști un copil (la opt luni de sarcină femeile sunt trimise pe continent). Nu doar lucruri la care nu te gândeai că există dar și modul în care sunt filmate este încâtător. Highly recommended!
  • Am fost la un pas de a da foc bucătăriei și nu exagerez deloc. Eram în plin proces de creație artistică, mai exact voiam să filmez niște cadre cu o tigaie în care prăjeam câteva legume pentru unul din vlogurile mele. Și pentru că nu găseam unghiul potrivit pentru a-mi instala mini trepiedul, am făcut o mică improvizație punând un fund de lemn pe aragaz oarecum în prelungirea tigăii, idee inspirată care a dus la găsirea poziției perfecte. Desigur că doar un ochi era aprins, cel de sub tigaie dar cum fundul de lemn pe care stătea camera era foarte aproape de acesta, a început la un moment dat să se simtă un vag miros de brad ars care nu înțelegeam de unde vine (am crezut că de la vecini) și care, fiind de-a dreptul plăcut, m-a dus cu gândul la focurile de tabără pe care le mai facem uneori vara în excursiile la munte. Liniștită și concentrată, mi-am văzut de treabă până când, brusc, o flacără de 20-30 de cm s-a înălțat cu putere din mijlocul aragazului  și imediat am realizat că fundul meu din lemn de brad ardea cu vâlvătaie. Mare noroc am avut că nu s-a aprins camera cu care filmam  pentru că un Canon G7x nu e chiar ieftin și mare noroc am avut că aragazul e chiar lângă chiuvetă așa că am reușit să sting imediat focul.
  • Mi-am instalat aplicația ghiseul.ro prin care poți plăti de pe telefon taxele, impozitele sau amenzile. E bine că acest lucru se poate face (în sfârșit!) și în România. După cum se spune, mai bine mai târziu decât niciodată dar mă întreb dacă era cazul să se țină o conferință de presă cu surle și trâmbițe la Ministerul Digitalizării pentru acest lucru atât de firesc în secolul 21. Sau poate că totuși da pentru că fiind ceva legat de virtual și mediul online nu avea cum să se taie o panglică 🙂 Aplicația funcționează, am testat-o, dar deja i-am găsit un minus. Nu poți să îți faci cont dacă nu ai card emis la una din băncile trecute în listă. Și Cristi, soțul meu, este în această situație. Este cetățean român, are CNP, are impozite de plătit dar cardurile sale sunt emise in UK. Și nu este vorba de a plăti cu un card din altă țară, hai să spun că asta aș înțelege (deși nu înțeleg), este vorba de imposibilitatea de a-ți crea un cont. Adică pur și simplu să vezi ce impozite ai plătit. Să vizualizezi, atât. Pentru că de plătit ar putea plăti cu un alt card. Al meu, de exemplu.
  • Am încins o discuție în contradictoriu (oare pentru a câta oară!) despre decizia de a-ți cumpăra o mașină nouă versus una second hand. Piața de vanzari auto este imensă la ora actuală și dacă nu știi exact ceea ce vrei, poate să fie destul de dificil să te hotărăști indiferent dacă este vorba despre o mașină de familie, de zi cu zi, sau despre una care să servească și altor interese gen transport de marfă sau o dubiță cum ar fi un Mercedes Sprinter. (Am dat exemplul acesta pentru că eu mă număr printre cei care adoră mărcile germane în timp ce soțul meu, francofil convins în  ceea ce privește mașinile, sigur ar fi spus Renault Master). Cu o mașină luată la mâna a doua economisești o grămadă de bani la prețul de achiziție – asta desigur dacă poți supraviețui fără mirosul de mașină nouă și este de departe motivul cel mai important dar și deprecierea valorică este mult mai mică și mai lentă la un vehicul care are cel puțin trei ani. Se știe că la o mașină nouă prețul îi scade brusc deja din momentul în care a ieșit pe poarta fabricii și după două zile sau 200 de km parcurși deja valoarea de piață i-a scăzut cu 10%. Cea mai abruptă și cea mai dramatică depreciere este în primii ani de utilizare. Apoi, după 2-3 ani chiar dacă valoarea (firește) continuă să meargă în jos, panta este mult mai lină. Cumperi o mașină de 5000 de euro, veche de 5 ani, o folosești un an și dacă o îngrijești bine, s-ar putea să o vinzi cu aproape același preț cu care ai luat-o ceea ce la o mașină luată de nouă, folosită un an, este exclus. Apoi merită abordat și subiectul costului întreținerii știut fiind faptul că la mașinile noi, pentru a beneficia de garanție, orice mică reparație sau revizie trebuie făcută doar în anumite service-uri agreate de dealeri și unde tarifele urcă până la cer. Alți bani, altă distracție.
  • M-am vopsit. Pe păr, evident 🙂 Pe mine toată afacerea asta mă costă 12 lei pentru că îmi cumpăr vopsea din supermarket și mă vopsesc la mine acasă. Nu e vorba de zgârcenie, deși să dau cel puțin o sută de lei pentru această operațiune nu mi se pare puțin, iar tariful ăsta e undeva la limita de jos. Pentru că în sus nu există opreliști.  Dar cel mai neplăcut mi se pare timpul de așteptare pe care l-aș pierde într-un salon, cel puțin două ore cu aplicarea vopselei, cu spălatul pe cap, uscatul și tot ceea ce mai implică. Cred că într-o zi o să stau să fac un calcul (măcar aproximativ) să văd câți bani am economisit de când am început să mă vopsesc în mod regulat. Poate nu sunt 20 de ani, dar 15 sunt cu siguranță.
  • Am găsit, în sfârșit!, farfuriile roșii pe care le caut în magazinele fizice și în online de cel puțin doi ani. Farfurii care să se potrivească în perioada pregătirilor pentru Crăciun și care să aducă în casă un pic din spiritul sărbătorii. Știu că suntem în ianuarie și mai avem încă un an de așteptat dar când le-am văzut nu m-am putut abține mai ales că erau la preț redus cu 60% iar culoarea… poza nu reflectă realitatea dar vă spun că sunt superbe! Nu e un roșu strident, nu sunt sclipitoare, nici lucioase, este exact nuanța pe care Moșul o adoră 🙂

        Alte noutăți nu mai am dar asta nu e neapărat ceva rău. Așa cum spune englezul, No news, good news. Voi ce ați mai făcut, ce ați mai lucrat?

Share This:

Read More

Când obiectele erau adevărate comori

        Am fost azi la magazinul chinezesc să caut niște elastic la metru și niște forme din silicon pentru brioșe. Bineînțeles că am găsit ceea ce căutam și încă multe altele. Adică am mai luat un dop pentru chiuveta din baie, o față de masă din mușama, o pereche de papuci de casă, un set de creioane colorate, o pungă cu ace de siguranță de diverse mărimi și două perechi de șosete. Era atât de multă marfă încât m-a copleșit. Cred că nu există oraș în țara asta în care să nu se fi deschis un magazin chinezesc așa că știți probabil că acolo se găsește tot ceea ce îți trece (și ce nu îți trece) prin cap începând de la chibrituri și pioneze până la găleți, covoare, perdele și chiar mici obiecte de mobilier. Desigur că se vor găsi unii care să comenteze asupra calității produselor dar la unele obiecte chiar nu contează. Sau nu se observă diferențe majore pentru că un ac e tot un ac, iar o lingură de lemn de 5 lei îți face același serviciu ca una de 40 luată de pe un site cu pretenții.

        Când coboram scările care duc la magazinul situat la etajul Complexului Materna, mi-a trecut prin fața ochilor o imagine demult uitată. Dar fac o mică paranteză să vă spun că numele acesta atât de inspirat, ”Materna”, vine de la un magazin care nu mai există de 30 de ani însă denumirea a intrat în toponimia locului. Până și stația de autobuz se numește Materna. Revenind la amintirea care m-a fulgerat, se întâmpla în toamna anului 1989 când la Materna, la magazinul pentru femei, s-au băgat pantofi de piele. Acesta era situat în locul actualului magazin chinezesc (adică unde am fost eu astăzi) iar coada care s-a format înainte de deschidere era întinsă de la etaj până jos în stradă. De fapt, dacă ar fi să spun adevărul adevărat, nu era o coadă ci o îmbulzeală dezordonată în care erau înghesuite zeci sau poate chiar sute de persoane, în mare majoritate femei. Undeva la mijloc eram prinsă și eu. A fost una dintre cele mai oribile experiențe pe care le-am trăit vreodată. Toată lumea se împingea din toate părțile, unii țipau, alții se certau dar cu toții dădeau din coate încercând să înainteze măcar cu juma’ de metru pentru a intra mai repede în magazin în încercarea disperată de a mai prinde o pereche de pantofi. Evident înainte de deschidere nu se știa nici modelul, nici culoarea pantofilor care urmau a fi cumpărați dar faptul că erau fabricați din piele naturală era o garanție a calității.

        Se primiseră două modele foarte asemănătoare, gen stiletto. Eu ”am prins” unii crem deschis cu o mică fundiță la spate pe care, bineînțeles, în haosul creat, cu zeci de persoane în magazin și cu vuietul venind de pe casa scării, nu am avut cum să îi probez dar norocul meu a fost că mi-au venit perfect. Am fost așa de fericită că am pus mâna pe niște pantofi frumoși încât ajunsă acasă cu comoara în brațe am uitat complet de toată umilința îndurată. În vremurile pe care le-am trăit să ai o pereche de pantofi noi, și frumoși pe deasupra, era o mare bucurie și niciodată nu mi s-a întâmplat ca lucrurile pe care le-am cumpărat să nu le port și să zacă undeva într-un dulap uitate cu eticheta încă pe ele. Aveam atât de puține obiecte, asta din cauza conjuncturii economice în care trăiam, încât cele pe care le dețineam aveau o altă valoare pe care o prețuiam cu adevărat.

        Și nu e vorba doar despre haine și pantofi. Până și un săpun frumos mirositor era la mare preț. Un Amo adus din Ungaria era considerat un răsfăț de care nu toată lumea avea parte iar un Fa cu dungulițe verzi te transpunea în lumea luxului suprem. Un tricou ”cu scris” îți garanta succesul iar studenții străini care aveau carioci colorate și creioane mecanice Rotring erau bogătașii la care ne uitam cu invidie. Nu mai spun de cei care aveau șansa de a fi pus mâna pe un televizor color sau, mai mult, pe un video player. Îi iubea tot cartierul în speranța că vor fi invitați să vadă filme americane dublate cu vocea inconfundabila a Irinei Margareta Nistor.

        Aveam altfel de bucurii care privite cu ochii de acum par superficiale dar care îmi trezesc totuși emoții melancolice. A nu se înțelege cumva că sunt o nostalgică și că regret timpurile de atunci pentru că nu aș schimba cu nimic în lume libertatea pe care am câștigat-o. Și nu doar libertatea ci și, dacă tot am vorbit despre obiecte, bunăstarea materială la care am ajuns. Nu cred că mai există gospodărie fără (cel puțin un) televizor color sau fără mașină automată de spălat haine. Din categoria electrocasnicelor eu am tot ce am putut visa vreodată începând de la aparat de făcut sandwich-uri și robot de bucătărie până la lada frigorifica pe care din fericire acum am posibilitatea să o umplu doar cu înghețată dacă așa vreau. Desigur însă că mă abțin 🙂 Poate că totuși, dacă mă gândesc bine, îmi lipsește ceva la care cuget de ceva timp. Am văzut că tot mai multă lume are uscatoare de rufe și cred că mi-ar prinde bine și mie unul și nu pentru că ar fi la modă dar realmente se dovedește a fi foarte util mai ales acum pe timp de iarnă când hainele se usucă atât de greu. Sunt convinsă că l-aș folosi la capacitatea maximă.

        Știți cum se zice, oamenii trebuie iubiţi şi lucrurile folosite și nu invers, cum se întâmplă de multe ori în lumea actuală când mulți dintre noi  iubim lucrurile şi folosim oamenii. Am încheiat într-o notă de înțelepciune 🙂

 

 

Share This:

Read More