Când obiectele erau adevărate comori

        Am fost azi la magazinul chinezesc să caut niște elastic la metru și niște forme din silicon pentru brioșe. Bineînțeles că am găsit ceea ce căutam și încă multe altele. Adică am mai luat un dop pentru chiuveta din baie, o față de masă din mușama, o pereche de papuci de casă, un set de creioane colorate, o pungă cu ace de siguranță de diverse mărimi și două perechi de șosete. Era atât de multă marfă încât m-a copleșit. Cred că nu există oraș în țara asta în care să nu se fi deschis un magazin chinezesc așa că știți probabil că acolo se găsește tot ceea ce îți trece (și ce nu îți trece) prin cap începând de la chibrituri și pioneze până la găleți, covoare, perdele și chiar mici obiecte de mobilier. Desigur că se vor găsi unii care să comenteze asupra calității produselor dar la unele obiecte chiar nu contează. Sau nu se observă diferențe majore pentru că un ac e tot un ac, iar o lingură de lemn de 5 lei îți face același serviciu ca una de 40 luată de pe un site cu pretenții.

        Când coboram scările care duc la magazinul situat la etajul Complexului Materna, mi-a trecut prin fața ochilor o imagine demult uitată. Dar fac o mică paranteză să vă spun că numele acesta atât de inspirat, ”Materna”, vine de la un magazin care nu mai există de 30 de ani însă denumirea a intrat în toponimia locului. Până și stația de autobuz se numește Materna. Revenind la amintirea care m-a fulgerat, se întâmpla în toamna anului 1989 când la Materna, la magazinul pentru femei, s-au băgat pantofi de piele. Acesta era situat în locul actualului magazin chinezesc (adică unde am fost eu astăzi) iar coada care s-a format înainte de deschidere era întinsă de la etaj până jos în stradă. De fapt, dacă ar fi să spun adevărul adevărat, nu era o coadă ci o îmbulzeală dezordonată în care erau înghesuite zeci sau poate chiar sute de persoane, în mare majoritate femei. Undeva la mijloc eram prinsă și eu. A fost una dintre cele mai oribile experiențe pe care le-am trăit vreodată. Toată lumea se împingea din toate părțile, unii țipau, alții se certau dar cu toții dădeau din coate încercând să înainteze măcar cu juma’ de metru pentru a intra mai repede în magazin în încercarea disperată de a mai prinde o pereche de pantofi. Evident înainte de deschidere nu se știa nici modelul, nici culoarea pantofilor care urmau a fi cumpărați dar faptul că erau fabricați din piele naturală era o garanție a calității.

        Se primiseră două modele foarte asemănătoare, gen stiletto. Eu ”am prins” unii crem deschis cu o mică fundiță la spate pe care, bineînțeles, în haosul creat, cu zeci de persoane în magazin și cu vuietul venind de pe casa scării, nu am avut cum să îi probez dar norocul meu a fost că mi-au venit perfect. Am fost așa de fericită că am pus mâna pe niște pantofi frumoși încât ajunsă acasă cu comoara în brațe am uitat complet de toată umilința îndurată. În vremurile pe care le-am trăit să ai o pereche de pantofi noi, și frumoși pe deasupra, era o mare bucurie și niciodată nu mi s-a întâmplat ca lucrurile pe care le-am cumpărat să nu le port și să zacă undeva într-un dulap uitate cu eticheta încă pe ele. Aveam atât de puține obiecte, asta din cauza conjuncturii economice în care trăiam, încât cele pe care le dețineam aveau o altă valoare pe care o prețuiam cu adevărat.

        Și nu e vorba doar despre haine și pantofi. Până și un săpun frumos mirositor era la mare preț. Un Amo adus din Ungaria era considerat un răsfăț de care nu toată lumea avea parte iar un Fa cu dungulițe verzi te transpunea în lumea luxului suprem. Un tricou ”cu scris” îți garanta succesul iar studenții străini care aveau carioci colorate și creioane mecanice Rotring erau bogătașii la care ne uitam cu invidie. Nu mai spun de cei care aveau șansa de a fi pus mâna pe un televizor color sau, mai mult, pe un video player. Îi iubea tot cartierul în speranța că vor fi invitați să vadă filme americane dublate cu vocea inconfundabila a Irinei Margareta Nistor.

        Aveam altfel de bucurii care privite cu ochii de acum par superficiale dar care îmi trezesc totuși emoții melancolice. A nu se înțelege cumva că sunt o nostalgică și că regret timpurile de atunci pentru că nu aș schimba cu nimic în lume libertatea pe care am câștigat-o. Și nu doar libertatea ci și, dacă tot am vorbit despre obiecte, bunăstarea materială la care am ajuns. Nu cred că mai există gospodărie fără (cel puțin un) televizor color sau fără mașină automată de spălat haine. Din categoria electrocasnicelor eu am tot ce am putut visa vreodată începând de la aparat de făcut sandwich-uri și robot de bucătărie până la lada frigorifica pe care din fericire acum am posibilitatea să o umplu doar cu înghețată dacă așa vreau. Desigur însă că mă abțin 🙂 Poate că totuși, dacă mă gândesc bine, îmi lipsește ceva la care cuget de ceva timp. Am văzut că tot mai multă lume are uscatoare de rufe și cred că mi-ar prinde bine și mie unul și nu pentru că ar fi la modă dar realmente se dovedește a fi foarte util mai ales acum pe timp de iarnă când hainele se usucă atât de greu. Sunt convinsă că l-aș folosi la capacitatea maximă.

        Știți cum se zice, oamenii trebuie iubiţi şi lucrurile folosite și nu invers, cum se întâmplă de multe ori în lumea actuală când mulți dintre noi  iubim lucrurile şi folosim oamenii. Am încheiat într-o notă de înțelepciune 🙂