Crăciunul întârziat

        Privind din spate părea o mare adunare pentru funeraliile cuiva important. Erau înghesuiți unii într-alții, vorbeau  în șoaptă  înclinându-se ușor spre urechea interlocutorului și erau îmbrăcați aproape fără excepție în negru. Cizme negre, pantaloni negri, geci negre, poșete negre. Din loc în loc răsărea stingher câte un fular colorat ce făcea notă discordantă cu masa amorfă, făcând ca posesorul să iasă în evidență. Erau mai mult de o sută de oameni, poate chiar două sute, nu m-am priceput niciodată la astfel de evaluări dar oricum erau cu mult mai mulți decât m-aș fi așteptat să găsesc în aeroport într-o zi de Crăciun. A doua zi de Crăciun.

       Întârziasem puțin și am intrat aproape în fugă pe ușa deasupra căreia scria cu litere de-o șchioapă International Arrivals. Fiind zi de sărbătoare, îmi imaginasem că o să găsesc sala de așteptare goală și am fost mai mult decât surprinsă să văd că nu aveai loc să arunci un ac. Pe monitoarele care alternau textul în română cu cel în engleză se anunțaseră deja trei aterizări aproape concomitente de la Birmingham, Paris și Roma. Cursa de Barcelona avea întârziere. Cei pe care îi văzusem din spate și în mijlocul cărora mă aflam acum, veniseră ca și mine să aștepte pe cineva drag iar faptul că erau îmbrăcați în negru era doar o întâmplare. Coincidență sau nu, și haina mea de la Zara era tot neagră :) Nimeni nu era trist și nu exista nici cea mai mică legătură cu vreo înmormântare  dar mi s-a confirmat încă o dată (dacă mai era cazul) că atunci când vezi de departe un grup de oameni îmbrăcați în negru poți să pariezi că sunt români. Probabilitatea de a pierde pariul apare doar atunci când în peisaj apar ucraineni sau bulgari. Există și o explicație: negrul merge la orice și rezistă la murdărie.

        Hainele le erau posomorâte  dar fețele le erau vesele iar ochii tuturor căutau iscoditor de fiecare dată când senzorii deschideau poarta pentru a mai lăsa să treacă un călător sosit de departe. Fiind printre ei, le simțeam bucuria când își întâlneau privirile, musafirii sosiți de departe cu rude sau prieteni dragi care îi așteptau în aeroport. Strigau, se prindeau în brațe, se îmbrățișau și se sărutau, își ciufuleau părul, se băteau prietenește pe spate, râdeau, chicoteau și erau fericiți. Un domn în vârstă i-a întins unei fete un buchet de flori exotice legat complicat cu tot felul de panglici. Unchiule, doar nu m-ai așteptat cu flori! am auzit-o pe fata surprinsă de un astfel de gest. Răspunsul l-am pierdut pentru că deja cei doi se îndepărtaseră.

        Mi-am întors apoi capul către un bărbat aplecat spre un băiețel de vreo trei ani care trăgea după el un troler de jucărie. George, eu sunt bunicul! Oare își vedea nepotul pentru prima oară? mi-a trecut întrebarea prin minte. Probabil că da. Micuțul George s-a întors către mama lui și i-a spus ceva în italiană iar aceasta i-a tradus bunicului. I-am pierdut apoi din raza mea vizuală. A urmat femeia cu două fetițe care se certau în franceză. Mama încerca să le tempereze ridicând puțin tonul  în același timp în care în paralel vorbea românește cu cuplul care o întâmpinase la aeroport. Apoi adolescenta româncă, verișoara gemenilor de șase-șapte ani  care încerca, fără succes, să comunice cu cei doi englezi mititei și total dezorientați. Nu știu deloc românește, am auzit-o pe mama lor în timp ce trecea pe lângă mine.

        Și atunci, dintr-odată, m-a lovit o enormă tristețe și am simțit un gol în stomac, o senzație de pustietate și de răvășire, o durere care mi-a umplut ochii de lacrimi și o milă nesfârșită pentru toți cei care se revărsau în valuri trecând de barierele de securitate. Erau oameni frumoși cu ochi sclipitori, îmbrăcați colorat, țopăind de bucuria revederii, cu brațele deschise larg, pregătite pentru marea îmbrățișare cu cei dragi de acasă. Erau românii ai căror copii  născuți în țări străine nu știau românește. Copiii lor erau copiii altei nații. Copiii lor, cu nume de familie românești, merg la școli unde se vorbesc alte limbi, unde nimeni nu cântă Ursul doarme, ursul doarme și-a uitat de mult de foame. Copiii lor înțeleg, poate, când mama le vorbește în limba ei natală dar îi răspund în limba pe care o învață la școală. Pentru ei acasă e departe de România. Pentru copiii aceștia geografia țării n-o să fie niciodată despre Munții Carpați și Marea Neagră ci despre Pirinei, Mediterana sau Canalul Mânecii iar istoria țării nu va fi despre Ștefan cel Mare sau Vlad Țepeș ci despre Ludovici, Isabela de Castilia sau dinastia Tudorilor.

        Copiii românilor plecați în străinătate nu mai sunt români. Știu însă că le va fi bine acolo unde vor fi, fiecare în țara unde printr-o conjunctură în care nu au avut niciun cuvânt de spus s-au nimerit să se nască. Părinții lor însă trăiesc și vor trăi mereu cu sufletul rupt în două, cu un picior acolo și cu altul aici, cu trupul acolo și cu gândul în România, făcând orice pentru a-și petrece sărbătorile acasă. Chiar și decalat. Tot puhoiul acela de oameni care se revărsa în aeroportul din Cluj venea acasă cu o întârziere de două zile pentru a trăi Crăciunul aici. Rataseră ajunul dar asta nu avea nicio importanță, împreună cu cei dragi puteau relua tradițiile chiar dacă în calendar data era alta. Probabil că mulți dintre ei lucraseră în 24. Probabil că alții n-au mai găsit bilet. Sau poate au ales un bilet de 4 ori mai ieftin în a doua zi de Crăciun decât cel care i-ar fi adus acasă la timp. Deși s-ar putea ca timpul potrivit să fie oricând.

        Stăteam în aeroport așteptându-mi soțul și în loc să mă bucur aveam ochii în lacrimi. Mă năpădeau valuri de duioșie privind aceeași scenă a revederii reluată la nesfârșit. Dacă mijeam ochii astfel încât fețele oamenilor să-mi apară blurate aș fi jurat că e o secvență de film pusă pe modul repeat și nu puteam să-mi scot din minte întrebarea De ce trebuie să se întâmple asta? De ce trebuie să-și ia oamenii lumea în cap căutând de lucru la mii de kilometri? De ce? La școală ni s-a repetat obsesiv că avem o țară bogată, a fost oare o mare minciună?sosiri

Share This:

22 păreri despre “Crăciunul întârziat

  1. Poate ca aveam o tara bogata, intre timp a cam saracit, dar, in afara de asta, e o tara care isi cam alunga copiii. Stiu din proprie experienta asta, fata mea cea mica a studiat istoria artei in State si acum face un master in conservare la Amsterdam. Ce-ar putea sa faca in Romania? De cate ori se intoarce in tara, gaseste un oras din ce in ce mai cenusiu, mai trist si mai darapanat. Pot oare sa-i spun ca nu e asa? Pot oare sa-i spun ca e o iluzie ca trenul in care a urcat ca sa mearga la Timisoara n-a vazut in „”viata lui” vreun material de curatenie? E trist, dar, din pacate, adevarat: copiii nostri au fost alungati din tara lor.

  2. De ce și cum poți tu scrie atât de frumos și de adevărat? Ochii tăi văd ceea ce mulți dintre noi refuzăm a vedea, iar sufletul simte cum e cu balanța asta în a fi român și a rămâne unul..într-o țară străină. Degeaba vin eu cu exemple despre cei care-și păstrează tradițiile, limba, obiceiurile, căci avalanșa asta pe care o zugravesti atat de frumos îmi spune altceva.

    La mulți ani, Ioana! Să aveți cu toții un an bun și plin de frumos, iar tu sa-mi încanti sufletul prin cuvinte care curg lin și plăcut ca o apă vie. Te pup cu drag!

  3. Cunosc sentimentul asta atat de bine.Poate daca nu as fi mers cat de des am putut in Belgia,poate daca nu ma incapatanam sa o invat romana pe nepoata mea,acum nu as fi atat de mandra cand prietenele si cunostintele mele o lauda auzind cum vorbeste romaneste.Nu pt ca mama ei nu a invatat-o, pt ca mica fiind ea -i vorbea in romana si tatal ei in franceza si copilul le raspundea fiecaruia in limba lui,dar mergand la gradinita si apoi la scoala a vazut ca e mai usor sa vorbeasca doar franceza .Abea cand am adus-o in tara si a vazut ca aici toti vorbesc ca mama si buni a prins drag de tara si limba romaneasca.Cand profesoara i-a intrebat ca au facut in vacanta si ea le-a povestit de Transilvania, de Salina Turda, de mitul lui Dracula s-a facut liniste pana a sunat clopotelul.Mi-a spus la telefon cat de bucuroasa a fost ca numai pe ea au coplesit-o colegii cu intrebari in pauza.Abea astept si eu vacanta de vara sa o am din nou aici.Sunt o bunica fericita.

  4. De ce?
    – pentru ca de ani de zile nu schimbam nimic in bine… era o vorba care spunea ca doar nebunii fac mereu acelasi lucru si se asteapta sa obtina rezultate diferite… cam asa facem si noi – continuam cu acelasi sistem de invatamant perimat si ne asteptam sa obtinem tineri adaptati noilor cerinte ale societatii, in continua evolutie…
    – pentru ca suntem un popor atat de incuiat incat consideram toate non-valorile valori (vezi cazul cu plagiatul lui Ponta – tot romanul spune ca-i normal ce a facut, ca doar si noi am tot copiat de-a lungul anilor cand ne-am facut temele…)…
    – pentru ca pur si simplu unii dintre noi evolueaza mai repede decat evolueaza Romania si simt ca nu li se mai potriveste aceasta tara, cum simti ca nu-ti mai vine bine o haina care ti-a ramas mica…
    Eu nu ii blamez cu nimic… e alegerea lor. Si da, e pacat ca ei sunt ultima generatie prin care mai curge sange cu adevarat romanesc… copiii lor vor mai sti Romania doar din povesti, nu-i va mai durea inima de aceasta tara, pentru ca nu e a lor, e a parintilor lor… Iar copiii acestor copii nici nu vor mai sti ce este Romania…
    Dar din pacate atat timp cat noi nu schimbam nimic, atat timp cat nu ne ducem la vot, atat timp cat nu luptam pentru viitorul copiilor nostri ci doar pentru iluzia oarba a unei pensii mai linistite, noi suntem cei care ne determinam copiii sa plece din tara, in cautarea unui viitor mai bun, pe care noi nu suntem in stare sa li-l asiguram aici, acasa…

  5. Mi-a adus lacrimi in ochi articolul acesta. Insa, chiar daca copiii au doua tari si vin rar in Romania, trebuie sa ii invatam limba romana. Nu costa nimic sa le citim povesti, sa ne jucam cu ei, sa cantam impreuna, sa NU vorbim cu limba tarii unde locuim. O invata ei oricum. Altfel degeaba ne curg lacrimile dupa Romania, degeaba ne dor de traditiile romanesti, degeaba miorlaim dupa carnat si mamaliga si lapte adevarat. Daca nu vrem sa fim falsi, daca vrem sa fim cu adevarat patrioti, ne iubim tara transmitand limba si obiceiurile mai departe. Se poate daca vrem. Am fost la Salina si am auzit o groaza de spaniola, engleza si italiana. Aproape toti acestia erau romani care nu vorbeau romaneste cu copiii lor. Insa cu rudele care ii insoteau ciripeau o romana neaosa!!!! Nu ii inteleg si nu ii voi intelege niciodata. E o dovada de incultura sa ii privezi pe copii de invatarea limbii materne sau paterne. Creierul copiilor e ca un burete, absoarbe tot, usor si repede. Nu e un efort penru copii sa invete doua limbi in acelasi timp. Depinde de noi, parintii.

    1. Cred că orice limbă pe care o cunoști poate să îți aducă multe beneficii de-a lungul vieții iar dacă ai ocazia să o înveți din mers, e cu atât mai simplu.

  6. Mie mi s-ar parea fals sa nu vorbesc romaneste cu copiii mei, la noi in casa se vorbeşte romaneste. Diar de aia ii zice limba maternă, nu pricep cum tu, ca mama, poti sa vorbesti in alte limbi la fel ca in cea materna. Dar sotul meu e roman, probabil ca in cuplurile mixte e mai complicat si mama, vorbind alta limba cu sotul, ii e usor sa vorbeasca si cu copiii.
    Aseara am fost in vizita la o prietena cu sot francez, ne- a pus sa cîntam colinde cite n-am cintat niciodata in Romania. Copiii ei vorbesc romaneste si merg duminica la scoala romanesca de la Paris. Scoala a fost infiintata de un ambasador inimos acum 10 ani. De atunci s-au mai perindat ambasadori ,scoala a fost de multe ori in pericol de desfiintare, si numai implicarea parintilor face ca scoala sa tina. Noroc cu persoane ca prietena mea care lupta pentru scoala asta. Acum sunt in stadiul de tolerati, li se mai da de mila cite o sala doua la ambasada si facuti sa se simta ca deranjeaza. In timp ce alte tari ca Polonia sau Rusia au scoala serioasa, cu programa, cu echivalente, nu doar doua ore duminic
    a.

    1. Nu judec pe nimeni, doar constat. Din afara lucrurile se vad diferit insa eu cred ca si daca sotul meu nu ar fi fost român, i-aș fi învățat pe copii limba cu care am crescut. Dar poate e mai ușor de spus decât de făcut… nu știu.

      1. Eu cred ca părinţii care se ocupa de copii, ii învaţă. Insa mai este o categorie : romani care vorbesc prost limba tarii in care traiesc, complexati ,cu ideea sa fie copilul bine integrat. Vorbesc doar limba de adoptie c copilul, cu cele mai bune intenţii. Am intilnit asa o familie aveau un copil care inca nu vorbea desi avea de mult virsta. Pina le- a atras atentia medicul: parintii vorbeau minimul necesar cu copilul, cum se pricepeau si ei, adica prost. Si între ei vorbeau mult si corect(logic) in romaneste. Bietul copil cine stie ce era la el in cap.

  7. Şi nu e ţara în sine de vină, ci situaţia socio-economică, politica plină de lipsuri promovată de aleşii noştri, reinversarea valorilor din cauza unei educaţii precare.

  8. Citesc toate mesajele cu placere si cu adanca emotie, si ce „Spune Ioana” si comentariile.
    Multe adevaruri dureros de triste. Viata e complicata, oamenii mereu nemultumiti desi nu prea au motive, atat doar ca… pretind prea mult si nu au termene de comparatie realiste. Fericirea tine si de structura noastra interioara, nu e vorba de automultumire, ci de felul de a gandi; pozitiv sau negativ, daca vrei sa vezi cascavalul sau doar gaurile din cascaval, partea plina sau partea goala a paharului.
    Din observatia atenta a unor persoane eu cred cu toata convingerea ca „nefericirea” unora provine in mod fatal de la tipul lor de temperament, domeniu in care educatia nu realizeaza mare lucru. (Tema de meditatie, pentru autoevaluare !)

  9. Frumos ai scris :)
    Cu venitul tarziu, iti pot explica eu -cel putin la noi, in Olanda, scoala a fost pana pe 23, vineri, si cum nimeni nu-si doreste sa petreaca Ajunul in aeroport, si-au programat mai tarziu :)
    Cat despre plecat si copii, da, copiii nostri nu mai sunt romani, sunt de origine romana, sunt ai tarii in care cresc. Mie nu mi se pare asta un lucru trist. Insa e o mare diferenta intre generatia care pleaca acum, fata de cei plecati acum 10-20 de ani. Evident ca toti plecam la mai bine, insa generatia noastra nu pleaca pt ca nu au ce pune pe masa sau pt ca nu se pot implini profesional in ro. Pleaca pt ca globalizare, putem, ne mutam, nu suntem copaci, ne place experienta, noul, sa traim in alte culturi si sa le cunoastem, nu doar sa mergem in vacante. E mai complex si nu e deloc trist, e chiar frumos sa traiesti in alta tara, sa vorbesti limba lor, sa observi cat de mult te imbogateste chestia asta
    Mie mi se pare ca suntem norocosi ca putem face asta cu o libertate de miscare extraordinara

    1. E reconfortant să auzi pe cineva care gândește ca tine, din păcate majoritatea celor care au emigrat trăiesc cu un picior în Ro și se cramponează de ideea unei lumi idilice ”acasă”. Nu-și doresc să se adapteze iar asta le face viața foarte tristă.

      1. Nu cred ca putem face generalizari intr-un sens sau altul. Noi am venit acum 20 de ani, dar nu din motive financiare, nici sa ne realizam profesional, am venit pur si simplu ca sa fim impreuna, ca sotul altfel era plecat prin strainatate si eu ramineam mult timp singura cu copiii. E drept ca in ziua de azi plecarea si-a pierdut sensul „definitiv” din anii aia, acum poti sa vii, sa vezi , sa te intorci.
        M-am adaptat foarte bine la viata de aici, copiii mei sunt cum zice Diana, „de origine romana”, dar caracterul meu face ca mi-e dor de Romania si am nevoie sa vin acolo, sa ma vad cu prietenii, sa aud vorbindu-se romaneste pe strada… Si copiilor li-e dor de Romania, nu ar trai acolo, dar se duc cu mare placere in vacante. Mi se pare un avantaj pentru copiii astia ca au 2 limbi, doua culturi.
        Si stind aici de 20 ani (19 de fapt) vad cum lucrurile decad incet dar sigur, cum nivelul invatamintului a scazut, cum lumea devine mai saraca, ma face sa fiu mai realista si sa nu iau de perfect tot ce e aici si de rau tot ce e din Romania.
        Eu stiu familii care traiesc nu numai cu un picior in Ro, care zic eu ca sunt aici doar fizic. Dar copiii lor sunt francezi. Dar astia sunt exceptii. Ca stiu mult mai multi care s-au realizat, care sunt francezi , avind avantajul dublei culturi. Ei iau ce e mai bun din partea lor romaneasca si o fac cunoscuta francezilor , duc pe aici traditiile si obiceiurile noastre.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *