M-am gândit mult dacă să scriu sau nu articolul de față și până la urmă am făcut-o deși în minte încă îmi stăruie vorbele mamei Mai bine să îți pară rău că nu ai spus decât că ai spus… Dar până la urmă blogul acesta reflectă viața mea cu bune și cu rele iar unele lucruri merită a fi povestite. Cum nu cred că voi fi vreodată în stare să scriu ficțiune, mă rezum la experiențele pe care le-am trăit personal. Iar uneori viața bate filmul.

        În urmă cu aproape doi ani mi-am schimbat jobul. După o lungă perioadă lucrată în sistemul bancar am trecut pe altă traiectorie și am devenit ceea ce se cheamă funcționar public, adică am ajuns să reprezint statul într-una din instituțiile sale. Sună oarecum pompos dar, de fapt, titulatura funcției înseamnă exact acest lucru: puntea de legătură sau interfața dintre stat și cetățeni. Nu știam mare lucru despre ceea ce presupune munca în administrația publică și, deși la început totul părea o nebuloasă, acum mi se pare interesant și chiar îmi place ceea ce fac în primul rând pentru că nu apuc să mă plictisesc niciodată. Nu fac o muncă de rutină și asta îmi convine de minune.

        Cu toate astea am constatat că dacă vii din mediul privat în care firul roșu este dat de învingerea concurenței, profit și câștigarea cotei de piață și ajungi în sistemul bugetar unde nimic din ceea ce știai nu se mai aplică, asta înseamnă o întoarcere în timp cu cel puțin 20 de ani. Și aici mă refer la modul de abordare a problemelor, la fluxuri de lucru, la sistemul de management, la proceduri, la viziune, la profesionalism, la relații ierarhice și la orice altceva. Nimic nu suferă comparație, cel puțin nu la nivelul de acum dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre modul cum au evoluat propriile mele relații interpersonale de când m-am angajat.

        În primele săptămâni, necunoscând aproape pe nimeni, nu ieșeam din birou așa că discuțiile s-au legat exclusiv cu cei trei colegi de încăpere, foarte amabili și drăguți dar nu foarte vorbăreți. Mai în glumă, mai în serios, sloganul lor era Noi nu suntem curioși drept pentru care în cea mai mare parte a timpului era liniște. Era perioada în care descopeream pas cu pas ce am de făcut iar discuțiile se reduceau în mare parte la chestiuni profesionale. Mai studiam un dosar, mai citeam o lege, mai făceam o situație și cam așa treceau zilele. Apoi încet, încet am aflat mai multe unii despre alții, ne știam numele copiilor și ai soților, nu întrebam reciproc de sănătate, de weekenduri, de concedii sau de mâncăruri, genul acela de discuții mărunte care umplu timpii morți și acompaniază o gură de cafea. În cazul nostru însă era vorba de ceai pentru că, în modul cu totul și cu totul ciudat, în acel birou nu am dat peste niciun băutor de cafea.

        După perioada de acomodare am prins curaj și am început să scot capul din vizuină. Mi-am lărgit raza de interacțiune și am ajuns să cunosc tot mai mulți oameni care la început mi se păruseră foarte distanți și sobri. Cu plăcere am constatat că erau doar aparențe înșelătoare și că, de fapt, mulți dintre ei erau chiar prietenoși în ciuda răcelii manifestate inițial. Unii chiar prea prietenoși pentru că am ascultat confidențe pe care aș fi vrut să nu le fi aflat și lucruri pe care poate ar fi fost bine să nu le fi știut niciodată. Dar probabil am inspirat încredere altfel nu văd de ce m-ar fi ales pe mine drept sfătuitor.

        Faza următoare a fost să fiu pusă la curent cu substraturile amoroase desfășurate în plan paralel deși jur că astfel de lucruri nu m-au interesat niciodată. S-au întâmplat peste tot pe unde am lucrat, uneori erau atât de evidente că pur și simplu săreau în ochi, alteori auzeai abia după duble divorțuri că unii colegi au ales o altă cale. Iar alteori erau pur și simplu speculații gratuite și răutăcioase. Până la urma urmei numai ăla care le ține lumânarea poate să bage mâna în foc dacă s-a întâmplat sau nu. Cu toate astea, se pare că românii sunt un popor de iubăreți iar expații care ajung să lucreze cu ei le copiază urgent obiceiurile. Anyway, după 6 luni știam exact cine cu cine se culcă 🙂

        În momentul acela am simțit că sunt complet integrată în noul colectiv, eram de-a lor și nu mai existau secrete sau lucruri încă nedescoperite. Dar m-am înșelat. N-aș fi crezut că mai există o etapă. Aveam să-i aflu pe cei care erau șpăgari. Da, exact, cei care erau suspectați de ceilalți colegi cum că ar fi foarte receptivi la a primi atenții în schimbul rezolvării unor probleme. Nu e vorba de zeci de mii de euro, asta se întâmplă la nivele mai înalte, e vorba de mici găinării, pachete de cafea, băuturi, un curcan sau poate o găină. Rahaturi pentru care unii se compromit definitiv. Evident că cei care bârfeau pe la colțuri nu aveau dovada clară dar rareori se întâmplă să iasă fum fără foc. De ce un funcționar ar pofti un cetățean să iasă afară pe coridor pentru a continua discuția iar apoi să se întoarcă în birou cu plasa plină? Normal că dă de bănuit.

        N-am crezut când mi s-a spus asta. Pur și simplu nu-mi pot imagina că cineva și-ar păta onoarea pentru niște dulciuri sau țigări sau naiba știe ce flecuștețe. Dar dacă totuși s-a întâmplat, cum ar reacționa o astfel de persoană în momentul în care ar trece la un nivel superior cu funcția și, respectiv, cu puterea de a lua o decizie. O ”problemă” care nu s-ar preta doar la o atenție, o măslină? Unde s-ar opri? Sau, mai degrabă, de unde a început?

        Mă întreb dacă marii corupți, ăia cu milioanele de euro, au luat-o treptat, adică au început cu mărunțișuri până s-au învățat sau au dat direct tunul? Înclin să cred că prima variantă. Dar atunci, în perspectiva unui astfel de viitor strălucit pentru un potențial înalt funcționar, ar trebui să mă mai mir că unii dintre cei aflați la stadiul de bănuiți sunt astăzi atât de virulenți în apărarea unei ordonanțe care îndulcește codul penal? Eu asta văd acum. Că exact cei despre care se spunea că nu ar fi chiar corecți sunt cei care azi susțin că abuzul în serviciu nu e de condamnat, că abuzul nu e chiar abuz, că răspunderea penală e ceva controversat, că există condamnări pe nedrept și că, pe scurt, olecuță de furtișag nu este chiar o crimă.

         Să fie doar o coincidență? 

Read More