7 verbe pentru 7 zile #32

        N-am mai făcut de mult rezumatul săptămânii dar poate că ar fi bine să reiau obiceiul așa că să purcedem:

  • Am ajuns din nou în Anglia unde o să stau vreo 10 zile. Deja am locuri care mi-au devenit familiare, lucruri cu care m-am obișnuit și care nu mă mai miră, locuri pe care abia aștept să le revăd și care îmi fac o deosebită plăcere. În continuare am însă probleme de comunicare, întâlnesc oameni pe care aproape nu îi înțeleg deși sunt englezi get  beget (și nu emigranți) cum ar fi șoferul autobuzului care m-a adus de la aeroport până în Coventry. Habar n-am ce m-a întrebat nici măcar după ce a repetat de vreo trei ori dar probabil nu era ceva important din moment ce m-a lăsat să urc 🙂 M-am consolat apoi când am văzut că și alți călători au fost puși în aceeași postură, nu pricepeau o boabă din ce li se  spunea ba chiar am ajuns să fiu eu însămi de folos și am dat indicații legate de traseul pe care deja îl știu pe de rost.
  • Am observat un afiș (de fapt mai multe) în aeroportul Luton care spunea să nu hrănim păsările. De ce, nu știu. Poate pentru că apoi se adună prea multe venind în stoluri după mâncare? Sau pentru că ar face prea multă mizerie? Sau poate pentru că nu se potrivește hrana noastră cu necesitățile lor? Înclin spre primele variante și mă întreb când au apărut anunțurile astea pentru că eu până acum nu le-am văzut niciodată. Una dintre plăcerile mele era să-mi împart sandwichul cu păsărelele mai ales când aveam de așteptat o oră-două până la plecarea avionului. Erau așa de blânde că aproape îți mâncau din palmă. Sau poate între timp or fi devenit agresive? Nu știu, trebuie să investighez motivele apariției acestei ciudate reglementări.birds
  • Am amânat excursia la Cambridge pentru weekendul viitor. Din păcate vremea a fost mult prea mizerabilă pentru a petrece o zi întreagă în aer liber, dacă ar fi fost doar frig nu era așa o mare problemă pentru că sunt obișnuită cu gerul din România iar cele 0°C de aici par blânde față de ce am îndurat iarna asta, dar a fost lapoviță și a bătut vântul foarte tare. N-are niciun farmec să ajungi la Cambridge și să nu faci o plimbare cu barca pe râul Cam și, drept să spun, nu m-am văzut stând înțepenită într-o barcă având zăpadă pe gene și ascultând istorisirile unui ghid zgribulit.
  • Am văzut Jackie, filmul în care Natalie Portman o interpretează pe Jacqueline Kennedy. Magistral aș spune dacă mă iau după faptul că pentru acest rol a fost nominalizată la Oscar. Face un rol grozav și, ca de obicei, a intrat perfect în pielea (și sufletul) personajului. Nu cred că s-ar fi găsit o actriță mai potrivită pentru acest rol. Cu toate astea filmul, deși are un fir narativ ușor de urmărit, nu m-a dat pe spate ba pot chiar să spun că spre final m-a plictisit. Mi s-a părut prea diluat și n-am avut răbdare să mai văd ultimele 10 minute.
  • Am vizitat Muzeul Muzicii din Coventry. După cum v-am spus, pe vremea aia câineoasă nici nu aveam ce altceva să facem că nu era de stat pe afară iar de magazine nu aveam chef. Nu e mare lucru de văzut, e un muzeu micuț care funcționează pe bază de voluntariat dar ne-am distrat un pic făcând câteva poze amuzante și încercând diverse instrumente. A pleasant visit in a rainy Sunday morning după cum am scris în cartea de oaspeți unde am fost invitați să ne scriem impresiile.muzeu
  • Am primit o ofertă de colaborare pe email. De fapt nici nu știu cum ar trebui să-i spun pentru că ofertă e mult spus, poate o intenție? Un email fără cap și fără coadă, nici măcar cu un nume de contact, fără te rog, fără mulțumesc, fără nimic. Întotdeauna răspund ofertelor de colaborare chiar dacă, de cele mai multe ori, răspunsul e negativ și asta pentru că nu vreau să-mi umplu blogul de bannere și de reclame enervante care să clipească și să ți se bage în față ca musculițele în zilele de vară. De data asta însă cred că nici măcar nu o să mă mai obosesc să răspund politicos cuiva care nu știe că un email trebuie să se încheie cu o formulă de salut și o semnătură.
  • Am început să citesc Trilogia Balcanică de Olivia Manning, o frescă a Bucureștiului (cel puțin în primul volum), a anilor dinaintea războiului și a unei lumi care avea să se prăbușească în curând. Am trecut de jumătate și cartea încă nu m-a ”prins” cu toate că este epoca despre care întotdeauna mi-a plăcut să știu cât mai multe. Nu știu ce am în ultima vreme, parcă nu mai găsesc interes în nimic. Mi-e dor de starea aceea în care simțeam că nu mai pot lăsa cartea din mână și îmi părea rău că trebuie să mă culc în loc să stau să citesc. Poate nu am mai găsit ceva potrivit pentru mine?

À propos, aveți ceva recomandări? de preferință non-ficțiune.

Share This:

Read More

7 indicii care arată despre tine că nu știi să călătorești

        Azi sunt (aproape) fericită, am găsit bilete de avion ieftine spre Barcelona. O să mă liniștesc pe deplin doar când o să le găsesc și pe cele de întoarcere dar până atunci stau la pândă pentru orice promoție ar apărea. Și cum fac o pauză de la zbaterea politică în care ne încordăm de ceva zile încoace am zis să vă spun ce mă enervează cel mai tare la cei care călătoresc fără a fi pregătiți cum se cuvine. Din păcate, toate cele 7 ”indicii” le-am întâlnit pe viu, adică la oameni cu care mi-am petrecut alături cel puțin o vacanță.

  1. Ai bagajul prea mare și prea greu. Am văzut de foarte multe ori oameni târând după ei geamantane sau rucsacuri ce păreau a cântări o tonă și de mă apuca durerea de spate numai uitându-mă la ei. Bagajul trebuie să fie astfel dimensionat încât posesorul să fie în stare să și-l ridice singur în compartimentul pentru bagaje sau să și-l care pe scări  în sus când nu există lift chiar și atunci când este vorba de o fătucă de 42 de kile. Un troler imens burdușit cu de toate îți taie libertatea de mișcare și te împovărează în mod inutil. Dacă ți-e greu să adopți stilul minimalist la plecarea în vacanță și nu știi cum să procedezi, iată un truc simplu: fă-ți bagajul în mod obișnuit apoi scoate jumătate din lucruri afară și îți garantez că ceea ce a rămas în valiză îți va fi suficient.
  2. Nu te documentezi despre locurile pe care le vei vizita și, cel mai probabil, asta înseamnă că vei rata multe obiective care ar merita să fie văzute. Părerea mea este că atunci când pleci într-o călătorie trebuie să ai exact în minte ceea ce vrei să vizitezi, și să ai hanar despre istoria și geografia locurilor. E bine să știi dacă nu cumva muzeele sunt închise într-o anumită zi, cum se desfășoară transportul în comun și orice altceva ține de amănunte organizatorice. Nu sunt adepta programului foarte strict și respectat la sânge (uneori e plăcut să te lași dus de val) dar am constatat că excursiile care un plan dinainte stabilit sunt cele mai reușite.
  3. Compari totul cu ceea ce este acasă și te plângi de diferențe. Asta e mult mai scump decât nu știu unde, mâncarea asta nu are același gust, în Grecia era mai cald, la noi nu plouă atât de mult, acolo era mai bine și dincolo era mai altfel… Aceste remarci obositoare nu fac altceva decât să distrugă toată plăcerea călătoriei pentru că da, oriunde mergem, vom găsi diferențe de cultură, de mâncare și, evident, de prețuri. Până la urmă o excursie înseamnă a te bucura de aceste diferenţe şi nu a te plânge de ele.
  4. Nu te îmbraci şi, mai ales, nu te încalţi corespunzător. Urăsc să am parteneri de călătorie cărora le este tot timpul frig sau îi dor picioarele din cauza pantofilor. Hainele trebuie să fie cât mai versatile şi  să poată fi luate în straturi în funcţie de temperatură, comode şi lejere, fără să strângă, fără să fie lipite de piele şi fără să se murdărească uşor. Pantofii sunt şi mai importanţi, aceștia trebuie să fie super-mega-extra comozi şi de bună calitate ca să reziste la lungile plimbări pe jos cum ar fi aceştia de aici. E adevărat că nu avem cu toţii acelaşi stil dar să îţi iei tocuri pentru a umbla pe străduţe pavate cu piatră cubică mi se pare dovadă de prostie. Sau, cum am văzut o tipă la controlul de securitate din aeroport purtând cizme cu şireturi, înalte până la genunchi, înşiretând şi desşiretând un sfert de oră cu lumea aşteptând în spatele ei. Atunci când vine vorba de călătorii, începând de toamna devreme până primăvara târziu, eu sunt adepta ghetelor. O pereche cum ar fi cele de aici sunt potrivite în orice situaţie, ştiu că pot să fac kilometri întregi fără să mă bată, fără să mă jeneze şi, efectiv, fără să le simt.
  5. Refuzi să mănânci conform obiceiurilor locale. Ți-a intrat în cap că cea mai bună mâncare este cea de la mama de-acasă și orice altceva ți s-ar oferi nu suferă comparație. Cu ce amintiri revii dintr-o călătorie dacă ai fost în Grecia și nu știi ce gust are tzatziki, dacă ai fost în Spania și n-ai mâncat o paella sau dacă ai fost în Turcia și te-ai strâmbat în fața kebapului? Este posibil ca nu toate astea să fie pe placul tău dar nu te poți pronunța înainte să le fi testat cu propriile papile gustative care nu știu altceva în afară de ceafă de porc cu cartofi prăjiți. Experimentează! E ridicol să bați juma’ de lume și să mănânci doar la McDonald’s sau Pizza Hut.
  6. Nu cunoști regulile care trebuie respectate în timpul unei călătorii. Nu pot să vă spun de câte ori am văzut oameni indignați la controlul din aeroport când au fost puși să arunce la coșul de gunoi sticlele cu apă. Jesus! oare de câți ani nu mai e voie să iei lichide la bord decât în sticluțe de maxim 100 de ml? Cred că de 10 cel puțin și totuși unii încă se mai enervează. Sau faptul că la decolare trebuie să îți pui centura de siguranță atât ție cât și copilului. Dacă vă vine să credeți odată s-a întâmplat ca pur și simplu avionul să întârzie decolarea cu 15 minute (nu exagerez deloc) pentru că o mămică a refuzat să pună centura copilului care urla ca din gură de șarpe. 180 de oameni am așteptat până când însoțitorul de bord a intervenit ferm și i-a spus doamnei în cauză că o să o dea jos din avion dacă refuză măsurile de siguranță obligatorii.
  7. Vorbești prea tare în mijloacele de transport în comun și asta e valabil atât atunci când porți o discuție cu partenerul de călătorie cât și atunci când vorbești la telefon. Există țări în care oamenii nu discută între ei deloc atunci când se află într-un mijloc de transport în comun (de exemplu în Danemarca) dar nu aș merge chiar atât de departe. Bunul simț ar trebui să îți spună care e limita decibelilor astfel încât cei din jur să nu fie poluați sonor. Oricum nimeni, dar absolut nimeni nu își dorește să asculte conversațiile celor lângă care își vor petrece 20 de minute sau poate chiar câteva ore într-un vagon de tren, metrou, autobuz sau avion. Un ton moderat sau chiar șoptit este până la urmă o dovadă de respect pentru cei din jur.

        Ce părere aveți? Ați întâlnit astfel de personaje? Sau ați fost norocoși mereu și ați călătorit numai împreună cu oameni cu care ați fost în simbioza perfectă? santorini

Share This:

Read More

Coincidențe dubioase

        M-am gândit mult dacă să scriu sau nu articolul de față și până la urmă am făcut-o deși în minte încă îmi stăruie vorbele mamei Mai bine să îți pară rău că nu ai spus decât că ai spus… Dar până la urmă blogul acesta reflectă viața mea cu bune și cu rele iar unele lucruri merită a fi povestite. Cum nu cred că voi fi vreodată în stare să scriu ficțiune, mă rezum la experiențele pe care le-am trăit personal. Iar uneori viața bate filmul.

        În urmă cu aproape doi ani mi-am schimbat jobul. După o lungă perioadă lucrată în sistemul bancar am trecut pe altă traiectorie și am devenit ceea ce se cheamă funcționar public, adică am ajuns să reprezint statul într-una din instituțiile sale. Sună oarecum pompos dar, de fapt, titulatura funcției înseamnă exact acest lucru: puntea de legătură sau interfața dintre stat și cetățeni. Nu știam mare lucru despre ceea ce presupune munca în administrația publică și, deși la început totul părea o nebuloasă, acum mi se pare interesant și chiar îmi place ceea ce fac în primul rând pentru că nu apuc să mă plictisesc niciodată. Nu fac o muncă de rutină și asta îmi convine de minune.

        Cu toate astea am constatat că dacă vii din mediul privat în care firul roșu este dat de învingerea concurenței, profit și câștigarea cotei de piață și ajungi în sistemul bugetar unde nimic din ceea ce știai nu se mai aplică, asta înseamnă o întoarcere în timp cu cel puțin 20 de ani. Și aici mă refer la modul de abordare a problemelor, la fluxuri de lucru, la sistemul de management, la proceduri, la viziune, la profesionalism, la relații ierarhice și la orice altceva. Nimic nu suferă comparație, cel puțin nu la nivelul de acum dar nu despre asta vreau să vorbesc ci despre modul cum au evoluat propriile mele relații interpersonale de când m-am angajat.

        În primele săptămâni, necunoscând aproape pe nimeni, nu ieșeam din birou așa că discuțiile s-au legat exclusiv cu cei trei colegi de încăpere, foarte amabili și drăguți dar nu foarte vorbăreți. Mai în glumă, mai în serios, sloganul lor era Noi nu suntem curioși drept pentru care în cea mai mare parte a timpului era liniște. Era perioada în care descopeream pas cu pas ce am de făcut iar discuțiile se reduceau în mare parte la chestiuni profesionale. Mai studiam un dosar, mai citeam o lege, mai făceam o situație și cam așa treceau zilele. Apoi încet, încet am aflat mai multe unii despre alții, ne știam numele copiilor și ai soților, nu întrebam reciproc de sănătate, de weekenduri, de concedii sau de mâncăruri, genul acela de discuții mărunte care umplu timpii morți și acompaniază o gură de cafea. În cazul nostru însă era vorba de ceai pentru că, în modul cu totul și cu totul ciudat, în acel birou nu am dat peste niciun băutor de cafea.

        După perioada de acomodare am prins curaj și am început să scot capul din vizuină. Mi-am lărgit raza de interacțiune și am ajuns să cunosc tot mai mulți oameni care la început mi se păruseră foarte distanți și sobri. Cu plăcere am constatat că erau doar aparențe înșelătoare și că, de fapt, mulți dintre ei erau chiar prietenoși în ciuda răcelii manifestate inițial. Unii chiar prea prietenoși pentru că am ascultat confidențe pe care aș fi vrut să nu le fi aflat și lucruri pe care poate ar fi fost bine să nu le fi știut niciodată. Dar probabil am inspirat încredere altfel nu văd de ce m-ar fi ales pe mine drept sfătuitor.

        Faza următoare a fost să fiu pusă la curent cu substraturile amoroase desfășurate în plan paralel deși jur că astfel de lucruri nu m-au interesat niciodată. S-au întâmplat peste tot pe unde am lucrat, uneori erau atât de evidente că pur și simplu săreau în ochi, alteori auzeai abia după duble divorțuri că unii colegi au ales o altă cale. Iar alteori erau pur și simplu speculații gratuite și răutăcioase. Până la urma urmei numai ăla care le ține lumânarea poate să bage mâna în foc dacă s-a întâmplat sau nu. Cu toate astea, se pare că românii sunt un popor de iubăreți iar expații care ajung să lucreze cu ei le copiază urgent obiceiurile. Anyway, după 6 luni știam exact cine cu cine se culcă 🙂

        În momentul acela am simțit că sunt complet integrată în noul colectiv, eram de-a lor și nu mai existau secrete sau lucruri încă nedescoperite. Dar m-am înșelat. N-aș fi crezut că mai există o etapă. Aveam să-i aflu pe cei care erau șpăgari. Da, exact, cei care erau suspectați de ceilalți colegi cum că ar fi foarte receptivi la a primi atenții în schimbul rezolvării unor probleme. Nu e vorba de zeci de mii de euro, asta se întâmplă la nivele mai înalte, e vorba de mici găinării, pachete de cafea, băuturi, un curcan sau poate o găină. Rahaturi pentru care unii se compromit definitiv. Evident că cei care bârfeau pe la colțuri nu aveau dovada clară dar rareori se întâmplă să iasă fum fără foc. De ce un funcționar ar pofti un cetățean să iasă afară pe coridor pentru a continua discuția iar apoi să se întoarcă în birou cu plasa plină? Normal că dă de bănuit.

        N-am crezut când mi s-a spus asta. Pur și simplu nu-mi pot imagina că cineva și-ar păta onoarea pentru niște dulciuri sau țigări sau naiba știe ce flecuștețe. Dar dacă totuși s-a întâmplat, cum ar reacționa o astfel de persoană în momentul în care ar trece la un nivel superior cu funcția și, respectiv, cu puterea de a lua o decizie. O ”problemă” care nu s-ar preta doar la o atenție, o măslină? Unde s-ar opri? Sau, mai degrabă, de unde a început?

        Mă întreb dacă marii corupți, ăia cu milioanele de euro, au luat-o treptat, adică au început cu mărunțișuri până s-au învățat sau au dat direct tunul? Înclin să cred că prima variantă. Dar atunci, în perspectiva unui astfel de viitor strălucit pentru un potențial înalt funcționar, ar trebui să mă mai mir că unii dintre cei aflați la stadiul de bănuiți sunt astăzi atât de virulenți în apărarea unei ordonanțe care îndulcește codul penal? Eu asta văd acum. Că exact cei despre care se spunea că nu ar fi chiar corecți sunt cei care azi susțin că abuzul în serviciu nu e de condamnat, că abuzul nu e chiar abuz, că răspunderea penală e ceva controversat, că există condamnări pe nedrept și că, pe scurt, olecuță de furtișag nu este chiar o crimă.

         Să fie doar o coincidență? coruptia

Share This:

Read More