butoaie

Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele

        Scăndălău mare ieri când am ajuns acasă. În fața blocului, de fapt, în spate pentru că pe acolo intrăm noi, un vecin se certa cu femeia de serviciu ca la ușa cortului. Am vrut să evit implicarea și să mă fofilez ca și când nu aș fi observat nimic așa că mi-am luat o mină preocupată și m-am îndreptat glonț înspre scara mea ca și când n-aș fi auzit și n-aș fi văzut nimic. Vezi-ți de treabă, speranțele mi-au fost spulberate când mi-am auzit numele strigat și bunul simț m-a făcut să mă opresc. Nu știu cum se face că deși nu mai sunt administator al blocului de 20 de ani, sunt percepută ca un mediator al conflictelor și ca o persoană care găsește soluții la orice problemă apărută în sânul micii noastre comunități. Aș vrea să mă simt flatată pentru acest lucru însă din păcate nu face altceva decât să mă enerveze.

        Ăștia doi se certau pe motiv că vecinul meu nu mai vrea să plătească cei 8 lei pe lună pentru femeia care face curățenie pe scară și în jurul blocului și încerca să delimiteze aria care îi aparține și de care de acum înainte vrea să se ocupe singur. Adică să-și măture singur în fața ușii și să își spele cu mopul bucata lui din scările de acces. Inutil să mai spun că atâta timp cât face parte din asociația de proprietari (și legea îl obligă la asta) trebuie să se supună hotărârilor adoptate de majoritate. Iar majoritatea a votat că are nevoie de o persoană care să mențină curățenia și că nu vrem ca fiecare dintre noi să măturăm trei metri pătrați de alee și opt trepte și să spălăm 40 de centimetri pătrați de geam.

        Poate părea ciudat modul în care vecinul meu se gândea să facă economii dar după câte aberații am auzit de când locuiesc aici, nimic nu mă mai miră. Mi-am dat seama că trăiesc între niște ciudați chiar din primul am în care m-am mutat în blocul care tocmai se dăduse în folosință. Era totul nou și oarecum sec pentru că nu exista nici urmă de verdeață, ca în orice loc în care tocmai se desfășurase un șantier. Încă nu apucase să crească nicio plantă printre resturile de moloz așa că un domn cu inițiativă plantase câțiva butași de viță de vie pe lângă peretele blocului. La una din primele ședințe de bloc a venit cu întrebarea dacă vecinii ar fi de acord ca el să tragă niște sârme pe care să le ancoreze la etajul întâi pentru ca vița de vie să se poată cățăra și astfel, în câțiva ani,  să avem un fel de paravan umbros pentru zilele calde de vară. Toată lumea părea de acord până când un alt vecin a întrebat ce soi de vie este. Proprietaul butașiloe i-a răspuns, nu mai știu ce și nici nu are importanță. Dar, zice curiosul, soiul ăsta face mulți struguri? Daa, da, dintr-o viță din asta în zece ani aduni cel puțin 50 de kilograme și-a lăudat omul marfa. Și ce-o să facem cu strugurii? Ce să facem? îi adunăm și facem vin, am și zdrobitor, am și teasc, mă ocup eu de toate, și-a luat angajamentul vecinul viticultor de ocazie. Bine, bine, și al cui o să fie vinul? cum îl împărțim? că suntem cu toții proprietari pe pământul aferent construcției.

        Inițial am crezut că e o glumă. Cum o să împărțim vinul pe care probabil o să-l facem peste 10 ani din plăntuțele care acum abia dădeau doi muguri chinuiți. Dar ceilalți nu au luat-o ca o glumă și au ieșit la înaintare cu diverse procente și cote părți privind damigenele ce urmau să ne umple beciul. Au început să discute în contradictoriu și să prezinte diverse cazuri în care asociați în afaceri s-au despărțit din cauza faptului că nu avuseseră stabilit de la început modul de repartizare a profitului. Precedente cu conflicte, certuri și despărțiri. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred că oameni în toată firea au luat-o în halul ăsta pe arătură. Bineînțeles că nu s-a ajuns la niciun rezultat final care să fie pe placul tuturor și concluzia a rămas în coadă de pește. În primăvara următoare locul s-a betonat astfel încât niciunul dintre noi să nu dea ospețe cu mai mult vin decât vecinii de palier. Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele.

        Dar cât circ a fost tot în perioada aia când a fost vorba să ne punem cutie postala. Fiecare voia alt model și toate li se păreau prea scumpe, prea mari sau prea mici, prea late, prea urâte, prea colorate, prea ușor de desfăcut, prea greu de montat, prea, prea, prea! Eram administrator și am crezut că o iau razna pentru că nu puteam nicicum să-i împac pe toți. Noroc cu o mătușă de-a mea care stătea cu mine pe scară și care a luat problema în mână cumpărând 8 cutii poștale identice (adică atâtea câte apartamente sunt pe scară) și a pus piciorul în prag fără atâta tura-vura. Le-a montat la intrare, le-a numerotat, a pus lacăt pe fiecare iar apoi a scos banii de la fiecare locatar, nu chiar punându-le pistolul la tâmplă dar cred că nici multe nu mai avea :) Uneori e necesar să-ți impui punctul de vedere altfel nu o mai scoți la capăt. Pe scara cealaltă nu s-a ajuns niciodată la un consens și fiecare apartament are alt model, dacă vezi peretele pe care sunt montate cutiile poștale îți vine s-o iei la fugă. Una e mai mare, alta mai mică, una albastră, două maro, pe una scrie numărul apartamentului cu alb, pe alta e lipită doar o mică etichetă, una stă mai sus, alta e agățată mai jos… într-un loc e lipsă că omul a zis că lui nu-i scrie nimeni, zici că e un tablou abstract pictat de un schizofrenic aflat pe patul de moarte. Arată rău de tot dar reprezintă perfect simbioza dintre locatari.

        Aceeași lipsă de toleranță și de încăpățânare dusă la extrem am întâlnit-o și atunci când am adus în discuție instalarea unei centrale termice comune care ar fi fost o soluție cu un randament mult mai mare decât în cazul centralelor de apartament. Am renunțat însă înainte de a începe pentru că imediat după ce am deschis gura, fiecare voia altă temperatură și altă dată calendaristică de pornire a centralei toamna. Așa că ne-am retras cu toții în propriile carapace, ne-am tras fiecare alte rânduri de țevi prin case și ne-am focusat pe următoarea problemă: împrospătarea zugrăvelii de pe casa scării.

        Asta era musai s-o facem, nu mai mergea că unu’ vrea și altu’ ba pentru că scara arăta ca după bombardament. Totul a mers lin, am găsit firma (vorba vine ”firma”, de fapt niște țigani care la sfârșit ne-au furat o grămadă de lucruri din beci și din uscător), am cumpărat materialele, am stabilit data și apoi, pe când să începem, ne-am dat seama că nu înțelegem asupra culorii. Câte capete, atâtea culori și nuanțe de zici că urma să decorăm sala mare de bal de la Versailles. Până la urmă am căzut la înțelegere: un fel de portocaliu deschis cu tentă de piersică, culoare cu nume pompos care până la urmă s-a dovedit un roz cât se poate de banal. Mie, drept să spun, nu mi-a plăcut deloc când am văzut cum a ieșit dar cel puțin arăta curat și proaspăt. Cum urcam însă scările spre apartamentul meu de la etajul patru era să leșin când am văzut peretele de la trei vopsit în altă culoare. Dacă vecina a vrut bej, apoi bej a fost și să nu-i spună nimeni ei cum să își vopsească peretele ei. Jumătate din perete e bej, jumătate roz :)

        Greu tare cu traiul în comun deși, de fapt, avem atât de puține de împărțit. Într-o zi am asistat la o scenă care din nou m-a lăsat pe gânduri legate de empatia, toleranța și gradul nostru de civilizație. Şi vorbesc doar de vecini, nu de persoane total necunoscute cu care n-ai nici în clin nici în mânecă. Pe aleea de la intrarea în bloc staționa o dubiță de la o firmă de curierat. Staționa, deci nu parcase acolo de ieri, și avea motorul pornit, semn că urma să plece. Un vecin antreprenor, patron la mai multe firme,  își comandase niște chestii mai voluminoase de aici și avea nevoie de cinci minute să le descarce. După viteza cu care se mișca nu cred că ar fi avut nevoie de mai mult de cinci minute însă un alt vecin făcea ca toți dracii în spate pentru că nu putea ieși cu mașina. Striga, se agita, mai dădea un claxon și spumega ca o balenă în eprubetă. I-am povestit lui fi-miu ce văzusem şi nu s-a mirat deloc ba mi-a confirmat că exact aşa i se întâmplă şi lui dacă parchează lângă scară cât să urce un minut în casă. În secunda doi îl sună nebunu’ că vrea să iasă din garaj cu maşina, chit că e doişpe noaptea sau cinci dimineaţa. Să-şi mute maşina că poate are vreo urgenţă deşi niciodată maşina noastră n-a stat acolo mai mult de câteva minute. Şi nici nu l-a blocat vreodată cu adevărat dar omul stă vigilent cu ochii pe geam :)

        Traiul la bloc se dovedește a nu fi întotdeauana ușor.butoaie

 

 

 

Share This:

15 păreri despre “Dacă nu e posibil să moară doar capra vecinului, atunci să moară toate caprele

  1. altfel, ma amuza disputele voastre. Un bloc de 8 aprt. si nu cadetzi de acord.
    Eu stau intr-un bloc de 6 scari, 148 aprt. E drept, nu am adus nimic voluminos, si daca am adus, a fost la ora f. devreme sa nu blocam pe nimenea :)

  2. Vad ca la voi in bloc a tunat si s-au adunat :)
    In Romania era mai greu, dar tot se intelegea lumea, acum avem administrator tanar si plin de avant, sper sa fie bine, ca fix mama lui punea bete in roate cand se luau decizii. Iar aici in Franta totul se vota, nu era atata discutie. Noi aveam in Franta centrala comuna, nu era data fixa cand se pornea: daca se plangea lume multa de frig se dadea drumul. La alte blocuri era cu termostat, se pornea cand era sub nu stiu cate grade. Mi se pare si mie aiurea in Ro cu fiecare cu centrala lui.
    Oricum sunt incantata ca acum nu mai stam la bloc. In dormitor am reglat temp pe 17° si dormim mult mai bine decat in caldura apartamentului.

  3. Sincer, nu stiu ce sa zic in privinta ideii cu centrala comuna. Poate e mai bine ca nu ati ajuns la un consens.

    Eu locuiesc intr-un bloc mai vechi din centrul Bucurestiului care nu poate fi racordar la RADET. Avem centrala blocului cu cateva exceptii care si-au luat centrala personala. Este adevarat ca majoritatea apartamentelor sunt mari (noi avem 89 mp), dar am platit intretinere pe luna decembrie 1200 de lei (calculul la gaze se face pe metrii patrati. Pretul dupa ce se imparte suma la toti mp utilizabi ori numarul de mp pe care fiecare ii are). Chiar daca reusesti sa salvezi niste bani atuci cand pui centrala intrucat investitia este mult mai mica, ajungi sa nu ai deloc autonomie. Daca pleci de acasa 1-2 saptamani, ftotot va trebui sa platesti ca si cum ai fi locuit. Sau aproape la fel. Pe langa disputele cu temperatura si cand sa dam drumul la centrala. Desi la noi probitul centralei se face odata cu cei de la RADET, iar opritul sau scaderea temperaturii de cate ori este suficient de cald afara astfel incat sa putem rezista fara caldura ca sa nu mai platim 1200 de lei pe luna.

    E oarecum mai bine sa ai centrala ta si sa platesti exact cat consumi, nu ceva estimat asupra caruia nu ai niciun control. Cu centrala comuna degeaba faci tu economie daca altu tine toate caloriferele deschise intr-o veselie. Ingheti ca sa platesti aceeasi bani in final.

    1. 1200 mi se pare extrem de mult. Depinde acum si cat de mare e apartamentul si la cat de inalte sunt tavanele, la blocurile comuniste sunt la 2,5 m dar la casele vechi ajung chiar si la 4m. Sigur ca exista avantaje si dezavantaje in ambele variante.

  4. Continuare…,Ziceam de lege…la o asociație așa mică de 8-10 ap ai nevoie de o groază de angajați,de cont in banca,etc de ajungi la ridicolul situației Nr necesar de angajați cu cel al proprietarilor.In situațiile descrise în articolul Ioanei, și în viața de zi cu zi,la 98lasuta din asociații sunt absolut necesari un psiholog și un psihiatru pt completarea” schemei de personal.”Pe de altă parte un „observator” care sa tragă concluzii despre câte romane de viață, despre câtă educație este în spatele fiecărei uși închise.Eu una am citit cu totul altfel mesajul acestui articol… deși reda crudul adevăr de”la bloc”, viața unui administrator, deși comentariile sau redus la cantitatea de căldură și tipul celei mai bune centrale termice
    De, fiecare cu durerea lui.Sa auzim numai de bine!

    1. Sunt 20 de apartamente (8 pe scara mea si 12 pe cealalta) si timp de vreo 5 ani am fost administratorul asociatiei. Greu, foarte greu :)

  5. Greu cu traiul la bloc.Intr-o vreme m-a bantuit gandul sa-mi cumpar o casa, dar am renuntat pt e mai comod la bloc si cu desele mele plecari e si mai sigur.Noi am reusit cu chiu cu vai sa schimbam usile si geamurile vechi de la casa scarilor.Am adunat ceva bani si pt zugravit dar pt ca avem locatari campioni la restante am renuntat.Nu de alta dar ne tin de fraieri si cu tupeu asteapta sa platim noi si cota lor.

  6. Ahhh, ce m-am distrat! 😃
    Nu mi-am imaginat sa exista asa ceva….am crescut la bloc, dar nu mi-a placut si acum stam la casa…nici asa nu scapi de toate , dar e totusi mult mai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *