Sau nu, nu am pus bine întrebarea, vine prea abrupt. Reformulez. Să presupunem că cineva v-ar face cadou un voucher la o clinică de chirurgie estetică, un voucher frumușel de 2-3000 de euro pe care să-l folosiți așa cum vreți voi. Ce-ați face cu el? Ce ați alege să schimbați la aspectul vostru?

        Să mă fi întrebat cineva asta acum 10 ani cu siguranță aș fi spus că absolut nimic, nu că aș fi fost frumoasa frumoaselor sau că eram perfect mulțumită atunci când mă uitam în oglindă dar aveam anumite prejudecăți. La vremea aia gândeam că doar cei care au nevoie de un anumit aspect fizic pentru a-și câștiga existența merită să se lase tăiați de bisturiu. Geva de genul actriță, cântăreață, manechin sau prezentator tv.

        Între timp mi-am reconsiderat părerea. Sunt sigură că la asta a contribuit și serialul cu chirurgii plasticieni din Beverly Hills, de fapt un reality show pe care l-am urmărit cu foarte mare interes acum câțiva ani buni. Nu mai țin minte pe ce canal se difuza (poate pe Travel & Living?) dar îl țin minte perfect pe unul din personajele principale, dr. Robert Rey și toate sfaturile, indicațiile, ideile și recomandările pe care le dădea pacienților pe care îi avea. Nu era ficțiune, nu era film artistic și nici documentar ci pur și simplu era viața reală, un fel de Big Brother. Acest Robert Rey (împreună cu alți medici de la clinică) acceptase să se lase filmat atât în timpul serviciului cât și acasă împreună cu familia, bineînțeles contra unui onorariu. Acum, din câte am citit pe internet, este milionar în dolari ceea ce ar putea constitui într-adevăr un subiect de film având în vedere că s-a născut în Brazilia și până la 12 ani a trăit într-o familie sărăcuță alături de un tată violent și alcoolic. Cum se spune, a trăit visul american 🙂

        Foarte tare mă pasiona serialul acela și multe lucruri interesante am aflat, de altfel ca la mai toate emisiunile de pe canalele ținute sub umbrela Discovery (deci de-aia nu pricep eu de ce unii se încăpățânează să trăiască fără televizor). Nu trebuie să fii o piți pentru ca, de exemplu, o mărire de sâni sau o liposucție în anumite zone să-ți dea un plus de încredere și cred că cei care apelează la operațiile estetice nu dau dovadă de slăbiciune ci mai degrabă de curaj. Într-o lume ideală nimeni nu ar trebui să aibă complexe din cauza unor așa zise imperfecțiuni iar viziunea asupra frumuseții ar trebui să fie ceva strict personal. Iar dacă un medic precum cei de aici te poate ajuta în acest sens, de ce nu? Este adevărat că trăim într-o lume în care imaginea contează din ce în ce mai mult dar în aceeași măsură încrederea în sine este unul dintre cele mai mari atuuri în definirea personalității.

        Dar, revenind la presupusul voucher cadou, la ce l-aș folosi eu? Cred că ar fi foarte interesant să-mi fac niște implanturi de păr. Pe cap, nu pe picioare că acolo nu duc lipsă 🙂 Mă gândesc că așa cum se fac implanturi la bărbații care au chelit (vezi cazul Mihai Trăistariu sau Măruță), s-ar putea face și la cei care din naștere au o coamă nu prea bogată, adică așa ca mine. Să mă trezesc peste noapte cu un păr des și cu mult volum m-ar binedispune complet.

        Sau poate n-aș da dovadă de superficialitate și i-aș da voucherul lui tata să mai încerce o intervenție pentru a-și ameliora starea palmelor. Are o afecțiune destul de rară numită boala Dupuytren, o îngroșare anormală a țesutului subcutanat care nu-i permite să-și întindă complet degetele. I se mai spune și boala vikingilor (sau mâna celtică) datorită faptului că este foarte frecventă în țările nordice. Nu este dureroasă dar are multe inconveniente începând de la a-ți pune mănușile până la face anumite lucruri cu mâinile gen scris sau cusut. Nu e ceva care să-ți sară în ochi dar totuși se observă când cineva are chestia asta la palme  și se pare că Margaret Thatcher și Ronald Reagan au avut această boală ciudată. Sigur că nu e același lucru cu o operație ”estetică” dar până la urmă specialitatea medicilor care se ocupă cu așa ceva se numește chirurgie estetică și reparatorie.

        Probabil că fiecare medic este super specializat într-un anumit segment dar tot mi se pare că este una dinte cele mai complexe ramuri ale medicinei. Doar să te gândești că fiecare pacient vrea altceva începând de la injectare de grăsime în tălpi pentru mai mult confort în timpul mersului, refacerea lobului urechii lungit și întins de la purtarea unor cercei prea grei, modificarea liniilor din palmă în speranța schimbării destinului (da, există și așa ceva, i-aș numi idioți dar ca să nu se supere o să le spun doar naivi) până la modificarea gurii pentru a crea impresia unui zâmbet continuu sau scurtarea degetelor de la picioare.  În Turcia una dintre cele mai populare intervenții la bărbați este implantul de mustață 🙂 Fiecare țară cu specificul ei.

        Hmm… oare specificul țării noastre care o fi? sper că nu excrescențele botoxate numite odată buze 🙂 Deci, voi ce operație estetică v-ați face?

Read More

        Internetul este plin de atâtea prostii încât una în plus nici nu mai contează. După ce tocmai mi-a fost spulberată credința că o jumătate de ceapă lăsată în fiecare cameră purifică aerul și nu te mai lasă să faci vreodată gripă, am aflat că de fapt cătina este ginsengul românesc și tratează orice începând de la boli de piele, dureri de dinți și până la cancer în faza terminală. Ar mai fi și varianta siropului de cătină combinat cu o brățară magnetică pe bază de titan care să-mi revigoreze meridianele energetice ale corpului și pot să stau liniștită că atunci când va veni vremea, voi muri sănătoasă tun.

        Chestiile astea nu-s chiar noutăți, le știam de mai demult și oricum nu pot să le uit prea ușor pentru că toate site-urile îmi bagă zilnic în față știri senzaționale și reclame la tot felul de suplimente alimentare sau la te miri ce alte bazaconii. Noutate (cel puțin pentru mine) e faptul că am aflat că modul de manifestare a supărării se face în funcție de zodie. Nu e de râs 🙂 De ce-ar fi de râs o asemenea afirmație când astrologii, mai nou respectați precum savanții de renume, susțin că în funcție de zodia în care ne-am născut ne plac anumite culori, ne poartă noroc anumite numere, ne reprezintă anumite flori, ni se potrivesc anumite meserii, suntem compatibili cu anumite alte semne astrologice sau suntem predispuși la anumite boli. Tot ce se ni întâmplă e legat de momentul în care Mercur e retrograd, de ascendentul din Vărsător sau Rac, de alinierea planetelor, de forțele pe care le generează acest lucru și de semnele de aer, apă, pământ sau foc… parcă mai era ceva dar nu-mi aduc acum aminte.

        Oricum eu nu cred în astrologie, numerologie, data nașterii care definește personalitatea sau cifre ale destinului iar astrogramele pe care le face Urania, Acvaria sau un oarecare post de radio în fiecare dimineață mi se par mai degrabă niște jocuri de copii, un fel de glume sau divertisment menit să ne relaxeze la început de zi. De aceea când am văzut că până și reacția noastră la supărare este în funcție de zodia în care ne-am născut, m-a pufnit râsul. Trebuie totuși să ai o imaginație debordantă ca să-ți vină astfel de idei și bineînțeles că prima dată am tras cu ochiul la zodia mea ca să văd în ce tipare mă încadrez:

        Gemenii se supără repede, se aprind, gesticulează, amenință și vorbesc ca o moară stricată despre ce le-a făcut cutare persoană. Din fericire, este vorba despre un episod trecător deoarece Gemenii nu reușesc să se concentreze prea mult asupra unui singur lucru. În curând, aceștia vor găsi ceva mai interesant de făcut.

        Mda… nu prea mi se potrivește. Mă supăr destul de greu și de rar iar asta probabil datorită faptului că n-am pe cine să mă supăr. Cercul meu de prieteni e destul de restrâns și cei pe care îi consider prieteni îmi sunt foarte apropiați și nu mi-ar da motive să o fac. De aprins, recunosc că mă mai prinde flama câteodată, iar de amenințat… nu știu ce să zic, nu o fac în mod gratuit adică nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă. Sau o fac, sau tac din gură. Oricum supărarea nu mă ține mult pentru că mi se pare absurd să ai pe cineva în cercul apropiat cu care să nu vorbești sau cu care să ai relații reci. Supărarea îmi face rău și da, găsesc întotdeauna ceva mai interesant de făcut decât să țes planuri de răzbunare. De exemplu, să scriu pe blog 🙂

        Cică zodia care nu se enervează niciodată este Capricornul. Am avut demult o colegă, o doamnă pe care n-am văzut-o nervoasă sau agitată niciodată în cei mai mult de zece ani de când ne întâlneam zi de zi la serviciu și într-o discuție pe această temă am întrebat-o dacă s-a enervat măcar o dată în viața ei. Eram mai multe colege care așteptam curioase răspunsul, noi în jur la 30-35 de ani iar ea se apropia de pensie. A stat un pic și s-a gândit bine apoi ne-a spus cu mare profunzime: Da, cum să nu mă enervez tu fetelor… Eram în comisia de inventar prin ’71-’72 când șefa mea… nu știu ce a pus-o șefă-sa să facă… n-am mai auzit ce anume pentru că am crezut că leșinăm de râs. Asta se petrecea undeva prin anul 2000 iar doamna Etuș se enervase cu 30 de ani în urmă 🙂

        N-am găsit în zodiacul supărărilor pe nimeni la care să scrie că ține pică foarte mult timp. Normal, niciun cititor  nu trebuie să iasă șifonat după o astfel de lectură altfel nu s-ar mai întoarce 🙂 Stau și mă întreb acum ce zodie o fi fost prietena mea din copilărie, Eva. Locuiam pe aceeași stradă și uneori ne jucam împreună deși ea era mai mare decât mine cu vreo 3-4 ani. Unul din jocurile preferate era ”de-a vânzătoarea”. Mai exact ”de-a vânzătoarea la alimentara”.

        Vindeam tot felul de pietre, de frunze, de semințe, păr de porumb, roșii din grădină, agrișe furate prin gardul vecinului, cașu’ popii (astea cred că erau fructele unei buruieni), muguri de tuia și alte mărfuri pe care le găseam pe stradă. Cel mai căutat articol era boiaua roșie pe care o obțineam prin zdrobirea unei bucăți de cărămidă. Lucram la boiaua aia până făceam bășici la palme dar nu ne lăsam. Rolul de vânzătoare ne revenea pe rând și toată copilărimea de pe stradă voiam să îl jucăm cât mai mult. Să fii client la magazin era destul de plicitisitor. Să fii vânzătoare era însă distractiv și tot șarmul consta în a face cornete de hârtie din paginile unui caiet, cornete pe care apoi le umpleam cu marfa solicitată de client, le cântăream și încasam banii.

        Eva asta, fiind cea mai mare, ne cam păcălea pe toți și nu știu cum făcea dar mereu era ea vânzătoare până într-o zi când eu m-am revoltat. Ne-am certat, ea nu a cedat deloc și atunci eu mi-am luat cântarul de plastic (mare comoară la vremea respectivă) și am plecat în casă lăsând-o cu ochii în ceață. S-a supărat atât de tare pe mine că nu a mai vorbit deloc a doua zi. Și nici a treia, și nici în săptămâna următoare. Toată vacanța de vară a stat îmbufnată necatadicsind nici măcar să răspundă la salut. Dacă vă spun că aproape 25 de ani nu mi-a mai adresat nici măcar un cuvânt poate n-o să vă vină să credeți. De fapt acum parcă nici mie nu-mi vine să cred 🙂 I-a trecut brusc supărarea când eram deja amândouă măritate și cu copii.

        Probabil că astea sunt cazuri extreme dar cumva parcă am observat că oamenii se împart în două categorii: unii care se supără ușor și des din motive minore (dar le trece repede ca să poată relua ciclul)  iar alții care se supără nu așa ușor dar și când o fac, nu le mai trece mânia ani de zile. Cum s-ar spune, se supără ca văcarul pe sat.

        Sigur că voi – adică noi 🙂 – suntem mai înțelepți și nu cădem în acest păcat așa că nu se pune problema noastră ci a anturajului, deci vă întreb ce categorie preferați în jurul vostru? Supărăcioșii de cursă scurtă sau pe cei de anduranță? Sau nu, mai bine pun altfel întrebarea, pe care nu-i suportați? 

Read More

        Aș vrea să-mi explice și mie cineva ce-i acela Marșul normalității, marșul care militează pentru familia tradițională. Am  o singură cerință: cel care va veni cu explicațiile să fie normal iar normalitatea asta a lui să nu însemne doar o declarație pe proprie răspundere ci să fie o normalitate care să nu poată fi contestată de nimeni din lumea asta. Nici de vecini, nici de colegii de serviciu, nici de prieteni, nici de propria familie, nici de vânzătoarea de la colț. Toți să-l considere de-al lor, să aibă același stil de viață cu toți cei pe care i-am enumerat, să aibă aceleași pasiuni, să îi placă aceleași legume și aceleași culori, să fie de acord cu opțiunile politice ale celor din jur și să nu voteze naibii ca un anormal.

        Este posibil așa ceva? Categoric, nu, pentru că suntem foarte, foarte diferiți. Unii sunt mai frumoși, alții mai urâți, unii sunt mai deștepți, alții abia reușesc să scrie și să citească, unii sunt albi iar alții au pielea neagră, unii sunt bărbați iar alții sunt femei! Zice-se că Marșul normalității militează pentru familia tradițională. În cazul ăsta sper că nu găsesc pe-acolo vreun picior de divorțat... Că doar familia tradițională presupune uniunea până la moartea unuia dintre soți. Și nici vreunul care are copii în afara unei căsătorii legale… Sau să prind scandând la Marșul normalității pe vreunul cu amantă. Sau oare amanta nu se pune la socoteală? face cumva parte din familia tradițională? Aici e de cercetat un pic…

        Nu știu ce înseamnă familie tradițională dar cel mai probabil că doi oameni care au locuit împreună un an sau mai mulți și abia apoi s-au căsătorit nu au respectat deloc tradiția deci îi excludem și pe aceștia din start. Iar cuplurile care folosesc mijloace contraceptive cu siguranță nu se vor ”înmulți ca Rahela” după zice slujba cununiei ortodoxe așa că lozincile de genul Legea divină, familia creștină nu intră în segmentul lor de piață. Nici ăștia n-au ce căuta. Mă întreb atunci cine mai rămâne curat, demn și integru, apt de a participa la marș. Mai nimeni. Dar cât de ușor și mai ales cât de tradițional este să-ți dorești să moară capra vecinului.

        Practic ce își dorește comunitatea LGBT (persoanele lesbiene, gay, bisexuale sau transsexuale)? Stați liniștiți că nu-și doresc să facă sex pe stradă ci vor doar drepturile pe care noi toți ăștialalți (normalii) le avem în urma unei căsătorii. De exemplu dreptul de moștenire – pentru că și homosexualii mor. Dacă într-un astfel de cuplu unul din cei doi moare subit fără a fi apucat să-și facă un testament, de ce ar trebui ca bunurile agonisite împreună să meargă la familia (care, poate, fiind ”tradițională” l-a renegat în timpul vieții)? și de ce să nu rămână la partenerul supravițuitor așa cum se întâmplă în cazul celor căsătoriți? De ce să nu aibă drept de vizită la spital sau să semneze acte care presupun acordul soțului? De ce să nu aibă dreptul să ia un împreună un credit de la bancă să-și cumpere o casă? Și atâtea alte și alte lucruri de care ne lovim în fiecare zi dar nu le obesrvăm pentru că știm că nouă ni se cuvin.

        Nouă, da și lor, nu. Cum s-ar schimba viața familiei tradiționale dacă în România s-ar legaliza căsătoria între persoanele de același sex? Nu  s-ar schimba cu absolut nimic pentru că nu ia de la straight ca să dea la gay… Adică ce să ia și ce să dea? Certificate de căsătorie sau de pareteneriat civil?  (hai că asta parcă sună mai puțin dureros pentru homofobi).  Și dacă drepturile și libertățile nu ne sunt afectate pentru ce atâta intoleranță?

        Aștept răspuns dar dacă sunteți de partea Coaliției pentru familie va trebui să jurați că nu faceți parte din niciuna din categoriile pe care le-am înșirat la început. Glumesc, desigur, dacă aveți argumente logice sunteți invitații mei. 

Read More