calut

Mame și bunici nebune

        Pe asta e musai să v-o povestesc că e foarte amuzantă. Nu mi se întâmplă des să mă enervez, ba chiar aș spune că în ultima vreme am ieșit foarte rar din starea de zen, dar și când mă calcă cineva pe coadă, e vai și-amar.

        În weekend am fost la București la Cristina, fiică-mea. Vorba vine la Cristina pentru că ea abia așteaptă s-o șteargă de-acasă ca să mai ia o gură de aer când sunt eu acolo ca să am grijă de Silvia. Deci, ca de obicei, ea a plecat în Bulgaria la ceva pensiune cu soțu-său iar eu am rămas cu nepoata, aranjament care ne convine de minune tuturor pentru că ne distrăm cu toții, fiecare după gustul și preocupările lui. Mergem la plimbare, mâncăm înghețată, ne uităm la desene animate, răsfoim cărți, facem baie pe balcon sau ne jucăm în parc…Și despre asta vreau să vă povestesc, despre o fază petrecută la locul de joacă din parc.

        Silvia e înnebunită după toate leagănele, toboganele, balansoarele, plasele, rațele cu arc și celelalte figurine care sunt amplasate în locurile special amenajate și când le vede (de departe) fuge înspre ele de rupe pământul. Nu știu dacă e din cauză că e încă prea mică (are abia doi ani) sau așa e temperamentul ei dar nu are răbdare să stea să se joace în același loc mai mult de câteva minute și tot timpul fuge de la un aparat la altul de parcă e apucată de streche.

        Marea majoritate a copiilor din locurile astea nu au mai mult de 3-4 ani și deci apar mereu conflicte legate de jucăriile proprii aduse de acasă pentru că fiecare vrea ce are celălalt în mână. E greu să le explici regulile de comportare în societate și oricum nu are rost pentru că sunt mult prea mici iar cei mai mulți dintre ei nici măcare nu știu să vorbească. Așa că atunci când unul dintre ei îi smulge altuia din mână avionul sau rața de plastic părintele sau bona intervin cu blândețe pentru a aplana conflictul. După cum am observat la fel procedează și dacă își dau în cap cu găletuțele, dacă se împing sau dacă nu încap unii de alții. Fără supărări și fără frustrări, fiecare își ia copilul în brațe și îl mută din zona de război evitând astfel prelungirea zâzaniei. E drept că unii protestează și încep să urle dar, să fim serioși, babă frumoasă și copil care nu plânge nu există :)

        Deci cam așa decurgeau lucrurile la locul de joacă în fiecare din cele trei zile cât am bătut parcul în lung și-n lat. Până luni dimineața când Silvia s-a îndreptat în viteză către volanul, de fapt un fel de timonă, prins pe un suport ca un mic perete  vertical de lemn. Era pus acolo doar ca să fie învârtit și în dreptul lui era un băiețel care nu știa la ce folosește. Era și foarte mic, cred că abia învățase să stea singur în picioare, și era oarecum derutat. Silvia, mare cunoscătoare a locului, s-a băgat în fața lui și s-a apucat să învârtă cu frenezie la roata aia de parcă viața îi depindea de viteza de rotație. Era clar că a fost nepotrivit și nepoliticos din partea ei să se bage așa în față dar ce pretenții poți să ai de la un copil? oricum eu i-am spus ceva de genul ”hai să-l lăsăm și pe băiețel”. De fapt nici nu știu dacă am mai apucat să spun asta pentru că o voce ascuțită mi-a zgâriat timpanul ”hei, hei, domnișorico, unde te crezi? ce înseamnă asta?” . Vocea o certa pe Silvia!

        M-am întors să văd cine își asumase prerogativele educative cu atâta tupeu. O divă cu bucle negre revărsate pe umeri, botoxată, rimelată, ojată,  bronzată, cu talia de viespe încinsă cu o curea aurie și cățărată pe tocuri cui de 15 cm se stropșea la nepoată-mea. Am rămas siderată. Nici măcar nu-l atinsese pe copil și privirea ei de laser era să ne ucidă pe amândouă. Scotea flăcări pe nas, acid pe gură și sunt sigură că dacă ar fi putut, ne-ar fi administrat câteva șocuri electrice. Am avut o tentativă de a îngăima câteva scuze inutile dar mi-a retezat-o scurt, șfichiuindu-mă cu un dezgust sfidător și cu o scârbă nedisimulată: Așa o învățați acasă? Adică ce vrei să spui, femeie? Așa, cum?

        Preț de o fracțiune de o secundă creierul mi s-a golit complet și am simțit că paralizez apoi tensiunea mi-a crescut brusc umplându-mi venele cu adrenalină. M-am întors cu toată fața și i-am zâmbit cu gura până la urechi: Da, așa o învățăm. Și nu doar atât. O mai învățăm să zgârie, să muște și să îmbrâncească. În fiecare seară. Știți, noi suntem o familie foarte violentă. Și am făcut un pas spre ea. Nu un pas, o juma’ de pas. Cred că s-a speriat și și-o fi spus că sunt nebună altfel nu înțeleg de ce-a făcut stânga-mprejur și a plecat în viteză clămpănind din tocuri și trăgându-și  copilul agățat de o mână, jumătate pe jos, jumătate în aer :) calut

 

Share This:

16 păreri despre “Mame și bunici nebune

  1. 😂 hai ca m-am distrat. Ce sa zic? Il compătimesc pe bietul băiat cu o asemenea mama. Din păcate nu e un caz singular.

  2. sincer, mi-e milă de bietul băiețel….
    nepoata ta pare să aibă un temperament puternic, ceea ce nu poate decât să-i fie de folos. :)

  3. M-am distrat copios .Mi te inchipui cu fufa in fata .Din pacate sunt tot mai multe situatii de felul asta cand mamicute grijulii fac legea in parcuri si locuri de joaca pt plozii lor razgaiati.La noi in parc seara e plin de Huan, Hose,Rosalinda si spaniola sau italiana cu accent ardelenesc cu care isi admonesteaza copii fufele astea .Daca le spui ca un copil tot copil e te trezesti cu o ploaie de vorbe suburbane asa ca eu am ales sa o duc pe nepoata mea dimineata in parc cand sunt mai putine specimenele astea puturoase.

  4. Ma gindeam la posibiliatea ca si „rivala” sa aiba un blog pe care sa-si expuna versiunea ei despre „incident” la care prietenii sa-i comenteze la fel de indignati despre atitudinea Ioanei. 😄 Oricum, ambele variante sint la fel de amuzante. 😄

  5. Unii nu prea inteleg ca la varstele astea e cam greu sa-i explici unui copil notiuni despre comportamentul civilizat. Mai rau e ca isi si trateaza propriii copii ca si cum ar fi mult mai mari si pretind de la ei chestii imposibile. Sa-ti traiasca nepoata, e bine ca este vioaie, asta este un copil ager si sanatos.

  6. Eu nu stiu de ce majoritatea comentatorilor il caineaza pe baiat. De ce dintr-o singura intimplare deduceti ca mama aia e o mama rea. Doar am frecventat parcurile si uneori mai iese cîte o mica drama .Multa lume are iesiri nervoase, noi stim varianta Ioanei, nu stim ce gindea mama respectivă, de multe ori adevarul e la mijloc. Pina una alta si- a dus copilul in parc, eu stiu mame care nu au facut asta niciodata. Apoi şi-a sustras copilul furiei Ioanei, luînd-o la fuga, ca cine stie ce isi imagina. Zilele trecute am vazut o întîmplare care m-a ingrozit: un barbat isi folosea cîrja ca sǎ il cotonogeasca pe altul, care a inceput sa o ia la fuga pe stradă, iar cel cu cîrjă il urmarea sontic- şontîc ca să-i mai aplice cite una. Nu stiu contextul. Nu stim nici ce era in capul mamei, dupa o intimplare ca asta si eu as lua-o la fuga.
    Ca avea tocuri si curea si arata mai nu stiu cum nu o facea o mama mai rea si nu mi se pare relevant.
    Draga Ioana, te rog nu te supăra pe mine ca am ales sa devin avocatul diavolului. Am incercat doar sa pun lucrurile sub un alt unghi, pentru ca mie intimplarea nu mi s-a parut deloc amuzantă, doar putin trista.

    1. Tristă nu e, în niciun caz. Poate ridicolă :))) Dar într-adevăr, din interacțiunea ei cu mine, nu avem de unde trage concluzia că fata aia nu e o mamă bună și nici nu avem motive să generalizăm.
      Trăim într-o lume nebună.

  7. Măcar i-ai raspuns ceva, eu nu stiu cum as reacţiona, ca n-am niciodata cuvintele la mine. Dar nu mi se pare ca lumea in care traim e nebuna, ci doar ca in parc reactiile sint exacerbate :)

  8. M-a amuzat reactia ta! de obicei eu bat in retragere.

    Cu ani in urma am invatat pe pielea mea ca ce seman aia provoc. Mama lui baiatul a cules o familie de bagaretze in fatza si nu numai, ca asa a vrut (constient sau inconstient) :).

    1. Si eu bat de obicei in retragere ca am invatat pe propria piele ca tacerea e de aur. Cateodata insa mai rabufnesc si eu :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *