porumb

Mâncăruri cu gust de copilărie

         Nu degeaba există expresia mâncare ”ca la mama acasă” și sunt convinsă că toți ne amintim cu cea mai mare plăcere și duioșie de gustul copilăriei  și bucuria cu care ne potoleam foamea după o zi de joacă. Mi-am trăit copilăria în comunism și deși cuvântul acesta a ajuns să fie asociat cu foamea și privațiunile de tot felul, copil fiind nu am simțit și nu am înțeles îngrădirile cu care am crescut. Până la o anumită vârstă universul meu a fost familia care mă iubea, curtea și grădina din spatele casei, găinile pe care le dresam în fiecare vacanță și strada plină de copii. Mi-e dor de anii aceia lipsiți de griji și de gustul mâncării de altă dată. Despre mâncare o să scriu azi pentru că azi m-au năpădit amintirile atunci când am mușcat dintr-o roșie mare și cărnoasă, aproape fierbinte de la atâta soare și cu codița ruptă direct de pe tulpina cu perișori. Cred că de când aveam zece ani n-am mai mâncat porodici direct din grădină și nici n-am mai simțit de mult așa o savoare.

        Mâncarea copilăriei mele nu era prea sofisticată, nu aveam atâtea feluri și nici nu aveam de unde alege, nu făceam mofturi și fițe dar cu toate astea reprezenta o bucurie mai mare decât acum când am la dispoziție în orice moment legume și fructe din toate colțurile lumii și când, din punct de vedere alimentar, nu mai există diferență între anotimpuri. Dacă vrei, poți să mănânci ceapă verde în luna septembrie, pepene când zăpada e cât casa și cireșe de Crăciun dar parcă nu mai are niciun haz.

        Carnea era considerată o delicatesă iar dintr-un pui mânca toată familia. Unul din felurile mele preferate era papricașul cu multă smântână și pătrunjel verde lângă care trona mămăliga aurie din care ieșeau aburi fierbinți. Acesta făcea deliciul zilelor de duminică și nu mi-a trecut niciodată prin cap că o să am vreodată la parterul blocului magazin care să vândă pui rotisat, că o să-l pot cumpăra la orice oră dar mai ales că o să mi se usuce în frigider…

        Mi-e dor de o porție zdravănă de gris cu lapte peste care bunica turna din belșug sirop de vișine. Îl lingeam pe tot murdărindu-mă până la urechi și mai ceream încă o dată și încă o dată până mi se apleca de la atâta dulce. Nu știa nimeni că zahărul nu e sănătos și în casă la noi, ca de altfel aproape peste în Ardeal, se punea zahăr după moda austriacă peste aproape orice: pe salata verde, pe ardeii umpluți, pe mămăliga cu lapte sau pe pâinea cu unt pe care o mâncam la ojină pe stradă printre ceilalți copii ca să nu ne întrerupem jocul.

        Nu auzisem de goji, în schimb mâncam prune uscate toată iarna, nu știam ce sunt alea chia seeds dar supa de chimin cu crutoane de pâine prăjită ne scăpa de răcelile și durerile de gât, iar până când orezul cu lapte avea să fie înlocuit de budinca de quinoa mai era cale lungă. Așa cum astăzi pentru slăbit sau pentru îmbunătățirea digestiei lumea ia tarate de psyllium, pe vremuri leacul universal era câte zece sâmburi de dovleac luați pe stomacul gol în fiecare dimineață.

        N-am mai mâncat de o veșnicie lapte de pasăre, șerbet de zmeură, peltea de gutui sau dulceață de prune întregi. Dar cât de bună era dulceața aia! Prunelor  li se scotea sâmburele și era înlocuit apoi cu un miez de nucă întreg. Da, știu, era o muncă migăloasă dar gustul și aspectul erau divine. Se servea pe farfurioare de sticlă mici cât o palmă de copil alături de un pahar de apă rece aduse în fața musafirilor neapărat pe o tavă  acoperită cu un mileu de dantelă. O linguriță generoasă de dulceață care bătea în culoarea chihlimbarului și o cafeluță cu caimac într-o cană ceva mai mare decât un degetar era tratația obișnuită pentru doamnele care veneau în vizită dupămasa.

        O altă delicatesă care mi-a rămas în minte și căreia nu i-am mai regăsit niciodată gustul era creierul de porc, prăjit în ulei. Aveam parte de el doar o dată pe an, când tăiam porcul iar mama ni-l împărțea mie și soră-mii. Îl prăjea într-o tigăiță, îl săra un pic și ne punea să mâncăm pe un taburet care ținea loc de masă, bucătăria fiind toată întoarsă cu fundul în sus din cauza pregătirilor pentru cârnați, jumări și caltaboși. Noi două ne așezam pe niște scăunele mici de o parta și alta a taburetului și mâncam direct din tigăiță înmuind pâinea în ulei și mușcând cu poftă din castraveții murați. Era un deliciu dar poate senzația asta o aveam și din cauză că eram moarte de foame după ce ne petrecusem toată ziua înghețând printre picioarele oamenilor mari la pârlitul porcului.

        O altă plăcere era mic dejunul de duminica, ziua în care nu mergeam la școală și aveam vreme să mănânc pe îndelete. Îmi plăcea să stau la masă cu tata care întotdeauna mânca pâine cu unt și telemea și bea ceai negru. La fel făceam și eu, mușcam o dată din pâine și apoi beam o gură de ceai și telemeaua aia zemoasă mi se părea cea mai bună mâncare din lume. Nu exista ideea de cereale la micul dejun, știu că la un moment apăruseră fulgii de porumb dar îi mâncam goi, direct din pungă ca snacks-urile din ziua de azi. De fapt mie nu prea îmi plăceau dar mulți copii își aduceau la școală pungi cu fulgi de porumb, jumătate îi mâncau și jumătate îi scăpau pe jos spre disperarea tovarășei învățătoare. Mie care nu-mi plăcea nici măcar coliva care totuși e făcută din grâu, n-aș fi crezut că o să ajung să mănânc (și chiar cu plăcere) terciuri făcute din cereale care odată se dădeau doar la animale. Fulgi de ovăz… cine, eu?? Adevărul e că stilul de viață e într-o continuă schimbare și gusturile oamenilor la fel. Iar când toată ziua-bună ziua îți trec pe la ureche informații despre beneficii ale fulgilor de ovaz, în mod involuntar te lași influențat la început doar de curiozitate apoi verifici pe propria piele. Pasul următor este că ajung să îți placă mai ales dacă pui și multe fructe :)

        Din cele de cumpărat îmi plăcea prăjitura Noruleț care costa un leu, merele trase în glazură de zahăr ars și înghețata polar de fistic. Aceasta din urmă, un dreptunghi verzuliu prins între două foi de napolitană costa doi lei dar doamna de la chioșcul de înghețată avea bunăvoința de a o tăia în două cu un cuțit mare și murdar tot timpul. Nu ne păsa. Aveam doar un leu, primeam înghețată de un leu :) Mi-e dor de florile de salcâm și de salvie cărora le sugeam nectarul, mi-e dor de fagurii plini de miere de la stupii unchiului Todor, mi-e dor de un știulete de porumb copt la văpaia focului de tabără și de agrișele uriașe pe care le furam prin crăpăturile gardului de la vecinii urâcioși de peste drum. Mi-e dor de multe, știu că nu se vor întoarce niciodată dar mă bucur că le-am trăit. Voi cum stați cu dorurile? Ce vă bântuie azi?

porumb

 

 

 

Share This:

24 păreri despre “Mâncăruri cu gust de copilărie

    1. Ha-ha :) Ce diferente exista între noi fara sa constientizam. Eu n-am mancat aproape niciodata piersici in copilarie. In gradina nu aveam piersic iar mama nu suporta puful de pe ele si nu cumpara niciodata, drept urmare nu am avut parte de ele. In schimb, caisele erau nelipsite.

  1. Napolitanele Dănuţ, si da, inghetata Polar de fistic. Laptele batut cumparat la pahar, varsat, pireul de castane ( singurul care are si acum cam acelasi gust), sandviciurile cu rosii si telemea rasa facute de bunica, langosele si vata de zahar ( imi cumpar din ambele, in fiecare vara), bomboanele cip (parcă) si olimpic (cred), strudelul cu visine.
    Covrigii fierbinţi de la o simigerie din Timisoara, preparati in fata cumparatorilor.
    Ma opresc aici, desi as mai putea continua :)

  2. :) mie mi-e pofta la cum scrii tu, ca in rest nu prea am nostalgii. Poate doar ciocolata de casa facuta de tata pe vremea cand nu descoperise mama reteta rapida, si fierbea la ea cate juma de zi si imi scotea periodic cate o lingurita pe o farfurie sa gust daca-i gata :)
    In general dupa astea am nostalgii, linsul blidelor era specialitatea mea, mancatul albusului de ou cand se facea maioneza, gustatul din diverse ca sa le testez, practic invartitul cu un scop printre picioarele mamei :)) acum fac la fel cu fiul meu, e ca un iedut printre oalele mele si mi-e drag de numa ?

  3. Mie mi-e dor de Brifcor, prajitura Boema, Amandina aceea veritabila cum nu mai gasesti in ziua de azi pe la cofetarii, Choux a la creme (care era imens si atat de bun, de parca si acum ii simt gustul), ciocolatelele rotunde Scufita Rosie, sarlota, tortul krantz al mamei mele …si ar mai fi, da’ nu-mi mai vin acum in minte. Va pup!

  4. nici eu nu suferii de foame in copilarie (imaginati va la copilul eu: blondina, ochi albastri si falcutze de copil bine hranit). E drept ca la bunici curtea era plina de oratanii, vaci in grajd, oi si porci, gradina mare. Iarna mancarea era din camara: muraturi fara numar, cartofi copti/fierti in coaja, mamaliga si ceapa, jumari/porc etc. Toate alea aveau alt gust dupa o alergatura de cateva ore afara pana mi se lipeau matzele de spate, si nici nu aveam gustari peste zi ca acum sa ne strice foamea si sa ne ingrase.
    Toate alea le aveau bunicii cu munca si disciplina zi de zi, lucru care astazi nu mai e asa de comun…

    Dar mi-e dor de o cana de lapte gras, proaspat muls si nemastanit. Si de viata fara de griji de atunci.

    1. Ai dreptate, nu aveam nicio ”gustare” peste zi, acum îmi dau seama. În afară de mesele principale ale zilei nici nu tecea prin cap să cerem de mâncare.

  5. Scufita Rosie, caramelele alea bune ?, mancat morcovi proaspat scosi din gradina, furat cirese ?…ioi ce vremuri..lista lunga

  6. Mă bântuie gustul corcodușelor verzi, acre de ne strepezeau dinții. Le furam de prin pomii dintre blocuri, le adunam în poala rochiței si le ronțăiam când aveau sâmburele încă moale, amărui.
    Am găsit un biet corcoduș sălbatic pe malul unui râu, aici unde locuiesc acum și se uită italienii la mine ciudat când mă văd cu câtă plăcere le mănânc plescăind :):)

  7. tocmai ce am facut lapte de pasare pentru ca am omis sa ii cumpar sotului din carfur. si bine am facut ca am omis, ca sigur e mai bun cel facut de mine. am servit cu niste dulceață de caise culese de la parintii mei din curte, abia luata de pe foc. alaturi am o carafa cu apa si sirop de visine de la plafar (deci sper ca a vazut si visinele).
    iata dar ca se pot intalni gusturile copilariei si in ziua de azi cu putin noroc :).
    creier mai cumpar din cand in cand, desi au fost ani in care nu am mai mancat. am descoperit ca poate fi preparat si la cuptor, chiar tavalit prin fulgi de ovăz :).
    in general corpul ne indica ce si cum sa cumparam, in primul rand in functie de anotimp. din partea mea degeaba se gasesc cirese iarna ca n am sa simt nevoia sa cumpar.
    dar chiar azi am cumparat un pui rotisat si am afirmat ca n are nici un gust. parca mancam carton. nici nu se compara cu puiul crescut, asteptat cu lunile, apoi impartit cu grija si gatit cu dragoste.

    1. Vai, n-am mâncat lapte de pasăre de 100 de ani, musai să fac doar se face atât de simplu. Habar n-am avut că se găsește în Carrefour.

  8. Mi-e dor de covrigii adevărați, de simigerie adevarata, opăriți in apa cu zahăr si copți in cuptor cu lemne. Mi-e dor de braga dulce-acrișoară si puțin acidulata.
    Mi-e dor de placinta cu brânza cu iaurt de oaie si de rulourile de caimac.

  9. porumb fiert, după ce l-am cules noi înșine din câmp, de-acela lăptos și dulce. cornulețe cu osânză și magiun de prune, făcute musai de crăciun, din osânza proaspătă de la porcul tăiat. pâinea făcută de bunica (pentru noi era o bucurie fără margini, realitatea era că la cartelă se dădea pâine neagră și… acră). brânza frământată cu roșii culese din grădină și carne de porc la borcan. asta era un fel de ”top of the hill”, meniul verilor când mergeam la fân. corcodușele verzi sau galbene culese din pom. lipia cu prune și smântână. tocana de miel, de paște, făcută încet, pe foc de lemne, așa cum numai bunica știa să facă. bulzul ciobănesc făcut de cealaltă bunică, care se însoțea mereu cu coastele fripte și salata de varză acră. spuma dulceților de căpșuni făcute de mama. gustul tăițeilor făcuți în casă. orezul cu lapte și scorțișoară făcut de bunica. pita cu unsoare și ceapă tăiată mărunt, celebra gustare de ora patru a verilor copilăriei mele.
    și-mi mai amintesc jumătatea de kilogram de parizer pe rație, porcul drămuit să ajungă carnea atâtea luni, statul la cozile lungi pentru orice. chiar și așa, eram tare fericiți, iar mâncarea avea mereu un gust de sărbătoare.

  10. Eu am foarte multe si, cand imi rasar in minte, vin impreuna cu un chip drag, cu un moment din copilarie sau cu un loc fantastic. In dimineata asta de pilda imi amintesc ca bunica Ana imi facea in copilarie, dupa somnul de amiaza, o portie mica de macaroane cu multa nuca si un pic de zahar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *