M-am tot gândit dacă să vă povestesc sau nu acest episod și până la urmă am zis că merită o dezbatere, atât de șocată am rămas după ce mi s-a întâmplat. Tare aș vrea să aflu părerile voastre.
Cunosc de foarte mulți ani o femeie care în care am încredere absolută. Este o femeie simplă care abia se descurcă fianciar din pensia ei de boală și care face curățenie prin casele oamenilor pentru un ban în plus. A fost de multe ori la mine în casă și nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi lipsească măcar un capăt de ață. E foarte harnică, ordonată, curată și exagerat de meticuloasă. Atentă la cele mai mici amănunte, caută după orice fir de praf în ungherele cele mai ascunse și nu lasă nimic la voia întâmplării. Ca să spele un geam îi ia uneori două ore, atâta scociorăște în șănțulețele de la rame și curăță chiar și cu bețigașe cosmetice dacă nu-i încape cârpa. După ea rămâne totul perfect curat și n-am avut niciodată nimic să-i reproșez din acest punct de vedere. Singurul lucru care nu-mi plăcea la ea, pe vremea când îmi făcea curățenie, era faptul că avea prea multă inițiativă și o să vă dau două exemple de lucruri pe care le-a făcut ca să vedeți că nu e doar o toană de-a mea.
Pe vremea aceea avea o cheie și venea săptămânal atunci când eu eram la servici. Intra și își făcea treaba iar când mă întorceam acasă eu nu mai aveam nimic de făcut. Odată însă, când am venit seara, după o zi istovitoare care se încheiase apoteotic cu o ședință de 6 ore, și am intrat în dormitor, era să pic jos. La geamul meu atârna o perdea pe care nu o mai văzusem în viața mea. În locul voalulul alb, simplu și transparent cu care eram obișnuită, vedeam acum niște flori și fluturi și ceva păsări cusute pe un material destul de gros care se termina cu un tiv ondulat tăiat în semicerc. Dacă vă aduceți aminte de revistele Neckerman pe care le adoram în anii 70-80, știți despre ce vorbesc. Poate că nu era ceva oribil, dar mie atunci așa mi s-a părut. Urăsc să-mi umble cineva în lucruri, să-mi schimbe locul hainelor sau să-mi așeze cosmeticele în altă ordine decât cea în care le țin eu, dar să-mi schimbe perdeaua fără voia mea, asta deja mă conduce la depresie. Am sunat-o imediat și amândouă am fost contrariate de reacția celeilalte. Ea a crezut că m-am bucurat de surpriza care mi-a făcut-o cumpărând de la second hand o perdea pe gustul ei (e adevărat că perdeaua cea nouă era în stare perfectă) iar mie mi-a fost oarecum milă să îi stric bucuria și i-am spus doar că niciodată, dar absolut niciodată să nu îmi mai facă schimbări în casă.
Și nu mi-a mai făcut vreun an, până când am găsit într-o zi toate cărțile din bibliotecă așezate după mărime și culoare. Le-a scos una câte una, le-a șters de praf și le-a aspirat printre pagini, apoi le-a așezat să dea bine. Mi-a spus că i s-a părut că nu erau aranjate frumos și că simțea că nu e destul de ordine. M-am enervat și atunci destul de tare pentru că am avut ce lucra după ea. La fel a trebuit să le iau și eu, una cîte una, și să le categorisesc din nou: literatură română, universală, clasici, dicționare… mă rog, cum le aveam pe vremea aia și cum le am și acum.
Între timp am renunțat la serviciile ei de curățenie, fac eu singură, și foarte rar o mai chem să mă ajute la una-alta. Pentru că am atât de mare încredere, ea este persoana căreia îi las în grijă pisica atunci când plecăm în concediu, bineînțeles contra cost. Ea spune că nu vrea bani pentru atâta lucru, că îmi este datoare că am ajutat-o de fiecare dată când a avut probleme și că vrea să se revanșeze dar mie așa mi se pare corect. Vine în fiecare zi, o hrănește, îi curăță nisipul și o mai lasă pe balcon să ia aer. O iubește foarte tare și știu că pisica mea adorată este pe mâini bune așa că plec întotdeauna liniștită. La fel am făcut și anul acesta când am fost în Grecia. Ne-am înțeles cu toate amănuntele organizatorice, am plecat și nu m-am mai gândit la nimic.
Când m-am întors, am găsit pisica bine-merci dar și o mare surpriză: casa era lună și bec deși eu știam clar cum o lăsasem. A făcut femeia curățenie peste tot, baia strălucea, bucătăria la fel, niciun fir de praf pe parchet, totul mirosea a proaspăt, mai mare plăcerea să te întorci din concediu la așa o casă! M-am bucurat, evident, și m-am gândit să o sun a doua zi să mă înțeleg cu ea cu banii. N-am apucat, că mi-a luat-o ea înainte și mi-a spus că trebuie neapărat să vorbească ceva important cu mine. Bine. Urma să ne întâlnim în ziua următoare ceea ce s-a și întâmplat.
A venit după-masa și a intrat direct în subiect spunând că trebuie să îmi mărturisească ceva și că mă imploră să o iert. Mi-a repetat de câteva ori că îi pare foarte rău și că să o iert, să o iert, să o iert! Pentru ce?? o tot întrebam eu și până la urmă a scos din buzunar o bucățică de hârtie mototolită pe care a pus-o pe masă. Pentru asta, mi-a spus. Nu înțelegeam nimic. A desfăcut hârtia și înăuntru am văzut o verighetă. Tot nu am înțeles până când nu mi-a explicat că acea verighetă o luase de la mine din casă (era verigheta soțului meu pe care o păstrez într-o cutiuță alături de câteva inele și un lănțișor cu valoare afectivă). Nu puteam și nu-mi venea să cred că a furat-o. Ea, femeia care dacă găsea o monedă de 10 bani pe jos la mine în casă o punea în sertar? A fost chiar mai rău decât atât. O luase și o amanetase în disperare că nu avea cu ce să-și plătească ratele săptămânale la o firmă de împrumuturi. În ziua aceea o scosese de la amanet. Mi-a spus că îi căzuse cerul în cap când a auzit că ne întoarcem cu o zi mai repede din concediu. Așa era, ne-am întors duminica, în loc să venim lunea așa cum îi spusesem inițial. Dar tot nu puteam să-mi revin din șoc. Cum să ducă la amanet verigheta soțului meu? Cum să-mi facă una ca asta? Pur și simplu nu am știut ce să fac, nu m-am enervat, nu m-am crizat, am simțit doar o tristețe și o dezamăgire fără margini. Nu am certat-o și nu am i-am vorbit urât, i-am spus doar că o iert pentru că îmi tot repeta obsesiv că mă imploră să o iert. Cred că de fapt am și iertat-o pentru că m-am tot gândit apoi la disperarea prin care probabil că a trecut când a început să primească amenințări din partea recuperatorilor. Am iertat-o spunându-mi că e un capitol încheiat, o întâmplare care s-a terminat cu bine și mergem mai departe. Până la urmă toți greșim, nu-i așa?
Dar povestea nu s-a terminat aici. Nu, partea cu adevărat șocantă abia acum urmează. Cred că nici un scenarist de telenovele nu putea găsi o continuare mai stupefiantă. Mă sună femeia acum două zile și ce credeți că îmi cere? Să îi mai dau o dată verigheta să o amaneteze din nou. Și să nu-mi fac griji că nu o aduce înapoi… e doar pentru câteva zile și nu are comision mare de plătit. I-am spus că nici nu poate fi vorba de așa ceva și a început să insiste.
Am muțit. Spuneți-mi, vă rog, atât de proastă să par?
Dumnezeule! E incredibil! Ati taiat orice legatura, nu?!
Incredibil, așa este, deși nu este vorba de tupeu ci mai degrabă de o imensă doză de prostie sau infantilism, nici nu știu cum să îl numesc.
si eu cred ca e vb de disperare si infantilism la un loc. cumva poate ai putea sa o ajuti altfel, poate nu are pe nimeni altcineva sa o indrume, ajute. oricum e socant sa ti se intample asta cu un om in care ai avut incredere. din pacate viata asta impinge si pe cei mai cinstiti oameni la fapte de care nu se credeau nici ei in stare. si probabil asa a fost mereu, nu doar in ziua de azi.
eu cred că femeia are nevoie de ajutor. dincolo de faptul că acea amanetare este un gest urât și zdruncină din încredere, eu ți-aș sugera să fii atentă la strigătul ei. uneori, disperarea ne împinge dincolo de niște limite ce par în stare normală imposibil de trecut.
stai de vorbă cu ea. acum asta are nevoie cel mai mult.
Am vorbit cu ea. Singura soluție mi se pare să ia un mic împrumut de la bancă (un overdraft cu dobândă mică) și să-și acopere datoriile. După câte mi-a spus, cred că acest lucru s-ar putea realiza dacă își va trece pensia pe card. Am vorbit și la bancă și i-am programat o întâlnire. Mai mult de atât nu am ce să fac.
Ba da, Ioana, ai ce sa faci. Poti plati rata imediat scadenta, poti s-o ajuti sa isi gaseasca un loc de munca, o poti reangaja chiar tu (sub supraveghere). Pentru acuratete, tin sa precizez ca eu nu (cred) am puterea sufleteasca necesara sa fac toate astea, dar Hugo zicea candva ca se poate.
Povestea asta e scrisa de mult, Ioana, tanti e un fel de Jean Valjean al ratelor moderne…O supravietuitoare curajoasa, nu-i asa?
Pe de alta parte, acea amanetare se cheama tot furt, returnarea inelului nu schimba cu nimic incadrarea juridica, a faptei, poate fi socotita doar ca circumstanta atenuanta. O hoata tanti, asadar.
Concluzionand, depinde de noi cum privim si gestionam situatia, depinde de noi pana unde merge increderea…
Da, depinde de noi dar în general eu nu sunt adepta extremelor. Nu sunt nici Maica Tereza dar nici nu sunt cea care să arunc prima cu piatra…
Mi-a plăcut mult comparația cu Jean Valjean.
Subscriu la ce spun PSI si Vavaly. Pornim de la premisa ca noi suntem buni si ceilalti rai cand ni se intampla ceva ce ne devasteaza. Uitam de fapt c-am facut la randul nostr “dammage” undeva.
Nu e un fel de karma- pay back, e Viata, suntem oameni.
Femeia este buna. Adica mai mult buna. Pentru ca eu impart unii oameni cu care interactionez dupa “mai mult bun” si “mai mult rau intentionat/egoist, etc”. N-a indraznit sa-ti ceara bani- si a luat verigheta convinsa fiind c-o va scoate la timp. Aici iti inteleg furia- valoarea sentimentala, stiu ce inseamna, am doar doua “obiecte de cult” pe mine si la mine, mereu.
EA nu s-a gandit la valoarea ASTA cand a luat-o. Ci la urgenta ei. Probabil nu vedea alta posibilitate. N-a vrut sa te fure. Daca voia, nu mai venea ever sa ti-o puna pe masa.
Faptul c-a cerut-o a doua doara e tot un SOS (am nevoie urgenta de bani! ) cu toti avem pe cineva degenul asta in jur, crede-ma, dar nu cu bunul simt de care-a dat dovada pana acum femeia din povestea ta. Sigur, nereactionand vulcanic, a crezut ca poate sa “se mai salveze astfel” odata. Trebuie sa-i spui ca tu consideri ca e gresit si ca te-a ranit gestul ei. Adica nu “trebuie” stii la ce ma refer.
Obiectele sunt obiecte, draga mea. Si acum imi port pieptenele bunicii moarte in poseta- si cand schimb 10genti mut si piaptanul. Nu e aur, dar mai bine as da bani decat sa-l dau cuiva.
Totusi, daca o femeie in casa careia ar lipsi doar un pieptene mi l-ar cere, cu durere- recunosc- poate chiar frustrare, i l-as da.
Acum, acela-i totusi aur, o verigheta. Fa-o sa inteleaga ca faptul ca n-a avut incredere in tine te-a durut- nu neaparat gestul. Ca stii ca-i o femeie buna, dar ai dreptul sa nu intelegi de ce-ar fi reactionat asa.
Nu conteaza daca vei mai tine legatura cu ea sau nu. Cum zic fetele- poate are nevoie sa se descarce- ascult-o, iti va povesti probabil o ora si-i vei face un pustiu de bine, nu trebuie sa te simti obligata sa-i dai ceva.
Dar de ce sa n-o ierti? Adevarul si sinceritatea dor. E ca si cum mi-ai spune mie “stii Hapi, ma cam enerveaza teribil majoritatea postarilor tale dar sunt cateva care-mi plac si de-aia mai trec.” Sa spunem c-ar fi adevarul. Sigur ca ar sapa putin in “mandria” mea de dincolo de taste. Si apoi ne-am guguli virtual si ai zice ca nu sunt suparata pe tine nu? Fireste ca “sunt” ca toti vrem recunoastere si cat de cat respect si stii tu, valorile alea bla bla. Dar sa “te iert” ca mi-ai spus adevarul – adevarul fiind cel care te reprezinta pe tine- n-as avea ce ierta, doar mi-as pansa orgoliul cu alte postari, alti cititori…
Ioana, toti gresim. Nu trebuie s-o”porti in spate”. Poti s-o lasi in spate si s-o ierti 🙂 E doar o experienta. Una care s-a terminat cu bine.
Sincer, as fi fost fericita sa-mi schimbe cineva perdelele asa. Vezi cat de mult difera gusturile- gandurile? Nu-mi placeau, le dadeam mamei 😉
Hai ca ti-am scris o epistola, who neeeeeds a psihopupu???
It’s me who need a psihopupu 🙂 Situația e mult mai complexă decât pare și, clar, nu poate fi doar albă sau neagră. E o felie de viață și mergem înainte.
Iar de obiecte nu mă atașez foarte tare niciodată. Poate doar de fotografii? dar astea nu sunt chiar ”obiecte”.
Nici mie nu mi-ar place sa-mi schimbe altcineva lucruri prin casa. Si nici sa imi umble printre lucruri.Si in treaba cu verigheta cred ca in primul rind as fi deranjata de faptul ca a cotrobait pe la mine.
Altfel: buna, rea, habar n-am cum e femeia, pentru ca e o situatie tare socanta. Si din pacate persoanele astea care au datorii nu reusesc niciodata sa se disciplineze. Dar in mod sigur are nevoie sa vorbeasca cu cineva, cine stie cum e viata ei si din ce cauza are datorii. Asta ca teorie, insa personal mi-ar fi greu sa trec peste ce a facut, chiar daca a marturisit greseala si mi-ar fi tare greu sa o vad in continuare in viata mea.
Foarte tare m-a deranjat gândul că mi-a cotrobăit prin lucruri, îmi imaginez că a căutat destul de mult și nu pot să-mi scot asta din cap.
Iti multumesc ca ne-ai impartasit povestea ta. Mi-ai confirmat ca nu pot avea incredere in nimeni, eu tot timpul am senzatia ca cineva comploteaza impotriva mea. Oh, biblioteca, sa-mi schimbe cineva cartile pe care eu le pun intr-un anumit fel, chiar m-as criza. Imi inchipui cat de dezordonata parea biblioteca ta in capul bietei femei 🙂 Intr-o zi, pe vremea când eram insarcinata, am rugat-o pe mama sa ma ajute cu spalatul paharelor si stersul prafului, dupa operatiune a inceput mama sa le aseze din nou in vitrina, mi le-a asezat aiurea desi ele erau puse cu logica in vitrina. Am intrebat-o razand de ce nu le pune cum a fost (ca nu era grea logica, paharele de apa, de bere, suc, fiind mai des folosite, erau pe polita cea mai de jos iar celelate sus)…ea mi-a raspuns “ca se vad mai bine asa, arata si ele ordonate”. Am ras si le-am lasat asa :). Apoi intr-o alta zi erau mama si sora-mea la mine, mama spala vesela, când s-a umplut cosul le-a strans si a inceput sa le puna pe unde era loc liber :). Dar sora-mea, cum ma vizitase mai des, stia unde-i locul fiecareia si a incercat sa-i zica mamei ca “aia nu trebuie acolo” dar n-a apucat sa termine ca eu am impuns-o cu cotul sa taca din gura… de fiecare data când trece mama pe la mine nimic nu mai e la locul lui, in bucatarie dar nu ma supar ca e mama si dupa ce ca ma ajuta mai am si pretentii, ajutorul il primesc asa cum mi se ofera, dar daca plateam pe cineva, dupa prima schimbare de genul asta renuntam la serviciile persoanei respective sau mai bine zis preferam sa ma umple praful si nu mai angajam pe nimeni.
Dacă ar fi să bag mâna în foc pentru cineva, aceea e clar că ar fi mama, în rest nu aș risca pentru nimeni 🙂
Iata ca am citit un text prea captivant scris intr-o maniera dificil de aflat in internetul din Romania. Acum, dupa ce am gasit acest articol, vreau sa va comunic ca in acest weekend trecem la ora de iarna, o stiati deja. Daca tot se schimba ora, atunci reglati-va ceasul dupa ora exacta pentru a nu uita sa ajungeti la timp unde trebuie sa ajunget. Multumesc!