silvia1

Acces interzis bebelușilor, bătrânilor și persoanelor cu handicap

        Duminică dimineața. Draperiile nu mai opresc deja lumina puternică de afară. Cel mai probabil va fi o nouă zi caniculară de august. Cineva se foiește lângă mine trăgând de cearceafuri. Simt o lovitură în coaste, deschid somnoroasă ochii și văd o mutră zâmbitoare de copil care încearcă să-mi bage un deget în nas. Ba-pa-pa! Ba-pa-pa! mă prinde cu palmele de față și cred că asta înseamnă bună dimineața. Aș mai dormi un pic dar Silvia s-a dat jos din pat și îmi dă cu papucii în cap, semn că e cazul să mă încalț și să ne pregătim împreună de o nouă zi plină de distracții. După cum s-a dovedit ieri, e bine fără mama și tata acasă, nici ea, nici eu nu le simțim lipsa, ne-am plimbat, ne-am jucat, am dormit pe masă și, mai ales, am mâncat înghețată pe săturate chiar dacă dulciurile cu zahăr nu fac parte din dieta unui copil așa de mic. silvia3        Silvia, ți-e foame? Mna-mna-mna… Da, e clar, îi e foame. Și mie îmi e dar nu am chef de iaurt cu cereale așa cum mănâncă ea. Simt nevoia de niște carbohidrați cu multe calorii :) O să mănânc mai târziu iar pentru ea, așa cum mi-au fost lăsate indicațiile, pun două linguri de cereale bio într-un bol mic, torn iaurt peste ele, le amestec și le las câteva minute să se înmoaie, apoi le gust. Zero gust. Cum să-i dau copilului ceva atât de sec? Mă uit prin frigider să văd ce mai găsesc și scot o cutie cu zmeură din care îi pun câteva bobițe zemoase. Parcă terciul ăsta tot nu e destul de bun așa că mai amestec și o linguriță de gem de merișoare de la IKEA. Așa mai merge. Silvia e de aceeași părere, l-a mâncat în doi timpi și trei mișcări. Oare s-a săturat? Pentru siguranță îi spăl un ciorchine de strugure și îi las boabele pe măsuță să-și ia una câte una. Și le-a înfundat pe toate în gură și nu mai are cum să le mestece așa că le scuipă pe jos. E clar, e sătulă, așa că hotărâm să plecăm la plimbare cât încă e răcoare afară. Eu n-am mâncat nimic dar o să intrăm pe la McDonald’s să-mi iau un Mac puișor pentru că am poftă de ceva bun, asta însemnând o prăjeală în ulei refolosit. Mai calc și eu pe bec din când în când :)

        Suntem gata de plecare, folosim tehnica în dungă de intrare în lift cu căruciorul în timp ce cu o mână apăs pe buton iar cu cealaltă o țin pe copila care s-a ridicat în picioare. Se bâțâie periculos aplecându-se prea tare cu capul în jos așa că în fața blocului  o leg cu hamul chiar dacă protestează  încruntată. Îi trece însă repede și pornim în pas vioi pe străzile încă pustii. E abia ora 8 și vânticelul răcoros care ne bate prin păr ne binedispune pe amândouă. La trecerile de pietoni trebuie să fiu atentă pentru că bordurile sunt înalte și mi-e greu să cobor abrupt căruciorul. De urcat e mai ușor pentru că Silvia cade pe spate dar la coborâre se apleacă tare înainte și parcă mă încearcă un sentiment de teamă. Nu-mi place s-o văd cu capul în jos deși știu că hamul e bine legat și nu are cum să cadă. Adică așa sper. Din păcate sunt puține locurile unde trotuarul nu se termină brusc ci se continuă cu un mic plan înclinat fără să fii nevoit să cobori și să urci, însă ne descurcăm.

        Ajungem repede la Unirii și deja îmi lasă gura apă când mă gândesc cum voi savura mac puișorul. În câțiva pași ajungem în față la McDonald’s și mă opresc blocată. Silvia e atentă la jucăria din mânuță dar pe mine mă încearcă o dezamăgire cruntă și un sentiment de neputință în timp ce privesc neputincioasă cele 4-5 scări care mă despart de raiul papilelor gustative. Ceea ce în mod normal ar fi fost câteva trepte pe care le-aș fi urcat fără măcar să le observ au devenit dintr-odată un obstacol de netrecut, o fortăreață de necucerit. Nu am cum să urc căruciorul, îmi este imposibil să ajung cu el sus și totul pare departe și intangibil. În mod indirect, accesul îmi este interzis și mă simt frustrată și nedreptățită. Îmi aduc parcă aminte că se poate intra și prin Unirea, poate acolo nu sunt trepte așa că fac stânga-mprejur și mă îndrept spre una din ușile de intrare în magazin însă e prea devreme iar magazinul încă nu s-a deschis.

        Sunt supărată foc, boscorodesc ceva în gând și trec la planul B. După colț se află un KFC iar mac puișorul ar putea fi înlocuit foarte bine cu niște aripioare picante. Poate chiar mai bine, încerc eu să-mi dreg moralul și iau curba. În 20 de metri mă regăsesc în fața aceleiași situații înspăimântătoare. Un munte de scări, vreo 8, care par să se înalțe la cer. Lumea le urcă și le coboară cu nonșalanță dar noi stăm umile fără a cuteza să visăm la o asemenea escaladă. Cu căruciorul este absolut imposibil să ajungem în vârf și nu știu dacă tristețea sau revolta este cea care mă supără mai tare.

        Se pare că azi nu mi se arată să mănânc ceea ce poftesc și plec mai departe urcând și coborând căruciorul peste borduri înalte. Zdup-zdup, măcar ăstora le pot face față, cu greu, dar reușesc. Trec de Hanul lui Manuc și după încă două semafoare cu obstacole ajung la o patiserie sau covrigărie sau ce-o fi, de unde vine un miros înnebunitor. Silvia simte și ea și începe să se agite. E un chioșc unde se vând tot felul de plăcințele printr-un gemuleț. Ca să ajungi la geam trebuie să urci două trepte improvizate pe un fel de piedestal de lemn. Din fericire căruciorul îmi rămâne sub ochi așa că, în sfârșit, reușesc să cumpăr ceva de mâncare: doi covrigi cu susan, unul pentru mine și unul pentru Silvia căreia îi rup o bucățică pe care mi-o înșfacă fericită că are ce ronțăi. Eu nu sunt la fel de mulțumită, gândul mi-a rămas la mac puișorul la care nu am reușit să ajung și mușc din covrig fără prea mare tragere de inimă. Am un gust amar dar acesta nu vine de la covrig.

        E încă răcoare plăcută afară așa că hotărâm să facem o plimbare până sus, pe Dealul Mitropoliei. Ajungem mai repede decât am crezut, dealul nu e chiar un deal adevărat, e doar o ridicătură mai mare, dar aleea care duce la vârf e frumoasă și străjuită de o parte și de alta de copaci umbroși. Încă nu a început slujba de duminică dimineața dar din difuzoare se aude muzică bisericească. Destul de tare, după părerea mea, și nu cred că mi-ar conveni acest lucru dacă aș locui în zonă. E curat peste tot, nu vezi nicio hârtie aruncată pe jos, totul e pietruit, bibilit și aranjat la cel mai mic detaliu. Biserica Mitropoliei, de fapt catedrala,  pare impunătoare și îmi stârnește curiozitatea. Dau să intru înăuntru și mă lovesc de aceeași problemă cu care mă confrunt de când am ieșit din casă. Scări. Multe scări. Scări de neurcat cu căruciorul. Reușesc să mă enervez, mă uit în jur și văd multă bogăție. Basoreliefuri, sculpturi, arcade, garduri împodobite, fier forjat, dale, flori, cruci aurite, sisteme audio… totul a costat bani și nu puțini. Pentru o rampă de cărucioare însă nu s-au găsit resurse. Sau poate nu lipsa banilor e cauza, poate nepăsarea? Poate lipsa iubirii față de aproape? dar asta nu se poate din partea fețelor bisericești…

        De data asta nu mai putem da vina pe politicieni, de data asta nu mai putem blama guvernanții și nu mai avem dreptul să strigăm că în țara asta nu se face nimic. Ei și-au făcut datoria, există legi publicate și republicate, normative și norme de aplicare. Art 62 din Legea 448/2006 spune următoarele:

        Clădirile de utilitate publică, căile de acces, clădirile de locuit construite din fonduri publice, mijloacele de transport în comun şi staţiile acestora, taxiurile, vagoanele de transport feroviar pentru călători şi peroanele principalelor staţii, spaţiile de parcare, străzile şi drumurile publice, telefoanele publice, mediul informaţional şi comunicaţional vor fi adaptate conform prevederilor legale în domeniu, astfel încât să permită accesul neîngrădit al persoanelor cu handicap.

        Frumos spus dar aplicat în prea puține locuri. Cu clădirile am văzut cum stă treaba, de multe ori chiar și acolo unde sunt construite rampe de acces, acestea sunt făcute în bătaie de joc, ridicate la un unghi care face imposibilă urcarea unui cărucior, indiferent dacă acesta este pentru persoane cu dizabilități sau pentru bebeluși. Bani aruncați pe apa sâmbetei, lucru făcut de mântuială doar ca cineva să bifeze un punct pentru obținerea autorizației de funcționare. Sfidător și umilitor pentru cei care ar avea nevoie de o cale de acces. De ce ar face cineva o astfel de monstruozitate? rampa ioana spune        De cine vrea să-și bată joc proprietarul unei astfel de construcții? De urcat sau coborât dintr-un autobuz sau tren nici nu poate fi vorba, nimeni nu se sinchisește de cei cu nevoi speciale. Iar cei cu nevoi speciale nu sunt doar cei care sunt obligați să-și petreacă viața într-un cărucior cu rotile, sunt și bătrânii care se deplasează mai greu, cei care folosesc bastoane sau care își târâie picioarele îngreunate de vârstă. Sunt părinții și bunicii noștri și suntem noi peste ani. Mama, de exemplu, avea artroza, o suferință a articulațiilor din cauză degenerativă și avea mari greutăți în a urca și coborî treptele. Nu avea probleme de deplasare, putea merge oriunde dar o dureau foarte tare genunchii atunci când trebuia să urce sau să coboare scări. Planurile înclinate însă i se păreau cea mai bună soluție.

       Am auzit o grămadă de oameni vorbind despre perfecțiunea sistemului din străinătate, despre cum vezi ”babe” coborând de la volan și mergând cu cadrul pe stradă, despre aceleași ”babe” purtate în cărucioare prin magazine iar când se apropie de cabina de probă se dau jos și se duc pe picioarele lor să probeze haine. Sunt oameni ca toți oamenii doar că se deplasează mai greu și au nevoie de un pic de ajutor. Spre deosebire de România, nu sunt țintuiți în casă de borduri și scări, ci se pot plimba peste tot, se pot urca în orice mijloc de transport și pot intra în orice clădire. Sunt sigură că și acolo există legi care impun reguli de neîngrădire a accesului persoanelor cu handicap oriunde ar avea nevoie dar oamenii le respectă și nu numai că le respectă dar deja le-au intrat în sânge. E normalitate.

        Noi de ce nu putem fi așa? În instituția în care lucrez nu există rampă de acces pentru cărucioare. Am întrebat și cică există una mobilă?? ce-o mai fi însemnând și asta… adică trebuie să chemi pe cineva să o monteze? dar pe cine să chemi când nu e nimic afișat? e o soluție mult prea complicată și, în afară de asta, nimeni nu știe de ea. Deci iarăși ceva făcut în dorul lelii. La mine la bloc nu există rampă deloc și aproape la niciunul din blocurile din jur. La banca unde am lucrat exista o rampă foarte frumos construită, la un unghi corespunzător, dar când căruciorul ajungea sus, ușa, în loc să se deschidă spre interior, se deschidea în față, înspre exterior, deci bloca intrarea. Dacă nu ar fi de plâns, aș putea râde pe seama prostiei constructorilor.

        De data asta depinde doar de noi să schimbăm ceva în bine, în sfârșit nu mai putem arunca vina pe alții și poate ar fi bine să ne uităm în primul rând în ograda proprie să vedem ce putem face fie la serviciu, fie acasă la noi. Proverbul cea mai lungă călătorie începe cu un singur pas nu s-a potrivit nicicând mai bine și ar fi minunat ca fiecare dintre noi să facă ceva cât de mic pentru a schimba această situație. Dacă stai să te gândești un pic tu, ce ai putea face?

Share This:

11 păreri despre “Acces interzis bebelușilor, bătrânilor și persoanelor cu handicap

  1. Pana schimba autoritățile ceva în bine dureaza. Probabil mizeaza pe intrarea in Unirea.

    Sa stii ca bucurestenii nu sunt cei mai amabili oameni, dar te ajuta atunci cand formulezi cererea. Adica: astepti sa vezi ca urca cineva si intrebi daca nu te poate ajuta si pe tine. E cel mai simplu de rezolvat. Eu am ajutat la modul asta de sute de ori cred mamici sau batrani cu carucioare de piata. Rareori fara sa fiu intrebata, ca mi-am luat si injuraturi de la persoane revoltate ca am indraznit sa ma gandesc ca nu se pot descurca singure :).
    Ca pana se gandesc autoritatile…
    Chiar acum am văzut că se face un Mall nou la mine în cartier, inca nu e terminat ca sa dau verdictul (lucreaza zi lumina pana joi, cand e inaugurarea – treaba romaneasca), dar exact la faptul ca nu am vazut vreo rampa ma gandeam ieri.

    1. Sunt convinsa ca exista multi oameni amabili care m-ar fi ajutat, exact asa cum mă ofer și eu să dau o mână de ajutor dar eu aș vrea să se schimbe mentalitatea. Să facem fiecare cât putem și ce putem, măcar în fața porții noastre să fie panta lină. Efectiv se pune problema de a pune sau nu umărul.

  2. Nici femeile insarcinate nu pot ajunge in multe locuri, atunci cand sarcina nu e tocmai usor de dus. Am renuntat de multe ori sa merg in anumite locuri ptr ca trebuia sa urc scari, in timpul sarcinii cu Horia. Dar la medic, la clinica privata la care mergeam la control, nu aveam incotro si trebuia sa urc scarile… desi era greu si frustrant, cladirea veche si ingusta in care e construita nici nu ar facilita posibilitatea construirii unei rampe….
    Va mai curge multa apa pe garla pana se va aplica legea intocmai cum este scrisa.
    Dincolo de toate astea , scrierea ta a curs asa de frumos, mi-a placut tare mult :)

    1. Mulțumesc Valy, exact asta spuneam că planurile înclinate și lifturile sunt destinate mai multor categorii de persoane nu doar celor cu handicap. Deci ar trebui să ne străduim mai mult să le punem odată la punct.

  3. Am stat 3 ani în scaun cu rotile și i-am cam nenorocit coloana mamei mele, deci știu ce spui. Scările sunt și acum cea mai mare problemă a mea. Nu există rampe, nu există balustrade… fără o mână din partea cuiva nu le pot urca. Mi-am refuzat multe plăceri din cauza scărilor și sunt multe locuri unde nu mă duc singură din cauza treptelor.
    E neplăcut, dar m-am adaptat. :)
    Se face fata mare și o să scapi de corvoada lor! Vă pup! :*

    1. Da, eu o să scap de căruciorul de bebeluș dar problema trebuie rezolvată pentru că sunt foarte mulți oameni care au nevoie de rampe de acces. Chiar și pentru nevăzători, de exemplu, ar fi mult mai ușor.

  4. Cat adevar dureros. Ai pus foarte bine in cuvinte (frumoase) ce gandesc eu de fiecare data cand ma plimb cu caruciorul. Ambele sarcini au trebuit sa vina cu cezariana, deci nu puteam ridica, si stateam neputincioasa la baza scarilor si „numaram” in gand. Zona unde stau eu e mai jos decat drumul principal, nu exista o rampa pe o raza de vreo 2 km, doar scari, f multe scari. Am scris la primarie sesizare si mi-au raspuns, ca dat fiind prea mare unghiul de inclinare, nu se poate face. Si ca sa o faca cum trebuie ar lua prea mult din spatiul verde. Spatiu verde ce e o panta ce nu foloseste la nimic, dar e verde.
    Ar mai fi multe „handicapuri” pe care le simti cand conduci un carucior: nu sunt trotuare incapatoare sau chiar deloc, mai peste tot sunt parcate masini pe ele, coborarile de pe trotuar, unde exista sunt blocate de masini si as putea continua la nesfarsit.

    1. Nu există parte bună, când îmi intră ceva în cap nu mai pot scoate așa ușor. M-am dus singură seara și mi-am cumpărat :)))))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *