zodiac

Zodiacul supărăcioșilor

        Internetul este plin de atâtea prostii încât una în plus nici nu mai contează. După ce tocmai mi-a fost spulberată credința că o jumătate de ceapă lăsată în fiecare cameră purifică aerul și nu te mai lasă să faci vreodată gripă, am aflat că de fapt cătina este ginsengul românesc și tratează orice începând de la boli de piele, dureri de dinți și până la cancer în faza terminală. Ar mai fi și varianta siropului de cătină combinat cu o brățară magnetică pe bază de titan care să-mi revigoreze meridianele energetice ale corpului și pot să stau liniștită că atunci când va veni vremea, voi muri sănătoasă tun.

        Chestiile astea nu-s chiar noutăți, le știam de mai demult și oricum nu pot să le uit prea ușor pentru că toate site-urile îmi bagă zilnic în față știri senzaționale și reclame la tot felul de suplimente alimentare sau la te miri ce alte bazaconii. Noutate (cel puțin pentru mine) e faptul că am aflat că modul de manifestare a supărării se face în funcție de zodie. Nu e de râs :) De ce-ar fi de râs o asemenea afirmație când astrologii, mai nou respectați precum savanții de renume, susțin că în funcție de zodia în care ne-am născut ne plac anumite culori, ne poartă noroc anumite numere, ne reprezintă anumite flori, ni se potrivesc anumite meserii, suntem compatibili cu anumite alte semne astrologice sau suntem predispuși la anumite boli. Tot ce se ni întâmplă e legat de momentul în care Mercur e retrograd, de ascendentul din Vărsător sau Rac, de alinierea planetelor, de forțele pe care le generează acest lucru și de semnele de aer, apă, pământ sau foc… parcă mai era ceva dar nu-mi aduc acum aminte.

        Oricum eu nu cred în astrologie, numerologie, data nașterii care definește personalitatea sau cifre ale destinului iar astrogramele pe care le face Urania, Acvaria sau un oarecare post de radio în fiecare dimineață mi se par mai degrabă niște jocuri de copii, un fel de glume sau divertisment menit să ne relaxeze la început de zi. De aceea când am văzut că până și reacția noastră la supărare este în funcție de zodia în care ne-am născut, m-a pufnit râsul. Trebuie totuși să ai o imaginație debordantă ca să-ți vină astfel de idei și bineînțeles că prima dată am tras cu ochiul la zodia mea ca să văd în ce tipare mă încadrez:

        Gemenii se supără repede, se aprind, gesticulează, amenință și vorbesc ca o moară stricată despre ce le-a făcut cutare persoană. Din fericire, este vorba despre un episod trecător deoarece Gemenii nu reușesc să se concentreze prea mult asupra unui singur lucru. În curând, aceștia vor găsi ceva mai interesant de făcut.

        Mda… nu prea mi se potrivește. Mă supăr destul de greu și de rar iar asta probabil datorită faptului că n-am pe cine să mă supăr. Cercul meu de prieteni e destul de restrâns și cei pe care îi consider prieteni îmi sunt foarte apropiați și nu mi-ar da motive să o fac. De aprins, recunosc că mă mai prinde flama câteodată, iar de amenințat… nu știu ce să zic, nu o fac în mod gratuit adică nu vorbesc doar ca să mă aflu în treabă. Sau o fac, sau tac din gură. Oricum supărarea nu mă ține mult pentru că mi se pare absurd să ai pe cineva în cercul apropiat cu care să nu vorbești sau cu care să ai relații reci. Supărarea îmi face rău și da, găsesc întotdeauna ceva mai interesant de făcut decât să țes planuri de răzbunare. De exemplu, să scriu pe blog :)

        Cică zodia care nu se enervează niciodată este Capricornul. Am avut demult o colegă, o doamnă pe care n-am văzut-o nervoasă sau agitată niciodată în cei mai mult de zece ani de când ne întâlneam zi de zi la serviciu și într-o discuție pe această temă am întrebat-o dacă s-a enervat măcar o dată în viața ei. Eram mai multe colege care așteptam curioase răspunsul, noi în jur la 30-35 de ani iar ea se apropia de pensie. A stat un pic și s-a gândit bine apoi ne-a spus cu mare profunzime: Da, cum să nu mă enervez tu fetelor… Eram în comisia de inventar prin ’71-’72 când șefa mea… nu știu ce a pus-o șefă-sa să facă… n-am mai auzit ce anume pentru că am crezut că leșinăm de râs. Asta se petrecea undeva prin anul 2000 iar doamna Etuș se enervase cu 30 de ani în urmă :)

        N-am găsit în zodiacul supărărilor pe nimeni la care să scrie că ține pică foarte mult timp. Normal, niciun cititor  nu trebuie să iasă șifonat după o astfel de lectură altfel nu s-ar mai întoarce :) Stau și mă întreb acum ce zodie o fi fost prietena mea din copilărie, Eva. Locuiam pe aceeași stradă și uneori ne jucam împreună deși ea era mai mare decât mine cu vreo 3-4 ani. Unul din jocurile preferate era ”de-a vânzătoarea”. Mai exact ”de-a vânzătoarea la alimentara”.

        Vindeam tot felul de pietre, de frunze, de semințe, păr de porumb, roșii din grădină, agrișe furate prin gardul vecinului, cașu’ popii (astea cred că erau fructele unei buruieni), muguri de tuia și alte mărfuri pe care le găseam pe stradă. Cel mai căutat articol era boiaua roșie pe care o obțineam prin zdrobirea unei bucăți de cărămidă. Lucram la boiaua aia până făceam bășici la palme dar nu ne lăsam. Rolul de vânzătoare ne revenea pe rând și toată copilărimea de pe stradă voiam să îl jucăm cât mai mult. Să fii client la magazin era destul de plicitisitor. Să fii vânzătoare era însă distractiv și tot șarmul consta în a face cornete de hârtie din paginile unui caiet, cornete pe care apoi le umpleam cu marfa solicitată de client, le cântăream și încasam banii.

        Eva asta, fiind cea mai mare, ne cam păcălea pe toți și nu știu cum făcea dar mereu era ea vânzătoare până într-o zi când eu m-am revoltat. Ne-am certat, ea nu a cedat deloc și atunci eu mi-am luat cântarul de plastic (mare comoară la vremea respectivă) și am plecat în casă lăsând-o cu ochii în ceață. S-a supărat atât de tare pe mine că nu a mai vorbit deloc a doua zi. Și nici a treia, și nici în săptămâna următoare. Toată vacanța de vară a stat îmbufnată necatadicsind nici măcar să răspundă la salut. Dacă vă spun că aproape 25 de ani nu mi-a mai adresat nici măcar un cuvânt poate n-o să vă vină să credeți. De fapt acum parcă nici mie nu-mi vine să cred :) I-a trecut brusc supărarea când eram deja amândouă măritate și cu copii.

        Probabil că astea sunt cazuri extreme dar cumva parcă am observat că oamenii se împart în două categorii: unii care se supără ușor și des din motive minore (dar le trece repede ca să poată relua ciclul)  iar alții care se supără nu așa ușor dar și când o fac, nu le mai trece mânia ani de zile. Cum s-ar spune, se supără ca văcarul pe sat.

        Sigur că voi – adică noi :) – suntem mai înțelepți și nu cădem în acest păcat așa că nu se pune problema noastră ci a anturajului, deci vă întreb ce categorie preferați în jurul vostru? Supărăcioșii de cursă scurtă sau pe cei de anduranță? Sau nu, mai bine pun altfel întrebarea, pe care nu-i suportați? zodiac

Share This:

Citește mai mult

rainbow

Marșul normalității sau al intoleranței

        Aș vrea să-mi explice și mie cineva ce-i acela Marșul normalității, marșul care militează pentru familia tradițională. Am  o singură cerință: cel care va veni cu explicațiile să fie normal iar normalitatea asta a lui să nu însemne doar o declarație pe proprie răspundere ci să fie o normalitate care să nu poată fi contestată de nimeni din lumea asta. Nici de vecini, nici de colegii de serviciu, nici de prieteni, nici de propria familie, nici de vânzătoarea de la colț. Toți să-l considere de-al lor, să aibă același stil de viață cu toți cei pe care i-am enumerat, să aibă aceleași pasiuni, să îi placă aceleași legume și aceleași culori, să fie de acord cu opțiunile politice ale celor din jur și să nu voteze naibii ca un anormal.

        Este posibil așa ceva? Categoric, nu, pentru că suntem foarte, foarte diferiți. Unii sunt mai frumoși, alții mai urâți, unii sunt mai deștepți, alții abia reușesc să scrie și să citească, unii sunt albi iar alții au pielea neagră, unii sunt bărbați iar alții sunt femei! Zice-se că Marșul normalității militează pentru familia tradițională. În cazul ăsta sper că nu găsesc pe-acolo vreun picior de divorțat... Că doar familia tradițională presupune uniunea până la moartea unuia dintre soți. Și nici vreunul care are copii în afara unei căsătorii legale… Sau să prind scandând la Marșul normalității pe vreunul cu amantă. Sau oare amanta nu se pune la socoteală? face cumva parte din familia tradițională? Aici e de cercetat un pic…

        Nu știu ce înseamnă familie tradițională dar cel mai probabil că doi oameni care au locuit împreună un an sau mai mulți și abia apoi s-au căsătorit nu au respectat deloc tradiția deci îi excludem și pe aceștia din start. Iar cuplurile care folosesc mijloace contraceptive cu siguranță nu se vor ”înmulți ca Rahela” după zice slujba cununiei ortodoxe așa că lozincile de genul Legea divină, familia creștină nu intră în segmentul lor de piață. Nici ăștia n-au ce căuta. Mă întreb atunci cine mai rămâne curat, demn și integru, apt de a participa la marș. Mai nimeni. Dar cât de ușor și mai ales cât de tradițional este să-ți dorești să moară capra vecinului.

        Practic ce își dorește comunitatea LGBT (persoanele lesbiene, gay, bisexuale sau transsexuale)? Stați liniștiți că nu-și doresc să facă sex pe stradă ci vor doar drepturile pe care noi toți ăștialalți (normalii) le avem în urma unei căsătorii. De exemplu dreptul de moștenire – pentru că și homosexualii mor. Dacă într-un astfel de cuplu unul din cei doi moare subit fără a fi apucat să-și facă un testament, de ce ar trebui ca bunurile agonisite împreună să meargă la familia (care, poate, fiind ”tradițională” l-a renegat în timpul vieții)? și de ce să nu rămână la partenerul supravițuitor așa cum se întâmplă în cazul celor căsătoriți? De ce să nu aibă drept de vizită la spital sau să semneze acte care presupun acordul soțului? De ce să nu aibă dreptul să ia un împreună un credit de la bancă să-și cumpere o casă? Și atâtea alte și alte lucruri de care ne lovim în fiecare zi dar nu le obesrvăm pentru că știm că nouă ni se cuvin.

        Nouă, da și lor, nu. Cum s-ar schimba viața familiei tradiționale dacă în România s-ar legaliza căsătoria între persoanele de același sex? Nu  s-ar schimba cu absolut nimic pentru că nu ia de la straight ca să dea la gay… Adică ce să ia și ce să dea? Certificate de căsătorie sau de pareteneriat civil?  (hai că asta parcă sună mai puțin dureros pentru homofobi).  Și dacă drepturile și libertățile nu ne sunt afectate pentru ce atâta intoleranță?

        Aștept răspuns dar dacă sunteți de partea Coaliției pentru familie va trebui să jurați că nu faceți parte din niciuna din categoriile pe care le-am înșirat la început. Glumesc, desigur, dacă aveți argumente logice sunteți invitații mei. rainbow

Share This:

Citește mai mult

tv

Trenduri care mă omoară

        E oare legat de internet, de comunicarea tot mai simplă între oameni de pe continente diferite și din culturi diferite sau cum se face de în ultimii ani apar mereu curente noi în toate domeniile? Auzi tot timpul  idei îndrăznețe sau doar ciudate care sunt îmbrățișate aproape instant de grupuri uriașe care le preiau din mers și nu doar că apoi își fac din acestea un scop în viață ci, mai mult, le promovează cu înverșunare încercând să adune cât mai mulți adepți. Sunt șocată să văd cohorte întregi de susținători care sunt în stare să meargă până în pânzele albe pentru a susține că ceea ce cred ei este un adevăr universal valabil, absolut, suprem și de nezdruncinat iar toți cei care se îndoiesc trebuie lămuriți cu orice preț pentru a ieși din ignoranță. Uneori îmi pare că dintotdeauna cunoscutele dogme religioase sunt minuscule redute față de amploarea pe care o iau bătăliile pentru cucerirea (pardon, lămurirea) profanilor despre avantajele și câștigurile în calitatea vieții de care vor beneficia aceia care vor  urma principiile împărtășite de noul trend. Nu cred despre mine că sunt conservatoare ba din contră spun că sunt destul de open mind dar unele trenduri nu numai că mă lasă rece dar mi se par de-a dreptul absurde.

        Disclaimer – asta înseamnă că mie nu îmi inspiră nimic și că eu nu o să le urmez niciodată dar dacă unii dintre voi sunteți cu totul de acord vă rog să nu vă simțiți ofensați. Până la urmă suntem cu toții diferiți.

         Să încep cu valurile create de dieta raw vegan. Dacă pe vegetarieni îi înțeleg (iar de ovo-lacto-vegetarieni mă simt chiar aproape), dieta raw vegană mi se pare împinsă către limita absurdului.

        Pe scurt raw vegan înseamnă crud. Asta înseamnă că tot ceea ce se mănâncă trebuie să fie crud sau ”gătit” până la o temperatură maximă de 42ºC, mai sus de această temperatură hrana pierzându-și vitaminele și calitățile nutritive. Sau cel puțin așa consideră susținătorii acestui curent. Nimic procesat, nimic gătit ci doar alimente în stare ”pură” adică așa cum se găsesc în natură: legume, fructe, ierburi, alge și semințe deci fără niciun produs de origine animală. Adio ouă, adio brânzeturi, adio carne. Eu n-aș putea trăi așa, adică poate aș supraviețui dar nu văd nicio bucuria în a-mi face un titlu de glorie din nivelul scăzut al colesterolului și al trigliceridelor. Prefer o moacă fericită în fața unui platou cu salată de vinete pe pâine prăjită, bruschete cu camembert și un pahar de vin spumant rece ca gheața. Iar o înghețată de căpșuni și lămâie (super procesată) după o cafea fiartă la 100 de grade nu mi-ar aduce absolut nicio undă de îngrijorare.

        Să fim serioși, dacă nu ai probleme de sănătate de ce să te autoflagelezi psihic mâncând doar salată de ienupăr cu cardamon, capere și grâu încolțit stropit cu ulei de cânepă? Iar în loc de prosecco să bei smoothie de spanac cu goji și zucchini (neapărat bio)? Categoric așa ceva nu e de mine. Am luat odată masa cu o fostă colegă, mare adeptă a meniurilor pe bază de scoarță de copac și atâta m-a bătut la cap cu otrava care se găsește în fripturi  încât în afară de faptul că am înghițit totul cu noduri, mi-am jurat că e ultima oară când mai deschid gura în fața ei și nu doar pentru a mânca ci și pentru a vorbi :)

        Să continuăm cu alt trend în mare vogă: ura împotriva televizorului, televizor care ne îndobitocește, ne usucă inteligența și ne manipulează în cel mai josnic mod cu putință. Hipsterii ăștia rebeli și nonconformiști (deși majoritatea sclavi în multinaționale) spun că nu e deloc cool să ai televizor în casă, să te uiți la știri și să te lași influențat de reclame. Televizorul este în concepția celor care văd doar binefaceri în viața fără telecomandă o unealtă care duce la atrofierea creierului și n-ar recunoaște nici sub amenințarea cu arma că au tras cu ochiul la vreo emisiune dubioasă.

        Nu sunt genul care să mă instalez vineri seara pe canapea cu telecomanda în mână și să mă ridic de acolo când weekendul s-a sfârșit sau să pornesc televizorul mai des decât să deschid o carte așa că nu văd de ce m-aș priva de plăcerea de a vedea o emisiune de divertisment din când în când. Sau să fiu la curent cu știrile.

        Nu sunt vreun fan al telenovelelor dar recunosc că am văzut cap-coadă episoade din seriale sud-americane ba chiar așteptam cu interes episodul următor :) Iar la Tânăr și neliniștit m-am uitat mult și bine deși e drept că am avut întreruperi care au durat ani întregi. Nu îmi fac planuri de ieșit în oraș în funcție de Vocea României dar nici nu stau să studiez idei ale filosofilor moderni sau să citesc romane scrise de vreun danez obscur doar ca să arunc în discuții citate pe care nimeni nu le înțelege. Pe scurt, nu vreau să par altceva decât sunt (by the way, e și acesta un trend care mă deranjează din ce în ce mai tare – să vrei să arăți că ești altfel). După ce ani de zile am trăit cu televizorul pe post de mobilă pentru că în cele două ore de program nu se difuzau decât vizite de lucru, plenare și cântece așa zis patriotice, nu o să renunț la tv ever. tv

        Dar de minimalism ați auzit? acel stil de viață care se bazează pe renunțarea la toate obiectele care nu sunt absolut necesare, la haine, încălțăminte, cărți, cosmetice, cratițe, tigăi și toate nimicurile pe care le strângem prin sertare. Să trăiești doar cu esențialul bazându-te pe simplitate și, aș spune eu, chiar austeritate. Minimalismul nu se referă doar la obiecte ci include și ideea de a trăi  în prezent și de a te bucura de ceea ce ai, punând accentul mai mult pe experiențe și relațiile interumane decât pe posesii materiale. Cu partea asta sunt de acord dar să renunț la toate micile mele bucurii atunci când fac cumpărături nu pot. Pur și simplu îmi plac prea mult hainele ca să mă limitez la a avea doar o pereche de blugi și două bluze pe care să le schimb între ele.

        Îmi pare rău că atunci când am fost la Barcelona nu am apucat să merg la un magazin Mango, unul din brandurile mele preferate. Știam că are sediul în Barcelona și că în oraș sunt o grămadă de outleturi dar pur și simplu nu am apucat deși am avut o tentativă (într-o după-amiază când Silvia dormea am plecat cu Cristina la unul din magazinele din zonă a cărui adresă o găsisem pe internet dar când am ajuns am constatat că magazinul se mutase). Așa bosumflate ne-am întors de acolo :)

        Dar de curând am avut o surpriză foarte plăcută și am găsit aici o mulțime de chilipiruri, exact ce căutam. Nu pot să mă abțin și să nu mă laud un pic cu ce mi-am luat. Tot ce vedeți pe mine în poză este de la Mango și nu că le fac reclamă dar efectiv raportul calitate-preț mi se pare excelent.ioana spune        Sandalele (ambele) au fost 60 de lei și sunt de piele-piele incredibil de moi și de comode iar cămășile au costat una 33 (cea în carouri) și cealaltă 45 de lei. Cea bluemarin are un imprimeu cu ancore mici și este su-perbă! :) Pe site găsiți și modele de rochii foarte faine și nu doar Mango ci și alte branduri dar mie firma asta îmi place cel mai mult (poate și pentru că mărimile mi se potrivesc perfect).

        Revenind la minimalism, am renunțat la multe obiecte din casă și cel mai tare mă bucur că am scăpat de toate plantele din ghiveci care îmi dădeau o grămadă de bătaie de cap. Mereu era o problemă cu udatul atunci când lipseam de acasă. Dar de aici până la a te lipsi de mobilă mi se pare cale lungă așa că am renunțat doar la lucrurile neutre și la cele care îmi displăceau cu adevărat. Curentul este la mare modă în străinătate și mult mai cunoscut acolo dar sunt convinsă că foarte curând se va răspândi și în România și să vezi atunci cum își vor azvârli cu toții lucrurile pe geam :)

        O altă idee, pe care atunci când am auzit-o prima dată am crezut că este o glumă, este cea prin care unele mămici aleg să nu folosească pampers pentru bebelușii lor ci scutece textile așa cum era pe vremuri. De ce ar vrea cineva să se întoarcă la spălat, curățat, fiert, călcat și nu doar scutece ci și pantalonași, salopete, cearceafuri, saltele și fețe de pernă când totul ar putea fi atât de simplu? Pentru că scutecele textile sunt mai ecologice, nu conțin chimicale și astfel punem umărul la salvarea planetei! Să am bebe mic cred că nici moartă n-aș alege varianta asta. Plus că dacă stăm să ne gândim un pic toate textilele astea se spală cu detergenți ceea ce produce cam același efect. Sau ar trebui acum să ne apucăm să colectăm resturi de grăsime şi să ne facem singuri săpun de casă? Că de făcut pâine ne-am apucat (unii dintre noi)… oare asta să însemne întoarcerea la tradiţii?

 

 

Share This:

Citește mai mult

feedback-1311638_640

Ce nu-mi place să văd pe Facebook

        Îmi place Facebook-ul și spun asta de la început ca să fie clar de ce parte a baricadei sunt. Cu toate astea nu sunt dependentă de el chiar dacă verific de câteva ori pe zi cine ce-a mai scris, ce poze și-a mai făcut sau pe unde și-a dat check-in. Dacă se întâmplă să fiu într-un loc unde nu am conexiune la internet sau pur și simplu să am altceva mai important de făcut, nu intru în sevraj și aștept condiții prielnice pierderii de vreme fără însă să mă obsedeze acest lucru.

        De fapt nici nu știu dacă e corect să numești ”statul” pe Facebook pierdere de vreme. Pentru mine cel puțin e mai degrabă un mod de relaxare, un loc unde găsesc lucruri drăguțe, linkuri care mă duc la articole interesante (sau magazine de care nu știam – ha-ha!), unde socializez, unde aflu știrile în timp real, unde mă amuz și unde nu mă simt singură niciodată. Dacă nu mi-ar plăcea ce găsesc pe Facebook n-aș mai sta că doar nu mă ține nimeni cu forța. Cu toate astea, există și câteva lucruri care mă calcă pe nervi și de care încerc să scap iar de cele mai multe ori reușesc printr-un simplu unfollow. Dar scap de unul și apare altul :)

        În primul rând mă enervează cei care țin neapărat să-și exprime părerea despre absolut tot ce se întâmplă în lumea asta și să pară că sunt la curent cu orice eveniment începând de la demersurile pentru instaurarea păcii în Orientul Mijlociu, tranzacțiile pe bursă din industria navală sau apariția noului virus gripal H3N2. Postează constant, ca niște eminențe cenușii ce sunt, despre orice s-a întâmplat pe mapamond în ultimele 24 de ore. Iar dacă ar fi numai asta mai treacă-meargă, dar fiindcă se cred doctori docenți în toate domeniile, intervin în orice discuție lăsând comentarii întotdeauna împotriva curentului. Orice spui, ei sunt gică-contra  și chiar și atunci când de fapt susțin aceeași idee cu tine, nu știu cum fac dar reușesc să te contrazică și sunt în stare să meargă până în pânzele albe numai să aibă ultimul cuvânt.

        Îmi displac apoi cei care share-uiesc în exces tot ce prind, de obicei fără să adauge nici măcar un cuvințel ca să știi despre ce e vorba în filmulețul pe care tocmai ți l-au băgat sub nas. E de râs, e de plâns, e vreun accident sau poate ceva spectaculos, e vreo minune a naturii sau una inginerească? N-am avut și nici n-o să am vreodată curiozitatea să dau click pe o ghicitoare. Ca să nu mai spun de clipurile care îți impun să dai like and share ca să se deschidă! Eu aș interzice sistemul, cum  să spui că-ți place ceva înainte să vezi despre ce este vorba??

        M-am îndepărtat de obsedatele de selfie-uri. În lista mea de prieteni n-am avut decât fete care-și puneau din minut în minut poze cu mutra lor văzută din același unghi modificat doar cu două grade dar știu că sunt și persoane de sex masculin care adoră să se vadă pe pereții Facebook-ului. Mă plictisește de moarte chestia asta și nu-mi vine să dau niciun like la (aproape) aceeași poză văzută de enșpe mii de ori.

        À propos de like-uri, am câțiva prieteni pe care îi cunosc și în viața reală care nu mi-ar da un like nici dacă i-aș plăti. Cred că știți genul, e imposibil să nu-l fi întâlnit vreodată la serviciu sau la școală sau chiar în familie, genul care nu ți-ar spune că îți vine bine noua ta rochie sau că îi place tunsura pe care ți-ai făcut-o nici dacă l-ai pica cu ceară. Poa’ să-ți intre copilul primul la liceu  sau să ia locul I la olimpiada de biologie că n-o să auzi felicitări de la el în vecii vecilor. Despre ăștia vorbesc. Ei sunt cei care simt că le-ar pica un deget dacă ar apăsa o tastă care ar duce la un like. Până la urmă e o dovadă de simpatie și nimic mai mult iar numărul de like-uri nu e limitat ca punctele la Eurovision. Poți să fii mai generos ca Becali că n-o să ajungi niciodată la fundul sacului.

        Pe de altă parte nici like-urile împrăștiate ca florile de cireș în bătaia vântului nu mă încântă absolut deloc ba chiar mă simt ridicol când cineva care tocmai a ”apreciat” un articol de-al meu share-uit pe Facebook mă întreabă ulterior despre ce am scris. Cum se poate să-i fi plăcut dacă habar n-are despre ce este vorba? Asta se cheamă politețe sau ce?

        Alt lucru care nu-mi place este  misterul. Adică îmi place dar numai în filmele sau romanele polițiste. De ce ar pune cineva un status în care să scrie că e la Spitalul din Cuca Măcăii așteptând la urgențe și… atât? Doar ca să primească o sută de aprecieri și o mie de comentarii gen ”sper că ești bine”, ”ce-ai pățit”, ”însănătoșire grabnică” și alte baliverne… Dacă cineva vrea să aflăm cu toții despre starea sa de sănătate să dea, dom’le, toate detaliile și să nu ne fiarbă de îngrijorare cu toate că eu consider că dacă încă îi arde de Facebook nu e chiar așa de grav :)

        Enigmatice sunt și multe poze cu piscine/ valuri/ palmieri/ plaje în care singurul indiciu care ni se oferă este titlul ”Album Vacanța 2016” sau 17. De ce nu trebuie să știm unde au fost făcute? Protagoniștii sunt cumva spioni sub acoperire? Sau e o vacanță clandestină? Sau doar sunt eu prea curioasă obișnuită fiind cu explicațiile pe care le găsesc sub pozele pe care cu generozitate le împărtășește un domn care habar n-am cine este și deși am întrebat o mulțime de oameni din cei 167 de prieteni comuni, nimeni nu-l cunoaște în realitate.

        În orice caz îl urmăresc cu mare plăcere pentru că de la el am aflat o mulțime de lucruri interesante despre locurile prin care a umblat. De exemplu, și habar n-am avut până acum, faptul că termenul ”mausoleu” vine de la numele regelui persan Mausollus care guverna o provincie din sud vestul Turciei de azi iar mausoleul de la Halicarnas, una dintre cele 7 minuni ale lumii antice, a fost construit în memoria lui. Și uite așa, domnul  de care vă spuneam, mi-a stârnit pofta de o nouă excursie și, deși am spus că nu mai merg niciodată în Turcia, am început să mă uit după oferte de cazare in Bodrum (pentru că așa se numește acum anticul Halicarnas). Și tot datorită pozelor postate de el îmi doresc acum și o vacanta in Mallorca. Dar să nu ne îndepărtăm de la subiect.

        După cum spuneam, tot ce e mister și suspans, adică statusuri de genul următor, mă enervează:  Aș vrea ca cineva să fi fost cu mine acum… Azi s-ar putea să fie o zi specială… Am auzit un zvon care mi-a dat de gândit… Dragilor, dacă atunci când deschideți Facebook-ul găsiți întrebarea What’s on your mind? (La ce te gândești) și o găsiți de fiecare dată, să știți că nu e obligatoriu să răspundeți decât dacă aveți într-adevăr ceva de spus. Dacă nu… știți voi, tăcerea e de aur :) Mă opresc aici ca să nu spuneți despre mine că sunt dificilă deși aș mai avea câteva puncte de atins. Hai totuși să vă mai spun unul. Mesajele de la necunoscuți: Bună, ce faci? Ce poți să răspunzi la o astfel de întrebare? Bine, așteptam să mă bagi în seamă :)

        Acum o să vă întreb pe voi ce vă enervează la Facebook? Să nu-mi spuneți că nimic… feedback-1311638_640

 

 

Share This:

Citește mai mult

gazpacho

Gazpacho – cea mai potrivită mâncare într-o zi caniculară

        Avem motiv de bucurie :) Mâine este cea mai lungă zi din an și începe vara astronomică. Iar pentru că tot anul așteptăm clipa asta, nu ar trebui să treacă neobservată. Cine vrea, găsește motive de sărbătoare în orice, deci să bem și să ne veselim, zic. Îmi place vara pentru faptul că zilele sunt lungi și am mai mult timp la dispoziție, pentru că piața e plină de fructe adevărate și nu din cele de plastic, pentru că pot să umblu cu picioarele goale în sandale, pentru că am haine mai frumoase de vară decât de iarnă, pentru că pot face baie în mare, pentru că grădinile și parcurile sunt pline de flori, pentru că nu am de plătit facturi la gaz, pentru că cerul e mereu albastru, pentru că nu îngheață parbrizul la mașină și pentru încă alte o mie și o sută de motive.

        Un singur lucru nu-mi place vara. Nu, de fapt două. Canicula excesivă și țânțarii. Cu țânțarii se pare că nu va fi o problemă vara asta pentru că s-au aruncat tone de  insecticid prin oraș și deocamdată nu am văzut picior de astfel de bidiganie. Sau trompă :) Deci mi-am cumpărat degeaba Autan dar ăsta să fie cel mai mare bai!  Canicula însă va veni cu siguranță ca în fiecare an. Eu deja am simțit-o la Barcelona într-o zi sau două când celor 27-28 de grade li s-a alăturat umezeala Mediteranei. Pe căldura aia nu prea-ți mai ardea de plimbări turistice și-ți venea doar să zaci la o terasă sorbind o bere rece sau o sangria cu gheață. Partea nașpa (și am uitat să vă spun asta) era că în meniul tuturor restaurantelor nu erau trecute prețurile în dreptul băuturilor. Ca să mă credeți, vă arăt două poze de la două terase diferite. Nu era scris absolut nimic. Urât din partea lor.bauturi

      După ce am luat țeapă cu o bere pe care am plătit 6 euro, ne-am învățat să întrebăm cât costă înainte de a comanda deși mi se părea foarte enervant acest lucru mai ales că aproape nimeni nu știa engleza și chelnerii nu pricepeau ce vrem. Sau se făceau că nu pricep :) Dar 6 euro pe o bere mică de 330 de ml la o terasă pe plajă mi se pare jaf la drumul mare. Și nu doar berea era scumpă ci cam toate băuturile.

      À propos de băuturi, ce mi-a plăcut cel mai mult și mai mult în Spania a fost gazpacho. Nu știu dacă ar trebui să spun despre gazpacho că este o băutură pentru că de fapt acesta este considerat un fel de mâncare fiind o supă  preparată din legume crude care se servește rece. Este ideal în zilele caniculare pentru că ține și de foame și de sete. Am mâncat de câteva ori la terase și mi-a căzut tare bine, așa de bine că apoi când am văzut că în supermarket se vinde la cutie (exact ca și sucurile) mi-am cumpărat și îl beam la micul dejun în loc de ceai sau cafea :) Mereu fac așa, când îmi place ceva, mănânc în continuu acel ”ceva” până mă plictisesc.

        De gazpacho încă nu m-am plictisit și după ce m-am întors acasă mi-am făcut și eu după ce am căutat pe net toate rețetele posibile și imposibile. Le-am combinat pe cele care mi-au plăcut cel mai mult luate de la Jamie Oliver, Laura in the Kitchen sau Jamila iar acum pot să declar cu mâna pe inimă că fac un gazpacho de te lingi pe degete. Și totul nu durează mai mult de 5 minute. Rețeta e cât se poate de simplă iar ingredientele sunt ieftine și se găsesc pe toate gardurile: 3 roșii mari, un castravete, un sfert de ardei, un cățel de usturoi (sau chiar mai puțin), oțet balsamic după gust, o linguriță de ulei de măsline, sare și piper. Dacă vreți o consistență puțin mai groasă se poate pune și o felie/ feliuță de pâine. În zilele cu soț eu adaug pâine iar în cele fără, nu. Glumesc, desigur :) preparare gazpacho

        Toate ingredientele, cu excepția uleiului de măsline care se adaugă doar la sfârșit, se pun în blender și se mixează până la loc comanda. Sigur că proporțiile și le face fiecare după propriul gust dar important este să rețineți că gazpacho este o supă/ciorbă și nu un suc deci trebuie bine condimentat. Așadar nu vă zgârciți la oțet, sare și piper. Usturoiul trebuie pus cu măsură, să se simtă doar un iz vag și nu să duhnim ziua în amiaza mare. Supa mixată se ține la frigider câteva ore sau chiar de pe o zi pe alta și se servește cât se poate de rece. Mie îmi place la nebunie, la fel și băiatului meu căruia îi fac aproape în fiecare zi. Dacă mai descopăr vreo două- trei rețete din astea rapide, gustoase și sățioase, o să mă revăd doar la toamnă cu chestii de genul celor de aici sau de aici și vă jur că n-o să sufăr deloc.

        Supa pe care eu am mâncat-o în Spania avea deasupra crutoane de pâine prăjită, bucățele de ardei și roșie pentru decor ba chiar și câteva frunzulițe pe care cu grație le-am dat deoparte. Acasă sunt mai pragmatică și o las doar în pielea ei, într-un bol simplu și fără fițe, ba chiar uneori o beau direct din cană. Sper că v-am făcut poftă și o să purcedeți și voi la treabă. Dacă da, să-mi spuneți cum v-a ieșit dar până atunci vă doresc tuturor o vară minunată! gazpacho

Share This:

Citește mai mult