Soarta a lovit din nou

        O zi gri de ianuarie, nu prea geroasă dar nici caldă, nici senină dar nici întunecată, o zi ca oricare alta din lungul șir al celor rămase pînă la primăvara mult prea îndepărtată. Stau în stație în așteptarea autobuzului și cum nu văd pe nimeni cunoscut cu care să schimb o vorbă, mă scufund în ecranul telefonului căutând pe tripadvisor review-uri pentru cele mai frumoase locuri pe care o să le vizităm în aprilie la următoarea excursie în Anglia. E o activitate care mă binedispune și pentru care nu mi se pare niciodată că aș pierde timpul. Cum sunt atât de concentrată și transpusă în lumea viitoarei vacanțe, aproape nu observ când autobuzul oprește în stație. E drept că acum toate autobuzele din oraș sunt electrice și deci silențioase și dacă ești cu ochii în telefon nu le auzi când opresc lângă tine. Cu telefonul în mână încercând să nu pierd ultimele rânduri din ceea ce începusem să citesc, pășesc ultima pe scară iar în spatele meu ușile se închid ușor, fără niciun zgomot. Ioana! îmi aud numele strigat, întorc capul și de sub o căciulă mare de blană recunosc zâmbetul și inconfundabilii ochi migdalați ai prietenei mele, Ileana. Ce bucurie să o întâlnesc, nu o mai văzusem din vară.

        Zâmbea, senină ca întotdeauna, deși eu știam că în suflet poartă bolovani iar inima îi e plină de o durere ce nu poate fi exprimată în cuvinte. În luna iulie a anului trecut fiica ei Adriana s-a îmbolnăvit subit și extrem de grav primind din partea medicilor un diagnostic cumplit. Mă așez lângă ea și, la fel ca în orice prietenie care durează de o viață, discuția se leagă ușor, exact din punctul în care rămăsese data trecută. Ileana îmi povestește despre terapii, despre recuperare, medici și spitale iar eu mă înec într-un ocean de vină amintindu-mi gândurile care mă bântuiau cu câteva minute înainte: itinerarii, bilete de avion și rezervări la hoteluri. Ea vorbește despre șansa la viață, despre schimbarea peste noapte a unui destin și despre prăbușirea din înaltul cerului în cea mai adâncă și abruptă prăpastie în timp ce eu mă bucur de amănuntele superficiale ale unor planuri care și dacă se vor îndeplini, și dacă nu, nu vor schimba nimic din tot ceea ce trăiesc. Ileana este toată o rană în timp ce pe mine nu m-a atins nimic, viețile noastre, atât de similare până la un punct s-au întors acum în direcții total diferite iar asta mi se pare teribil de nedrept. Dar a pretins cineva vreodată că viața e dreaptă?

        Coșmarul a început într-o zi de iulie, o sâmbătă în care Adriana venise de la Cluj la Turda la părinții ei, împreună cu soțul și Mina, fetița lor în vârstă de doi ani. S-a trezit noaptea, în jur de ora trei pentru că fetița ceruse apă, apoi s-a culcat la loc. La 7 dimineața și-a trezit soțul spunându-i că nu își mai simte nici mâinile, nici picioarele și că nu se mai poate mișca. Deloc. Paralizase complet de la gât în jos: umeri, mâini, abdomen, fese, picioare. Desigur că a urmat panica, haosul, telefonul după ambulanță, așteptarea nesfârșită, agitația, disperarea, goana la spital și un șir lung de investigații, analize, RMN-uri, păreri ale medicilor, comisii, protocoale și proceduri și niciun diagnostic clar. Nu era accident vascular și nu era nici o tumoare pe creierl, așa cum ar fi indicat primele simptome. După două săptămâni de așteptare disperată, nenumărate recoltări de sânge, ecografii, tomografii, teste toxicologice, oftalmologice, ORL, și multe altele cu denumiri complicate au venit din Danemarca, acolo unde fuseseră trimise unele probe, rezultatele analizelor iar împreună cu ele diagnosticul rece și crud ca o ghilotină: scleroză multiplă în  formă remitent remisivă, cu leziuni mari, atipice, pe ambii lobi ai creierului. O formă de debut foarte agresivă și foarte rar întâlnită.

        Nu știu cum e să fii în locul celui care care află, la 36 de ani, că mintea nu mai poate să-ți controleze corpul și nu îmi închipui cum e să trăiești momentul în care ți se confirmă cele mai sumbre temeri. Nu știu ci doar îmi imaginez că e îngrozitor să nu mai știi cine ești. Probabil că gândurile vin din toate părțile, le simți cum se succed într-o goană dezordonată, știi că au ieșit din capul tău și totuși nu le simți ca fiind ale tale. Sunt gânduri negre ca cerul înainte de furtună, gânduri în care îți vine să faci moarte de om, să dai foc, să arunci pe fereastră, să trântești de pereți, să urli, să zgârii, să dai foc și să plângi iar apoi să te prăbușești în hohote de disperare simțind că ai pierdut tot. E un coșmar din care speri să te trezești, nu-ți vine să crezi că ți s-a întâmplat tocmai ție, te întrebi cu ce ai greșit, de ce te-a uitat Dumnezeu sau, din contră, de ce te-a ales tocmai pe tine să te supună unei astfel de încercări. După șocul inițial care te suge de energie ca un vârtej învolburat urmează clipele de groază, nesomn, frustrare, revoltă și dorul nesfârșit după clipele de acalmie de dinaintea haosului. Viața nu va mai fi niciodată la fel, o știi, dar viața e numai una și merită orice sacrificiu ca să o păstrezi.

        Așa a fost și la Adriana. S-a prăbușit dar s-a ridicat. După două săptămâni a reușit să stea în șezut câteva minute iar în picioare a reușit să stea nesusținută după o lună de la debutul bolii. În luna august a inceput tratamentul cu Avonex (interferon beta 1-a), un medicament menit să încetinească evoluția bolii și să rărească puseurile, iar epuizantele exerciții pentru recuperarea fizică le-a făcut zi de zi strângând din dinți și fără să lase lacrimile să-i încețoșeze ochii. Ochii Adrianei nu au au fost făcuți pentru lacrimi ci  pentru lumină iar lumina ochilor ei este și va rămâne pentru totdeauna micuța Mina iar teribila luptă pe care o duce este pentru ca ele două să aibă un viitor frumos împreună.

        În afară de tratamentul în sine, Adriana a făcut tot ce a fost omenește posibil ca să se recupereze, începând de la schimbarea regimului alimentar, la stilul de viață și la atitudinea extraordinar de optimistă pe care o are. Dar câteodată lucrurile nu merg așa cum ar trebui și ies de pe făgașul la care ne așteptăm iar atunci când vine vorba de boli niciun medic în lume nu poate garanta ce se va întâmpla mâine.

        După ce timp de câteva luni toate progresele au depășit așteptările doctorilor, din luna decembrie 2019, starea Adrianei s-a înrăutățit. Medicamentele nu funcționează așa cum s-a sperat. A început să piardă din mobilitate, din controlul piciorului, a început să aibă amorțeli în braț, slăbiciune în toată partea stângă și o senzație de oboseală excesivă. Își pierde echilibrul, cade și nu are niciun reflex de apărare. Merge cu ajutorul unui baston și doar pe distanțe scurte.

        Până la cazul Adrianei auzisem doar vag despre această boală și abia acum am aflat explicația, care mi s-a părut de-a dreptul șocantă, a ”mecanismului” de funcționare a acesteia, o explicație demnă de un scenariu SF combinat cu horror: brusc (fără să se știe cauza) sistemul imunitar începe să vadă mielina (adică învelișul neuronilor) ca fiind străină de organism și, ca urmare, se activează pentru a o distruge. Adică  organismul începe să își auto-distrugă propriul sistem nervos central.

        Majoritatea opțiunilor de tratament pentru scleroza multiplă sunt pe termen lung  și de obicei urmăresc suprimarea sistemul imunitar ceea ce, desigur, ar duce la oprirea distrugerii mielinei dar, în același timp, oprește sistemul imunitar și de la funcția sa de bază, de la ceea ce natura l-a însărcinat să facă adică să blocheze virusurile și microbii care provoacă bolile comune.

        Dar, chiar și neținând seama de reacțiile adverse, după cum vă spuneam, tratamentul nu a dat rezultatele scontate. Medicul neurolog care o urmărește pe Adriana a sugerat o altă variantă, singurul tratament viabil la ora actuală pentru a stopa evolutia bolii (celelalte tratamente doar o încetinesc). Se numește HSCT (Hematopioetic Stem Cell Transplantation). Este un tratament care constă în transplantul propriilor celule stem (care sunt colectate și depozitate în prealabil la temperaturi sub zero) înapoi în corp după o serie de chimioterapie sau terapie imunosupresivă. Chimioterapia ucide celulele T autoimune care provoacă leziunile sistemului nervos iar acest tratament a oprit cu succes evoluția ulterioară a bolii la foarte mulți pacienți.

        Intervenția aceasta (HSCT) se face la spitalul AA Maximov din Moscova de către dr. Denis Fedorenko începând din 2005 iar rata de succes este de 90% la pacienții cu forma remitent remisivă, adică așa cum este tipul de scleroză multiplă de care suferă Adriana.

        Deci există speranță și, slavă Domnului, se poate vindeca. Vestea proastă este costul intervenției – 50000 de euro.

        Desigur că sistemul medical din România  ajută atât cât poate și atât cât știm cu toții. Cât timp a lucrat, Adriana a plătit contribuțiile la sănătate ca tot omul iar acum, când are nevoie de tratament, scoate din buzunar 3000 de lei în fiecare lună. Sistemul ”nu acoperă”. Au ajutat-o părinții dar sacul ajunge la fund în curând iar pentru cei 50000 de euro (plus costurile adiacente unui însoțitor) nu mai există resurse. Pensia de boală a Adrianei este de 400 de lei pe lună, bani pe care încă oricum nu i-a văzut. Știe că sunt 400 pentru că a citit asta pe decizie. Între hârtii și fapte vor mai trece câteva luni.

        Astăzi vă cer ajutorul, să punem mână de la mână și pic cu pic să adunăm banii care o vor salva pe Adriana. Nici nu știu pe cine să pun pe primul loc, poate pe Ileana că e prietena mea și drumurile noastre în viață au fost atât de asemănătoare, am împărțit aceleași ofuri, ne-am bucurat de aceleași succese, am făcut naveta la Cluj ani de zile povestindu-ne pe drum toate întîmplările zilei, am bodogănit aceiași șefi și ne-am revoltat de aceleași targeturi de neatins. Poate că pe ea de fapt aș vrea să o ajut în primul rând pentru că e mamă și știu că ar face orice să își scape copilul de suferință.

        Sau nu, poate pe primul loc e Adriana care e doar cu un an mai mare decât Cristina și, of, Doamne, parcă nici nu pot să scriu asta, dar putea fi ea în locul ei. Dumnezeu sau soarta a ocolit-o pe fiica mea și a ales-o pe  Adriana, atât de veselă și încrezătoare, mi-aduc aminte când și-a hotărât drumul în viață și, întrebând-o ce facultate vrea să urmeze mi-a răspuns cu aplomb Comunicare și Relații Publice… Hmm?? nu i-am spus atunci că habar nu am ce e aia dar când Cristina mea m-a anunțat că va merge în aceeași direcție știam deja despre ce este vorba.

        Sau poate vă cer ajutorul pentru Mina care în luna mai va împlini trei ani și tot universul ei se învârte în jurul Adrianei. Iar mama ei are zile în care nu o mai poate lua în brațe, zile în care nu o mai poate duce în parc sau nu mai poate face lucruri simple care nouă ni se par atât de firești.

        Toate trei îmi sunt dragi, în toate trei mă regăsesc și pe toate trei aș vrea să le văd cât mai curând fericite ca în poza de mai jos. Să treacă împreună prin viață îmbrățișându-se una pe alta, să li se strângă sufletul de drag în momentele de succes, să se încurajeze una pe alta când or fi furtuni, să râdă împreună și să plângă împreună pentru că dragostea de mamă e cea mai dureroasă dragoste.

        Conturile în care orice sumă, oricât de mică, este binevenită sunt cele de mai jos (au deschis mai multe conturi la mai multe bănci ca să fie accesibile oricui și în orice oraș pentru că, știm cu toții, nu toată lumea folosește internet banking). Iar conturile sunt deschise pe numele Ilenei din simplul motiv că este mai în putere, poate ține evidența corectă, poate face drumuri la bancă dacă este cazul și în acest fel o ajută pe Adriana.

Titular de cont – Ileana Cardos

  • RO11INGB0000999904335061     LEI, ING Bank
  • RO73INGB0000999910004177     EUR, ING Bank
  • RO79INGB0000999906096715     USD, ING Bank
  • RO45BTRLRONCRT0P52224201  RON, Banca Transilvania
  • RO60OTPV200000727519EU01    EUR, OTP BANK

        De asemenea, dacă vreți să virați 2% din impozitul pe venit pentru cazul Adrianei, o puteți face în contul RO39BRDE130SV27791661300, FUNDATIA  PRISON FELLOWSHIP ROMANIA, CUI RO4890211. Iar contul de paypal este adriana.cardos@nasii.com

 

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

De la tristețe la bună dispoziție în trei pași simpli

        E aproape o săptămână de când a trecut Blue Monday, declarată ca fiind cea mai depresivă zi a anului 2019, dar încă tot nu am simțit vreo îmbunătățire a stării mele de spirit. E tristețea aceea inexplicabilă după sărbători, apatia zilelor gri și scurte, lipsa razelor de soare, revenitul la muncă și demoralizarea legată de faptul că deși s-a scurs aproape o lună din noul an, rezoluțiile au rămas în același stadiu zero, adică doar înșirate pe hârtie.

        Gerul e sec, fără urmă de zăpadă, străzile sunt pustii iar cerul pare că a coborât pe pământ îngustând linia orizontului într-un spațiu mic ce îngrădește abrupt speranța apariției unui petec de albastru. Deși e duminică, ziua mea preferată, m-am trezit lipsită de chef și până spre prânz am sperat că-mi voi reveni dar, în loc să dispară, proasta dispoziție s-a accentuat  iar scurta plimbare pe care am făcut-o gândind că o gură de aer proaspăt mă va înveseli, nu a avut niciun efect.

        Norocul meu a fost să îmi aduc aminte că am undeva prin casă rețeta fericirii 🙂 Fără niciun fel de glumă, există o carte, scrisă de Meik Wiking care  este directorul Institutului de Cercetare a Fericirii din Copenhaga, carte pe care o am și eu dar pe care nu am mai răsfoit-o de tare mult timp. Și a fost suficient să o iau de pe raft și să trec de primele pagini ca să intru imediat în atmosfera și în starea de confort pe care o creează în câțiva pași simpli, pe scurt hygge. este absolut minunată dar miroase a brad, a conifere, a pădure, este lumânarea pe care o aprind atunci când este împodobit bradul de Crăciun ceea ce nu mai este cazul acum în ianuarie.

        În primul rând lumina lumânărilor pentru că nu există cale mai rapidă să ajungi la un sentiment de mulțumire și bunăstare decât admirând fascinanta legănare a unei flăcări vii care într-un fel te aduce mai aproape de natură chiar la tine în casă. Am lumânări de toate felurile dar preferatele mele vor rămâne pentru totdeauna cele de la Yankee Candle și mi-a fost un pic greu să mă hotărăsc pe care să o aprind dar până la urmă am ales-o pe cea care se numește Winter Wonder și care are arome de vanilie dar și de lămâie acrișoară, o aromă foarte interesantă și efervescentă care în jumătate de oră umple toată casa. Cealaltă pentru care optam, Golden Chestnut, miroase a scorțișoară, portocale și castane coapte și, după părerea mea, este chiar mai puternică decât prima. Balsam  & Cedar este absolut minunată dar miroase a brad, a conifere și a pădure viscolită și este lumânarea pe care o aprind atunci când este împodobit bradul de Crăciun ceea ce nu mai este cazul acum în ianuarie.

        Știu că există păreri care susțin că nu este indicat să aprinzi lumânări parfumate deoarece vaporii care se degajă nu ar fi chiar ”sănătoși” mai ales pentru persoanele alergice (deși la câtă poluare inhalăm pe străzi, asta e o picătură într-un ocean) dar, ca să împăcăm pe toată lumea, vă anunț că există și varianta naturală, adică lumânări cu ceară de soia, lumânări care produc aceeași bucurie nu doar olfactivă cât și vizuală dar, în plus, sunt lipsite de controversata parafină.

        Și după ce am aprins lumânarea, am trecut la pasul doi, adică mi-am făcut un ceai de fructe cu miere, mi-am luat revistele cu decorațiuni interioare pe care încă nu am apucat să le citesc deși mi le-am adus din Anglia de o lună, m-am învelit cu pătura roz și, cu spatele lipit de calorifer și cu pisica torcând la piciorele mele, viața a căpătat dintr-o dată o altă strălucire.

Share This:

Citește mai mult

Ești limitat dacă vorbești despre alții?

        E plin internetul de citate motivaționale, de îndemnuri, de maxime și de fraze celebre a căror origine poate fi cu greu verificată dar care s-au împământenit în limbajul colectiv la fel ca ”succesurile” Elenei Băsescu. Folclorul online spune că Eleanor Roosevelt, care a fost nu doar soția președintelui american din timpul celui de-al doilea război mondial ci și o intelectuală foarte activă politic, a spus la un moment dat  că „Mințile luminate discută idei, mințile mediocre discută evenimente, iar mințile mici discută oamenii.” Nu știu dacă într-adevăr ei îi aparține această extrem de concisă sinteză și de fapt nici nu are importanță, dar ideea este că în mare parte are dreptate chiar dacă nu cred că delimitarea este atât de abruptă. Desigur că există întrepătrunderi între categorii pentru că, mă gândesc, până și călugării tibetani mai vorbesc între ei despre chestii administrative 🙂 Sau cel puțin așa îmi place să cred.

        Aș vrea și eu să fac parte din mințile luminate care discută doar despre cunoaștere, despre ce este omul sau viața sau timpul dar, evident, sunt departe de asta. Și nici la evenimente nu prea particip ca să-mi dau părerea zi de zi așa că în unele zile mă regăsesc undeva la coada erudiției 🙂 Justificat sau nu, mai trag și eu cu urechea la emisiunile de scandal, la can-canurile mondene și la șuetele care se bazeză pe mica bârfă deși cele mai multe emisiuni sunt de un prost gust desăvârșit și de o vulgaritate care îmi provoacă greață. Totuși în acest decor există câteva personaje care îmi sunt simpatice și care mă binedispun prin simțul umorului de care dau dovadă, prin gândirea pozitivă și prin lipsa de malițiozitate pe care reușesc să o transmită atunci când se adresează privitorilor. Una din figurile pe care le urmăresc cu plăcere este Maurice Munteanu, fashion editor al revistei „Elle România“.  Pe canalul de YouTube al revistei, are o rubrică unde comentează ținutele purtate la diverse evenimente de diverse persoane, nu doar din România ci și din străinătate. Pe scurt, se uită la poze și își exprimă punctul de vedere, dacă persoana e bine sau prost îmbrăcată.

        Nu e nimic nou și nimic spectaculos în asta, e un joc vechi pe care îl practică numeroși ”specialiști” în modă dar Maurice are un stil adorabil de a comenta și păstrează mereu limitele bunului simț fără să jignească și fără să dea cu bâta-n baltă. Desigur că nu întotdeauna sunt de acord cu ceea ce spune el, de fapt aproape niciodată nu sunt pe aceeași lungime de undă cu el atunci când vine vorba de ținute, dar asta contează prea puțin. Important este că mă binedispune iar cuvintele pe care le inventează exprimă atât de bine esența lucrurilor încât mă înteb de unde naiba le mai scoate 🙂

        Deunăzi vorbea despre înlemnirea fețelor vedelor care apar pe covorul roșu, înlemnire care se pare a devenit un accesoriu de sine stătător astfel încât ajungi să nu mai recunoști personajele. Știți la ce mă refer, la pielea întinsă perfect, la fruntea fără cute, la ochii fără riduri de expresie, la buzele supradimensionate și la toată masca de machiaj de sub care nu se mai întrevede niciun por și nicio urmă de imperfecțiune. Și avea perfectă dreptate când spunea că de pe chipul cetățenelor  s-au șters complet trăsăturile și au ajuns să semene toate între ele. Aceleași extensii de păr, aceiași pomeți conturați exagerat, aceleași buze botoxate, aceleași gene false, aceleași unghii lungi și sclipicioase, aceiași sâni siliconați scoși la înaintare. Și nu doar la față și la corp seamănă ci și la modul de a-și face simțită apariția în online. M-a distrat teribil descrierea situației ”poetice” cu fotografiile  realizate toamna trecută în parc de câteva influencerițe, cu rațe, cu frunze, cu nostalgie, cu priviri candide care nu se uită neapărat în cameră, priviri galeșe care privesc în jos, în sus, în dreapta… numai în față nu 🙂 Iar fetele de care vorbea și pe care le cunoștea personal erau orice, numai romantice nu și se întreba, firesc, de ce fetele astea cu o personalitate explozivă care n-are nicio legătură cu toamna în Cișmigiu, cu rața pe lac, cu frunza-n mână, cu frunza-n păr și copacul sub braț, nu își găsesc o modalitate de a se poza mai aproape de realitate, de realitatea aia în care se află zi de zi.

        Cu toate ironiile însă, omul nu jignește și nu lovește cu cuvinte grele iar dacă, din punctul lui de vedere,  ținuta pe care o comentează este varză, găsește modalitatea de a mai îndulci puțin lucrurile. Ceva de genul rochia este foarte, foarte urâtă dar femeia are un zâmbet incredibil sau bluza cade prost, drapajul este greșit dar pielea porțelanată merită toată admirația noastră. Nu se rezumă doar la observații negative ci face sugestii și dă sfaturi de genul celor de aici, sfaturi legate nu doar de moda propriu zisă ci de tot aspectul general. Îmi place de el și pentru faptul că deși se învârte în lumea asta a glamour-ului preferă prezențele naturale (în limita în care azi acest lucru mai este posibil). Nu mai știu exact despre cine vorbea dar m-am amuzat copios atunci când s-a exprimat spunând despre vedeta respectivă, încoțopenită pe covorul roșu,  că vrea să rămână în istorie ca femeia care a îmbătrânit cel mai greu și care la 149 de ani arăta de 98 🙂 Este într-adevăr ridicolă obsesia asta de a arăta de 18 ani atunci când ai 60.

        Recunosc, deci, că mica mea plăcere vinovată este să mă uit din când în când la comentariile lui Maurice Munteanu în filmulețele lui de pe YouTube. Îl știți? și dacă da, cum vi se pare omul?

 

 

 

 

 

 

 

 

Share This:

Citește mai mult

6 lucruri pe care am încetat să le mai cumpăr

        Minimalismul ca stil de viață sau filosofie de viață sau oricum l-ai defini, mă fascinează și, privindu-i de departe pe cei care l-au adoptat, nu pot decât să-i admir și poate, în anumite circumstanțe, chiar să îi invidiez pentru voința, puterea și determinarea care i-au făcut să renunțe la toate obiectele și activitățile inutile din viața lor. Fără posesiuni, fără excese, deci fără bătăi de cap, viața simplă pare a aduce mai multe beneficii, înconjurat fiind doar de experiențe care aduc o stare de fericire și eliminându-le pe cele care creează emoții negative.

        Însă de la admirație până la a pune în practică aceste principii e cale lungă. Nu mi-am propus să trăiesc minimalist pentru că știu că nu sunt pregătită pentru asta iar, în al doilea rând, am câteva categorii de obiecte care îmi aduc prea multă bucurie ca să renunț la ele doar de dragul unor principii fără să simt cu adevărat că îmi doresc acest lucru. Totuși în ultimul timp simt că am făcut pași importanți în această direcție iar viața, chiar dacă nu mi s-a simplificat, mi-a adus oarece satisfacții prin faptul că am reușit să consum mai puțin. Iată așadar care sunt cele 6 categorii de obiecte pe care am încetat să le cumpăr în ultima perioadă (și să tot fie un an de atunci):

  1. Apă plată îmbuteliată. Nu am fost eu niciodată mare consumatoare de apă plată pe care să dau bani atâta timp cât la robinetul meu din bucătărie curge apă perfect potabilă și de o calitate excelentă, Turda fiind unul din puținele orașe din România care extrag apa din stratul freatic și nu din apa de suprafață a vreunui râu.
  2. Haine fast fashion sau, pe românește, haine foarte accesibile ca preț adaptate sau chiar copiate după modelele marilor designeri, care apar pe piață cu o frecvență incredibilă, de 3-4 colecții pe sezon. Haine aspectuoase însă de o calitate slabă care ies din tendințe cu aceeași viteză cu care au intrat. De ceva timp prefer să îmi iau doar haine clasice care nu se demodează practic niciodată și care pe măsură ce le porți ajungi să le iubești din ce în ce mai mult. Sunt un fan declarat al magazinelor second hand unde, cu un pic de noroc și cu foarte multă răbdare găsești adevărate comori.
  3. Pungi de plastic. Aici intră în primul rând plasele de la supermarket, o risipă inutilă, care nu fac altceva decât să umple punga cu pungi de acasă pe care orice român care se respectă o are în casă. O pungă cu pungi care nu se golește niciodată în schimb se umflă din ce în ce mai tare de la o lună la alta. O sacoșă din material textil pe care o țin mereu în poșetă a înlocuit cu succes aceste pungi de plastic care poluează îngrozitor și care m-au făcut să mă întreb cu cât am contribuit eu personal la incendiile din Australia sau la alte catastrofe ecologice din cauza gunoaielor pe care le-am aruncat înapoi în natură de-a lungul timpului.
  4. Cărți. Și probabil mulți vor ridica mirați din sprâncene dar cărți în format fizic n-am mai cumpărat de multă vreme și nici nu o voi mai face prea curând atâta vreme cât formatul electronic mă satisface pe deplin. Nu am loc suficient în apartament să mai depozitez alte cărți și din momentul în care le-am terminat de citit devin o sursă inepuizabilă de praf urmând să zacă în rafturile bibliotecii din living pentru următorii 20 de ani. Cine și de câte ori recitește un roman? Mie mi se întâmplă foarte rar. Iar dacă țin morțiș să citesc o carte tipărită pe hârtie și să simt mirosul de cerneală băgându-mi nasul între pagini așa cum făceam în copilărie, nu mă împiedică nimic să o împrumut de la bibliotecă unde găsesc cam toate noile apariții. Gratis.
  5. Paie de plastic. Nu m-am gândit niciodată că ar fi atât de poluante și din momentul în care am auzit de decizia Consiliului UE de a interzice tacâmurile, farfuriile și alte categorii de articole de unică folosință începând cu 2021, mi-am cumpărat paie de băut metalice (pentru când vin nepoatele în vizită că eu nu beau niciodată cu paiul), paie metalice care au venit cu o mică periuță pentru spălat care este absolut adorabilă 🙂
  6. Cadouri de Crăciun/ Paști/ zile de naștere care nu au nicio utilitate cum ar fi decorațiuni din ceramică reprezentând oameni de zăpadă sau iepurași în rochiță, căsuțe din ceară, magneți de frigider, căni în forme ciudate care fac imposibilă menirea lor inițială adică aceea de a bea din ele, șorțuri de bucătărie cu mesaje haioase care nu fac altceva decât să zacă pe fundul vreunui sertar și așa mai departe, ați prins ideea. Cadouri de umplutură, bani aruncați, lucruri inutile care ne umplu spațiile de depozitare.

        Lista ar putea continua, cu siguranță mai am și alte lucruri pe care am încetat să le mai cumpăr dar chiar acum nu îmi vin în minte. La unele însă, după cum spuneam și mă repet acum, nu pot renunța. De exemplu la produse cosmetice. Îmi plac, dar ce spun eu că  ”îmi plac” când de fapt le-aș mânca pe pâine 🙂 Știu că sunt minimaliști care au renunțat la a cumpăra până și  produsele de igienă (adică își fac săpun și pastă de dinți acasă) dar acolo, și aș putea băga mâna în foc pentru asta, nu voi ajunge niciodată decât dacă, doamne ferește, în cazul în care s-ar produce o calamitate naturală, voi fi nevoită să supravieșuiesc cumva. Până atunci însă, o mică bucurie de la Gucci Romania e bine venită într-o zi geroasă de iarnă așa cum e cea de azi.

Share This:

Citește mai mult

”Rezoluții” pentru 2020

        Încep prin a spune că, de fapt, acest cuvânt ”rezoluție” nu este explicat în DEX în niciun fel ca însemnând țel sau scop așa cum în ultima perioadă toată lumea îl folosește și aici mă refer la titlu, Rezoluții pentru 2020, adică ceea ce mi-am propus să fac în noul an. În limba română rezoluție înseamnă hotărâre adoptată în urma unor dezbateri (așa cum se întâmplă, să zicem, în parlament), apoi înseamnă mod de rezolvare a unei cereri (ce rezoluție a scris șeful pe cerere? se aprobă conform…), un alt sens are în medicină unde rezoluție înseamnă dispariția treptată a unui proces inflamatoriu și, nu în ultimul rând, termenul rezoluție se folosește în informatică și, în general, în tehnologie acolo unde ne referim la numărul de linii ce pot fi afișate pe un ecran (cu cât acestea sunt mai multe, cu atât calitatea imaginii este mai bună).

        Se pare că ”rezoluția” asta am luat-o din limba engleză unde într-adevăr  resolution este sinonim cu aim care se traduce prin scop/obiectiv/intenție. Tot din engleză am preluat și tradus (aiurea) expresia cu ”salvăm bani” (în loc de economisim bani că de salvat poate salvăm un animal dar în niciun caz bani)  sau ”expertiză” care se folosește pe scară largă în loc de experiență: cutare ministru are expertiză în nu știu ce domeniu. EXPERTIZĂ?? Nu, omul are experiență, expertiza însemnând o cercetare cu caracter tehnic, un raport întocmit de un expert ceea ce este cu totul și cu totul altceva.

        A nu se trage concluzia că aș fi împotriva romglezei, folosesc și eu multe cuvinte în engleză (ador nuanțele și jocurile de cuvinte care nu se regăsesc în limba mea maternă) dar încerc să mă limitez pe cât posibil. Atunci când totuși le folosesc, le iau așa cum sunt și le pun între cuvintele românești așa cum vin de la mama lor fără să le ”traduc”. Adică nu inventez niciun furculision și nici nu traduc library (bibliotecă) prin librărie sau balance account (soldul contului) prin balanța contului 🙂

        Revenind la ”rezoluțiile” pentru 2020 vreau să vă spun că anul acesta nu mi-am propus nimic. Deci nada rezoluții 🙂 În ultima vreme am simțit prea multă presiune din toate părțile și am avut de atins prea multe ținte și prea multe termene limită (era să spun deadline-uri) încât anul acesta o să mă las pur și simplu purtată de val. Ce-o fi, o fi, o să-mi văd de ale mele și mai departe Dumnezeu cu mila. Nu mai vreau să calculez bugete, să fac liste, să fixez obiective , să bifez acțiuni, să-mi propun scopuri de atins sau (OMG!) să stabilesc un număr de cărți de citit. Pe ultima n-am înțeles-o niciodată deși sunt (sau mai degrabă am fost) o avidă cititoare iar cărțile au făcut întotdeauna parte din viața mea la fel ca aerul și apa.

        Văd multe persoane care la început de an își propun să citească un anumit număr de cărți. Să zicem 52, adică o carte pe săptămână. Sau 100, că e un număr rotund. Sau poate 5 cărți pe lună sau, de ce nu, 6. Înțelegeți ideea. E un gând frumos, antrenant, care s-ar putea să îți dea un impuls spre lectură. Eu însă n-am putut să fac asta niciodată, să-mi planific o plăcere simțindu-mă oarecum împinsă de la spate iar la sfârșit de an să fac un bilanț al acestui obiectiv. Pentru că, de fapt, nu a fost un obiectiv. La 14-15 ani citeam tot ce îmi cădea în mână apoi, mult mai târziu am început să selectez cărțile în funcție de recenzii, de autori sau de  starea în care mă aflam dar niciodată nu am stat să contorizez cât am citit. Sau să mă intereseze numărul de pagini? Never-ever. A, ba nu, mint, numărul de pagini era relevant doar atunci când era vorba de cursuri care trebuiau învățate pentru vreun examen dar deja asta intră la altă categorie, nu mai e citit de plăcere.

        Totuși, dacă tot vorbim de cărți, un obiectiv parcă tot am pentru 2020: să citesc, măcar parțial, din ceea ce a scris J K Rowling, adică autoarea lui Harry Potter. Or fi cărți pentru copii dar nu pot să fiu chiar pe dinafară. N-am văzut nici filmul și, fiind la Oxford astă toamnă, m-am simțit frustrată de faptul că multe din atracțiile turistice ale orașului se legau de locurile în care se filmaseră scene din celebrul serial iar eu, deși aveam privilegiul  să mă aflu acolo, nu pricepeam nimic.

        Iar al doilea autor pe care vreau să îl încerc este Stephen Hawking. Cel puțin în acest caz știu cine este și la ce să mă raportez dar mă intrigă faptul cum o carte de știință a reușit să devină un bestseller internațional (este vorba de Scurta istorie a timpului).

        Uite că până la urmă tot mi-am propus ceva pentru 2020… dar în rest o să las lucrurile să curgă de la sine. Nu mi-am setat niciun fel de așteptări și o să las doar intuiția să mă ghideze în noul an. Pornesc cu gânduri pozitive și nu doresc să se întâmple nimic spectaculos, nu țin să repornesc ceasul sau să iau ceva de la zero și nu mai vreau să mă pierd în armata celor care și-au stabilit o lungă listă de obiective pe care până la sfârșitul lui ianuarie le vor fi abandonat complet. Voi cum stați cu planningul? sunteți riguroși și stricți?

 

 

 

Share This:

Citește mai mult