covrigi

Primele lucruri despre Canada pe care le-am povestit colegilor

        Hello, hello! M-am întors cu forțe proaspete. Nu, de fapt nu. Asta e doar o expresie pe care îți vine să o folosești în virtutea obișnuinței pentru că m-am întors ca după o vacanță în care am umblat cât m-au ținut picioarele fără să stau deloc cu burta la soare și fără să lenevesc pe vreo plajă în bătaia valurilor. Am fost mai activă ca oricând și n-am vrut să pierd nicio clipă în care să nu văd ceva nou sau să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată pentru că nu știu când și dacă voi mai ajunge în Canada cea de la capătul lumii.

        Inevitabil am reînceput serviciul. Fără avânt revoluționar, fără prea mare entuziasm, mai mult târându-mă decât sărind într-un picior, m-am reîntors la birou unde toți colegii mă așteptau să le povestesc marea mea experiență canadiană. Ce ne spui? Cum a fost? Ce-ai văzut? Cum e acolo? o mie de întrebări la prima oră a dimineții când încă nici nu reușisem să mă readaptez la fusul orar și nici nu știam cu ce să încep. Povești ar  fi pentru o mie și una de nopți dar e atât de greu să selectezi ordinea și să le așezi cap la cap… Cu se să încep? Ce m-a impresionat cel mai tare? Ce mi-a plăcut cel mai mult? Este într-adevăr America atât de diferită față de Europa? Greu de povestit în pauza de cafea, greu de ales cu ce să încep așa că am lăsat cuvintele să vină singure fără să încerc să le așez într-o anumită ordine. Au alunecat la vale învălmășite ca gândurile ce n-au apucat încă să se sedimenteze în amintiri ce vor rămâne o viață și m-am surprins chiar și pe mine însămi de ce mi-a venit prima dată în minte.

        Totul e imens în Canada. Șoselele, casele, magazinele, mașinile, pădurile, motocicletele. Ha-ha :) da, da, doar Harley Davidson am văzut pe șoselele nesfârșite,  acele motoare uriașe cu ghidoane nichelate în care te instalezi ca într-un fotoliu și în care poți să parcurgi sutele de kilometri fără să simți că te strâng cârceii de picioare. Jur că n-am văzut nicio altă marcă de motocicletă deși am făcut câteva mii de km plimbându-ne încoace și încolo. Iar dacă motocicletele sunt de dimensiunea unui camion, atunci camioanele sunt cât un bloc. Mi-au plăcut drumurile largi și autostrăzile cu cinci benzi pe sens care se întretaie din loc în loc în intersecții de dimensiunea unui sat mic de la noi și care străbat Canada în linii drepte fără să aibă nicio curbă pe distanțe impresionante. Nimic nu e ”aproape” și nicăieri nu poți să mergi pe jos. Cu toate astea ”aproapele”  e ceva foarte relativ. Într-o seară ne pregăteam să mergem la un restaurant și am întrebat dacă e departe iar M. (canadianca) mi-a răspuns că nu, e doar la juma’ de oră de mers. Cu mașina, bineînțeles, adică la vreo 40 de kilometri.

        Am înțeles, în sfârșit, cum vine treaba cu indicele de confort termic, indicele acela cu care prezentatorii de la rubrica meteo ne anunță la fiecare val de caniculă că depășește pragul critic de 80 de unități. Mie, până acum, dacă afară erau 40 de grade îmi era cald și gata. Adică îmi era foarte cald, mă topeam, transpiram, curgeau apele de pe mine dar atât. Îmi era foarte cald și nimic mai mult. În Canada căldura este altfel. Este umedă. Iar dacă afară sunt 27 de grade se simt ca 39. Iar dacă sunt 35 se simt ca 45. Este exact ca în saună, te înconjoară un fel de abur prin care simți că îți vine din ce în ce mai greu să respiri. Nu știu de unde provine umiditatea excesivă, probabil de la marile lacuri dar nu știu din ce cauză se formează. Doar am mai fost în locuri mult mai la sud (în Antalya) unde am prins 42º dimineața la ora 10 și deși eram pe malul Mediteranei nu am simțit acest fenomen. Norocul a fost că vremea asta ciudată nu a ținut decât două zile dar oricum peste tot există aer condiționat și, spre deosebire de Ro, nimeni nu suferă de curent :)

        Ce mi-a mai plăcut? Oamenii. Atâta politețe n-am văzut în viața mea. Toți îți zâmbesc, iar please, thank you, sorry și excuse me sunt cele mai uzitate cuvinte. Dacă te trăznește să traversezi strada printr-un loc nemarcat (ceea ce desigur nu vă recomand dar mi s-a mai întâmplat), mașinile se opresc acordându-ți prioritate (deși nu ai) ba în plus s-ar putea ca șoferul să te și salute printr-o ușoară înclinare a capului.

        Magazinele. Din nou, primul cuvânt care îmi vine în cap, imense. Și nu le compar cu cele din Ro ci cu cele din Anglia. Supermarketurile au între 453 și 759 de sortimente de sosuri/ dressinguri/ creme/ dip-uri sau cum vreți să le spuneți, spre deosebire de continentul nostru unde limita se oprește pe la maxim 30-40. Și mi-am adus aminte de asta pentru că în Canada am descoperit că broccoli se poate mânca și crud. La fel fasolea verde, conopida sau tulpinile de țelină. Și, de altfel, orice alte legume care nu ajung să fie lemnoase. Sunt delicioase ca aperitive tăiate în bucățele mici și înmuiate în sosurile de care vă spuneam și care se găsesc în toate combinațiile și pentru toate gusturile. Mi-au plăcut enorm și o să continui să mănânc și acasă. Probabil că pentru asta nu trebuia musai să ajung în Canada dar așa s-a întâmplat să fie iar de acum înainte o să le asociez cu această țară.

        Mall-urile sunt uriașe iar la Toronto am văzut unul care cobora vreo 3 nivele sub pământ iar de întins era mult peste puterea simțului meu de orientare care este aproximativ egal cu cel al unei pisici oarbe. Deci așa ceva chiar nu am mai întâlnit până acum deși, slavă Domnului, nici eu n-am trăit sub o piatră și am fost de multe ori la shopping prin Europa. Mall-ul ăla însă m-a răvășit complet. Erau magazine pentru toate buzunarele și, deși de cele mai multe branduri nu auzisem până atunci,  m-am prins destul de repede care mi s-ar încadra în buget mai ales că începuse și perioada reducerilor. À propos de cumpărături, mă macină o dilemă în ultima vreme și sunt curioasă care este punctul vostru de vedere, atunci când îți cumoeri o haină este preferabil să faci o mică investiție într-un obiect de calitate care te ține o viață cum ar fi cele de aici sau de aici sau este mai bine, mai confortabil, mai îmbucurător să cumperi mai des și mai mult și să tot schimbi articolele de îmbrăcăminte?

        Mulți colegi m-au întrebat cum e mâncarea deși acum, cu multiculturalitatea și cu migrația internațională nu prea mai e relevant sau regăsești foarte greu specificul local. Practic, indiferent în ce loc de pe glob călătorești, găsești cam de toate. Ce am observat însă, e că în Canada se mănâncă foarte multă carne. Nu există restaurant care să nu aibă în meniu câteva feluri de hamburgeri și tot câteva feluri de aripioare de pui. Bune, nimic de zis, dar la salate meniul se rezumă la două, maxim trei feluri. Ce mi s-a părut însă interesant sau, mai degrabă, ciudat, este faptul că toate restaurantele au în meniu sandwich-uri. Jesus! De ce s-ar duce cineva la restaurant să mănânce un sandwich, nu pot să înțeleg și să nu vă gândiți că ar fi mai ieftin decât un alt fel de mâncare. Costă aproximativ la fel de mult ca o pizza sau cât o porție de aripioare, adică undeva între 15 și 20 de dolari canadieni. Vorbesc de restaurantele obișnuite nu de alea unde primesti trei paie de morcovi, doi stropi de sos și o bucățică de ceva spongios aranjate artistic pe o farfurie pudrată cu condimente necunoscute muritorilor de rând.

        Ca aperitiv mi-au mai plăcut covrigii cu coaja crocantă și interiorul moale, bine sărați și serviți cu muștar sau un sos de brânză. Mi-au adus vag aminte de vremurile studenției când făceam foamea în cămin iar pâinea prăjită cu muștar era considerată un deliciu. Bine, nu era muștar de Dijon și nici măcar din ăla de Tecuci dar tot ținea de foame :) Și încă ceva interesant și bine de luat în seamă. Sangria mai bună ca în Canada nu am băut în toată vacanța petrecută anul trecut la Barcelona. covrigi

Share This:

Citește mai mult

bagaj

Ultima, și sper că și cea din urmă, peripeție înainte de plecare

        Sper să fie ultima pe care v-o mai spun înainte de plecare pentru că orice s-ar mai întâmpla de acum înainte o să consider ca fiind normalitatea (paralelă) care mă înconjoară. Nu mai pot, deja e culmea culmilor tot ce mi se întâmplă.

        Vă spuneam că Blueair și-a anulat toate zborurile din Cluj spre Birmingham cu două săptămâni înainte de plecarea mea și că, după ce a încercat să mă aburească oferindu-mi la schimb un zbor deasupra unui cuib de cuci, m-am sictirit și am renunțat la serviciile lor. Bon. Le-am cerut deci banii înapoi, ei au zis că mi-i dau și într-adevăr în aceeași zi am primit un email de la firma care intermediază tranzacțiile online prin care eram anunțată că suma a fost retrasă de la comerciant și mi se va face un refund pe același card cu care am plătit în decembrie. Mai exact, voi primi 612 lei ”în câteva zile lucrătoare”. Nu știu ce înțelegeți voi prin câteva zile dar eu m-am gândit la trei-patru.

        Între timp m-am luat cu cealaltă problemă, cu viza, și pe asta cu banii am lăsat-o în standby. Vorba vine, ”am lăsat-o”, de fapt știam că se rezolvă, era pe fluxul normal deci nu aveam de ce să îmi fac griji. Nu era doar prima dată când renunțam la un serviciu sau când făceam retur la ceva ce cumpărasem de pe internet și niciodată n-am întâmpinat vreo dificultate. E drept că banii nu vin la fel de ”instant” cum pleacă, dar vin.

        Așa deci, prinsă cu tot felul de treburi legate de viză!!, liste, bagaje, asigurări și alte alea am neglijat problema refund-ului și nu mi-am mai verificat contul până azi când, surpriză-surpriză!… nema bani. Să vezi și să nu crezi. În primul moment m-am gândit că am greșit cardul, că am uitat cu ce am plătit și am luat la purecat toate celelalte carduri pe care le mai am. Aceeași goliciune. Nothingnadaniente. Nicio intrare. Am simțit că turbez. Trecuseră 15 zile din care 9 lucrătoare. Primul impuls, normal aș zice, (vorbesc de impulsurile raționale, nu de turbarea care m-a cuprins) a fost să pun mâna și să scriu la PayU Services – intermediarii.

        Am primit imediat un reply automat cu numărul solicitării și mi s-a spus că voi primi un răspuns în cel mai scurt timp posibil, lucru de care m-am îndoit profund atunci când am văzut că sediul firmei era la Poznań, în Polonia cred că e asta. No, zic, am pus-o, până stau polonezii să traducă ce am scris eu în românește durează cel puțin o zi dar m-am înșelat. Mi-au răspuns super-rapid că tranzacția la care fac referire a fost finalizată din punctul lor de vedere pentru că au transferat banii exact pe contul cu care s-a făcut plata și mi-au dat numărul de referință, codul de autorizare, data procesării și tot ce mai trebuie. Tot, tot, tot ce aveam nevoie. Știu asta pentru că am lucrat 20 de ani într-o bancă. Deci banii intraseră în banca mea de aproape două săptămâni. În banca mea dar nu în contul meu, lucru care nu mă încălzea nici cât negru sub unghie.

        Continuarea scenariului se mută pe site-ul băncii, la secțiunea reclamații. Sau eram eu cu capsa pusă, sau nu e totuși normal ca după ce te întreabă cum dorești să primești răspunsul și le spui clar că pe email apoi le dai adresa de email ei totuși încep să te întrebe pe ce stradă stai, la ce număr, la ce apartament și ce cod poștal ai. Câmpuri obligatorii!

        Anyway, într-un final am completat toate rubricile inutile ale formularului și, pe fondul bleu ciel al monitorului, banca mi-a confirmat că reclamația mea a fost înregistrată cu succes și că imediat voi primi un email în acest sens. A trecut juma’ de zi și nimic. Încă mai aștept un număr de înregistrare și apoi îmi voi muta așteptările pe bani. 612 lei. 200 de dolari canadieni care zău că mi-ar prinde bine înainte de plecare.

        Cam atât am avut de spus pe ziua de azi. Indiferent ce mi se va mai întâmpla de acum încolo, sper ca seria ghinioanelor legate de plecare să se oprească aici și orice va mai fi o să consider că așa trebuie să fie. Sper doar să nu îmi explodeze țuica în bagajul de cală pentru că da, normal, că o să duc o sticlă de țuică. Ar trebui să fii bătut în cap să mergi cu bagajul gol :) bagaj

Share This:

Citește mai mult

canada steag

Ultimele aventuri înainte de plecare sau cum s-a jucat Guvernul Canadei cu nervii mei

        Știți legile lui Murphy, alea care spun că dacă ceva poate merge prost, atunci cu siguranță va merge prost. Și dacă mai multe lucruri pot merge prost, atunci vor merge în cea mai defavorabilă succesiune. Sunt singură că le știți deja, vi le reamintesc pentru că eu tocmai le-am terminat de recapitulat, așa ca pentru o ultimă teză înainte de vacanța mare.

        După cum v-am mai spus, biletele de avion pentru Canada sunt cumpărate din decembrie și pentru că nouă ni se potrivește cel mai bine ruta Londra-Toronto (deci nu cu plecare din România) am ales varianta asta. Prin ianuarie mi-am luat și bilet la un low cost de la Cluj la Birmingham cu două zile înainte de zborul principal ca să am timp de pregătiri și să nu mă stresez de nimic, deci totul calculat la detaliu. Cu două săptămâni înainte de concediu, când tocmai voiam să fac checkin-ul și mă uitam cum stă treaba cu bagajele de cală, primesc sms și email de la Blueair că s-a anulat zborul meu spre Birmingham. Nu întârziat, nu decalat, nu modificat ci pur și simplu… a-nu-lat. Din cele trei opțiuni pe care mi le ofereau am ales-o pe cea care îmi propunea să zbor tot cu ei, dar în următoarea zi, deci în loc de 13 (să nu mai aud că 13 nu aduce ghinion!) în ziua de 14 iunie. Cum aveam deja o marjă de siguranță, am zis ok, e bine și așa, treacă de la mine, schimbați-mi biletul pentru data de 14. Când însă după câteva ore m-am uitat pe bilet să-mi vină rău, nu alta. Din Cluj la Birmingham făceam 12 ore! 12!  cum? pentru că zborul nu era direct și mă plimba dintr-o escală în alta… Ntz, ntz, ntz… ce ticăloșie totuși, să nu-ți atragă atenția și să bage gunoiul sub covor… așa ceva n-aveam nevoie, doar nu-s nebună să stau prin aeroporturi și avioane mai mult decât la un zbor transatlantic așa că am cerut banii înapoi și am divorțat definitiv de Blueair. Am cumpărat un alt bilet la Wizz, mai scump evident pentru că termenul era foarte apropiat, am răsuflat ușurată și m-am întors la ale mele.

        Pregătirile au intrat deci pe ultima sută de metri și am început prin a-mi cumpăra un troler nou, unul mic pentru cabină pentru că la compania cu care zburăm în Canada un bagaj de 55 de cm înălțime (așa cum au majoritate liniilor aeriene) se pare că e prea mult și nu acceptă decât 51! Deci mi-am mai luat încă un troler deși nu demult tocmai trăsesem concluzia că, din acest punct de vedere, sunt pregătită pentru orice fel de călătorie. Se pare însă că nu și că mai am de învățat dar nu mă plâng, dacă cineva mă obligă să fac shopping nu aș spune că e chiar o pedeapsă :) Oricum mai aveam de gând ca înainte de plecare  să cumpăr câte ceva de pe aici și aici că, na, atunci când pleci în vacanță îți place să ai tot felul de chestii noi.

        Marți dupămasa eram la Kaufland și cum mă plimbam eu liniștită printre rafturi, îmi simt telefonul vibrând în poșetă, mă uit și văd un mesaj de la prietena mea din Canada: sper că asta nu vă afectează și pe voi… viza Canada

        Și un link care ducea către precizările respective. Am mirosit că nu e ceva de bine și, deși de obicei nu stau cu nasul în telefon pe stradă sau prin magazine, atunci am intrat să văd despre ce este vorba. N-a trebuit să citesc de două ori că m-am prins după primele trei secunde. Pașaportul meu, nefiind electronic ci din acela de tip vechi (deși mai e valabil încă un an de acum înainte) nu-mi mai dădea posibilitatea să mai intru în Canada fără viză. Modificări ale legislației publicate în 5 iunie, cu intrare în vigoare imediată. Cum dracu’, nu știu. că de obicei se lasă un termen de o săptămână, două, chiar o lună să poată lumea să-și rezolve problemele.

        Effective immediately, Canada’s entry rules for Romanian citizens have changed. Only Romanians with a valid electronic passport can fly to or transit through a Canadian airport with a valid eTA. Romanians with a non-electronic passport, including a temporary passport, now need a visa to travel to Canada. Romanians whose eTA is now no longer valid should receive an email from the Government of Canada. 

        Eu eram printre nenorociții ăștia care nu aveau pașaport electronic. Șoc și groază… și asta nu doar metaforic, ca titlu de ziar de scandal, ci efectiv m-au luat toate transpirațiile. Deci, practic, nu mai aveam cum să intru în Canada cu toate că vizele pentru români au fost eliminate începând cu 1 decembrie 2017, rămânând doar această eTA (Electronic Travel Authorization) care este un sistem de verificare a persoanelor care vor sa intre în Canada pe calea aerului, verificarea făcându-se înainte de îmbarcarea în avion. Am simțit că m-a lovit cineva în moalele capului și primul meu gând, adică prima mea idee a fost să îmi fac de urgență un alt pașaport, unul electronic.

        Nici nu știu cum am ajuns acasă că numai negru vedeam în fața ochilor. Intru pe site la pașapoarte să-mi fac programare și pfff…. vezi-ți de treabă, cum e vară și pleacă toți în concedii, numai în august mai erau locuri libere. Încep să-mi pun pilele în funcțiune și îi sun pe cei care m-ar fi putut ajuta să sar peste rând și să obțin un loc pentru a-mi depune actele a doua zi dimineața pentru un nou pașaport. Loc aș fi găsit pentru că am prieteni super de treabă care m-ar fi ajutat dar problema cea mai mare, uriașă chiar, era că timpul fizic nu era suficient de lung astfel încât să mi se poată elibera pașaportul. Zice că astea electronice se tipăresc la Imprimeria Națională, se trimit pe loturi și, evident, vin înapoi tot pe loturi în zilele prestabilite. Poate că dacă eram nevasta lui Dragnea, nu că ăsta n-are nevastă… Poate că dacă eram nevasta lui Iohannis se făcea un lot special pentru mine dar cum sunt nevasta lui Moldovanu, trebuia să stau la rând. Mai aveam fix nouă zile la dispoziție ca să îmi rezolv problema.

        Deci varianta cu pașaportul picase, trebuia să trec la planul B – obținerea vizei. Adică exact de ceea ce voiam să scap și motivul pentru care nu am mers în Canada acum doi sau trei sau patru ani deși finii noștri ne tot invitaseră. Mi-era groază de milogeala pentru obținut viza cum îi e groază dracului de tămâie după experiențele umilitoare pe care le-am avut în anii 90 când nu puteam ieși în Europa fără abțibildul lipit în pașaport. Am stat atunci la niște cozi imense, m-am călcat în picioare cu zeci și sute de oameni, am așteptat în soare și în ploaie și mi-am zis că e pentru ultima oară. Dar exact așa cum se zice, de ce ți-e frică nu scapi. Iar dacă nu era M., prietena și fina mea din Canada care s-a mobilizat extraordinar și care m-a ajutat cu toată hârțogăria, cred că o lăsam baltă și îmi băgam picioarele în tot.

        Deci dacă se mai plânge cineva vreodată despre birocrația din România o să-i spun doar să se uite și la curțile mai mari pentru că este la fel peste tot. Când am văzut că doar ghidul pentru completarea cererii de viză are 42 de pagini era să pic jos. Iar ca să completezi cererea (unul dintre formulare, cel mai mare) îți ia ceva timp chiar dacă sunt multe întrebări, chiar foarte multe!, peste care treci răspunzând cu nu este cazul. Dar tot trebuie să parcurgi tot și să citești cu atenție mai ales că unele puncte te dau pe spate. De exemplu dacă ai pașaport emis de Israel sau, altă întrebare, dacă ai pașaport emis de Taiwan pe care să îți fie trecute datele de identificare.

        Am completat deci toate formularele, am adunat o grămadă de hârtii care să susțină într-un fel faptul că nu sunt o posibilă emigrantă ilegală (extrase de cont, adeverință de salariat, extrase de carte funciară, diplome de facultate, scrisori de la gazdele din Canada – exact ca și pe vremea când se cerea viză că doar documentația nu s-a schimbat) și m-am dus la București la ambasadă. Aaaa, și să nu uit de taxa de viză. Am plătit 100 de dolari. Scurt pe doi. Punem la socoteală și benzina dus-întors? Eu zic că da. Ca să nu mai spun de supărarea și emoțiile pe care le-am avut pentru că Guvernul Canadei îmi amintea din când în când (pe site) că a vizita țara lor este un privilegiu și în niciun caz nu trebuie  să iau acest fapt ca și când ar fi ceva ce mi s-ar cuveni, existând oricând posibilitatea ca viza să îmi fie refuzată.

        Please note that, while your application will receive priority processing, we cannot guarantee that your application will be approved, or that you will receive a visa by your travel date. 

        Și iată-mă într-o frumoasă dimineață de vară prezentându-mă la ușa ambasadei cu un dosar plin cu acte. Deși știam că programul începe la 8:30, la ora opt fără zece am fost prezentă gândindu-mă că ar fi bine să fiu printre primii mai ales că Ambasada Canadei din București deservește trei țări: România, Bulgaria și Moldova. Nici picior de om nu era pe acolo, nicio mișcare, totul închis și sigilat. Noroc că vremea era splendidă așa că m-am dus și m-am așezat pe o bancă sub teii care miroseau înnebunitor pe șoseaua Kiseleff, la 50 de metri de sediul ambasadei. Priveam polenul risipit în straturi groase pe asfaltul încă neîncins de soarele ce abia se ridicase și mă gândeam ce mult îmi dorisem în ultimii ani să mai am răgazul să mă plimb din nou ”la șosea” așa cum făceam în anii studenției când aveam tot timpul de pe lume. În fiecare an la început de iunie aș fi dat orice să stau din nou pe o bancă, fără gânduri și griji, să mă uit cum gonesc mașinile în graba de a începe o nouă zi și să simt din nou teii de care mă leagă atâtea amintiri frumoase. Dar, din nou, folclorul își face jocul și îmi spune Ai grijă ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească. Mi s-a îndeplinit, deci, așa cum am visat, vechea dorință.

        Who the hell s-ar fi gândit în ce circumstanțe de coșmar o să mă reîntâlnesc eu cu teii soarelui? În sfârșit, bine că a trecut… La ora 8:30 am intrat în ambasadă, eu și un tip în pragul infarctului că săracul era într-o situație mai dramatică decât a mea având avion peste patru ore și am rezolvat relativ repede. Adică am dat actele iar într-o oră aveam viza în pașaport. Am răsuflat ușurată. Pot deci să plec. Sper!

        Nici până în ziua de azi n-am primit emailul cu anularea eTA (am verificat și este în continuare chiar și acum când scriu în starea approved deși ar fi trebuit să fie anulată) și mă întreb ce naiba făceam dacă nu aflam absolut întâmplător de aceste modificări ridicole. Probabil că rămânean în aeroport vreo trei săptămâni ca Tom Hanks în Terminalul și-mi așteptam soțul să termine vizita uitându-mă ca proasta la emailul de confirmare a eTA în care guvernul Canadei îmi ura toate cele bune și îmi recomanda locurile de vizitat din țară încheind drăgăstos și dulce cu See you in Canada!

        În aceeași zi, adică ieri, m-am întorsc acasă iar azi n-am făcut mai nimic ci doar am zăcut încercând să elimin tot stresul acumulat în ultima săptămână. Nu știu dacă am reușit complet (se pare că nu) pentru că atunci când mi-am deschis yahoo-ul am înțepenit complet. Unul din mailuri avea la subiect Vești proaste. Înainte să cad în leșin am mai citit o dată. De fapt scria Vești proaspete și venea de la o firmă de cosmetice la care sunt abonată.canada steag

Share This:

Citește mai mult

masini parcate

Parcare lângă aeroportul Gatwick. Bifat.

        Înainte de fiecare călătorie (și probabil știți că ador să văd lumea și aș muri fără să pot călători) mă cuprinde o stare, care din fericire nu durează mult, dar care mă face să mă gândesc de ce naiba mi-a trebuit să plec și cât de simplu și comod ar fi fost să stau acasă fără să fiu nevoită să fac niciun fel de pregătiri. Cred că asta mi se trage de la mama, exact așa pățea și ea și știu asta pentru că mi-a spus-o, iar din momentul acela am conștientizat și la mine acest simptom. Cu câteva zile înainte de orice plecare mi se pare că nu sunt destul de pregătită, că nu știu ce ar trebui să-mi iau în bagaj, că nu am suficiente informații despre destinație, că sunt o grămadă de lucruri pe care ar trebui să le fac acasă și nu o să aibă cine se ocupa de ele, că o să rămân în urmă cu toate, că poate ar fi fost mai potrivită o altă perioadă și încă o sută și o mie de alte chestii pe care doar mintea mea le poate inventa. O fi oare ceva tipic femeilor? nu știu, se prea poate, pentru că soțul meu n-ar niciun stres de genul ăsta. Sau poate se bazează pe mine pentru toate detaliile logistice și de-aia nu-l doare capul pentru nimic :)

        Glumesc, desigur, dar un strop de adevăr există în ceea ce grăiesc eu aici deși de data asta a reușit să mă surprindă cu rezolvarea unei probleme la care eu pur și simplu nici măcar nu mă gândisem. Cum de mi-a scăpat tocmai mie care, atunci când vine vorba de călătorii, pun la punct toate detaliile, nu știu cum se face dar uite că s-a întâmplat. V-am spus că plecăm în Canada, nu? Și că sunt super-mega-hiper excited? Am cumpărat biletele de avion tocmai din decembrie și mai sunt doar câteva zile până decolăm din Londra. Plecarea e de pe aeroportul Gatwick și acesta, adică aeroportul de pe care plecăm, mi s-a părut un amănunt fără importanță prea mare. Am călătorit de foarte multe ori în Anglia și mă gândeam că le știu pe toate. Adică știam că Gatwick este în sudul Londrei și că ne va lua ”ceva” mai mult timp să ajungem de la Coventry (unde locuiește soțul meu) la Gatwick decât la Luton care e în nord și implicit mai aproape, dar în niciun caz nu mi-am pus problema că în loc de o oră și jumătate, drumul ar dura mai mult decât dublu, adică trei ore și jumătate. Asta în cazul fericit în care autobuzul e la o oră potrivită că dacă nu, și dacă trebuie să schimbi, faci vreo patru ore jumate’.

        Asta e una la mână iar partea a doua, costul. Un bilet de autobuz pe National Express e 37 de lire pe sens (trenul e și mai scump) înmulțit cu două persoane ori două sensuri se fac 148 de lire. Plus taxiul de acasă la autogară (pentru că la ora 4 dimineața nu circulă nici naiba) aproximativ 8 lire (și astea ori doi) se fac 164 de lire. Pfff! să-mi vină rău, nu alta. Dar, v-am spus, mie nici prin cap nu-mi trecuse să mă gândesc la asta, am refăcut calculul abia după ce C. a venit cu o soluție mult mai convenabilă și mai ieftină, să mergem cu mașina și, ceva de care eu habar nu aveam că există: long stay parking adică parcare pe termen lung. Bine, știam că există așa ceva în aeroporturi, chiar și la noi în țară, dar prețul e destul de piperat în parcarea oricărui aeroport, ca să nu mai spun că la Londra și la cât o să lipsim noi, s-ar  duce undeva spre 240 de lire, deci… no way!

        Nu știam însă că există site-uri, similare celor de la booking.com sau, mai degrabă, airbnb.com, care oferă locuri de parcare. Adică persoane fizice (sau firme, nu contează) înscrise pe www.justpark.com oferă spre închiriere locul din fața casei sau curtea sau chiar garajul contra unei taxe în funcție de perioada pentru care îți lași mașina. Nu știu, poate până acum am trăit sub o piatră dar eu nu am auzit de astfel de site-uri până acum iar ideea mi se pare mai mult decât genială. Sigur că dacă zona este foarte solicitată, cum sunt localitățile din jurul marilor aeroporturi sau zonele turistice, prețul e mare dar în orice caz, comparativ cu parcările ”tradiționale”, bugetul se reduce considerabil. Noi, și mă includ aici cu mândrie, am găsit un loc cu 102 de lire pentru trei săptămâni. Am fi putut merge și la 80 dar era un pic mai departe și am fi avut cam mult de mers pe jos până la terminal (vreo 3 km) iar cu bagajele după noi ar fi fost destul de complicat așa că nu am riscat. Ne-am uitat la review-uri, pozitive toate, și cred/ sper că am luat decizia corectă. Benzina ne mai costă vreo 30 de lire, deci în total drumul până la aeroport și înapoi va fi de 132 de lire ceea ce înseamnă o economie de 32 de lire ca să nu mai vorbesc de confort: îți trântești bagajele în mașină și ai plecat, apoi timpul economisit: cu mașina proprie faci 2 ore și 11 minute în loc de 4 ceasuri lungi și late.

        Super tare justpark.com! din păcate, deși teoretic poți căuta locuri de parcare în orice oraș din orice țară, observ că site-ul nu este funcțional decât pentru Marea Britanie. Eu am căutat și n-am găsit nimic nici pentru București dar nici pentru Paris. Mai mult nu am investigat pentru că acum urmează să mă ocup de asigurările de călătorie și nu mai am timp dar dacă voi aveți știință de vreun site similar, dați de știre, vă rog. Știu că mă repet, dar în contextul crizei locurilor de parcare în toată lumea, ideea mi se pare mi-nu-na-tă! masini parcate

Share This:

Citește mai mult

strada

Strada pe care au început să moară grădinile

        Treceam deunăzi pe strada mea, de fapt pe strada copilăriei mele, așa cum trec mereu de câteva zeci de ani și dintr-odată mi-am dat seama că aproape nimic din ceea ce era odată nu mai este așa cum păstram eu în amintire. Mergeam cu gândurile amestecate încercând să fac puțină ordine și să prioritizez ceea ce aveam de făcut, când privirea mi-a căzut pe micul scuar din fața casei domnului G. O bucată de pământ nisipos pe care frunzele păpădiilor trecute începeau deja să se usuce și pe care din loc în loc apăruse invadatorul pir. Pe lângă bordurile joase își făcuseră loc mici buruieni iar firele de iarbă rămase de anul trecut  se întindeau uscate, împrăștiate ca niște paie inutile pe când frunzulițele, încă mici, de brusturi suculenți prevesteau sumbru tufele ce se vor înălța după prima ploaie mai puternică. Smocuri degenerate  de iarbă gălbuie se ițeau din loc în loc făcând ca locul să pară și mai sărăcăcios decât era în realitate.strada

        Spectacolul semi-mizer mi-a străpuns cu tristețe inima și pentru o clipă am încercat să revăd același loc așa cum arăta cu mulți ani în urmă când doamna și domnul G. se mândreau cu cea mai frumoasă grădină, atât în curtea casei cât și pe micul petic de pământ de lângă trotuar. Nu știu cum se făcea dar lalelele roșii înfloreau prima dată în curtea lor iar bujorii înfoiați aveau cel mai îmbătător miros tot la ei în grădină. Pe când începea vacanța mare apăreau crinii aliniați pe trei rânduri iar mai apoi gladiolelele în toate culorile pâmântului. Prin plasa gardului ieșeau daliile bătute iar aleea veșnic umbroasă care ducea spre intrarea în casă era străjuită de ferigi uriașe în timp ce în stradă tufele de trandafiri explodau de boboci. Pe margini se întindeau petunii ce rezistau cu stoicism la arșița zilelor de vară fiind înlocuite prin septembrie de crăițe portocalii și galbene care țineau până aproape de primele ninsori. Atâta timp cât au trăit, doamna și domnul G. au avut cea mai frumoasă grădină de la noi de pe stradă, lucru care nu poate fi contestat de niciun vecin.

        Nu erau prea prietenoși cu noi copiii așa cum era doamna H. care locuia la capătul străzii și cu care aveam tot timpul povești. Mergeam mereu la ea și o iubeam pentru că avea răbdare să mă asculte și îmi dădea importanța cuvenită unui adult. Mă trata de la egal la egal deși nu aveam decât 6-7 ani și mă aproba în toate proiectele mele artistice care mergeau de la a regiza piese de teatru, la pictat tablouri sau dans clasic. Odată chiar mi-a cumpărat o pereche de opincuțe speciale pentru balet. Mă plânsesem că mama nu vrea să îmi ia spunându-mi că n-am ce face cu ele, că sunt nefolositoare și că nu are bani de dat pe prostii și după câteva zile m-am pomenit cu acest cadou neașteptat. Am fost mai fericită ca niciodată și nu am înțeles decât mult mai târziu de ce mama, în loc să se bucure pentru mine,  m-a certat că mă plâng vecinilor. Când a murit tanti H. nu eram în oraș, am aflat mult mai târziu și am fost tristă mult timp pentru că nu am apucat să-i spun niciodată cât de dragă mi-a fost.

        De domnul U., alt vecin care nu mai e de mult printre noi, ne era frică și nu îndrăzneam să-l privim în ochi iar dacă se întâmpla să fim singuri pe stradă atunci când apărea, fugeam repede în curte la adăpostul porților după care trăgeam zăvorul. Era contabil și făcuse un an de pușcărie pentru o mică găinărie, o delapidare minoră de pe urma căreia n-a avut niciun beneficiu,  dar în naivitatea copilăriei noastre cineva care fusese închis nu putea să fie decât un criminal periculos care n-ar fi ezitat să omoare copiii care îi ieșeau în cale. Singurul lucru care ne plăcea la el era că avea curtea în formă de triunghi în timp ce toate celelalte curți de pe stradă erau plictisitor de dreptunghiulare.

        Pe doamna R. o admiram în secret și îmi imaginam că în tinerețe fusese frumoasă ca o actriță. Avea mulți pantofi pe care îi schimba zilnic, în toate culorile dar toți asemănători între ei. Dintr-o piele groasă și lucioasă așa cum sunt cizmele de călărie, cu vârf puțin decupat (peep toe), cu o baretă la spate și cu un toc poate puțin prea înalt pentru vârsta și conformația ei, îi purta cu grație și cu o nonșalanță de invidiat care astăzi s-ar fi numit atitudine. Avea ciorapi cu dungă la spate așa cum se purtau în anii 50’ și era mereu ca scoasă din cutie. Nu avea copii și nici nepoți și toate după-mesele și le petrecea împreună cu domnul R. la umbra viei din curte așezați pe o băncuță grea, cu picioare metalice așa cum numai în parcuri se găsesc,  sporovăind încetișor. Îi salutam prin gard iar ei îmi răspundeau politicos de fiecare dată. Muream de curiozitate să știu cum arată casa lor pe dinăuntru fiind  singurul loc de pe strada mea unde nu fusesem invitată niciodată să intru.

        Într-o zi în grădinița lor a apărut un pitic de ghips, un soi de  creatură ciudată cu o căciulă țuguiată roșie și cu un zîmbet tâmp care lăsa să se vadă doi dinți și o gingie știrbă. Era o decorațiune mai degrabă hidoasă, un kitsch pe care acum nu aș da doi bani dar care atunci mi s-a părut fascinant și pe care ardeam de dorința de a-l vedea mai de aproape. Cred că mi-a citit gîndurile atunci când mă proptisem în fața gardului și, deschizându-mi pentru prima dată poarta de lemn masiv vopsită în verde ce avea o clanță din fier forjat cu o mulțime de înflorituri, m-a poftit în curte  să-i văd piticul. După ce l-am admirat îndeaproape fără însă să scot un cuvânt, m-a întrebat dacă aș avrea o dulceață. Atât am așteptat și m-am repezit după ea în căsuța lor mică și cochetă cu covorașe în toate culorile, cu mileuri croșetate pe fiecare mobilă și cu multe fotografii înrămate răspândite peste tot.

        Holul era tapetat cu un fel de lambriu de lemn lăcuit iar pe pereții zugrăviți cu rolul cu model auriu se îngrămădeau o mulțime de ștergare ungurești brodate cu fir de bumbac roșu. Mi s-a părut foarte frumoasă casa lor iar îngrămădeala de lucruri  mă atrăgea ca pe o coțofană, un ciob de oglindă. Din păcate tanti R. nu m-a lăsat să explorez comorile și m-a chemat după ea în cealaltă încăpere a casei. Pe mobila bucatarie se înghesuiau o mulțime de borcane pictate cu flori pe care scria numele conținutului: zahăr, făină, cafea și așa mai departe iar pe o policioară agățată deasupra se aflau replicile miniaturale conținând piper, boia și alte câteva condimente. M-a servit cu dulceață de prune în care în locul sâmburelui pusese miez de nucă și apoi mi-a dat un pahar mare cu apă rece. N-am vorbit nimic în timp ce îmi savuram dulceața și nici ea nu a știut să mă întrebe ceva. Zâmbea și se uita la mine cum mănânc, apoi eu am mulțumit și am zbughit-o spre casă. A fost singura dată când m-a invitat înăuntru și nici nu am mai vorbit vreodată ceva în afară de salutul obișnuit pe care îl dădeam tuturor vecinilor. Domnul și doamna R. s-au stins aproape în același timp  iar căsuța lor a fost dărâmată și pe locul acela s-a construit o casă mare și gri cu un balcon urât. Omul care locuiește acum acolo urăște animalele și odată, neștiind că îl văd, mi-a lovit câinele cu piciorul.

        Mi-e dor de mine cea de atunci, de gândurile pe care le aveam, de simplitatea vieții și de bucuriile care țineau zile întregi chiar dacă erau legate doar de promisiunea unei zile la ștrand, o oală de porumb fiert sau o carte nouă de povești. Mi-e dor de toți oamenii de pe strada mea care au dispărut ca și când niciodată nu s-ar fi petrecut prin lume, mi-e dor de grădinile din spatele caselor de unde mâncam porodici dulci, zemoase și spălate doar de ploile de vară, mi-e dor de tufa de iasomie de la colțul casei și de liniștea străzii unde se întâmpla ca zile la rând să nu treacă nicio mașină.

 

Share This:

Citește mai mult