impachetat

La ce vârstă se declanșează nesimțirea?

        De obicei nu amân pe ultima sută de metri cumpărăturile de Crăciun și nici anul acesta nu am lăsat să treacă începutul lui decembrie fără să mă simt complet pregătită, cu cadourile alese cu grijă (unele încă din vară!), cu bradul făcut, cu luminițele defecte înlocuite cu altele noi și cu decorațiunile scoase din cutii și așezate cu drag în fiecare colțișor al casei. Și totuși…

        Deși bănuiam că în Pepco e rupere de nori,  am intrat ieri să mai cumpăr o pungă de diamante pentru un mic proiect  a cărui idee de realizare mi-a venit inspirându-mă de pe Pinterest. În magazinul ăsta au tot felul de decorațiuni care mai de care mai frumoase și la niște prețuri incredibil de mici. De fapt, aveau, pentru că ieri nu am mai găsit aproape nimic, hoardele de cumpărători  atacând rafturile precum termitele. Recunosc că și eu am fost una dintre termite, doar de acolo mi-am luat diamantele de plastic de care vă spuneam, două steluțe cu gliter și un fulg holografic de gheață. Asta s-a întâmplat acum vreo lună dar ieri am fost destul de dezamăgită că n-am mai găsit ceea ce căutam. În schimb am văzut o hârtie de împachetat atât de frumoasă cum nici nu mi-am imaginat vreodată că există :) Aurie, dar un auriu mai strălucitor decât aurul din bijuterii, un fel de culoare solară bătând o idee înspre cupru și cu o textură asemănătoare cu cea a pielii din articolele de marochinărie. De fapt ce vreau să spun e că nu avea un luciu așa cum are folia alimentară de aluminiu ci avea un fel de vinișoare care îi dădeau un aspect oarecum mat,  de piele tăbăcită și apoi vopsită, un soi de vintage glamouros dacă înțelegeți ce vreau să spun. Ideea e că arăta luxos și, văzând-o, mi-am imaginat imediat cât de chic ar arăta unul din cadourile mele într-un astfel de ambalaj doar că atunci când am văzut ce coadă era la casă mi-a picat fața și am renunțat.

        Problema e că subconștientul a prelucrat toată noaptea frustrarea mea și azi dimineață m-am trezit gândindu-mă la hârtia aia aurie, hotărâtă să fac orice sacrificiu pentru a intra în posesia unui sul. Carevasăzică de la serviciu m-am dus ață la Pepco cu emoții că nu o s-o mai găsesc dar am avut noroc. Am înșfăcat deci un sul de 2 metri și m-am așezat la coada care era cel puțin dublă față de ziua precedentă că doar proverbul cu leneșul mai mult aleargă nu degeaba a fost inventat. În magazin era cod roșu de caniculă iar eu eram încotoșmănită cu o geacă îmblănită, îmbrăcată ca pentru gerul de afară. Fularul mi-l scosesem de la gât ca să pot respira altfel jur că aș fi leșinat  sau aș fi început să urlu ca bebelușul din față care își pierduse ultima picătură de răbdare nefiind, pare-se, deloc pasionat de shopping.

        Coada înainta încet spre deloc deși erau trei casiere care se mișcau cu spor însă coșurile erau pline și clienții pisălogi. Toți aveau ceva de întrebat, de lămurit, de constatat, de răzgândit de zici că aveau în față tot timpul din lume. Oricum, indiferent de ce s-ar fi întâmplat și de cât de anevoios ar fi mers treaba, eu eram hotărâtă să-mi duc planul la bun sfârșit și să fac achiziția secolului. În fața mea erau două fete care sporovăiau vesel despre un Secret Santa sorbind din când în când dintr-un termos pe care și-l treceau una alteia iar în spatele meu, o mamă cu o fetiță care făcea un du-te vino continuu de la coadă la rafturi și înapoi nefiind hotărâtă dacă să-și ia papuci de casă cu vârful în formă de pinguini sau unicorni roz. Cei cu pinguini erau cu mult mai drăguți dar cum nu cred că o interesa părerea mea, m-am abținut. Cred că, în afară de mine, toți cei de la coadă erau însoțiți de cineva și toți păreau prinși în conversație doar eu eram singură. Singură e un fel de a spune pentru că eram de fapt cu ochii în telefon conectată cu 2000 de prieteni virtuali :)

        Cu toate astea, n-am putut să nu observ cu coada ochiului o jupâniță apărută din senin în dreptul meu ce părea pierdută în spațiu. Privea detașată în gol, relaxată, cu haina descheiată, cu poșeta pe un umăr și un coș plin cu produse agățat de celălalt braț. Era de vârsta celor două fete din fața mea, poate în ultimul an de liceu sau puțin mai mare. În orice caz i-aș fi dat maxim 20 de ani. Am avut impresia că e împreună cu fetele și n-am băgat-o în seamă. Dacă m-ar fi întrebat cineva de când stă pironită acolo n-aș fi putut să bag mâna în foc că nu era acolo dinaintea mea deși inițial nu o văzusem. Părea prelinsă pe lângă coadă și nimeni n-ar fi putut spune cu exactitate unde îi era locul în rând.

        Deși mi se aprinsese un beculeț roșu de alarmă, am trecut cu vederea prezența donșoarei și mi-am văzut mai departe de Instagramul meu. După câteva like-uri și două comentarii, îmi ridic din nou ochii să mă pun la curent cu starea cozii. Mai aveam puțin și ajungeam la casă (era și cazul după mai mult de 20 de minute de când așteptam). Dar ce să vezi, tipesa de care vă spuneam, înaintase considerabil iar acum era aproape lipită de un domn în vârstă ce mai avea doar o persoană în față. Prezumția de nevinovăție m-a îndemnat să o consider fiica respectivului dar cum domnul nu se uita la ea și nici nu vorbeau nimic unul cu altul am dat pas acestei variante. Acum îmi era clar, era doar o nesimțită care profita de lipsa de atenție a celor care așteptau răbdători la coadă.

        Fac doi pași în față, o bat elegant pe umăr, ea se întoarce surprinsă în timp ce îi spun cu un zâmbet întins pe toată fața, calmă și destinsă dar suficient de tare încât să audă toată lumea: Știți, coada e acolo și îi arăt capătul rafturilor unde mame cu copii în cărucior și oameni în vârstă n-au nicio ezitare să aștepte civilizat să le vină rândul. Neagră la față, cu o privire ucigătoare de laser și urându-mă din toți rărunchii, fata face brusc stânga-mprejur și pleacă.  Justițiara din mine își savurează mica victorie abia când cei de la coadă, treziți din somnul cel de moarte, realizează că elementul nociv a fost înlăturat.

        Problema e că de fiecare dată când asist la faze din astea mă întreb de ce trebuie ca tot timpul eu să fiu cea care observă, eu să fiu cea care ia atitudine și eu să fiu cea care ia cuvântul în numele celor care asistă tăcuți și indiferenți la mitocăniile celor care se cred mai șmecheri decât plebea. Chiar ne curge indiferența prin vene? Iar dacă da, să nu ne mai mirăm atunci de ceea ce se petrece în jurul nostru. impachetat

Share This:

Citește mai mult

vase murdare

Ce NU îmi doresc de Crăciun

        Îmi place sărbătoarea Crăciunului și recunosc că o aștept cu nerăbdare în fiecare an. Înțeleg și celebrez atât latura religioasă dar în același timp mă bucur și de partea comercială plină de sclipici și luminițe fermecate iar kitsch-ul care împânzește străzile, orașele, magazinele, autobuzele și stâlpii de telegraf mi se pare absolut încântător. Dacă nu acum, atunci când? :) Totuși am câteva chestii care apar cu regularitate în fiecare an și care, dacă nu îmi displac profund, e mai rău: de-a dreptul mă enervează.

  • Zilele libere date de guvern bugetarilor, categorie în care mă încadrez și eu de ceva timp încoace, anunțate în ultima clipă când nu mai apuci să-ți faci niciun program sau să pleci undeva pentru că deja totul este rezervat încă din vară. Zile libere pe care trebuie apoi să le recuperezi în sâmbetele lunii ianuarie. Pentru mine asta nu înseamnă decât weekenduri ratate și/sau zile de concediu luate cu forța. Pe cei care nu sunteți ”bugetari” și vă roade invidia vă asigur că nu este niciun geschäft. Dacă aceste minivacanțe ar fi anunțate cu 2-3 luni înainte ar fi cu totul altceva.
  • Mâncarea cumpărată și găătită în prostie. Nu înțeleg rostul tonelor de fripturi, a oalelor supradiensionate de sarmale și a platourilor de prăjituri care depășesc roata carului. Nimeni nu mănâncă cu două guri și nimeni nu poate da gata la o masă zece feluri de aperitive, apoi o farfurie de ciorbă, un fel doi trântit cu generozitate de gazdă și o bucată babană de tort de ciocolată fără să i se facă rău. De-aia mă doare sufletul când văd aruncate la tomberon, după sărbători, cantități impresionante de mâncare.
  • Tonele de vase de spălat după chiolhanurile pantagruelice de care ziceam mai sus. Mesele festive în familie cu toate neamurile adunate la ceas de sărbătoare sunt prilej de mare bucurie și sunt cele mai frumoase amintiri care rămân peste ani dar de ce oare însă trebuie să se folosească patru farfurii de fiecare persoană, trei pahare, două cești de cafea, ceai  și nenumărate furculițe și linguri, nu știu. Bonus platouri, tăvi și suporturi, tacâmuri de servit, boluri, castroane, ceșcuțe de smâmtână, frișcă și lapte și să nu uităm de tigăile, oalele, tăvile și cratițele pline de grăsime rămase pe marginea aragazului. Fără un astfel de ajutor ești mort. Sau poate nu chiar mort, dar ziua de Crăciun îți este total compromisă.vase murdare
  • Sfaturile ca cele de aici. După război, mulți viteji se arată și intențiile bune… sunt bune, ce să zic, dar nicio indicație, oricât de prețioasă ar fi nu poate înlocui munca în echipă. Hai cu exemplul personal și lasă prelegerile  că teoria o fi bună dar practica ne omoară.
  • Colindătorii care bat la ușă întrebând cu un zâmbet întins pe toată fața E voie la colindat? când de fapt ei vin la o mare cerșeală urbană. N-au pregătit niciun colind, nu știu melodia, de versuri nici nu poate fi vorba, urlă sau, de la caz la caz, șoptesc abia auzit o jumătate de strofă din care nu înțelegi nimic după care trântesc o petardă obosită care totuși face un zgomot asurzitor pe scara blocului în urma ei rămânând un miros înecăcios de ars. Și apoi au pretenția să le dai bani. Dulciurile le-am găsit, și nu doar o dată, aruncate pe jos. Ca să nu mai spun că uneori au plecat luând cu ei și decorațiunile prinse pe balustradă, adică beteala ieftină și cele câteva globuri de plastic prinse în coronița de pe ușă.
  • Cadourile de umplutură, gen ”să fie ceva sub brad”. Eu vă spun sincer că nu mai vreau să primesc nicio prostie pe care cineva să fi dat bani gen bibelouri de faianță în formă de reni, moși crăciun de plastic, suporturi de șervețele din fetru, lumânări în formă de brăduți pictați cu vopsea care se aprinde (da, am pățit-o și pe asta) sau aranjamente cu conuri de polistiren made in China. Ăștia chiar sunt bani aruncați pe fereastră.
  • Știrile de pe posturile tv cu blocajele din trafic de pe DN1, apelurile la 112 pentru indigestiile alimentare sau comele alcoolice și aglomerația din prima zi de după redeschiderea mall-urilor. Uneori înclin să cred că știrile acestea sunt preluate cu copy-paste din anul precedent pentru că nimic nu se schimbă.
  • Întrebarea Ce faci de Revelion? Pare a fi subiectul preferat de discuție în această perioadă și modul în care să spargi gheața atunci când nu ești un maestru în arta conversației. Nu știu de ce mă enervează atât de tare întrebarea asta pentru că până la urmă nu e nimic rău dar poate am și eu frustrările mele și de-aia îmi displace să mă întrebe cineva ce fac de Revelion.

Dar poate voi sunteți mai deschiși decât mine, deci… ce faceți de Revelion? :)

Share This:

Citește mai mult

teatru

Am fost la concertul lui Hrușcă

        Se spune că prima ninsoare începe atunci când Hrușcă își acordează chitara. Glumă, neglumă, exact așa s-a întâmplat ieri :) Râd și eu la bancurile care se fac pe seama lui dar în același timp trebuie să recumosc că îmi place mult cântă iar în ceea ce privește colindele tradiționale cred că încă este cel mai bun. Sau, cel puțin, mie îmi place cel mai mult. Deja (dar ce spun eu, deja, când de fapt el e prezent pe piață de aproape 30 de ani)  colindele lui și-au făcut un loc bine stabilit între tradițiile de Crăciun alături de tăiatul porcului, salata boeuf, traficul infernal și cozile imense la cozonacii proaspeți din supermarket.

        Așadar, când am auzit că are concert m-am zbătut să fac rost de bilete pentru că voiam neapărat să-l văd. L-am mai auzit cântând live doar la Cenaclul Flacăra acum mulți, mulți ani și de atunci am rămas cu o oarecare nostalgie și cu dorința de a-l revedea într-o bună zi în carne și moase. M-am dat deci de ceasul morții, până la urmă am găsit bilete și, în entuziasmul meu, am ajuns printre primii din sală. De fapt întotdeauna când merg la un spectacol îmi place să ajung mai repede pentru atmosfera plăcută de dinainte, pentru așteptarea caldă și pentru politețurile schimbate cu cunoscuții pe care-i întâlnești în foaier. Urăsc să ajung în ultimul moment, să alerg pe holuri ca nebuna, să intru în sală când deja se estompează luminile, să ridic tot rândul în picioare ca să ajung la locul meu și apoi să mă trântesc epuizată pe scaun eventual răscolind poșeta în căutarea telefonului. Ca să-l închid, nu de alta. teatru

        À propos de telefon, la un moment dat, Ștefan Hrușcă s-a oprit din cântat, și, adresându-se publicului cu o voce pe care am crezut-o oarecum mustrătoare a spus: Văd că foarte mulți dintre dumneavoastră filmează… iar eu m-am gândit să vezi că acum zice că filmatul e interzis în timpul spectacolului, ceva de drepturi de autor și alte bla-blauri de-astea, dar el, nici vorbă… așa, filmați dragii mei și puneți apoi pe Facebook să vadă lumea ce frumos cântă Hrușcă :) Foarte simpatic mi s-a părut și foarte realist. Să fim serioși acum, cine vrea să filmeze, filmează oricum, nu se împiedică într-un anunț de dinaintea începerii spectacolului așa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor atunci când mergi la teatru.

        Concertul a durat o oră și jumătate, și, în afară de colinde a cântat o singură piesă în afara temei Crăciunului: Rugă pentru părinți pe versurile lui Adrian Păunescu. Emoționant până la lacrimi ca de fiecare dată. Poa’ să zică cine ce-o vrea, Păunescu are niște poezii de o sensibilitate și o profunzime greu de egalat. Ce dacă a scris și ode închinate lui Ceaușescu, ce dacă l-a pupat în fund pe dictator? Una e poetul, alta e omul și eu mă simt capabilă să fac o disociere clară. Cine nu reușește lucrul acesta, păcat de el. Pot să dau zeci de exemple de actori cu o reputație mizerabilă în viața personală însă cu o aură greu de egalat între vedetele de  la Hollywood. Primul care îmi vine în minte acum este Mickey Rourke care se distra snopindu-și nevasta în bătaie în timp ce era nominalizat la Oscar sau regizorul Wody Allen care s-a însurat cu fiică-sa adoptivă.. însă pentr asta filmele lor nu au scăzut la box office. Dar mă îndepărtez de la subiect și de ceea ce voiam să întăresc: Păunescu ar fi putut să le ridice osanale și lui  Hitler și lui Stalin dar în adâncul sufletului său a rămas delicat ca o floare iar poeziile sale de suflet nu au cum să nu te atingă în cel mai personal mod.

        Ștefan Hrușcă a cântat așa cum cântă dintotdeauna: frumos și fără efort, cu chitara sincronizatăă perfect pe voce și versuri, cald și senin, apropiat de ascultători și fără fițe de vedetă. A avut și acompaniament, doi băieți de la filarmonica din Arad, unul la o claviatură electrică și unul la percuție. Drept să spun percuția mi s-a părut la un volum o idee prea ridicat pentru că uneori acoperea cu totul chitara iar pianul făcea din când câte o microfonie foarte deranjantă iar asta s-a întâmplat de cel puțin 5-6 ori. Dacă e să analizăm din punct de vedere tehnic calitatea concertului, aș putea deci să spun că sonorizarea a lăsat cu mult de dorit.

        În rest, toate bune și frumoase. Sala superbă, lumea civilizată, luminile plăcute, decorul simplu și potrivit, atmosfera caldă și inimile deschise. La sfârșit a dat autografe tuturor, nu s-a grăbit să plece, nu s-a dat obosit și n-a strâmbat din nas atunci când publicul l-a asaltat. Un singur dor mi-a rămas neîmplinit, a lipsit, așa cum spunea mama, colinda colindelor, adică O, ce veste minunată! De ce o fi uitat Hrușcă de ea, nu pot să înțeleg.

Share This:

Citește mai mult

superblog2

Am mai ratat o petrecere

        Sâmbăta asta se ține Gala SuperBlog. Fără mine, desigur :( La ediția aceasta nici măcar nu m-am înscris dar acesta nu ar fi fost un impediment în a participa la gală pentru că întotdeauna există locuri și pentru outsideri. Nu știu dacă outsider e cel mai potrivit cuvânt pentru că odată intrat în cercul blogerilor din această comunitate te simți ca acasă orice ai face și oricât timp ar trece. Teoretic, SuperBlog este un concurs de blogging creativ la care se înscriu participanți care au puterea și dorința de a scrie articole pe anumite teme date într-un interval de timp relativ scurt. Timp de două luni, de trei ori pe săptămână se anunță câte o probă cu specificații tehnice foarte clare și venită din partea unor sponsori din cele mai diferite domenii. Ți se cere să scrii creativ despre parfumuri dar și despre cauciuc, despre modă dar și despre certificarea energetică, despre sentimente dar și despre marketing, despre călătorii dar și despre instituții financiare, despre brânză, acumulatori, creme antiacneice, asigurăride viață, espresoare, scule electrice, covoare, magazine online, traduceri, epilare, suplimente alimentare și orice altceva vă mai trece prin cap. Sky is the limit!

        Uneori subiectele devin de-a dreptul inconfortabile fiind teme pe care nu le-ai fi abordat în viața vieții tale iar termenele limită strânse fac totul cu mult mai greu obligându-te să scrii sub presiunea timpului. Pe scurt, acest concurs îți testează limitele. Eu am participat de trei ori și păstrez niște amintiri extraordinare din acea perioadă. Prima dată m-am clasat pe locul 20, la a doua ediție pe 6 iar apoi am urcat pe podium fiind a treia. Adică am luat un fel de medalie de bronz :)

        Adevărul e că nu a fost chiar floare la ureche și sunt de admirat toți cei care au reușit să parcurgă acest maraton trecând peste obstacolele legate de timp, de disponibilitate, de chef, de principii și, nu în ultimul rând, de frustrările legate de punctaje și jurizări. M-am simțit extraordinar de bine în compania acestor oameni și nu doar în grupul de pe Facebook ci și atunci când ne-am întâlnit față în față. Din păcate în offline nu ne-am văzut decât de două ori, la cele două gale la care am putut să particip, odată la Brașov iar a doua oară la București.

        Gala de la Brașov a fost faină de tot, am fost cazați la un hotel care avea și restaurant și sală de conferințe și, cum am stat două zile și o noapte, am avut timp să ne cunoaștem și să povestim câte-n lună și în stele. Nimeni nu avea motiv să plece undeva :) Rar mi-a fost dat să mă simt atât de apropiată de oameni pe care atunci îi vedeam pentru prima dată iar faptul că împărtășeam aceeași pasiune comună ne-a făcut să nu ne terminăm poveștile nici după o întreagă noapte petrecută la taclale. M-am simțit ca peștele în apă între oamenii ăia.

        Gala de la București a fost însă ruptă în două, festivitatea de premiere (unde mă vedeți ținându-mi speech-ul) desfășurându-se într-o parte iar  partea de entertainment în altă parte, la un restaurant foarte mare unde nu am mai fost doar noi ci ne-am pierdut în marea de oameni.superblogsuperblog2

       A fost fain și acolo dar, pentru că există un dar, (care nu anulează tot ce am spus înainte dar totuși) pe când ne-am încălzit noi cu discuțiile, a început concertul care era programat pentru seara respectivă și, clar, s-a terminat cu orice formă de comunicare verbală. Nu mai știu cine a cântat deși îmi amintesc foarte clar că era o formație care îmi place dar în seara aia aș fi vrut altceva. Păcat. Intensitatea decibelilor a făcut ca orice discuție să fie redusă la zero.

        Astăzi se împlinesc exact trei ani de atunci și deși mi-am tot propus să mă întâlnesc din nou cu colegii mei blogeri, uite că timpul a tot curs și nimic nu s-a mai întâmplat. În primăvară întrunirea s-a făcut la mare și tare mult mi-am dorit să fiu și eu prezentă dar cum zilele de concediu îmi erau rezervate pentru Canada nu m-am îndurat să tai din ele. Gala de acum se ține în Poiana Brașov pentru că, spune lumea, așa e potrivit. Iarna la munte, la zăpadă, iar vara la mare. Mie însă îmi place la mare oricând și o astfel de sala de conferinte în Constanta ar fi fost alegerea perfectă. Ca să nu mai spun că petrecerea, cazarea, cafelele și toate dulcegăriile s-ar fi desfășurat sub același acoperiș de aici.

        Dar indiferent că e Constanța, Poiana Brașov sau București eu tot acasă o să stau. O să mă uit însă live la festivitate și o să zâmbesc îngăduitor la emoțiile celor care vor ajunge, pe rând, la microfon spunându-și părerea despre concurs. Mare regret am că nu pot să particip dar, cine știe, poate data viitoare va fi cu noroc.

 

 

Share This:

Citește mai mult

advent

A început perioada calendarelor de advent

        Cred că toată lumea a auzit de calendarele de advent (copiii, cu siguranță da) dar știți ce înseamnă advent și de unde vine acest cuvânt? Numele vine din limba latină, ad+venire însemnând a veni către, iar adventus însemnând sosire. Este perioada de așteptare, pregătire și meditație dinaintea marii sărbători a Crăciunului iar cu multe secole în urmă importanța acestui eveniment a determinat mulți creștini să simtă că este inadecvat să marcheze o singură zi pe an în calendar pentru o zi așa de mare.

        Inițial zilele care precedau Crăciunul se marcau cu cretă pe ușile credincioșilor începând cu 1 decembrie. Apoi, undeva în Germania, la sfârșitul secolului al XIX-lea, mama unui copil pe nume Gerhard Lang i-a făcut băiețelului său un calendar format din 24 de dulciuri mici, lipite pe un carton. Lang nu a uitat niciodată entuziasmul și bucuria pe care le simțea în fiecare început de decembrie atunci când primea acest cadou iar ca adult, împreună cu un un prieten din copilărie, și-a deschis o  mică afacere producând, în 1908, ceea ce se crede a fi primul calendar de advent. Mai târziu cei doi au avut ideea de a ascunde dulciurile în spatele unor mici ferestre închise astfel încât sentimentul de așteptare să devină mai puternic. Afacerea a avut un succes imens însă în timpul celui de-al doilea război mondial a fost întreruptă datorită restricțiilor inerente acelei perioade grele.

        Președintele american Dwight D. Eisenhower este deseori creditat pentru proliferarea tradiției calendarului Advent în Statele Unite. În timpul președinției sale, Eisenhower a fost fotografiat deschizând un calendar Advent cu nepoții săi iar poza a fost preluată în aproape taote ziarele americane. De aici încolo afacerile cu astfel de calendare au crescut de la an la an chiar dacă semnificația inițială este de cele mai multe ori uitată.

        Eu am văzut pentru prima dată un astfel de calendar prin 92-93 când niște prieteni francezi veniți în vizită la părinții mei le-au adus copiilor calendare cu ciocolată. A fost o perioadă grea pentru că aștia micii nu mai aveau somn și se sculau cu noaptea în cap să deschidă ferestruicile pentru a-și găsi surpriza :) Acum se găsesc în toate supermarketurile dar atunci erau ceva nemaivăzut.

        De câțiva ani am descoperit calendarele de advent cu produse cosmetice în loc de dulciuri care, la fel, atunci când le-am văzut prima dată mi s-au părut ceva waw! Îmi plac și acum la fel de mult iar de două ori chiar i-am făcut cadou Cristinei. Eu însă nu am avut parte niciodată de un astfel de calendar nu că nu mi-aș fi permis (deși nu sunt deloc ieftine) dar dacă știi exact ce conține cutia și lipsește elementul surpriză parcă nu mai are niciun farmec. Îmi plac pentru că produsele, deși sunt multe (24 sau 25) vin în cantități mici și ai astfel posibilitatea să testezi o mulțime de noutăți pe care altfel ar fi greu să le ai deodată pe toate. Pentru cineva care mănâncă cosmetice pe pâine, așa ca mine, un astfel de calendar este mană cerească :)

        Am văzut calendare de la L’Occitane, LOréal, Clinique, Nivea, Lancôme, Elemis și multe alte firme, unele de pici jos atât de frumoase sunt. Bine, nu se găsesc toate în România, în schimb anul acesta cei de la Notino au avut o idee genială și au creat un advent calendar cu discounturi pentru diverse branduri. În fiecare zi, începând cu 1 decembrie până pe 24, pe site se deschide o mică fereastră în spatele căreia se ascunde fie o reducere de preț, fie un cadou, fie transport gratuit. Astăzi, de exemplu, la cumpărarea unui produs LOréal primești gratuit o spumă de coafat. Eu însă aștept cu nerăbdare ziua de 18 decembrie când indiciul spune că va fi ceva legat de Yankee Candle :)lumanr

        Astea trei sunt lumânările mele preferate pentru iarnă și dacă ar fi să aleg doar una și numai una aș alege-o pe cea cu scorțișoară pe care o găsiți aici. Este o aromă extrem de naturală și puternică și se potrivește foarte bine cu gerul de afară. Vanilla cupcake miroase ca și cum tocmai ai scos prăjitura din cuptor iar Snowflake cookie e dulce de tot și umple instantaneu un apartament întreg cu mirosul delicios. Toate sunt foarte persistente, le am pe toate trei (pe terminate, e drept) și probabil anul acesta o să-mi reîntregesc stocul. Deși par scumpe, prețul nu este totuși exagerat având în vedere că o lumânare mare (de 600 de grame) arde 150 de ore asta însemnând la 2 ore pe zi, 75 de zile, deci practic ieși din iarnă cu o singură lumânare. Se pare că matematiciana din mine nu se poate abține de la a face calcule de eficiență :)

        Super-eficiență însă ar fi dacă aș câștiga acest concurs pentru că mi s-ar dubla investiția. Pe scurt, în fiecare zi, între 9 și 14 decembrie, oricine poate câștiga un voucher de contravaloarea comenzii înregistrate pentru cumpărături pe Notino.ro. Tare, nu?

        Revenind însă la calendarul de advent de la Notino, pe voi ce vă tentează cel mai tare? Care este brandul preferat atunci când vine vorba de cosmetice?advent

Share This:

Citește mai mult