caiac

Ce începe bine, se termină rău. Ce începe rău, se termină și mai rău.

        Așa zicea Murphy și azi am reușit să demonstrez cu succes această teorie. Mai ales partea a doua mi-a reușit pe deplin având o zi în care totul mi-a mers pe dos. M-am trezit mai obosită decât m-am culcat pentru că toată noaptea mi-a bâzâit un țânțar la ureche. De ciupit nu m-a ciupit pentru că m-am pulverizat cu Autan dar cred că mirosul ăla l-a întărâtat și mai tare pentru că m-a survolat continuu de la distanță mică de simțeam cum i se zbat aripile. A fost un război al nervilor cu perfida creatură din care, clar, eu am ieșit învinsă.

        Era beznă când m-am trezit și deși e încă august azi am simțit pentru prima dat colții toamnei care ne dă târcoale. Ziua s-a scurtat considerabil și lucrul acesta mă întristează din ce în ce mai tare iar astă noapte a fost prima dată după foarte mult timp când mi-a fost frig și am dormit cu geamul închis. Mi-am băut cafeaua amară în viteză și m-am gândit să-mi notez să nu uit să cumpăr zahăr apoi mi-am pus o cămașă șifonată pe care am smuls-o din înghesuiala din dulap și i-am dat de mâncare mâței care s-a aruncat dramatic pe spate cerșind isteric altceva decât îi pusesem în farfurie. Nu aveam altceva așa că am lăsat-o în plata domnului și am fugit pe ușă pentru că eram în întârziere.  Când am ieșit din bloc am constatat că afară ploua binișor iar eu nu aveam umbrelă. Mi-am dat ochii peste cap, am urcat înapoi patru etaje blagoslovind romantic schimbările climatice și dacă tot m-am întors în casă mi-am căutat o eșarfă să-mi pun la gât pentru că afară era frig de-a binelea. Pe asta cu eșarfa am învățat-o de la englezi care susțin că dacă ți-e cald la gât n-ai cum să răcești. Umblă bieții de  vineți de frig în mijlocul iernii cu picioarele goale în șlapi și pantaloni scurți  dar cu fulare de lână la gât de zici că-s de pe altă planetă. Dar trebuie să le dau dreptate, dacă ți-e cald la gât, ți-e bine peste tot.

        Am coborât apoi în viteză pentru a doua oară și cred că nu făcusem câțiva pași când, în timp ce-mi mutam poșeta de pe un umăr pe altul, am simțit că-mi alunecă ceva de pe mână și am auzit un sunet metalic ca și când ar fi căzut ceva pe asfalt. M-am uitat în jos și cu stupoare mi-am văzut ceasul dezmembrat în bucăți-bucățele întins la picioare. Nu știu ce s-a întâmplat și cum am reușit să agăț brățara dar probabil nu o închisesem bine. În timp ce adunam piesele împrăștiate chinuindu-mă să țin cu aceeași mână umbrela și geanta, mi-am dat seama că lipsește cea mai importantă zală, adică cea cu încuietoarea. M-am tot uitat eu în jur și pe când să renunț, am văzut-o în iarbă. Am cules-o de acolo, am zis bogdaproste dar  am constatat că deja întârziasem la serviciu așa că atunci când, după încă doi pași, mi-a căzut mânerul de la umbrelă fix într-o baltă eram pe punctul de a exploda. L-am recuperat și pe ăla, apoi mi-am intersectat privirea cu o cunoștință apropiată pe care am salutat-o zâmbind. De ce am salutat-o, știu (pentru că așa m-a învățat mama) dar bonusul cu zâmbetul habar n-am de ce i l-am oferit. Știam că în loc de răspuns la salut o să primesc o mormăială neinteligibilă și o privire de bulldog abia sculat din somn dar așteptările mi-au fost cu mult depășite. O sictireală întinsă pe toată fața și o simulare nereușită de a scoate un sunet din gâtlej a fost tot ce am primit înapoi. Să zic totuși merci că m-a recunoscut de la înălțimea funcției actuale și că nu m-a strivit ca pe un gândac inutil și deranjant.

        Timpul petrecut la serviciu a fost ca în bancul cu canotajul. Cică o companie românească și una germană au convenit să desfășoare un turneu de caiac la proba de  8+1. Ambele echipe s-au antrenat, au exersat și au pus la punct toate pregătirile dar în ziua competiției Germania a ieșit învingătoare cu un avans de 1 km!!! Nu cu o jumătate de barcă, nu cu un metru ci cu un kilometru!  Managementul românesc a decis că trebuie aflat motivul acestei înfrângeri zdrobitoare aşa că a angajat o firmă de consultanţă care să investigheze problema şi să recomande acţiuni corective. După mai multe săptămâni de investigații, analize și plăți de zeci de mii de euro s-a ajuns la motivul eșecului. Echipa germană a avut opt oameni la vâsle și unul la cârmă, pe când românii au avut un om care vâslea și opt oameni la cârmă :) Vă sună cunoscut?

        Cumva-cumva s-a terminat și ziua de muncă iar în drum spre casă am făcut un ocol să-mi duc ceasul la reparat. Conform programului afișat pe geam ar fi trebuit să găsesc deschis dar lacătul de pe ușă spunea altceva. Am dat din mână a lehamite și am trecut mai departe. Acasă, altă bucurie.  În cutia poștală am găsit o amendă dar cireașa de pe tort nu a fost asta ci telefonul care mi-a intrat în comă. Dădea semne de agonie de ceva vreme și nu mai aveam spațiu să-mi instalez nicio aplicație dar am tot amânat momentul schimbării. Cât sunt eu de mână largă, pe electronice, gadgeturi și orice chestii de băgat în priză nu-mi vine niciodată să dau banii dar acum m-am mobilizat și am început să caut aici o variantă mai bună iar dacă ăștia ai mei nu vin urgent cu o ofertă de zile mari sunt hotărâtă să trec pe o  cartela vodafone. Chiar mi se pare că dau degeaba banii pe abonament când cartelele astea sunt super ieftine și au tot felul de opțiuni.

        Am mai tras apoi o tură de nervi cu un cont de paypal pe care nu reuşesc nicicum să îl activez. Am făcut o sesizare la bancă şi aştept deja de 10 zile răspunsul pe care probabil o să-l primesc fix în a 30-a zi, termenul maxim pe care legea îl impune. Pisica s-a supărat şi ea pe mine şi probabil ca să-şi manifeste frustrarea a făcut pipi pe covor intenţionat, în timp ce se uita  fix în ochii mei. Am crezut c-o toc mărunt dar până la urmă am iertat-o. Seara mi-am adus aminte că nu mai am zahăr și am plecat la Lidl într-o plimbărică de shopping.

        Mai erau vreo 20 de minute până să se închidă magazinul și o lălăiam pe la rafturile alea din mijloc cu tot felul de prostioare când o angajată mi-a spus pe un ton înțepat să mă trag mai în spate că vrea să monteze niște rafturi. M-am conformat, ce era să fac și am întins mâna să pipăi niște hanorace de copii pe care tocmai le adusese din depozit la care colegă-sa începe să țipe la mine Nu atingeți marfa, nu atingeți marfa!!  M-am șocat și m-am întors către ea să văd cu ce naiba greșisem. Asta e oferta care intră abia de mâine! a tunat din nou. Și atunci de ce naiba o expuneți de astăzi? am vrut să-i răspund dar am plecat din zonă că nu e bine să te pui cu proștii.

        De ceva timp la Lidl s-a schimbat poziționarea rafturilor în magazin și nu găseam nicicum zahărul după care venisem așa că după ce m-am învârtit de vreo trei ori am întrebat un băiat care lucra acolo unde au pus zahărul. Foarte amabil, a  venit cu mine și mi-a arătat locul. Aici îl ținem de obicei dar acum nu avem. Ceeee?? nu aveți zahăr? Nu, abia mâine dupămasă o să primim. Să vezi și să nu crezi. Dacă întrebam de un anumit tip de sardine poate aș fi înțeles, dar zahăr… cum să nu ai zahăr în ditamai magazinul? Clar, ziua urma să se încheia apoteotic. Am cumpărat pastile de țânțari și o pară din Chile care avea formă de lămâie (iar mai târziu s-a dovedit că avea gust astringent) și am plecat acasă. Mai era doar trei ore din ziua de 23 august 2017. caiac

Share This:

Citește mai mult

condurateanu

Cine mă enervează la TV

        Cum o fi oare să le știi pe toate? Să fii medic-profesor-inginer-doctor-academician şi să ai la degetul mic răspunsul la orice întrebare, ba chiar mai mult decât atât, să ai un eseu gata de a fi expus înainte de a fi formulată întrebarea? În vocabularul tău să nu existe expresia nu ştiu, să ai întotdeauna acces la sursele cele mai autorizate şi fiecare dimineaţă să-ți înceapă cu consultarea în agendă a listei de emisiuni la care eşti invitat pentru a-ţi da părerea?

        Eu nu ştiu cum e dar dacă îl întrebăm pe Florin Condurăţeanu aproape sigur ne va spune că uşor nu e în timp ce va ofta cu greutate privind gânditor prin lentilele ochelarilor în aceeaşi nuanţă cu cămaşa. Dacă aveţi televizor în casă nu se poate să nu-l ştiţi, a umblat (şi încă umblă) pe la toate televiziunile fiind invitat sau chiar moderând  emisiuni de genul taclale, bârfe sau taifasuri care sunt la mare modă acum. Abordează orice subiect deşi are predilecţie spre pulsul medicinei unde este mare expert comentator. condurateanu

        Mie omul ăsta nu-mi place și gata. Mi-e antipatic instinctual dacă pot să spun așa și mă enervează totul la el începând de la felul cum arată până la modul în care își expune opinia despre orice. Ce-i drept, cred că de la asta mi se trage, de la faptul că prea le știe pe toate și e sfătos până la Dumnezeu și înapoi. Când se dezbătea cazul Elodiei la OTV era expert în criminalistică și se lega de niște piste, de niște indicii și amănunte de zici că trăise toată viața în familia lui Sherlock Holmes. Când o avea invitată pe Monica Pop, oftalmoloaga prezentă mai mult în studiourile tv decât la spital, știa totul despre chirurgia ochiului, strabismul convergent, unghiul de deviație sau cataracta congenitală și, deși o lăsa să vorbească fără să o întrerupă, o completa din când în când cu informații de mare acuretețe științifică până reușea să o scoată din sărite.

        În ultima vreme a fost mai mult decât preocupat de soarta Denisei, copila de douăzeci și ceva de ani ce cânta manele și care din păcate a murit. Condurățeanu a tocat subiectul ca o meliță stricată și ne-a informat prin toate mijloacele posibile despre tot ceea ce înseamnă bolile la ficat, despre virusul C și E și G, despre anticorpi și despre tratamente cu succese fabuloase după doar douăsprezece săptămâni dar care, bineînțeles, nu se fac în România.

        Probabil o să mă întrebați de ce mă uit la emisiunile lui dacă mă enervează așa de tare. Nu mă uit. Adică nu stau să le urmăresc cap-coadă dar butonând telecomanda, mai dau peste el din când în când și atunci mă opresc un pic să văd ce mai are omul în program. Uneori zăbovesc mai mult, de obicei atunci când e în dialog cu cineva care are de spus lucruri interesante. În urmă cu doi-trei ani apărea mereu împreună cu nutriționistul Gheorghe Mencinicopschi. Asta înainte de a intra doctorul la pușcărie. De fapt nu cred că era medic dar știa multe despre alimente doar fusese directorul Institutului de Cercetări Alimentare. După ce l-am auzit povestind din ce se fac crenvurștii, n-am mai mâncat un an de zile (în cea mai mare parte din MDM, adică tocătură de oase, tendoane, pielițe și grăsime, practic tot ce mai rămâne din carcasa de pasăre după ce se ia carnea). Acuma se pare că am uitat că văd că mi-a trecut greața :)

        Sunt totuși unele lucruri despre care știu sigur că am auzit pentru prima oară de la el. De exemplu, spirulina despre care eu credeam că este un medicament când de fapt este o algă  plină de nutrienţi cu beneficii extraordinare pentru organism. Spirulină nu mănânc pentru că nu-mi place gustul, în schimb tot din vremea aia și tot ascultându-l pe Mencinicopschi (ce nume ciudat și greut de reținut are!) am rămas cu obiceiul de a ronțăi fructe goji. Sunt bune la gust, aproape nu au calorii și totuși ai senzația că mănânci ceva, ca să nu mai spun de faptul că au cel mai puternic efect antioxidant dintre toate produsele alimentare din lume. Și asta se pare că este ceva de bine, nu mai țin minte exact  ce e cu antioxidanții ăștia dar cu siguranță prietenul Condurățeanu ne-ar putea vorbi vreo două ore pe acest subiect. Iar eu m-aș enerva după primele cinci minute :) Ce să fac dacă nu pot empatiza deloc cu el?

        Și mai am câteva persoane pe care nu le plac datorită sfătoșeniei de care dau dovadă în permanență prin fiecare propoziție și prin fiecare afirmație pe care o fac. Avocatul Daniel Ionaşcu. daniel ionascu

        Avocat și doctor în teologie care dă sfaturi duhovnicești invitaților de la Acces direct și de la toate celelalte emisiuni de scandal ale Antenelor. Ăsta mi-e urât rău de tot. Apoi urmează Grigore Leșe. Și el tot doctor, dar de data asta în muzică. Nu am treabă cu cântecele lui din Maramureș (care, cel puțin pe mine, mă depășesc din punct de vedere cultural) dar când începe cu filosofia energetică despre viață și univers mă termină psihic. Ca să nu mai spun că nu pierde nicio ocazie de a-și arăta frustrarea că este mai bine apreciat în străinătate decât în România. Oare de ce? :) And last but not least… Dan Puric. De când l-am auzit pe Pleșu spunând despre el că ”citează mai mult decât citește” nu mă mai pot gândi la altceva atunci când îl aud. Dar nu-l aud prea des pentru că evit :)

        Disclaimer: Nu am vrut să ofensez pe nimeni, dacă vouă vă plac acești oameni este în regulă. Nu suntem toți la fel și gusturile diferă de la om la om. Accept de asemenea faptul că și eu la rândul meu atrag antipatii (deși pare greu de crezut) :)

 

 

Share This:

Citește mai mult

barfa

Despre gura lumii și ce se spune despre noi

        Toți cei care te cunosc, îndeaproape sau doar din vedere, au o părere despre tine. Bună, rea, nu contează, e în natura umană ca fiecare individ să își formeze propriile păreri despre cei cu care interacționează. Cei care te știu personal  își formează opinia pe baza experiențelor comune iar restul pe ceea ce au spus alții, adică pe ”auzite”. Până la urmă e dreptul fiecăruia să aibă propria părere că doar nu gândim toți la fel. Noi însă avem de ales între a accepta, a respinge sau pur și simplu a ignora ceea ce gândesc alții despre noi iar această alegere ne afectează starea interioară de bine. Este vorba despre atitudine și perspectivă.

       Ușor de spus, greu de făcut. Dacă cineva te întâmpină cu o frază de genul arăți tare rău astăzi, nu te simți bine? este foarte posibil ca dintr-o dată să te simți jalnic și chiar să descoperi simptome care să îți confirme starea de boală. În schimb, dacă atunci când deschizi ușa biroului colegii îți spun că arăți minunat, vei simți imediat cum îți cresc aripile și începe să-ți curgă elanul prin vene. Sunt mulți care declamă că sunt imuni la ceea ce spune gura lumii dar e foarte, foarte greu să nu îți pese chiar deloc de ceea ce se spune despre tine mai ales atunci când e vorba de lucruri negative. Poți să te afli pe lista propușilor pentru premiul Nobel dar dacă auzi despre o persoană la care ții cu adevărat că a spus despre tine că ești prost, tot îți intră un ghimpe în inimă.

        Trăim în comunități și avem nevoie de confirmări. Că suntem frumoși, că suntem buni, că suntem deștepți, că avem succes. Nu este suficient să ne uităm în oglindă și să fim mulțumiți de ceea ce vedem. Atâta timp cât cei din jur au o părere proastă despre noi nu ne simțim întregi iar calea spre împlinirea interioară merge cu pas șchiopătat. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, vrem ca cei din jur să ne placă, să fim agreați și să se vorbească frumos despre noi. Dacă vreți neapărat, puteți să mă contraziceți dar cred că nu veți găsi decât cazuri izolate, poate ceva călugări budhiști care trăiesc într-un zen continuu înfrățiti doar cu energiile cosmice fără să aibă tangențe cu semenii pământeni.

        Ce mi se pare mie interesant este că dorința aceasta (firească) vine cumva în cercuri concentrice cu amplitudine din ce în ce mai mare. În centru se află propriul ego apoi aria se tot lărgește. Mama, familia, apoi școala, orașul, țara, fiecare dintre noi am vrea ca acestea să fie cele mai bune din lume, să fie percepute numai în superlative și să aducă un plus de mândrie aparținătorilor. De câte ori nu v-ați umflat în pene la auzul că o mare personalitate a terminat același liceu cu voi? Sau că orașul în care locuiți are cele mai frumoase parcuri? Sau că românca Simona Halep a câștigat un meci important? Chiar dacă nu avem niciun merit direct și nu am fost implicați cu nimic în atingerea vreunui criteriu laudativ, orice știre sau afirmație de acest gen ne atinge coarda sensibilă a inimii și ne gâdilă în mod plăcut orgoliul.

        Cred că de aceea articolele apărute în presă în care turiștii străini își spun părerea despre România au atât de mare succes. Vorbesc, bineînțeles, de cele apreciative și nu de cele în care se vaită de starea drumurilor, de calitatea proastă a serviciilor sau de aroganța funcționarilor. Despre astea numai noi avem voie să ne plângem. Străinii au dreptul doar să laude sarmalele, mămăliga sau palinca și să elogieze Cimitirul vesel, Transfăgărășanul și Mănăstirile din Bucovina.

        Ne umplem de mândrie și când străinii spun că avem câteva orașe istorice frumoase, o deltă unică în lume, că restaurantele sunt deschise toată ziua, că internetul are cea mai mare viteză, că berea și taxiurile sunt ieftine sau că limba română este melodioasă. Ne enervează însă și ni se par răutăcioase comentariile prin care suntem descriși ca fiind lipsiți de zâmbet, mereu încruntați și puși pe harță. Sunt mulți turiști care au spus că prima lor impresie despre România a fost că toată lumea se ceartă ceea ce ar cam trebui să ne pună pe gânduri.

        În afară de ceea ce ne place/ nu ne place ar mai fi o a treia categorie de impresii. Cele care ne surprind. Prin ochii unui străin vedem lucruri pe care, obișnuiți fiind cu viața de aici, nu le-am fi observat niciodată. Lucruri banale, care se întâmplă în jurul nostru zi de zi dar pe care nu le-am scos niciodată din context. Altora însă le-au sărit în ochi ca fiind amuzante sau doar ciudate.

        Cum ar fi faptul că mâncăm aproape orice cu pâine. Până și pireul de cartofi sau cartofii prăjiți îi mâncăm cu pâine. Un alt exemplu ar fi marea spaimă națională, curentul. Acesta este specific românesc și nimeni nu ar deschide un geam în tramvai chiar dacă afară sunt 40 de grade. Să te tragă curentul poate fi la fel de grav ca și o boală în fază terminală.

        Ce-au mai observat străinii este că românii îşi scot tot timpul încălţările înainte de a intra în casă ceea ce pentru un musafir poate fi supărător. (Am pățit și eu la o pensiune în Sovata unde proprietarul ne-a impus să ne descălțăm la intrarea în vilă. Aveam camera la etaj și mi s-a părut total aiurea să urc scările desculță mai ales că era destul de frig când soluții ca cea de aici sau de aici ar rezolva problema cât ai zice pește). Dar se pare că românii preferă să menţină mai degrabă podelele curate decât plamânii și spun asta pentru că toată lumea a observat că aici se fumează o cantitate impresionantă de țigări.

        O altă observație care mi-a ridicat un semn de întrebare: Ce părere aveți despre faptul că atunci când un bărbat (român) intră într-o încăpere dă mâna doar cu bărbații în timp ce femeile sunt lăsate la o parte? Iar asta nu reprezintă o impolitețe ci pur și simplu așa e obiceiul locului. (Un englez sau un neamț nu ar face niciodată asta)

        Dar să revenim la oile noastre și la cât de mult contează părerea celor din jur. E importantă, trebuie să ținem cont de ea dar în niciun caz nu ar trebui să devină un element de stres. Nu putem controla gândurile nimănui și n-o să putem fi niciodată pe placul tuturor. Iar dacă cineva nu ne place sub nicio formă nu înseamnă că a venit sfârșitul lumii. Nimeni și niciodată nu va reuși să ne facă să ne simțim de nimic  decât dacă noi  îi permitem acest lucru. barfa

Share This:

Citește mai mult

pisica alpi

De ce pisicile sunt mai bune decât câinii

        Unora nu le plac pisicile. OK, n-am nimic cu asta. La fel cum n-am nimic împotriva celor care nu gustă cartofii prăjiți, nu circulă cu autobuzul sau nu se uită la televizor. Dar nu înțeleg de ce întotdeauna atunci când se adună mai mulți oameni la un loc și se aduce în conversație subiectul animalelor de companie, se găsește un deștept care trebuie să țină discursuri declarative despre apucăturile diavolești ale pisicilor și despre cât de mult acestea își manipulează stăpânii. Și întotdeauna argumentul suprem este că mâțele nu își arată afecțiunea precum câinii. Este adevărat că pisica mea nu fuge la ușă atunci când plec de acasă și nici nu vine să-mi sară în brațe atunci când mă întorc dar asta nu înseamnă că nu mă iubește.

        Mie îmi plac și câinii și pisicile la fel de mult, de fapt îmi plac cam toate animalele dar viața la bloc este mult mai simplă cu o pisică. Un câine este aproape obsesiv dependent de stăpân și uneori asta poate deveni de-a dreptul sufocant. Într-o situație cu care nu este familiarizat se comportă de multe ori ca un copil mic căutând sprijin, îndrumare și susținere în fiecare clipă în timp ce pisicile, mult mai curioase, se avântă în locuri cu adevărat periculoase fără a căuta sau a cere acordul omului. Însă faptul că pisicile sunt atât de independente nu înseamnă că au o inimă de gheață.

        Am citit undeva o comparație care mi s-a părut genială, o paralelă care surprinde perfect relația omului cu animăluțul său. Gândiți-vă la o petrecere. O nuntă sau un revelion, whatever…  Unele cupluri apar împreună ținându-se de mână și rămân alături la aceeași masă vorbind doar unul cu altul de la început până la sfârșit în timp ce alte cupluri se despart de cum au intrat și se  amestecă printre invitați regăsindu-se doar înainte de a pleca acasă. Dar tot împreună. Mai concis și mai vizual decât atât nu cred că se putea descrie relația cu un câine față de cea cu o pisică.

        Pentru că sunt mândra posesoare a unei pisici adorabile (sau poate sclava ei??) o să vă spun câteva motive pentru care este mult mai simplu să te bucuri de  compania unei pisici decât de cea a un câine. Mai ales atunci când stai la bloc.

  • Au nevoie de mult mai puțin spațiu. Într-un apartament mic de bloc pot conviețui cu ușurință chiar două-trei pisici fără a se împiedica una de alta.
  • Pisicile sunt fericite să stea doar în casă și nu își doresc să fie plimbate pe afară. Nu se plictisesc niciodată și își găsesc ocupație uitându-se (cu jind) pe fereastră după păsări sau după orice altceva ce mișcă. Odată Sylvestra mea a stat înțepenită și s-a holbat fascinată mai mult de două ore la o muscă intrată în lampa cu neon din bucătărie. Cu cât musca bâzâia mai tare, cu atât  i se dilatau mai mult pupilele :)
  • Costurile cu întreținerea unei pisici sunt mai mici. Muuult mai mici. Evident, pe primul loc se află mâncarea deși aș putea foarte bine să spun apa. Glumesc desigur, dar glumă-neglumă, pisicile nu beau apă aproape deloc :) Câinii în schimb zici că sunt deschidratați ca după un maraton continuu. Sigur că nu o să compar dieta lui Jax, rottweilerul de 50 de kile, cu dieta unei pisici aristocrate pentru că nu ar fi relevant. Dar un cățel de talie mică este oricum mai mâncăcios decât o pisică poate și pentru faptul că este un mare consumator de energie. Un câine aleargă ca apucatul și apoi plescăie băgând la ghiozdan până îl doare burta în timp ce o pisică ciugulește grațios din vârful buzelor bunătăți ca și cele de aici iar apoi își face somnul de frumusețe fără să deranjeze pe nimeni. Până și la jucării prețurile diferă ca de la cer la pământ. Un șoricel din pene e vreo 6 lei în timp ce o chestie de ros, un pic mai solidă pe care câinele să n-o distrugă în primele cinci minute, sare de 30 de lei. La veterinar lucrurile stau la fel.
  • Nu fac gălăgie. Mieunatul pisicii atunci când își dorește ceva este clinchet de clopoțel pe lângă lătratul unui câine care se aude de la parter la etajul patru deranjând vecinii. E adevărat că o pisică în călduri face ca toți dracii dar printre primele lucruri pe care ar trebui să le facă un stăpân responsabil este să își sterilizeze animalul. Asta dacă bineînțeles nu își dorește pui.
  • Sunt mai curate decât câinii. În timp ce câinii necesită băi regulate, pisicile își curăță singure blănița. Mai mult decât atât, nici nu vor să audă de apă și fug de baie ca dracu’ de tămâie. O singură dată în cei șapte ani de când o am i-am făcut baie Sylvestrei și asta pentru că am fost nevoită. Se pricopsise cu pureci. Deși nu iese niciodată din casă, uneori mai inspectează casa scării și probabil de acolo i-a venit fericirea. Eram disperată. Orice soluții încercam nu reușeam să scap nicicum de pureci și se scărpina săraca de ziceai că e turbată, ba, mai mult, mai găseam câte o ciupitură și pe propriile picioare. Nu vreți să știți cât de tare te mănâncă mușcăturile de pureci. Mici, mici dar ai dracu’ rău… Greșeala mea a fost că am încercat doar leacuri găsite prin supermarketuri care erau ca o frecție la un picior de lemn în loc să mă duc direct aici și să  rezolv problema instant. Până la urmă soluția a fost să îi facem o baie forțată și am scufundat-o cu totul în cadă. Nu i-am lăsat afară decât boticul și ochii. Unul o ținea, că se zbătea de zici că voiam să o omorâm, și celălalt, adică eu, am șamponat-o cu toate gelurile de duș din dotare. Am ținut-o scufundată în apă până am socotit că s-au înecat toate creaturile care i se ascundeau în blăniță și apoi, cu o pensetă, am adunat purec cu purec. Câteva ore am lucrat pe ea dar operațiunea a fost un succes.
  • Câinii nu torc. Îmi pare rău pentru cei care n-au auzit și n-au simțit niciodată sunetul reconfortant al torsului unei pisici. După părerea mea torsul pisicesc este mai melodios decât Lullaby a lui Brahms și mai terapeutic decât o baie caldă urmată de un masaj :)
  • And last but not least, cândva, în urmă cu ceva mii de ani, pisicile au fost venerate și socotite zeități. Așa că pentru orice eventualitate, nu strică să ne dăm  bine pe lângă ele.

Voi în ce categorie vă încadrați? dog lovers sau cat lovers? Sau în cea de a treia – crazy cat lovers? :) pisica alpi

 

 

Share This:

Citește mai mult

parfumuri

Străbunicul meu a fost Toma Necredinciosul

        Sau altfel cum s-ar explica faptul că pun la îndoială orice nu mi se demonstrează cu argumente și dovezi? Cel mai probabil este ceva în ADN-ul meu…

        Codul manierelor elegante spune că într-o conversație nu este politicos să vorbești despre tine însuți decât dacă ți se cere în mod expres acest lucru dar cum aici suntem pe blogul meu, regulile sunt altele :) Iar azi o să vă povestesc despre tendința mea de a mă îndoi de orice veste, noutate sau zvon atâta timp cât nu am posibilitatea să verific veridicitatea informației. Adică sunt genul care nu apleacă urechea la orice știre deși viața mi-a arătat că în unele cazuri ceea ce auzim la televizor se îndeplinește sută la sută. De exemplu anunțul că din toamnă electricitatea se va scumpi cu 10%, are asupra mea puterea unei axiome și ar fi total inutil să caut confirmări în altă parte. Din păcate genul acesta de știri s-au dovedit reale de fiecare dată. În alte cazuri însă a fost nevoie de ani ca să mă conving că unele lucruri ar putea fi adevărate și am mers pe principiul până nu văd, nu cred.

        Când eram mică, bine, nu foarte mică ci așa, prin clasa a șasea-a șaptea circulau pe sub mână renumitele cataloage Neckermann la care ne uitam ca la icoane. Eu mă lipeam (încă) de paginile cu jucării și papetărie-birotică iar mama de cele cu haine și decorațiuni interioare. Cineva mi-a spus că din cataloagele alea nemții pot să-și comande orice printr-un simplu telefon și primesc pachetul la poștă. Mi s-a părut ceva de domeniul fantasticului și n-am vrut să cred așa ceva în ruptul capului. Îmi aduc perfect aminte nu doar că am afirmat că  nu cred ci, realmente, eram convinsă cu toată ființa mea că un astfel de scenariu suprarealist nu poate să fie adevărat pe aceeași planetă unde, la nici o mie de kilometri distanță, noi aveam cartelă la pâine, zahăr și ulei. N-am crezut și pace până după revoluție când parcă m-am trezit dintr-un vis.

        O altă mare îndoială, dar ce spun eu ”îndoială” când de fapt în capul meu era o negație cap-coadă fără cea mai mică urmă de dubiu, a fost legată de posibilitatea de a face cumpărături cu plata în rate fără dobândă. Era în anii 90 în perioada super-inflaționistă a României când niște prieteni care emigraseră în Germania mi-au spus că și-au cumpărat mobilă în rate pe un an de zile cu dobândă zero. Adică exact prețul din magazin împărțit la 12.

        Nu i-am crezut. Le-am spus că este imposibil, că dacă li s-a spus că dobânda e zero cu siguranță există comisioane ascunse de care ei habar nu au, că niciun finanțator nu-și permite așa ceva, că dracu’, că lacu’. Lucram la bancă, ce naiba, iar pe vremea aia dobânda la o linie de credit ajunsese la 130%. Nici nu e de mirare că trei sferturi din firmele înființate atunci au dat faliment. La criza și instabilitatea care era în România, la ritmul galopant de creștere a prețurilor din perioada de tranziție ar fi fost de neconceput ca cineva să stea și să aștepte un an întreg să-și recupereze banii din comerț. Oricât au încercat prietenii mei să mă convingă, n-au reușit iar eu am rămas fermă pe poziții gândind că bieții de ei au fost fraieriți fără să li se spună toate dedesubturile tranzacției și că prețul final plătit de ei va fi, bineînțeles, mai mare.

        Am mai avut de așteptat vreo zece, dacă nu 15 ani, să ajungă sistemul și la noi iar în primul moment când am văzut cardul de credit conectat cu sistemul de rate din magazine, primul gând mi s-a întors în timp la discuția avută cu prietenii mei dragi. Abia atunci i-am crezut :)

        Tot cu ei, dar altă dată, am avut o discuție legată de parfumuri. Cei care sunteți din Cluj poate vă mai aduceți aminte de magazinul Don Bazil de pe Eroilor. Era spre capătul străzii, pe partea dreaptă cum se merge de la teatru, și era, la vremea respectivă cu mult înainte de deschiderea oricărui mall, un magazin de avangardă. Mie, care iubesc cosmeticele, mi se părea raiul pe pământ. Vedeam pentru prima oară în viața mea Chanel, Dior sau Lancôme altfel decât în paginile revistelor. Magazinul era cu autoservire însă doar produsele de drogherie erau puse în partea în care te plimbai liber cu coșul, cele mai scumpicele fiind puse în vitrine închise, după tejghea și te servea o vânzătoare dacă doreai ceva. Adică trebuia să o rogi să-ți dea un anumit parfum să-l testezi, ea îți punea un puf pe un cartonaș sau pe mână, apoi dacă mai voiai altul o rugai din nou și tot așa. Cu nesiguranța și cu sentimentul neplăcut al cumpărătorului jenat că inoportunează iar pe de altă parte cu aroganța vânzătoarei care, în funcție de  cât de bine erai îmbrăcat, trăgea concluzia dacă îți permiți sau nu parfumul respectiv. Cred că știți exact despre ce vorbesc. Parfumurile erau într-adevăr scumpe, (nu că acum ar fi ieftine), dar atunci raportul dintre prețurile produselor din vest și salarii era mult mai slab, aduceți-vă aminte cât de valoros era un televizor color sau o mașină de spălat. Anyway, ceea ce vreau să spun este că fiind atât de scumpe, testarea unui parfum se făcea cu țârâita.

        I-am povestit cu mare încântare prietenei mele din Germania de magazinul nou deschis și de cât de mult mi-ar plăcea să pot încerca parfumurile la nesfârșit la care esa mi-a spus că în Germania toate, dar absolut toate parfumurile sunt pe rafturi deschise și la dispoziția oricărui client. Ghiciți ce? N-am crezut-o :) Mai mult ca sigur nu observase ea bine și doar parfumurile ieftine gen Revlon sau Coty erau puse la bătaie, restul probabil erau după ușițe de sticlă trebuind să apelezi la vreun reprezentant al magazinului pentru a avea acces la ele. Nu puteam să-mi imaginez cât de mare să fie bunăstarea astfel încât oricine să să se poată parfuma la liber cu Dune, favoritul meu din perioada aceea.

        Să vezi și să nu crezi! e o expresie pe care o folosesc alții pentru că, de fapt, eu am ajuns să văd și să cred ceea ce-mi povestea prietena mea. Pentru că am intrat și noi (adică eu, tu, noi, voi și restul țării) în rândul lumii iar acum nu doar că pot să mă parfumez cât vreau, cu orice vreau, dar pot și să testez, de exemplu, astfel de creme antirid care costă, unele, mai mult decât salariul minim pe economie fără să se uite nimeni urât la mine și fără să dau explicații. Ba pot chiar și să mă rujez, să mă rimelez, să mă dau cu blush, cu iluminator, cu bronzer, cu toată paleta de farduri de ochi și cu orice alte produse make up dacă am chef să o fac. Am văzut, apoi am crezut, iar acum îmi place maxim ceea ce se întâmplă. Voi cum stați cu credința? Avem oare strămoși comuni? :)parfumuri

Share This:

Citește mai mult