Se spune că nicăieri nu e ca acasă și pot să confirm acest lucru. Oricât de mult îmi place să călătoresc, tot mă bucur de fiecare dată când mă întorc și am avut același sentiment plăcut și de data asta după trei săptămâni petrecute în Anglia. Tehnic vorbind încă nu am ajuns chiar acasă-acasă, adică la Turda, ci am făcut un popas de câteva zile la București. Dar cum iubesc acest oraș și cum în jurul meu aud (aproape) numai românește, cum sunt împreună cu familia și cum toate îmi sunt familiare, tot acasă mă consider.

        M-aș muta la București pentru toate spectacolele, concertele și evenimentele care se petrec aici săptămână de săptămână și cred că nimeni nu contestă faptul că din punct de vedere cultural aici se întâmplă toate. M-aș muta la București pentru că ai unde să ieși în oraș indiferent de zi și oră chiar dacă nu ai un sfanț în buzunar. Există o mulțime de lucruri și locuri interesante de văzut sau de vizitat și care sunt gratuite sau cu intrare liberă. Parcuri, expoziții, conferințe, lansări de carte… Trebuie doar să fii informat despre ce se întâmplă și să fii deschis la minte. Îmi plac parcurile și arhitectura, magnoliile care acum la sfârșit de martie au înflorit în toată splendoarea lor, îmi plac străduțele cu case vechi care au scăpat ca prin urechile acului  de mutilările impuse de Ceaușecu, îmi place Centrul Vechi unde dacă închizi pentru o clipă ochii poți să reconstruiești istoria unei lumi șterse de buldozerele comuniste.

        Din păcate nu e totul chiar roz și trebuie să recunosc, de fapt se vede cu ochiul liber, că multe clădiri superbe sunt lăsate în paragină, unele din nepăsare, altele dintr-o ticăloșie premeditată, totul având la bază interese imobiliare. Pentru ceea ce a fost șters de pe fața pământului putem să dăm vina pe ”planul de sistematizare” a Bucureștiului dar pentru clădirile istorice lăsate ani de zile în paragină, pentru ruinele care stau să  cadă și pentru peisajul dezolant care te întâmpină la unele colțuri de stradă pe cine să acuzi? E o vină colectivă pe care ar trebui să ne-o asumăm cu toții, desigur în primul rând autoritățile care nu au făcut nimic dar și noi cei închidem nepăsători ochii pentru că la noi principiul de ”merge și așa”, funcționează în continuare.

        E trist să mergi pe stradă, în plin centrul unei mari capitale europene și să vezi astfel de atenționări pe care, eu cel puțin, nici nu știu cum să le gestionez. Cum adică să fiu atentă? să ocolesc trotuarul și să o iau pe carosabil? Să port cască de protecție? Să spun o rugăciune înainte să pășesc în zona periculoasă? Sau ce altceva aș putea face? Poate doar o asigurare accidente persoane, lucru care îți dă un anumit confort psihologic. Când scriu aceste rânduri îmi aduc aminte că atunci când mi-am făcut eu prima asigurare de acest tip, agentul care m-a convins de utiltatea acesteia mi-a dat exemplul unui posibil accident în scenariul în care te plimbi liniștit pe stradă și îți cade de la etaj ceva în cap. În acest caz, tencuiala. Mă întreb însă dacă în cazul producerii unui astfel de eveniment, proprietarul clădirii care a afișat plăcuța cu avertismentul ”atenție, cade tencuiala” este absolvit de vină. După părerea mea, nu, și cred că poți obține același răspuns de la un broker asigurări constanta sau din oricare alt oraș al țării. Dar dacă tot veni vorba de asigurări, cred că subiectul care e în prim plan acum este legat de polițele RCA iar pentru a obține cele mai bune condiții, tot cu un broker de asigurări trebuie luată legătura și, de preferință, unul online.

        În cazul în care trăiți într-un oraș în care sunt clădiri lăsate în paragină, vă e teamă să nu vă cadă tencuiala în cap? Și dacă da, v-ați făcut asigurare de accidente? Iar dacă nu locuiți într-un astfel de oraș, sunt curioasă care e acela 🙂

Read More

        Dacă aș fi nevoită să aleg doar 5 legume cu care să trăiesc tot restul vieții. cred că aceasta ar fi lista mea deși sper să nu se întâmple vreodată una ca asta. Nu sunt vegetariană, nu cred că voi alege vreodată să merg pe această cale dar la o adică nu mi-ar fi imposibil să trăiesc astfel.

1. Pe locul întâi, fără doar și poate, și la mare distanță de tot ceea ce urmează se află dovleceii. Sau zucchini deși nu e chiar același lucru, cei din urmă fiind cu coaja verde închis, probabil doar un alt soi dar pe care eu îl apreciez nespus. Îmi plac atât de mult încât în urmă cu câțiva ani m-am apucat să-i cultiv pe un petec de pământ din grădina tatălui meu deși urăsc grădinăritul. Nu-i înțeleg pe cei care au făcut din asta o pasiune pentru că pe mine nu mă relaxează deloc și nici nu îmi place să am tot timpul mâinile murdare cu pământ dar asta este o cu totul altă discuție. Anyway, îmi aduc aminte că atunci am cumpărat un plic cu semințe (destul de scump) iar când l-am deschis am avut surpriza să constat că înăuntru erau doar șase sâmburi. Și pe lângă asta, Boby, cățelul care mă asista la făcutul gropilor în care să le seamăn, a mâncat două dintre ele 🙂 Așa că am pus doar patru și am fost foarte sceptică în ceea ce privea rezultatele viitoare. Dar, deși am crezut că e vorba de norocul începătorului, (s-a dovedit ulterior că așa se întâmplă de fiecare dată), dovleceii au crescut într-un an cât alții-n șapte și grădina s-a umplut de legume încât nu mai făceam față cu gătitul. Am dat la toți vecinii și nu exagerez când spun că unii dovlecei își dublau mărimea de pe o zi pe alta. Luciana, prietena mea care trăiește de 25 de ani în Italia mi-a dat multe rețete și mi-a spus că, în principiu, orice rețetă de paste se poate face înlocuind pastele cu dovlecei pentru a fi mai ușoare și cu mai puține calorii. Mare dreptate a avut!
2. Țelina. N-aș fi crezut vreodată că o să spun asta pentru că în copilărie era printre puținele gusturi pe care efectiv le detestam dar probabil asta s-a întâmplat datorită unor rețete care nu erau cele mai reușite și asta nu neapărat din cauza țelinei ci, cu siguranță, din cauza sosului de roșii în care aceasta era fiartă. Nici acum nu-mi place sosul de roșii și nu fac niciodată, de exemplu, chifteluțe sau ardei umpluți în sos de roșii, mâncăruri clasice și tradițional românești dar care pe mine nu mă atrag deloc. Îmi place țelina la cuptor sau rasă crudă în salate, îmi place să o pun tăiată cubulețe în cantități industriale în ciorbe sau să o mănânc fiartă tocmai scoasă din oala în care a fiert supa de găină. Rădăcina de țelină e delicioasă dar folosesc și frunzele de câte ori am ocazia.
3. Ardeii. Aș mânca ardei copți lângă orice, de fapt îi mănânc și ca atare, lângă (sau pe) o felie de pâine prăjită. A fost prima mâncare pe care am învățat să o gătesc în vacanța de vară dintre clasa a treia și a patra, deci la 9 ani, și eram atât de încântată de veleitățile mele încât în vara aceea, și nu exagerez deloc, am făcut ardei copți în fiecare zi spre disperarea alor mei care ar mai fi mâncat și altceva. Dar îmi plac și cruzi la fel de mult și nu concep să nu mușc dintr-un ardei gras atunci când mănânc salată de vinete. Nu îmi plac însă umpluți și înecați în sos de roșii, după cum am spus și mai înainte, dar am în schimb o altă reteta ardei umpluti făcuți la cuptor de te lingi pe degete. Și dacă tot vorbim de ardei umpluți, nu îi înțeleg pe cei care mănâncă doar umplutura iar ardeiul îl dau deoparte. Mi se pare un sacrilegiu, la fel cum am văzut că unii înlătură foaia de varză de la sarmale și mănâncă doar carnea. Ce sens are?
4. Cum să nu îți placă varza? Și crudă, și murată, și în salate dar și în sarmale iar mai nou și în vestita coleslaw, garnitura cu nume pretențios cu un dressing ce are la bază maioneza și pe care americanii o servesc lângă grătare. Vorbesc acum de varza albă și nu de cea roșie sau de varza de Bruxelles. Este suficientă o scurtă căutare pe google ca să vezi câte beneficii pentru sănătate are această legumă dar eu o iubesc cu mult înainte de a fi aflat aceste lucruri pentru că îmi place mult gustul. Și nu doar frunzele, ci și cotorul pentru care mă băteam cu soră-mea atunci când eram mici.
5. Sfecla roșie e pe locul cinci în acest top dar compensează cu faptul că pe lista murăturilor e pe prima poziție (poate la egalitate cu castraveții murați). Nimic nu îmi aduce mai frumos aminte de sărbătoarea Anului Nou din copilărie decât salata de sfeclă pe care o mâncam invariabil în prima zi a anului lângă friptura de porc și piureul de cartofi. Sfeclă roșie cu mult hrean și semințe de chimen pe care le spărgeam între dinți lăsând aroma puternică și gustul ușor amărui să îmi inunde papilele gustative. Nu știam atunci ce proprietăți miraculoase are această legumă (care pe parcursul anilor intrase cumva într-un con de umbră) dar am aflat despre sfecla rosie beneficii  atunci când medicul curant al sorei mele i-a recomandat să bea zilnic un păhărel de suc. Face minuni! Între timp am găsit o mulțime de rețete la care folosesc acestă legumă dar, în afară de salata pe care o mănânc cu mare plăcere în continuare, pun un pic de sfeclă în aproape toate ciorbele care astfel capătă o culoare foarte frumoasă 🙂

         Leguma voastră preferată care e? Știu că mulți dintre noi am fi tentați să spunem cartoful dar răspunsul acesta nu se acceptă 🙂

Read More

        După cum probabil ați observat din postările făcute pe Instagram (și à propos, dacă încă nu mă urmăriți acolo, vă invit să o faceți pentru că pun poze frumoase), am ajuns în Anglia. Cu bine, aș putea spune dacă aici nu m-ar fi așteptat șocul vieții mele și anume o iarnă ca în basme la început de primăvară. Vin în Anglia cu regularitate de vreo 7-8 ani și deși obișnuiam să glumesc pe teme vremii de aici spunând că temperatura e constantă, adică 14°C indiferent de luna anului în care ne aflam, de data asta am prins o furtună de zapadă cum numai la munte am mai văzut. Îmi place zăpada dar să fie la locul și în momentul potrivit. Dar nu despre vreme vreau să vorbesc azi ci despre spațiul personal sau, mai degrabă spus, despre invadarea spațiului personal, lucru pentru care, fiind o fire introvertită, am o toleranță foarte scăzută.

        Pentru cei care nu ați auzit (sau poate încă nu v-ați gândit), spațiul personal este un concept care delimitează distanța minimă față de alte persoane astfel încât să te simți confortabil, adică în largul tău. Cei care au teoretizat conceptul consideră că la o distanță mai mică de 45 de cm pot să se apropie doar membrii familiei, prietenii foarte apropiați și animalele de companie, acesta fiind denumit spațiu intim. Următoarea dimensiune ar fi spațiul personal și se extinde de la 45 de cm la 120 unde pot pătrunde prieteni și cunoscuți iar de aici încolo intervine spațiul public.

       Una dintre cele mai importante reguli impuse în spaţiul public este aceea de a nu invada spaţiul personal al altora. Cunoașteți cu toții senzația neplăcută atunci când stai la coadă la supermarket (sau, mai rău, la oficiul poștal!) și persoana din spate se apropie atât de mult de tine încât realmente simți cum îți suflă în ceafă iar uneori ajunge chiar să te împingă din când în când cu căruciorul. Găsesc că este unul dintre cele mai enervante lucruri și când mi se întâmplă asta am o stare de iritare pe care cu greu mi-o pot controla.

       Eram în aeroportul din Cluj așteptând îmbarcarea spre Birmingham la salonul VIP. Sau Business Lounge, depinde cum vă place să îi spuneți. Având un card gold la BCR am acces la acest salon și recunosc că de fiecare dată când călătoresc, profit de acestă facilitate. Până nu demult puteam să intru împreună cu un invitat dar cum criza a lovit peste tot, beneficiul acesta a fost anulat așa că am rămas de una singură și ca să-mi scot pârleala am ajuns în aeroport cu trei ore mai devreme. Glumesc, desigur, dar în lounge-ul din Cluj chiar te simți foarte bine (după părerea mea este cu mult peste cel din Otopeni) și nu simți cum trece timpul.

        Nu era deloc aglomerat, în seara aceea fiind programate doar trei curse iar după ce avionul de Tel Aviv a decolat, am rămas doar câteva persoane, să le numeri pe degetele de la o mână. La un moment dat însă și-a făcut apariția un grup, o familie formată din cinci adulți gălăgioși care au umplut imediat încăperea cu prezența lor. Și nu numai că au umplut-o, dar au venit călare peste mine. Salonul din Cluj este relativ îngust și foarte lung cu un șir de 20-25 de măsuțe de cafea având de fiecare parte câte un fotoliu masiv. Deci practic la fiecare masă ar putea sta două persoane. Eu stăteam înspre capătul din spate și pe tot acest rând nu mai era ocupată nicio masă. Dar niciuna. Oamenii ăștia s-au așezat exact lângă mine, dar nu numai că nu au lăsat liber fotoliul alăturat dar mater familias s-a instalat în fața mea cu gândul de a împărți aceeași masă cu mine. Fără să întrebe dacă e liber locul, fără să ceară permisiunea, fără un cuvânt, fără să clipească, și-a trântit poșeta pe masă, și-a pus picior peste picior și i-a spus soțului să îi aducă o cafea cu două lingurițe de zahăr și fără lapte. Am simțit instant cum îmi crește tensiunea și mă pregăteam să-mi iau lucrurile și să mă mut mai încolo când fiul ei a început să insiste spunându-i să vină mai aproape de el văzând probabil că nu e chiar în regulă să se bage în sufletul meu. Dar ce dragă, aici nu stau bine?, a fost replica maică-sii de am crezut că și mor. Până la urmă s-a mutat dar sunt convinsă că nu a înțeles și nici prin cap nu i-a trecut că deranjează. Că sunt oameni necunoscuți care nu o vor atât de aproape și care nu vor să îi simtă respirația sau parfumul. Care nu sunt interesați de ceea ce spune și nu vor să îi audă conversațiile telefonice.

        Vrând, nevrând am auzit totuși. Mi-a fost imposibil să nu aflu că suferă de durere de spate și că a fost diagnosticată cu o hernie de disc pentru care acum caută tratament. Că nu i-a mai venit factura la curent de trei luni și că a pierdut procesul pentru nu știu ce teren pe unde urma să treacă autostrada, că fiică-sa își caută alt job și că educatoarea de la grădinița nepotului nu îi lasă deloc pe copii la televizor. Puteam să aflu mult mai multe dacă eram curioasă. Dar nu am fost pentru că m-am mutat cu trei scaune mai încolo și mi-am pus căștile în urechi.

        Ați pățit din astea? Și dacă da, rezistați eroic, dați bir cu fugiții sau ripostați?

Read More

        De 285 de zile mă trezesc în fiecare dimineață cu zâmbetul pe buze și nu-mi vine să cred că nu trebuie să mă mai grăbesc nicăieri. Nici să fug în bucătărie să-mi fac cafeaua, nici să deschid precipitată ușa dulapului ca să-mi aleg hainele, nici să mă spăl pe față contra cronometru și nici nu mă mai răstesc la pisică dacă miaună prelung cerșind mîncare de parcă nu aș fi hrănit-o de trei zile. Iar partea cea mai bună, la care pe vremuri nici măcar nu puteam spera, este că nu mă mai grăbesc să mă dau jos din pat după ce deschid ochii. Dacă vreau să mai lenevesc cinci minute, pot să o fac. Dacă am nevoie de zece, la fel. Dacă vreau să mă întorc pe partea cealaltă și să mai dorm o oră, nu mă oprește nimeni. Și toate astea pentru că am ajuns la ceea ce în urmă cu ani de zile părea de neatins, adică la vârsta pensionării. E drept că am ”trișat” puțin și am făcut-o anticipat dar dacă legea permite acest lucru, de ce nu.

        Deși în 18 mai se va împlini un an de zile de când nu mai merg la serviciu, încă nu-mi vine să cred ce mare realizare s-a petrecut în viața mea. Pentru că eu așa o văd, ca pe o realizare, ca pe un țel atins, deși unii spun că ar fi  ultima etapă a vieții. Teoretic așa este, dar atât de bine ca acum, nu mi-a fost niciodată. Încă sunt în putere, sunt sănătoasă, slavă Domnului, și pot să mă bucur de viață în deplinătatea ei,  iar dacă stau să mă gândesc un pic, sunt printre norocoșii care au ajuns la 58 de ani, bine merci. Pe unii, din păcate, i-am pierdut pe drum mult prea devreme. Am fost avertizată că s-ar putea să am o mică depresie, că s-ar putea să mă plictisesc, să nu-mi găsesc locul sau să am un sentiment de excludere dar, din fericire, nimic din toate acestea nu s-a adeverit. În continuare îmi vine să țopăi de bucurie în fiecare zi și am o mulțime de planuri și proiecte de viitor iar singura problemă este gestionarea timpului pentru că, dacă vă vine să credeți, nici acum nu îmi ajunge timpul.

        Dacă am regrete? Nu. Categoric, nu. ”Regret” este un cuvânt cu o semnificație prea mare ca să îl iau în calcul dar poate că am totuși anumite nostalgii la care mă gândesc cu drag. De exemplu la zilele în care făceam cu colegii de birou o masă comună (adică o ”slăninoasă”, cum spusese odată cineva și așa îi rămăsese numele) și aduceam fiecare de acasă cele mai gustoase și nesănătoase bucate întinzând printre tastaturi dărabe de slănină, telemea, ridichi și ceapă roșie iar pe câteva coli de hârtie A4 tăiam pâinea caldă cumpărată din piață. Mi-e dor și de cafelele ”povestite” dimineața și un pic și de shoppingul online pe care îl făceam cu schimb de impresii între două contracte și un act adițional 🙂

        Altceva nu-mi vine în minte. Pensia pe care o primesc e cât salariul pe care l-am avut la ultimul job așa că din punct de vedere financiar nu am simțit o cădere. Nu mai am însă tichetele de vacanță care mare bucurie îmi făceau. Este ciudat cum atunci când le primeam (o dată pe an) parcă aveau o valoare mai mare decât banii cash și nu știu cum să explic dar când le foloseam (la Felix de fiecare dată) aveam o lejeritate mai mare în a cheltui decât atunci când aș fi deschis portofelul, deși practic era același lucru. De fapt la fel se întâmpla și cu tichetele de masă, pe vremea când aveam acest beneficiu. Chiar dacă scria valabilitate tichete de masa pe card 12 luni de acum încolo, în secunda doi le executam 🙂 Cred că este o chestie psihologică și ai impresia că nu scoți banii din propriul buzunar. Adevărul este că aceste tichete sunt foarte avantajoase atât pentru angajator cât și pentru cel care le primește și nu înțeleg de ce sunt companii (unele chiar foarte mari) care  nu profită de avantajele fiscale pe care acest tip de recompensă extrasalarială îl oferă. La o simplă căutare pe google tichete de masa legislatie, oricine își poate da seama că această modalitate de plată aduce bani în plus atât în buzunarul angajatului cât și în conturile firmei. Trebuie doar să fii deschis la astfel de soluții.

        Astea sunt, deci, cele trei lucruri care îmi lipsesc după ce m-am pensionat: mesele comune, părerile schimbate în timpul sesiunilor de cumpărături și tichetele. În rest, s-auzim numai de bine.

Read More