bagaj

10 lucruri care nu-mi lipsesc niciodată din bagaj

        V-am spus că plec în Canada? nu  cred, dar vă spun acum. Avem niște prieteni foarte buni (care sunt și finii noștri) care ne cheamă de ani de zile să le facem o vizită dar având amintiri negre legate de obținerea vizelor din anii 90’ când am fost umilită la Ambasada Franței, mi-am jurat că nu o să mai stau la astfel de cozi decât dacă o să fiu nevoită. Și astfel, cu părere de rău, am refuzat invitația de fiecare dată până când, în decembrie anul trecut, Canada a eliminat vizele pentru cetățenii români. Asta s-a întâmplat la 1 decembrie iar pe data de 2 am și cumpărat bilete de avion :) Poate exagerez un pic dar cam asta a fost ideea. Mai am un pic și decolez.

        Mă emoționează un pic gândul că voi zbura așa departe deși călătoria va fi în două etape, plec în Anglia și abia peste două zile luăm avionul spre Toronto dar, nefiind Europa unde mă simt ca acasă în orice țară, nu știu la ce să mă aștept. Am început să-mi fac bagajul și mi-am dat seama că fiind obișnuită să călătoresc doar cu un bagaj de mână, nu am cu ce să umplu bagajul de cală :) Dar nu-i nimic, sunt sigură că la întoarcere va fi plin.

        În afară de lista hainelor pe care vreau să le iau și care se schimbă în funcție de locul și perioada în care călătoresc, mai am o listă (pe care nici măcar nu o mai scriu pe hârtie ci o țin minte) cu lucruri pe care le iau întotdeauna cu mine și care îmi aduc tot confortul indiferent cât de departe de casă aș fi. Indiferent dacă plec pentru două zile sau o lună, obiectele de mai jos îmi sunt indispensabile:

  1. Dopuri pentru urechi. Astea au mai multe utilizări. În primul rând pentru dormit, sensibilă cum sunt, nu pot dormi pe muzică sau cu televizorul deschis. Apoi le-am mai descoperit utilitatea atunci când avionul începe coborârea pentru aterizare care durează aproximativ 20 de minute iar pe mine încep să mă doară îngrozitor urechile. Cu dopurile puse, efectul este considerabil mai puțin neplăcut. Iar a treia utilizare este de protecție împotriva curentului. De multe ori in vacanțe închiriem un scuter pentru ca e mult mai ieftin decât o mașină și consumă foarte puțină benzină. Căștile pentru scuter nu acoperă urechile (stau numai pe vârful capului) iar când mergi, chiar dacă ai doar 40 de km/h, vântul îți intră pe o ureche și îți iese pe cealaltă ceea ce nu e chiar plăcut. Iar dopurile astea sunt perfecte, te lasă să și auzi (cât de cât) și blocheaza total vântul.
  2. Masca pentru ochi. Pe vremea când mergeam la tot felul de traininguri și team-buildinguri colega mea de cameră îmi spunea că eu mă vaiet de lumină și nu pot să dorm și dacă lumina intră doar pe gaura cheii . Avea dreptate, asta cam așa e :) Din fericire s-a inventat masca pentru ochi ca să pot dormi eu ca un bebeluș după baie indiferent de condiții.
  3. Spray cu apă. Spray-urile cu apă termală au un efect revigorant și răcoritor și îți împrospătează imediat fața. Unele sunt destul de scumpe pentru ceea ce fac, altele mai putin, în funcție de izvor aka brand dar dacă rămân în pană folosesc pulverizatorul pe care îl umplu pur și simplu cu apă de la robinet.
  4. Sfoară. E o reminiscență de pe vremea când mergeam în tabere de școlari și niciodată nu aveam loc destul să îmi pun la uscat prosoapele. Dar chiar și acum se dovedeste a fi foarte utilă pentru legat  pachete, pentru făcut mici reparații, pentru legat o poartă, nu se știe niciodată la ce îți trebuie 2-3 metri de sfoară care oricum ocupă loc foarte puțin în bagaj  și aproape de fiecare dată cineva din anturaj a avut nevoie de sfoara mea :) Deci m-am făcut utilă.
  5. Chibrituri. Nu are nicio legatură cu fumatul. Dar de când am citit, pe la vreo 11-12 ani Robinson Crusoe, nu plec nicăieri fără chibrituri. Just in case :) Inițial luam o brichetă dar după ce mi s-a întâmplat odată să-mi explodeze bricheta în poșetă (o lăsasem la soare) am renunțat. Nu am fost (încă) nevoită să aprind focul pe vreo insulă pustie dar s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu singura care poate oferi un foc prietenilor fumători. Sau chibriturile mele să fie salvarea pentru aprinderea unui foc de tabără.
  6. Carduri de memorie. Pentru ca nu pot să ratez ocazia de a fotografia și filma toate pietrele și toți norii din câte 10 unghiuri fiecare. Fără carduri de memorie sunt ca și fără o mână și mă întreb cum au supraviețuit turiștii pe vremea când fotografiile se făceau pe film iar un film avea doar 36 de poziții??
  7. Elastice și agrafe de păr pentru că mi se întâmplă ca brusc să mă enerveze fiecare șuviță care îmi vine în ochi sau peste față și atunci trebuie să-mi prind părul la spate.
  8. Feon, dacă tot vorbim despre păr. Știu că toate hotelurile, pensiunile și, mai mult decât atât, casele prietenilor pe unde stăm au în dotare așa ceva dar sculele mele sunt sfinte. Mie dacă părul nu-mi stă ca lumea mi s-a dus pe copcă toată ziua așa că de ce să risc? De ce să încerc tot felul de placi de indreptat parul când o am pe a mea care știu exact cum funcționează? În Anglia am făcut greșeala să o folosesc pe a Cristinei, am pus-o tot pe 180 de grade ca și cum o folosesc de obicei pe a mea și mi-am ars de toată frumusețea o șuviță pe care apoi a trebuit să o tai cu foarfeca jos. Deci, no thank you. Foenul meu și placa mea și sunt fericită :)
  9. Copie dupa buletin. Nu pentru că aș intenționa să depun vreun  dosar pe la vreo instituție dar când sunt în străinătate mi-e teamă tot timpul să nu-mi pierd actele și o copie de siguranță e binevenită și îmi dă un oarecare confort psihologic.
  10. Pungi de plastic cu ziplock. Nu știu cum se face că din clipa în care nu mai sunt acasă am nevoie de o sută de mii de pungi. Pentru șamponul care curge, pentru mâncare, pentru pantofii murdari pe talpă, pentru gunoi, pentru suveniruri, pentru orice. Pungile astea nu se găsesc la orice magazinaș de la colțul străzii așa că e bine să le am la mine și, neocupând loc și fiind ușoare, le am în diverse dimensiuni și pot spune despre ele că sunt un life saver.

        Voi cu ce nu plecați niciodată de acasă? În afară de telefon care a devenit un fel de organ al corpului nostru.bagaj

Share This:

Citește mai mult

carti

Spuneți un nume de carte. ORICE carte.

        Conform unui studiu efectuat de Pew Research Center (o organizație care se ocupă cu tot felul de statistici și analize demografice, sociale, sondaje de opinie și alte chestii de acest gen) se pare că unul din patru americani nu a citit nicio carte în ultimul an. Drept să zic nu mi se pare deloc surprinzător, trăiesc cu picioarele pe pământ și văd că lucrurile s-au schimbat, văd că lumea nu citește iar asta nu se întâmplă doar în America ci, trebuie să recunoaștem, și pe la noi, oricât de deștepți ne-am da. Daaar… să nu fi în stare să-ți aduci aminte de vreo carte, orice carte, fie ea și Biblia, asta mi se pare șocant. Tocmai ce am văzut un filmuleț distribuit pe Facebook în care un reporter se plimba pe o stradă din SUA și oprea trecătorii  cerându-le să spună un titlu de carte, primul care le vine în minte. Can you name a book? Any book?  (Poți să-mi spui o carte? orice carte?) Întrebare simplă la care majoritatea răspundeau cu Sure (sigur) după care fie își dădeau ochii peste cap încercând din răsputeri să își aducă aminte un titlu, fie râdeau tâmp, fie spuneau o prostie mai mare ca ei. Unul singur a spus ”Cartea junglei” dar când reporterul l-a întrebat dacă e sigur că este vorba de o carte, s-a fâstâcit și a dat înapoi spunând că e un film :)  Nu era necesar să fi citit cartea, trebuiau doar să știe că există o carte care se numește cumva.

        Nu știu cum și când s-a ajuns aici. E adevărat că mi-am trăit tinerețile în secolul trecut dar totuși parcă n-a trecut așa de mult timp, doar 18 ani de când am intrat în alt mileniu și aproape nimic nu mai e de recunoscut. Când mă gândesc la anii de liceu, la felul în care gândeam și trăiam parcă văd un film. Stau pe margine și privesc personajele și nu-mi vine să cred că tot ceea ce văd am trăit cu adevărat, nu-mi vine să cred că oamenii cu care împărțeam experiențele de zi cu zi au dispărut cu totul din viața mea și că am încheiat atâtea capitole care nu se vor mai deschide niciodată. La liceu am stat în cămin. Patru ani bătuți pe muchie într-o cameră cu încă cinci fete cu care am împărțit și bune și rele. Nu aveam televizor decât în hol, la parterul căminului, dar nici nu-i duceam lipsa.

        În schimb, citeam pe rupte și asta ne era suficient. Împrumutam cărți de la bibliotecă, apoi le schimbam între noi, făceam și primeam recomandări, schimbam impresii, construiam scenarii paralele, încercam să ghicim finalul sau fabulam pe marginea unei eventuale continuări a acțiunii. Nu era amuzant să citești o carte dacă nu aveai cu cine comenta și, Doamne, ce discuții se încingeau când apărea un subiect controversat. Nu se inventaseră telefoanele mobile și deci nimeni nu stătea cu ochii țintuiți pe vreun ecran, ne priveam față în față și vorbeam între noi. Despre cărți și despre orice altceva. Despre infinit, despre timp, despre galaxii și extratereștri, despre relativitate, despre viitor, despre descoperiri și invenții, despre cum va fi viața noastră… Ne interesa mai puțin moda, asta poate și în contextul în care magazinele nu ofereau mare lucru, de machiaj nici nu se punea problema pentru că era interzis să purtăm la școală iar la sclipiri ca cele de aici puteam doar visa.

        Lumea în care ne învârteam era alta, nu spun că era mai bună sau mai rea, era pur și simplu altceva. La ora 10 se dădea stingerea și n-aveam încotro, trebuia să stingem lumina pentru că pedagoga venea din cameră în cameră să verifice. Cine mai avea de învățat și, da, învățam pe rupte, ba chiar uneori încingeam discuții pe marginea unor probleme de matematică (ceva de neconceput astăzi), mergea în sala de lectură unde putea să stea și până dimineața dacă îl țineau bateriile. Cine voia să doarmă se băga în pat. De voie, de nevoie, eram obediente, înregimentate într-un sistem care nu îți dădea dreptul la opinie în fața superiorilor în vârstă, în grad sau în orice alt criteriu iar revolta nu intra în calcul. În clasele mai mari învățasem anumite trucuri prin care puteam păcăli vigilența pedagogei și astfel am petrecut nopți în care, în jurul unui mic radio cu baterii (Cora parcă se numea) la care ascultam muzică de la Europa Liberă, am dezbătut problemele existențiale ale tuturor generațiilor de adolescenți.

         Căutam răspunsuri referitoare la rostul și sensul vieții, la problematica morții, la existența sau nu a destinului și la multe alte întrebări pe care între timp le-am lăsat deoparte. Era o plăcere să vorbesc cu colegele și, în același timp, prietenele mele inteligente, și simțeam cum pe zi ce trece știam mai multe. Cărțile ne formau caracterul și personalitatea iar în cercurile în care ne învârteam lumea era apreciată pentru ceea ce știa sau putea să facă. Unul era o enciclopedie ambulantă, altul putea să spună bancuri 24 de ore fără să se repete, altul dansa extraordinar de bine sau cânta sau juca baschet, altul era olimpic la chimie, unul scria poezii… Acestea erau valorile noastre. Dacă mi-ar fi spus cineva că peste 30 de ani vor fi oameni care nu vor ști nici măcar un titlu de carte n-aș fi crezut în ruptul capului.

       Mi-e dor de colegele mele și privesc cu nostalgie în trecut fără să înțeleg cum au trecut atât de repede anii iar amintirile în care toate visam la iubiri mărețe și veșnice mă înduioșează prin naivitatea lor. Dragostea, așa cum o citeam în cărți, s-a dovedit a fi greu de găsit în realitate iar un inel, oricât de frumos ar fi, de multe ori leagă doar niște acte și nu sufletele pentru eternitate. Din cele șase prietene de odinioară, trei au divorțat, una este văduvă, iar eu locuiesc la 3000 de km distanță de soț. Parafrazând un titlu de emisiune putem spune că viața bate cărțile

carti

Share This:

Citește mai mult

lebede

Doară Yaya n-o muritu’, numa’ un pic s-o hodinitu’

        Despre mine vorbesc :) Yaya sunt eu și așa m-a botezat Silvia, nepoata, când încă era în acel stadiu al vorbirii prin repetarea silabelor înainte să împlinească doi ani. Mi s-a părut amuzant și cum Cristina a ales să repete mereu acest apelativ, așa mi-a rămas numele în cercul restrâns al familiei. Deci, cum spuneam, am lipsit de pe blog dar sunt bine-merci deși asta cu hodinitu’ e doar o figură de stil pentru că după excursia din Anglia cu fetele numai odihnită nu pot spune că m-am întors. M-a fugărit Silvia prin toate muzeele, a tras de mine prin autobuze, trenuri și avioane, m-a șantajat emoțional să-i cumpăr toate prostiile de pe lume, m-a făcut s-o car în brațe, m-a păcălit să intrăm la McDonald’s, mi-a zgribulit inima crezând că o sa sară în apă și m-a alergat de nebună prin parcuri sau pe străzi circulate intens. Pe scurt, a scos untul din mine. De unde mă gândeam că dificultățile o să vină din partea Ruxandrei care are doar patru luni, s-a dovedit a fi exact pe dos. Aia mică e încă imobilă și unde o pui, acolo o găsești și peste o oră pe când Silvia, la trei ani, e ca argintul viu, cu baterii care nu se termină niciodată. Chiar și seara când o pui la culcare până adoarme dă într-una din picior :) silvia3

        Excursia între noi, fetele, a fost plănuită încă dinainte de nașterea Ruxandrei iar biletele de avion le-am cumpărat în ianuarie, imediat după ce s-a născut. După cât eram de pornite, le-am fi luat chiar mai repede dar trebuia să completăm pe site-ul companiei aeriene data nașterii pe care nu aveam cum s-o știm dinainte :) Ne-am făcut o mulțime de planuri care ne-au ieșit mai mult decât bine iar excursia a fost o reușită deplină cu toate că, practic, nu am avut niciun moment de relaxare.

        Ce a fost nou pentru mine a fost mâncarea indiană din care până acum nu încercasem decât un număr limitat de feluri dar după prima seară în care am cumpărat pui Tikka Masala extraordinar de bun din care până și Silvia a mâncat cu poftă, ne-am profilat doar pe mâncare indiană din care în Anglia se găsește la fiecare colț de stradă. Doar nu degeaba India a făcut parte din Imperiul Britanic mai mult de o sută de ani! Din păcate Anglia, chiar dacă e o țară superbă, nu se poate lăuda cu vreo comoară gastronomică. Oricum, am revenit în Ro cu gândul măreț de a încerca să gătesc și eu ceva preparate indiene iar pentru asta mi-am cumpărat tot soiul de condimente care acolo se găsesc în cantități mari și la prețuri mici. Să vedem ce-o să iasă pentru că de rețete nu duc lipsă, YouTube-ul fiind plin de tutoriale filmate pas cu pas.

        À propos de mâncare și de tradiționalul fish&chips care e un fel de mâncare ce pe mine nu mă dă pe spate (deși e bun la gust, ca de altfel orice prăjeală), un lucru care mi s-a părut interesant și până acum nu l-am observat a fost ratingul acordat de sanepidul lor sau cum s-o fi numind, fiecărui local. Este un punctaj de la zero la 5, unde zero înseamnă că localul necesită îmbunătățiri de urgență în ceea ce privește igiena (pe scurt,mizerie) iar 5 înseamnă că totul este lună și bec. Abțibildul acesta este lipit pe ușă, nu are legătură cu calitatea sau gustul mâncării servite ci se referă doar la normele de igienă și curățenie. Mi se pare de un perfect bun simț și îți lasă libertatea de a alege unde să mănânci deși eu una nu m-aș avânta la mai puțin de 4 puncte. abtibild

        Ca niciodată de când bat drumul Angliei, nu a plouat deloc. Am stat nouă zile încheiate și nu am văzut niciun strop de ploaie, nici măcar unul. E drept că într-o dimineață era ud pe jos și am presupus că noaptea s-ar fi întâmplat un astfel de eveniment meteorologic, dar să cadă ceva din cer în timpul zilei, nici vorbă. Mare minune mi s-a părut mai ales că eu mă pregătisem cu o crema autobronzanta pentru că sunt albă ca brânza ca la fiecare început de vară. Am avut o vreme super-mega excelentă cu soare aproape tot timpul și uneori de-a dreptul prea puternic ca de exemplu în ziua în care am fost la Birmingham. N-am avut atunci ochelarii de soare la mine și m-am bronzat la față ca țăranii cu linii albe în jurul ochilor, după cum i-am tot mijit, dar nu-i bai că măcar am din nou motiv să-mi cumpăr niște creme antirid din astea faine care lecuiesc orice.

        A fost un mini concediu plăcut din care o să păstrăm peste ani amintiri superbe din locuri minunate cum ar fi Stratford upon Avon, locul în care s-a născut Shakespeare și unde noi am făcut un picnic (aproape) tipic englezesc. Spun ”aproape” pentru că am mâncat doar înghețată, eclere și ciocolată în timp ce merele, morcovii și bananele au rămas în rucsac. Dar odată e vacanță, nu?

        Ne-am întors acasă, fiecare cu dorurile lui, Silvia nedezlipindu-se de taică-su. Chiar îi spuneam Cristinei în timp ce ne plimbam prin București că am căzut în dizgrație de când Silvia l-a reîntâlnit pe tati la care ea, auzindu-mă, s-a întors spre mine compătimindu-mă cu fața cea mai sinceră: Și te-a durut? lebede

Share This:

Citește mai mult

ursulet

300 de lei costă vaccinul gratuit

        Nu o să deschid discuția pro și contra vaccinare. Fiecare le știe pe-ale lui și să convingi un antivaccinist că imunizarea este una dintre intervenţiile cele mai de succes la nivel mondial în domeniul sănătăţii publice e ca și cum ai încerca să convingi un psd-ist că pe Soros îl doare-n fund de ce se întâmplă în România. Discuțiile în gol nu-și au rostul iar cine e fan Olivia Steer n-are decât să se încline în fața eminenței sale care susține că rujeola nu există și că vaccinarea s-a făcut din „motive sinistre”. Sau că orice formă de cancer mamar trece de la sine dacă este lăsat in pace, că pneumonia se tratează prin masaje cu uleiuri esențiale sau alte baliverne pe care acum nu mi le aduc aminte dar care au condus totuși la premiul obţinut pentru rolul său activ în societate la „Gala Femeilor care Dăruiesc Sănătate”. Doar trăim în țara tuturor… și aici, în loc de puncte, puncte, completați cu ce vreți voi. Mie îmi vin în minte numai cuvinte urâte.

        Cred, deci,  că v-ați dat seama că sunt provaccinare și că orice argument mi-ați aduce nu o să-mi schimbați părerea. Singurele teorii pe care le accept sunt cele emise de medici adevărați și cum încă nu am întâlnit niciunul care să interzică vaccinarea, mai am de așteptat. Așa zisele studii și cercetările pseudo științifice publicate pe internet sau în reviste de care nu am auzit niciodată, mă lasă rece. Așa cum atunci când îmi fac o casă apelez la un constructor, când vreau să mă tund mă duc la frizer, când mi se strică mașina merg la mecanic, tot la fel, cînd e vorba de sănătate întreb un medic nu o prezentatore de știri. Știu că par (și de fapt chiar sunt) vehementă în ceea ce susțin dar azi  sunt supărată, intrigată și aș spune chiar șocată. Vă spun imediat și de ce.

        Vaccinurile pe care le-am făcut mi-au folosit pentru că am fost scutită de neplăcerile unor boli pe care astfel le-am evitat iar copiii mei, la fel. Am ajuns acum la gradul trei, la nepoți carevasăzică, și din fericire, nimeni din familie nu a aderat la curentul antivaccinare deci, din acest punct de vedere, n-aș avea motive de îngrijorare.

        Silvia a trecut de câteva etape deja și cred că până la 6 ani nu mai are de făcut niciun vaccin. Cea mică, Ruxandra, a început și ea schema de vaccinare și azi, la 4 luni adică, trebuia să facă etapa a doua din vaccinul Hexacima (pentru difterie, tetanos, pertusis, hepatita B, poliomielita și boli infecțioase provocate haemophilus influenzae). După cum îi spune numele, 6 boli grave. Dar, surpriză! medicul de familie nu avea vaccinul. Și nu-l avea pentru că ”nu este pe stoc”. Degeaba avem Plan Național de Vaccinare, dacă vaccinurile obligatorii pentru copii nu se găsesc. Adică se găsesc, dar pe bani. La Regina Maria costă 300 de lei. E scump, chiar foarte scump și nu mulți își permit să-l cumpere iar până la urmă și cei care și l-ar permite, de ce să scoată bani din propriul buzunar când toate tratamentele alocate copiilor sunt gratuite? Probabil pe ideea asta marșează și statul care nu decontează vaccinurile obligatorii pe care părinții le-au cumpărat. Vrei să faci vaccin? așteaptă, nene! îți dau când am.

        În acest timp Ministerul Sănătății se plânge de campaniile antivaccinare și de panourile publicitare cu astfel de sloganuri care au început să apară pe te miri unde. Adică se miră doar ăia de au închiriat spațiile și pereții și cică nu știau pentru ce. Până la urmă suntem o țară liberă (sau așa ne place să credem) iar libertatea cuvântului este garantată. Dar așa e moda la români, ne plângem de ce fac alții și nu ne uităm în ograda proprie că noi nu facem nimic. Oricum cei care sunt contra sunt mult mai activi și agresivi decât autoritățile care o lălăie cu legea vaccinării de câțiva ani deja iar în tot acest timp părinții care vor să-și vaccineze copiii nu o pot face pentru că serurile lipsesc.

        Azi nu avem vaccinul, reveniți peste o lună și jumătate, așa i-a spus azi doctorița fiicei mele. E oare așa de simplu să revii? Eu, cu mintea mea formată în reguli matematice și fizice concrete și exacte, mă gândesc că cei care au conceput schemele de vaccinare nu le-au pus așa, la plesneală. Adică în momentul în care au stabilit că bebelușul se vaccinează la vârsta de 2 luni iar etapa următoare e  la 4 luni au făcut acest lucru pe baza unor studii și a unor statistici, pe bază de observații, experimente sau mai știu eu ce protocoale au în spitale. Nu au stat la o cafea și au trântit un calendar după cum pica ziua de Paști în anul respectiv sau după cum aveau programat concediul. Orice medicament se dă după o prescripție clară: dimineața, la prânz și seara și niciun doctor nu o să-i spună pacientului  dacă seara vi se termină pastilele, nu-i nimic, așteptați până săptămâna viitoare când bagă iar la farmacia din colț.

        Vaccinurile sunt ca un fel de antrenament pentru sistemul imunitar iar dozele și perioadele în care se fac nu sunt stabilite întâmplător. Se pare însă că, din nou!, principiul las’ că merge și așa, funcționează perfect. Nu-mi place deloc când cineva este nepăsător la sănătatea copiilor mei și uită de importanța unor acte medicale care ar trebui să fie în topul priorităților. De ce nu se găsește vaccinul? O criză a producătorilor nu poate fi invocată din moment ce în farmaciile private nu există această problemă, rămâne deci să credem că achizițiile nu au fost făcute la timp și că estimările nu au fost corecte iar asta se numește incompetență. Pe pielea și pe banii noștri.

Share This:

Citește mai mult

mici

Nu vreau ca micul să fie simbolul nostru național

        Aș vrea să-l cunosc și eu pe cel care a creat dialogurile din reclama pentru Penny în care un personaj din Las Fierbinți (nu știu cum îl cheamă că nu mă uit la serial) decretează, în stilul caracteristic al românului care le știe pe toate, că ”Micul trebuie să fie simbolul nostru național și ar trebui ca anul ăsta să fie pus pe drapel”. De ce anul ăsta? Pentru că anul acesta sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire.

        Cred că Regina Maria, al cărei jurnal l-am citit și recitit încercând să ghicesc și ceea ce n-a spus printre rânduri, s-ar întoarce în mormânt auzind cum este luată în derizoriu cauza pentru care a luptat atât și care până la urmă s-a împlinit dar cu niște sacrificii uriașe. Marea Unire, un vis care a străbătut întreaga noastră istorie, a fost plătită cu o jertfă enormă și n-ar trebui să uităm asta niciodată. Dar ce spun eu ”să uităm” când probabil jumătate din cei care vor sărbători cu mare fast la 1 Decembrie nici măcar nu știu ce vor sărbători, adică ce s-a întâmplat atunci. Dacă nu știau ce reprezintă ziua de Paști deși mergeau în fiecare duminică la biserică la ce să te aștepți să-și mai aducă aminte de ceva ce au învățat acum mulți ani la școală? și asta dacă nu cumva au lipsit la lecția respectivă.

        Cum serbăm noi Centenarul, dacă nu-ncingând grătarul? acesta a fost sloganul compus la limita (de jos) a creativității de o firmă de publicitate care cu sigurață a luat bani serioși pentru că și clientul nu e trichi-flichi-srl. Penny e un lanț de supermarketuri care se respectă. Mai lipsea o râgâială de bere scoasă de un burtos îmbrăcat într-un maiou întins să crape, eventual tolănit pe o canapea și spârgând semințe în fața televizorului iar spectacolul era complet. Sărbătorim 100 de ani de grătare unsuroase și mici înecați în muștar cu un lamulțean strigat încât să acopere manelele ce se revarsă din boxele date la maxim?? La atât se rezumă esența poporului român? Am rămas siderată în fața acestei reclame care după mine este de un prost gust desăvârșit. mici

        Să nu credeți însă că mă dau fițoasă și că la micul dejun nu mânânc decât icre negre iar la prânz somon fumé stropit cu șampanie. Nu, îmi plac și mie micii, îmi place berea (e drept că o prefer pe cea cu lămâie) și din când în când mănânc cu plăcere un grătar bun de porc. Sunt un om ca toți oamenii, nu fac nazuri și îmi place veselia festivalurilor. Urăsc însă lipsa de decență, mârlănia, proasta creștere și mai ales lipsa de respect pentru lucrurile pe care le consider importante pentru noi ca nație. Nu mi se pare firesc ca orice sărbătoare să o transformăm într-un chiolhan, nu mi se pare normal ca un eveniment de amploarea centenarului să nu fie asociat cu cuvinte ca solemnitate și demnitate. Să-ncingem grătarul în onoarea celor care și-au dat viața?? Atâta ne duce capul? Să molfăim doi mici cu muștar de Tecuci și-o bere la pet? De câte ori trec cu mașina mergând de la Cluj la București, și văd cimitirul eroilor înainte de intrarea în Predeal, cruce lângă cruce, băieți tineri, aproape toți sub 30 de ani morți în primul  război mondial, mă înfior la gândul celor petrecute atunci. Dar poate sunt eu prea sensibilă…

        Avem atâtea locuri frumoase, impresionante, superbe, magnifice și lista superlativelor ar putea continua, de ce să nu le scoatem pe astea în față atunci când vine vorba de a sărbători Unirea și de ce să ne agățăm din nou și din nou de serbări gen zilele orașului în care clișeul cu sfârâitul grătarelor mă zgârie rău la urechi? De ce să punem pe tapet localități gen Las Fierbinți în care trei sferturi din populație e plecată în Italia și Spania iar sfertul care a rămas își duce veacul la cârciuma din sat îmbătându-se zi de zi pe caiet? De ce nu vedem și ceea ce e frumos în țara asta?

        Cetatea Poenari, adevărata cetate a lui Vlad Țepeș, Sighișoara – singura cetate medievală din Europa care încă este locuită, Cetatea Râșnov – intens promovată în ultimii ani, Alba Iulia – orașul în care trăiești pe viu o lecție de istorie, Castelul Corvinilor – cu renumele său de cel mai bântuit castel european, Castelul Peleș care nu mai are nevoie de nicio descriere și multe, multe altele care au intrat mai nou în circuitul turistic cum ar fi Castelul Karoly din Carei, o bijuterie arhitecturală recent restaurată.

        Locuri frumoase sunt, trebuie să avem doar ochi să le vedem. Și să le facem cunoscute. Și cât de simplu este acum să faci orice fel de video astfel încât să ajungă la cât mai multă lume! În urmă cu 20 de ani o filmare de sus se făcea doar din elicopter și pentru asta aveai nevoie de o căruță de bani, pe când acum, cu astfel de mini drone de pe gnex.ro, până și un neprofesionist ca mine are material de filmat cât vrea el. Chiar mă bate gândul să-mi îmbunătățesc vlogurile de călătorie cu o astfel de tehnică. Și îmi mai iau cu Cristi două trotinete electrice ca să ne putem strecura pe oriunde și să nu mai fim nevoiți să apelăm la transportul în comun și ne putem declara echipă de filmare. Ce simplu a devenit totul! Când mă gândesc la ”carele de reportaj” care erau cât o garsonieră pe roți ca să poată transmite un eveniment în direct (plus o armată de operatori) nu-mi vine să cred că au ajuns acum la dimensiunea unui telefon  pe care orice copil de zece ani știe să-l folosească și să facă live în orice moment :)

        Aș vrea ca lucrurile să se schimbe, să ne arătăm în primul rând nouă înșine că avem o țară frumoasă și că ne respectăm valorile. Că nu râdem noi de noi. Aș vrea să se termine cu campaniile cu mici, grătare și muzică proastă, aș vrea să țintim în sus și să ne (re)descoperim noi ca popor. Iar dacă vreți să vedeți penibilitatea tristă de care vă spuneam, e mai jos:

Share This:

Citește mai mult