Povești cu păduchi

        Oare de ce se consideră rușinos să ai păduchi? Că dacă faci, să zicem, trichineloză, nu e nicio rușine, și tot o boală parazitară este, doar că mult mai gravă. S-a încetățenit ideea că există o legătură strânsă între lipsa de igienă și apariția păduchilor dar acesta este un mit care sunt sigură că a fost spulberat în aproape fiecare familie. Aproape toți am avut sau avem copii care s-au întors de la școală sau grădiniță cu trofee umblătoare prin păr. Dacă nu știați, asta se cheamă pediculoză.
        Eu, cel puțin, nu știam ce e aia când educatoarea Cristinei mi-a spus jenată și cu o voce șoptită că fiica mea de nici 3 ani are pediculoză. M-am uitat la ea ca la felul șapte și, ca să înțeleg, mi-a tradus pe românește că are păduchi și să o țin acasă până rezolv problema. Ea și juma de grupă de la grădiniță.
        Am fost așa de panicată că nici nu mai vreau să-mi aduc aminte. După aflarea veștii, instantaneu a început să mă mănânce tot capul și, disperată, am cerut sfatul mamei care mi-a indicat petrolul ca fiind remediu sigur. Toată casa ne-am uns pe păr și ne-am îmbrobodit capul cu prosoape. Pfff… dar ce miros, am crezut că nu o să-mi mai iasă din nări niciodată.         
       Se pare că petrolul îi omoară pe ticăloșii ăia mici dar rămân ouăle care sunt prinse de firul de păr, cam la un centimetru de rădăcină, și care trebuie îndepărtate unul câte unul. Și ce nu face o mamă pentru copilul ei! Cu toată greața pe care o aveam, am despăducheat-o pe aia mică fir cu fir. Parcă eram două maimuțe dar pe vremea aia nu aveam altă soluție.

foto tellingdad.com

       

        Maimuțele sunt foarte vigilente când vine vorba de paraziți și se caută în cap una pe alta cu orele adunând cu mare finețe orice intrus pe care apoi îl mănâncă. Mă întreb de ce fac asta pentru că valoarea calorică a unui păduche trebuie să fie foarte mică. Probabil instinctul le spune că dacă ar arunca paraziții pe jos, aceștia, perseverenți cum sunt, s-ar urca înapoi în blana lor. Și nici în apă nu mor, cred că au învățat să își țină respirația 🙂 Nu e glumă, s-a demonstrat că în contact cu apa, păduchii intră într-o stare letargică dar rămân bine prinși de firul de păr și se trezesc după ce părul se usucă. Așa că spălatul pe cap nu ajută la îndepărtarea lor. Or fi având pisicile nouă vieți dar ăștia micii cred că le întrec cu mult.
        A doua întâlnire cu păduchii am avut-o într-o tabără la mare, O super-mega-tabără unde mergeam câte o sută de persoane, elevi, cadre didactice și părinți și dormeam la internatul unui liceu din Constanța foarte aproape de centru și de faleză. De fapt până la plajă aveam de mers cam 5 minute. Înainte de plecare se făcea un control medical obligatoriu cu scopul de a depista eventuale boli contagioase. O fetiță, care era din altă localitate și care era verișoara unei alte eleve nu a venit la acest control dar profesorii au trecut cu vederea acest lucru. Era cam prin clasa a IV-a și avea un păr lung, negru, frumos, împletit în două cozi groase care îi ajungeau aproape până la fund. Nu știa să se pieptene singură și în prima dimineață a rugat o învățătoare din grupul nostru să o ajute. Aceasta, binevoitoare, i-a desfăcut părul și când să dea cu pieptenul prin păr, era să leșine.  Colcăiau păduchii ca albinele în stup. Panică maximă în tabără! Soluția găsită în regim de urgență de către organizatorul taberei a fost pudrarea tuturor capetelor de copii și adulți cu DDT (Diclor-Difenil-Tricloretan, un insecticid care a fost folosit din anii 1940 ca un toxic de contact). 
        În România încă se mai putea cumpăra de la magazinele de chimicale, deși în SUA și în Europa fusese interzis de prin anii 70 datorită posibilelor sale  efecte cancerigene. Dar noi habar n-aveam pe vremea aia. Oricum DTT-ul a fost folosit cu succes pe scară largă în toată lumea pentru combaterea malariei, insecticidul fiind pulverizat din avion. De asemenea echipamentul unui soldat american care era trimis în Asia conținea și o doză de spray cu DDT. La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, toți soldații, persoanele civile și prizonierii de război au fost supuși unui tratament cu DDT contra păduchilor. La noi în țară era folosit frecvent ca insecticid pentru combaterea gândacilor de Colorado care atacau plantațiile de cartofi. 
        Sunt sigură că era foarte eficient dar era toxic în aceeași măsură. Și avea un miros care aproape îți paraliza căile olfactive dacă îl inhalai de aproape. Nu era un miros înțepător ci un miros care te cuprindea cu totul, foarte apăsător, dens, greu și persistent până la cer și înapoi. Nu era om să nu recunoască mirosul acesta pentru că, deși insecticidul era pulverizat doar pe frunzele plantelor de cartofi,  și tuberculii scoși toamna din pămînt păstrau încă izul. Iar cartofii erau (și sunt încă) baza alimentației de la noi.
        Deci în tabără ne-am pudrat cu toții cu DTT și chiar dacă apoi ne-am spălat pe cap și am făcut baie în mare, pe unde treceam lăsam o dâră de miros. Cea mai amuzantă fază a fost când într-o după-masă cu nori pe cer am făcut o vizită la Muzeul Marinei. Copiii erau aliniați doi câte doi și intrau pe rând astfel încât să poată fi numărați de cele două doamne care controlau biletele, când le-am auzit vorbind între ele: Tu, ce miroase aici așa ciudat? iar cealalată: Miroase a cartofi, dar oare de unde? De la noi mirosea, noi eram cartofii 🙂 
       Faptul că ai luat păduchi nu înseamnă că ești nespălat. Ei nu fac discriminări între părul scurt sau lung și curat sau murdar. Păduchii se pot luat de oriunde părul tău vine în contact cu părul altei persoane care îi are deja: în autobuz, la școală, la grădiniță, la piscină, pe stradă, oriunde: 
        Copiii adună astfel de musafiri mai des și mai ușor pentru că în jocurile lor stau mereu cap în cap iar păduchii trec de pe un cap pe altul fără niciun zgomot și sunt dificil de văzut pentru că sunt transparenți. Doar cei cu burta plină capătă o culoare maroniu-roșcată. Se înmulțesc foarte repede. O femelă depune 10 ouă pe zi la rădăcina firelor de păr și ouăle sunt greu de îndepărtat. V-am spus că eu le-am luat unul câte unul din capul copilei, trăgându-le în jos, pe lungimea firului. 
        Am pus o poză ca să vedeți cum arată dar apoi m-am răzgândit și am șters-o. Sunt grețoase și oricum dacă nu ați văzut niciodată (norocoșilor!) găsiți pe internet câte vreți. 
        Sunt sigură că știți deja că acum există diverse tratamente și șampoane mai soft decât petrolul sau DDT-ul pentru combaterea păduchilor dar probabil că nu știați că există și metode de prevenție. Da, exact, există un spray pe care îl poți folosi zilnic  dacă știi că au apărut cazuri în jur. De exemplu dacă la școala copilului tău unii copii au fost trimiși acasă sa-și rezolve problema, este foarte simplu să-i dai două-trei fâs-uri pe păr înainte să îl scoți din casă. Iar dacă totuși evenimentul s-a întâmplat deja, nu trebuie să îl privim ca pe o tragedie. Există șampoane și spray-uri din uleiuri naturale care te scapă de păduchi într-un sfert de oră fără mirosuri și fără arsuri. Se numesc Paranix
        Paranix este  o combinație de uleiuri, agent spumant și parfum. Uleiurile  de cocos și anason pătrund în căile respiratorii ale păduchelui și îl sufocă mecanic. Cel de al treilea ulei, de ylang- ylang este folosit pentru a calma pielea capului. Aceleași uleiuri deshidratează ouăle păduchilor. Nu conține insecticide, ceea ce înseamnă că produsul nu e deloc toxic, iar păduchii nu pot dezvolta rezistență la tratament.
      Dacă aveți vreo amintire amuzantă legată de păduchi împărtășiți-o într-un comentariu. Singurul lucru pe care pot să vi-l doresc este să nu aveți nevoie de-acum înainte  decât de, cel mult, spray-ul de prevenție 🙂 

Share This:

Read More

Ceas home-made

        Azi am fost la dentist și mi s-a făcut o mică anestezie. Adică nu știu cât de mică a fost pentru că am simțit că mi-a amorțit jumătate de cap iar când sunt într-o astfel de stare simt întotdeauna nevoia să fac ceva care să-mi îndepărteze gândurile de la disconfortul fizic. Și mi-am găsit o ocupație care să-mi pună talentul în valoare 🙂
       Aveam prin casă un ceas de perete primit în urmă cu mulți ani de la un prieten care și-a făcut materiale promoționale cu numele firmei de care se ocupa la vremea respectivă. Nu știu dacă firma mai există, dar dacă da sper să nu se supere că i-am acoperit sigla pentru că asta vrut să fac: să transform un ceas sec în ceva care se aducă un pic de culoare și căldură.
        Și m-am apucat de lucru întinzându-mi pe birou ustensilele și materialele (cele mai multe cumpărate de la Lidl).
        V-am mai spus despre relația mea de dragoste-ură cu Lidl: dragoste, pentru că găsesc mereu lucruri drăguțe și ură pentru că nu le găsesc tot timpul. Dar cred că aceasta este politica magazinului, să aducă mereu altceva, nu aceeași marfă ca să te atragă să mergi în fiecare săptămână și să descoperi cumperi noi comori. Eu sunt înnebunită după materiale pentru activități creative și am cumpărat tot felul de blocuri cu hârtie colorată, plicuri, cartoane, sfori și o mulțime de mărunțișuri. Nu numai de la Lidl ci de peste tot unde văd ceva draguț și ieftin pentru că materialele acestea sunt destul de costisitoare. Am găsit odată o bluză la un second-hand de un kitsch desăvârșit și am cumpărat-o pentru că era plină de paiete, mărgeluțe, bucățele de plastic și oglindă numai bune pentru hobby-ul meu.
        Dacă am vreun regret în ceea ce mă privește este faptul că nu știu să desenez. Nu am deloc talent, n-am nici viziune în spațiu și orice a ieșit din mâinile mele care a implicat desen a însemnat de fapt să copiez de undeva ceea ce mi-aș fi dorit să pot crea singură. De obicei caut modelul pe internet, îl salvez de desktop și efectiv pun o foaie de hârtie albă pe monitor și copiez ceea ce vreau. Acum aveam nevoie de cuvântul home scris cu litere de tipar mai grăsănele astfel încât să le pot decupa. Și am găsit exact ceea ce am căutat.
        Am copiat pe foaie și în câteva minute am avut gata literele 🙂

 

        Apoi am lipit pe partea de jos a ceasului o bucată de carton albastru, am decupat fiecare literă din hârtie cu diverse imprimeuri (la ”O” m-am chinuit cel mai mult)  și rezultatul e acesta.
        Drăguț, nu-i așa? Parcă mi-ar plăcea un fel de contur la dreptunghiul albastru dar mi-e teamă să nu-l stric. Voi ce spuneți, să-i mai adaug ceva?

Share This:

Read More

Top 5 produse Nivea

        Dacă până ieri m-ați fi întrebat care este marca predominantă a produselor cosmetice pe care le folosesc, aș fi răspuns fără ezitare Avon. Sunt reprezentant de vreo 12-13 ani, am avut comenzi  din aproape fiecare catalog și mereu mi-am cumpărat și mie câte ceva. Deci aș fi putut băga mâna în foc că Avon predomină la mine în baie.
        Aseară însă am avut o surpriză și o revelație în același timp. Făcând curățenie la cosmetice mi-am dat seama că pe primul loc se află, de fapt, Nivea care stă detașat în vârful clasamentului. Evident că știam cât de mult îmi place acest brand pe care îl cunosc de dinainte să mă nasc 🙂 dar nu am conștientizat că am câteva produse pe care le folosesc zilnic, unele chiar de ani buni. 
        Primul dintre ele este balsamul de buze fără de care nu mai pot trăi. Cel simplu, fără arome de fructe și fără culoare. Am văzut în urmă cu ceva timp o emisiune în care Dr. Oz spunea că nu este indicat să folosim balsam de buze în exces pentru că astfel pielea are un fel de reacție inversă și se usucă mult mai ușor, nu mai țin minte exact explicația științifică dar în orice caz s-a adeverit ceea ce a spus. Am devenit addicted. Nu pot adormi până nu îmi pun pe buze un strat de balsam, face parte din ritualul de seară. Este moale, cremos, nu are miros, nu are gust, intră repede în buze și nu lasă senzația de gras. Am încercat și alte branduri (muuult mai scumpe) dar nimic nu se compară cu Nivea care costă în jur de 8 lei. 
                      
        Nu pot să fac chiar un clasament pentru că din cele 5 produse pe care le-am pus în top nu pot să renunț la unul în favoarea altuia. Adică nu pot să spun că mi-e mai drag BB cream-ul care este un produs de machiaj, decât deodorantul, care este un produs de igienă. Oricum tot ce vedeți în poză folosesc zilnic și pentru mine sunt top 5 (într-o ordine aleatoare).
        Gelul de curățare Nivea all-in-1 l-am descoperit anul trecut pe vremea asta și de atunci nu l-am mai lăsat din mână, cred că sunt la al treilea tub și îmi place la fel de mult. Are mirosul acela specific care îmi dă o senzație de bunăstare și curățenie. Love it! Iar apa micelară este o soluție demachiantă care arată exact ca apa, nu are miros și conține particule micele.  Aceste particule micele sunt cele care îndepărtează murdăria de pe față cu eficiență maximă. 
        Și acum să vă spun câteva lucruri interesante despre Nivea pe care le-am aflat după un mic research pe internet:
  • Compania a fost fondată în 1882 de farmacistul  Carl Paul Beiersdorf (după cum ați observat Beiersdorf AG, Germany apare pe eticheta tuturor produselor)
  • Numele Nivea a apărut în 1911 și provine din latinescul niveus care înseamnă alb ca zăpada. Uzanțele vremii impuneau nume latine tuturor produselor farmaceutice.
  • Crema Nivea apărută la începutul secolului trecut a avut un succes fulminant datorită compoziției sale care conținea eucerit, o substanță care permitea conservarea pentru o lungă perioadă de timp spre deosebire de celelate creme existente pe piață la vremea resprectivă care trebuiau folosite imediat.
  • Formula cremei, fără parabeni și fără conservanți, a rămas aceeași cu cea inițială.
  • Primul ambalaj al cremei a fost din cositor galben de inspirație Art Nouveau iar apoi, în anii 20, ambalajul s-a transformat în cel pe care îl știm și astăzi: cutiuța de metal albastru cu un logo alb. 

foto beautyandthefeastblog.com
        Îmi plac brandurile care au vechime și care au continuitate. De fapt asta cred că înseamnă succesul adevărat, să reziști de-a lungul timpului și să te reinventezi la nevoie, iar Nivea le-a îmbinat pe ambele creînd produse potrivite pentru toată lumea. Și mai ales pentru mine 🙂 

Share This:

Read More

Un pic despre Craiova

        Cu părere de rău trebuie să recunosc că sunt multe orașe mari din țară pe care nu le-am vizitat niciodată. Până nu demult, mai exact anul trecut, unul dintre acestea era Craiova. Pentru mine era unul dintre cele mai misterioase locuri, nu doar faptul că nu fusesem niciodată acolo dar nici olteni adevărați nu prea am avut ocazia să cunosc de-a lungul timpului. În facultate am avut două colege oltence. Bine, au fost mult mai multe, dar în cercul meu s-au regăsit două. Prima dintre ele, o fată frumoasă foc din Târgul Jiu a fost colegă de cameră cu mine un semestru. Avea un dar de a minți și de a inventa povești care mă lăsa cu gura căscată de fiecare dată. Nu știu de ce fabula în permanență dar în mod cert nu te puteai baza pe ea, trăia într-o lume paralelă și cred că ar fi putut deveni cu ușurință scriitoare. Sau poate asta și este iar eu nu am aflat.
        Cu Simona din Râmnicu Vâlcea am fost însă prietenă foarte bună și într-un fel sau altul mai păstrăm și acum legătura. Mi-aduc aminte cu amuzament de o fază drăguță petrecută cu mulți ani în urmă când, la un sfârșit de săptămână, urma să plec la Iași la soțul meu. Era cu mine în stația de troleibuz, eu m-am urcat în cel care mergea la gară, încă nu se închisese ușa iar ea, de jos,  mi-a strigat vesel ai grijă să nu rămâi însărcinată! Eu am râs și i-am răspuns și tu la fel! doar camera de cămin îi rămânea la dispoziție… Băieții noștri s-au născut peste nouă luni, la câteva zile diferență unul de altul.
        Și alți olteni nu am mai cunoscut… iar acum, gândindu-mă cum de s-a nimerit așa, mi se pare foarte ciudat. Drumurile mi s-au mai intersectat cu unul, cu altul dar fără să ajung la prietenii sau relații de durată lungă. Așa că bancurile cu olteni le-am luat de bune fără să mă conving prin experiența proprie dacă pleacă de la vreun sâmbure de adevăr. Deci nu am cunoscut olteni și nu am cunoscut Oltenia.
        Astă vară însă mi s-a arătat, în sfârșit, să ajung la Craiova pentru că de la Herculane, nu am venit direct acasă ci am mers la București. Mi-aduc aminte că pe drum am ascultat la un post de radio local o emisiune foarte interesantă despre viața Elenei Farago. 
      Poeziile ei mi-au umplut copilăria și știu că am vărsat multe lacrimi pentru Gândăcel, pentru Motanul pedepsit sau pentru Cățelușul șchiop:

        Eu am numai trei picioare,
        Si de-abia mă mișc: țop, țop,
        Râd când mă-ntâlnesc copiii,
        Și mă cheamă “cuțu schiop”.

        Frații mei ceilalți se joacă
        Cu copiii toți, dar eu
        Nu pot alerga ca dânșii,
        Că sunt șchiop și cad mereu!

        Și stau singur toată ziua
        Și plâng mult când mă gândesc
        Ca tot șchiop voi fi de-acuma
        Și tot trist am să trăiesc.

        Și când mă gândesc ce bine
        M-aș juca si eu acum,
        Și-as lătra și eu din poartă
        La copiii de pe drum!…

        Cât sunt de frumosi copiii
        Cei cuminti, si cât de mult
        Mi-ar plăcea să stau cu dânșii,
        Să mă joc și să-i ascult!

        Dar copiii răi la suflet
        Sunt urâți, precum e-acel
        Care m-a șchiopat pe mine,
        Și nu-i pot iubi de fel…

        M-a lovit din răutate
        Cu o piatră în picior,
        Și-am zăcut, și-am plâns atâta,
        De credeam că am să mor…

        Acum vine și-mi da zahăr
        Și ar vrea să-mi fie bun,
        Și-as putea să-l musc odată
        De picior, să mă razbun,

        Dar il las așa, să vadă
        Răul, că un biet cațel
        Are inima mai bună
        Decât a avut-o el.

        De fapt mi s-au umezit ochii și acum când am transcris poezia care cuprinde în cuvintele ei toată duioșia pământului. E adevărat că Elena Farago s-a născut în Moldova dar viața de adult și-a petrecut-o la Craiova și tot acolo și-a scris întreaga operă. Acolo a murit și acolo îi este casa memorială. Toate astea le-am aflat de la radio și m-am bucurat să văd că oltenii o prețuiesc pentru că este una de-a lor
        Am intrat în oraș exact când se termina emisiunea la radio și știu că am găsit foarte ușor un loc bun de parcare. Locul de parcare este un element important atunci când te afli într-un oraș străin, îți poate strica total ziua. De data asta nu a fost cazul așa că am pornit în explorare cu o aer foarte zen. 
        Parcul unde este amplasată statuia lui Mihai Viteazu arată absolut spectaculos și este chiar în mijlocul orașului. Inevitabil am făcut comparația cu locul din Cluj unde se află aceeași statuie și care arată jalnic (cel puțin deocamdată pentru că am înțeles că există un plan de reabilitare). Până una-alta oltenii ne-au luat-o înainte.  
        Mi-a plăcut mult orașul pentru că nu este deloc înghesuit. Spații generoase, fântâni arteziene, arhitectură frumoasă, o mulțime de oleandri înfloriți și o stradă comercială în care timpul părea oprit în loc. Mă așteptam să găsesc mai multă agitație și alergătură dar lumea era relaxată și zâmbitoare. Am ajuns la Craiova cu idei preconcepute despre graba oltenilor dar nu m-am ciocnit de ea. Ba din contră. Am cumpărat înghețată pe care am mâncat-o stând pe o bancă iar când vânzătorul m-a întrebat ceva, nu mai știu ce dar trebuia să aleg între două variante simple, am ezitat și m-am gândit preț de câteva secunde. M-am mirat de calmul cu care mi-a răspuns. Și nu, nu era ardelean pentru că vorbea cu perfectul simplu 🙂       
        Din păcate nu am stat în Craiova decât vreo două ore dar când am plecat mi-am pus în gând să revin cât de curând voi putea. Între timp am cunoscut mai mulți olteni, șase dintr-o lovitură, toți bloggeri și unul mai simpatic decât altul așa că acum am chiar mai multe motive să revin în Bănie. (Doamne, cât de uzată mi s-a părut expresia asta iar acum nu mă pot abține să nu o folosesc).
         Am aflat un lucru interesant. Craiova candidează (împreună cu regiunea Olteniei) pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021. Bravo, oltenilor! Eu nu pot decât să susțin această inițiativă care mi se pare că are toate premisele necesare unei reușite. De exemplu Festivalul Craiova Muzicală a avut deja 41 de ediții, în fiecare an organizându-se concerte care demonstrează publicului meloman că nu există muzică ușoară sau muzică grea, există doar muzică bună. Mi-ar plăcea enorm să-l văd pe Tudor Gheorghe la el acasă cântând Au înnebunit salcâmii
                          
     Craiova culturală înseamnă și târguri, expoziții, conferințe și simpozioane. Înseamnă Marin Sorescu și Adrian Păunescu. Înseamnă Muzeul de Artă și Filarmonica Oltenia. Înseamnă olteni cu drag de viață care își iubesc orașul și care știu să îl promoveze.
        Casa de Cultură Traian Demetrescu a lansat bloggerilor o provocare invitându-i pe aceștia să scrie despre evenimentele și atracțiile culturale ale orașului. Mi-ar plăcea să scriu despre casa memorială a Elenei Farago iar atunci când voi avea ocazia să o vizitez, în mod sigur o să împărtășesc impresiile pe blog. Deocamdată însă am căutat să văd cine este personalitatea al cărei nume îl poartă această instituție importantă a Craiovei. Recunosc cu sinceritate că nu știam până acum cine a fost Traian Demetrescu: un poet presimbolist care a trăit între 1866 și 1896 și care a recunoscut printre primii valoarea lui Mihai Eminescu pe care îl caracteriza într-un vers tu dulce-al poeziei Crist. A murit de tuberculoză la nici 30 de ani fără să fi jucat vreun rol important în istoria literaturii române. Poate și pentru că viața i-a fost atât de scurtă. Am citit câteva din poeziile lui, toate triste și apăsătoare, gândindu-mă la ce-o fi fost în sufletul lui știind că o să moară aproape fără să fi trăit:
               Același farmec…
        La Nord, în țările ploioase,
        Cu melancolice popoare,
        Sunt visători ce plâng și sufăr
                De nostalgii de soare…
        Și rar, când cerul le trimite
        O rază caldă, o zâmbire,
        În loc să cânte, să renască,
                Ei mor de fericire…
        Casa de Cultură Traian Demetrescu este casa în care a trăit scriitorul și aici sunt expuse o serie din obiectele care i-au aparținut. Mi-ar plăcea, cu siguranță, să fac un tur al acesteia.
        Ce spuneți, votăm Craiova Capitala Culturală Europeană 2021? 

Share This:

Read More

Ritualuri ortodoxe

        Mă întreb ce legătură are creștinismul cu manifestările isterice, uneori aproape de schizofrenie, ale zilelor noastre. Văd la televizor diverse expuneri în public ale unor moaște  și realmente mă crucesc văzând buluceala, strigătele, îmbrâncelile și chiar înjurăturile creștinilor obsedați de unicul gând de a atinge o cutie în care probabil se află vreun os descărnat ale unui om care a trăit în urmă cu câteva sute de ani, și-a dedicat viața religiei iar în urma faptelor sale biserica a hotărât să-l înalțe la rangul de sfânt. Cum poate cineva să creadă că dacă își freacă portmoneul de moaștele Sfântului Anton se va îmbogăți miraculos peste noapte (că am auzit-o și pe asta)?? Eu nu cred în astfel de minuni cum de altfel nu-mi imaginez cum cineva care trăiește în secolul XXI poate să creadă în vindecări miraculoase prin închinare sau atingerea unor icoane așa zis făcătoare de minuni.
      Ce câștigă cei care își rup oasele, fac puseuri de tensiune sau trăiesc atacuri de panică în încercarea disperată de a ajunge primii la butoaiele cu apă sfințită călcându-se în picioare și agățându-se cu ultimele puteri de jandarmii care de cele mai multe ori asistă neputincioși la bătălia generală? 
foto lideruldeopinie.ro
        Ce, Doamne iartă-mă fac oamenii ăștia cu 20-30 de litri de apă? O picătură de apă sfințită pusă într-un pahar cu apă de la robinet are exact același efect fiind vorba doar de o rugăciune spusă, gândită și mai ales simțită. Nu trebuie să faci baie în apa adusă de la biserică și, ca întotdeauna, ar trebui să ne gândim la calitate, nu la cantitate și la ceea ce reprezintă acest simbol. Iar creștinismul, ca toate celelalte religii, abundă în simboluri.
       Smerenia, de pildă, nu trebuie luată mot à mot, este un mod de a trăi, o stare de spirit și nicidecum nu înseamnă târârea pe coate și pe genunchi în jurul unei mănăstiri, o dată pe an la sărbătorirea hramului acesteia. 

foto ziudecj.realitatea.net
        Mă îndoiesc profund că aceasta este calea credinței iar manifestările de acest gen mi se par total anacronice și cu iz de ev mediu. Nicio religie nu ar trebui să ducă la astfel de spectacole care mie personal mi se par degradante. 
       Dar ceea ce m-a revoltat peste măsură și mi-a dat imboldul de a scrie acest articol a fost o știre apărută în urmă cu câteva zile când botezul unui bebeluș era să se transforme într-o tragedie. Preotul a scufundat brutal copilul cu capul în cristelniță fără să-i acopere căile respiratorii… în numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh… și era cât pe-aici să fie Amin definitiv. Fetița a intrat în stare de șoc și nu mai respira dar spre norocul ei un participant la slujbă a știut să-i acorde primul ajutor până a sosit ambulanța. Medicii au confirmat că a fost la un pas de moarte prin înecare. 
      Mă întreb cu ce e mai presus acest ritual arhaic decât, de exemplu, dansurile sălbatice ale aborigenilor din țări îndepărtate care se zbânțuie în jurul focului? Eu nu văd nicio diferență. Am evoluat sau nu? 
     Copiii mei au avut parte de un botez simplificat și în armonie cu vremurile în care trăim. Preotul le-a turnat trei stropi de apă pe căpșor, iar apoi i-a uns cu mir pe frunte, pe piept pe mâini și pe tălpi fără să fie nevoie de a-i dezbrăca de tot. Nu s-au speriat, nu au plâns, totul a decurs cu liniște și seninătate iar slujba a fost decentă și toată lumea a putut înțelege cuvintele rugăciunilor și crezul nașei fără să se agite pentru a calma urletele unui bebeluș trezit din somn și aruncat în mijlocul unor ritualuri de neînțeles. Și au devenit creștini fără să fie traumatizați, nici ei, nici părinții.
      Dacă urmează să participați la un botez, eu zic să vă pregătiți întâi urmărind știrea de mai jos care, chiar dacă nu s-a întâmplat ieri, e la fel de actuală ca întotdeauna. 
        

Share This:

Read More