Întrebare-ntrebătoare. Să-mi iau un DJI Pocket?

        După cum se vede, urmează sezonul călătoriilor, toată lumea e pe picior de plecare iar eu sunt super-mega entuziasmată. Glumesc desigur pentru că pandemia a pus din nou opreliști care nu știu când se vor sfârși dar, de bună seamă, nu au cum să dureze la infinit. Iar noi o să ne reluăm viața normală cu obiceiurile și hobby-urile pe care le-am avut înainte de fatidicul an 2020. Încerc să fiu optimistă deși astăzi a fost recordul absolut la infectări, cel mai mare număr de cazuri noi de covid de la începutul pandemiei. 11049. Vorbesc de România, țara nevaccinaților.

       Însă toate astea nu au cum să mă împiedice în a-mi duce mai departe la îndeplinire toate proiectele începute în urmă cu ceva ani așa că vreau și o să fac în continuare vloguri de călătorie. Am deja câteva trasee în plan dar nu pot încă să le dezvălui, parțial din superstiție, parțial din neîncrederea în ziua de mâine și din toată instabilitatea care ne înconjoară. Știți cum e, sau dacă nu știți, vă spun eu acum. Pe când credeai că ai pus la punct toate detaliile unei călătorii, te trezești cu zboruruile decalate sau, mai rău, anulate, cu noi instituiri de carantină în locuri la care nu te-ai fi așteptat și cu treceri din zona verde în zona roșie exact în momentul în care ai închis fermoarul trolerului. Cu toate astea, pe principiul care pe care am reușit să înving sistemul de câteva ori și de când a început pandemia am făcut niște excursii reușite. Pe lângă cele din țară (la Constanța, Brașov și Oradea) am evadat și în afara ei, o dată în Franța și o dată în Anglia de unde am mers în Wales. Toate călătoriile sunt imortalizate pe YouTube.

        Aparatul cu care filmez, un Canon G7x, este foarte bun și sunt în continuare extrem de mulțumită de el deși îl am de patru ani deja. Sau cinci? Nu mai știu exact dar nu mi se pare depășit moral și pentru ceea ce îmi trebuie mie este perfect. Singura nemulțumire nu este legată de aparatul în sine ci de faptul că uneori lumea este foarte reticentă atunci când îmi vede obiectivul, de parcă aș fi un reporter care vrea să dea la ziar cine știe ce veste de senzație. Așa se panichează de zici că toți ar avea ceva de ascuns și au impresia că cineva ar vrea să îi scoată în prim plan deși, sincer vorbind, nici dracu’ nu îi bagă în seamă. Ideea e că îi apucă paranoia dacă te văd intrând cu camera în mână într-un magazin, într-un tren sau în general în orice spațiu public Ar fi de înțeles dacă aș fi singura care filmează sau fotografiază dar când știi că toți, dar TOȚI, ceilalți din jur fac același lucru însă cu telefonul, mă apucă disperarea. Și în străinătate mai e cum e, dar pe plaiul mioritic este aproape imposibil să filmezi fără să ți se spună că este interzis.

        Drept urmare, având în vedere că telefonul pe care îl am nu este chiar ultimul răcnet, a început să încolțească în mine ideea de a investi într-un iPhone care să cumuleze toate funcțiile și cu care, evident, să scot video-uri de calitate.  Dar este atât de greu să nu te pricepi la chestii tehnice…pfff… numai eu știu câte investigații am făcut și câte review-uri (din care n-am înțeles nici măcar un sfert) am urmărit pe YouTube. Nici acum nu știu ce inseamna nfc la telefon. Dar deși entuziasmul deținătorilor de produse apple este imens, mi s-a părut că prețul unui telefon nou este mult prea mare pentru ceea ce îmi oferă și că plătesc mai mult numele brandului decât caracteristicile tehnice în sine. Și cică mai nou nici măcar o pereche de căști nu-ți mai dau în prețul astronomic de peste 1000 de euro. Și nici încărcător. Primești doar cheița de scos cartela 🙂 Desigur că găsești incarcator wireless iphone și în altă parte dar e jenant pentru o firmă care se respectă și are pretenții.

        Anyway, am renunțat la ideea cu telefonul și am trecut la planul b, acesta fiind un DJI Pocket 2, adică o cameră video de buzunar. Pe lângă că este foarte mică, nici nu are forma unei camere clasice și deci poți să te plimbi cu ea în mână fără să atragi toate privirile asupra ta, adică exact ceea ce îmi doresc. Ca să nu mai spun că prețul este cam la o treime din prețul unui iPhone. Desigur că intenția mea nu este să compar mere cu pere ci doar să îmi ating scopul final drept pentru care aștept aici părerile voastre despre această a doua variantă. Să-mi iau sau nu? aceasta-i întrebarea.

 

Share This:

Read More

7 verbe pentru 7 zile #53

       Aproape doi ani au trecut de când făceam cu regularitate rezumatul săptămânii și apoi, brusc, fără să știu de ce, am renunțat la acest obicei. Acum parcă îmi face plăcere să recitesc ce scriam atunci și să îmi aduc aminte ce făceam și care erau problemele zilei așa că m-am hotărât să reiau sinteza. Deci:

  1. Am făcut shaorma acasă și mi-a ieșit mai bună decât mă așteptam. De fapt, fără urmă de modestie, a fost cea mai bună shaorma ever. Cu lipie cumpărată din supermarket (încălzită în prealabil într-o tigaie), cu pui rotisat (și acela cumpărat) și cu multe legume: roșii, castraveți cruzi și murați, ardei, ceapă și multă varză, că aia îmi place cel mai mult. Sosul l-am făcut din iaurt și un strop de maioneză și am adăugat mărar și un pic de oregano. A ieșit ceva absolut delicios și cred că voi repeta figura cât de curând.
  2. Am cumpărat bilete de avion să merg de Anul Nou în Anglia. Știu, nu mă liniștesc nicicum dar chiar mi-am pus viața pe hold prea mult timp și nu mai vreau să trăiesc în teroare. Dacă se va putea călători, o voi face cu orice preț și cu orice riscuri. Vaccin am și sunt dispusă în continuare să dau banii pe teste costisitoare deși mă doare sufletul. Dar se pare că deocamdată asta e noua normalitate.
  3. Am început din nou să-mi pun scorțișoară în cafea, semn clar că a venit toamna. Oricât de mult îmi place aroma, atunci când e cald afară nu pot nici măcar să o ating și resping tot ceea ce este legat de acest condiment. Ciudat, nu? sau ține de meteo-sensibilitate?
  4. M-am îngrijorat văzând cum crește numărul de infectări cu virusul covidului și mă îngrozește gândul că se vor închide din nou școlile deși nu sunt direct afectată. Nu mai am copii de școală dar educația e ceva care ar trebui să ne intereseze pe toți iar școala online, mai ales la cei mici, este, scuzați expresia, o porcărie sinistră. O să ținem copiii în ignoranță încă o lungă perioadă de timp deși s-a văzut clar eșecul acestui tip de abordare.
  5. Am visat că trăiam pe vremea comunismului și am fost cooptată de securitate să fac parte dintr-o grupare care urma să monitorizeze niște mămici cu copii mici care, cică, ar fi complotat împotriva regimului. Mi-era teribil de frică și făceam tot posibilul să mă prefac că sunt una de-a lor. Am trăit o noapte întreagă cu groaza că voi fi deconspirată dar nici când m-am trezit nu am fost mai fericită. Una dintre mămicile urmărite era Dana Rogoz 🙂 Cred că visul mi se trage de la multele articole și cărți pe care le-am cititi în ultima vreme legate de odioasele crime ale comunismului și care m-au tulburat foarte tare.
  6. Am văzut cum casa lui Vlad începe să prindă contur și asta nu poate decât să mă bucure. A ajuns la faza cu acoperișul, țigla e deja cumpărată și într-o săptămână, două, casa va fi acoperită. Abia aștept să înceapă partea cu finisajele interioare care va fi mult mai exciting decât subiectele legate de ciment, fundații sau fier beton. Cui nu-i place să frunzărească internetul în căutare de modele de parchet, balustrade de scări, feronerie pentru uși, șeminee din cărămidă aparentă sau să se inspire în amenajarea băilor cu cele mai faine modele de baterii de dus sau paravane de dus? E o temă care pe mine nu mă plictisește niciodată.
  7. Am citit un roman care m-a captivat de la prima până la ultima pagină. Un bestseller american scris de Delia Owens – Acolo unde cântă racii. Mi s-a lipit de suflet și m-a impresionat destinul fetei părăsite de toată familia dar care rămâne cu dragostea ei nețărmurită pentru natură trăindu-și întreaga viață departe de lumea dezlănțuită. Desigur că povestea ei are și elemente greu credibile, cum ar fi faptul că deși a învățat să scrie și să citească abia în adolescență și nu a frecventat niciodată vreo școală, ajunge să publice cărți științifice dar până la urmă acesta este farmecul cărților, să ne lase imaginația să zboare.

Voi ce ați mai făcut? Dacă ar fi să alegeți doar un singur verb, care ar fi acela?

Share This:

Read More

Tristeți reale venite din lumea virtuală

        Ca și când nu aș fi avut destule pe cap, m-am trezit cu un nou motiv de îngrijorare. Virtual style, să zic așa. Mă tot gândesc la draga de Leigh Ann și la fetița ei care e internată la spital deși încă nu a împlinit nici măcar o lună și cum toată bucuria și frenezia legată de venirea pe lume a unui bebeluș se pot transforma într-o clipită în cel mai negru coșmar.

        Cu siguranță nu știți despre cine vorbesc sau poate am mai spus și nu îmi aduc aminte? Leigh Ann este o fată care trăiește în Statele Unite și care are un canal de YouTube iar canalul ei este primul la care m-am abonat ever. Asta se întâmpla în urmă cu vreo 10 ani. Nimic special, nimic deosebit până aici numai că numele sub care ea s-a lansat pe această platformă, și anume leighannsays, m-a inspirat în alegerea numelui acestui blog. Dacă ar fi să recunosc 100%, ar fi mai mult decât inspirație, i-am copiat ideea cu nonșalanță. Leigh Ann says adică Ioana spune.

        Primul ei videoclip, apărut în noiembrie 2010, se chema ”Outfit of the Day, Thanksgiving Edition” și de atunci a mai publicat încă o mie o sută și ceva de clipuri. Filmulețe similare cu ale ei există acum cu zecile, dacă nu sutele de mii pe YouTube și de atunci au apărut milioane de youtubărițe care fac același lucru. Dar ea a fost prima pe care internetul mi-a scos-o în cale și așa s-a întâmplat să o îndrăgesc și să o urmăresc constant de-a lungul anilor. Desigur că au existat pauze lungi în care nu o căutam și desigur că nu tot conținutul publicat de ea prezenta interes pentru mine dar de părăsit nu am părăsit-o niciodată. Cel puțin o dată la câteva luni intram pe canalul ei să văd ce mai face, cum arată și ce schimbări au mai apărut în viața ei. Așa am fost la curent cu momentul în care a absolvit facultatea de Consumer Science and Merchandise, cu momentul în care s-a logodit iar apoi s-a căsătorit cu un doctor care apare acum destul de des în vlogurile ei, cu momentul în care a adoptat un cățeluș cu trei picioare sau când s-a mutat din Houston, Texas într-un alt stat unde jobul l-a dus pe soțul ei.

        Leigh Ann este foarte tânără, practic are vârsta copiilor mei. Parcursul în social media a reflectat foarte relevant maturizarea ei și este o adevărată delectare să vezi cum s-a transformat, și nu doar fizic ci și din punct de vedere al preocupărilor, de-a lungul anilor. Este  adevărat că abordează în continuare subiecte ușurele legate de modă, machiaj sau shopping dar a început să fie preocupată și de probleme serioase cum ar protejarea mediului așa că filmulețele ei alternează acum pe diferite subiecte care îi fac canalul atractiv pentru o categorie mult mai largă de urmăritori. Și-a dorit mult un copil iar acesta nu a apărut ușor, ba chiar s-a lăsat așteptat ani de zile și tot parcursul acestei zbateri a fost transpus în vloguri care, așa cum am dedus din miile de comentarii, au ajutat și alte cupluri aflate în aceeași situație. Investigațiile pe care le-a făcut, tratamentele, opiniile (uneori contradictorii) ale medicilor, cauze de infertilitate la barbati, suspiciuni legate de cancerul de prostata, teste genetice, eșecul fertilizărilor în vitro și încă multe alte subiecte legate de această temă au fost aduse în discuție în vlogurile ei. A fost partea pe care am urmărit-o cu destul de mult interese și tare m-am bucurat atunci când în sfârșit am aflat că este însărcinată.

        În ultimul video postat (pe 25 august), spunea că mai are câteva zile și va naște o fetiță (pe Lucy) și că o perioadă nu va mai publica nimic pentru că vrea să stea cu bebelușul, așa cum e și normal, dar că ne va ține la curent cu noutățile din viața ei. Și într-adevăr după câteva zile a apărut pe Facebook o poză în care cei doi părinți radiau de fericire în timp ce între ei, într-un coșuleț, dormea un bebe mic. Desigur că imediat i-am dat un like. Și am zâmbit.

        După vreo trei săptămâni însă, mai exact pe 20 septembrie, Leigh Ann a pus poza de mai jos spunând că nu are puterea să dea mai multe detalii, că nu poate vorbi fără să plângă și că încă nu există un diagnostic clar pentru Lucy care e internată de 5 zile. Dar, după cum se vede, bine nu este. Iar lucrul acesta mă întristează foarte tare chiar dacă  în viața reală nu am cunoscut-o niciodată nici pe ea, nici pe mama ei.  Voi  aveți  persoane  pentru  care  să  nutriți  sentimente  fără  să  le  fi  întâlnit  vreodată?

Share This:

Read More

Sunt pro-vaccin și sper că la fel sunt și prietenii mei

        După ce că aseară m-am culcat prost dispusă, prima știre pe care am citit-o în dimineața asta a avut darul să mă enerveze de-a dreptul. Cică Danemarca, prima țară care a renunțat la toate restricțiile legate de nenorocitul  ăsta de virus, își manifestă ”îngrijorarea” cu privire la români și bulgari, care ar putea să întrețină în continuare pandemia, din cauza procentului mic de oameni vaccinați. Nu știu unde și cum și-o manisfestă, dar va fi de ajuns să anuleze cursele din și înspre România ca tăvălugul să se pornească la vale și să ne trezim (din nou) ca fiind priviți drept ciumații Europei. Desigur că pe mine personal acest lucru o să mă afecteze enorm având în vedere faptul că locuiesc departe de soțul meu și călătoriile la mare distanță fac parte din rutina noastră.

        Discuțiile pe tema vaccinării vor continua la nesfârșit și niciun argument din lume nu o să convingă tabăra adversă că ar putea să-și reconsidere părerea. E la fel de inutil să aduci argumente și la fel de imposibil de schimbat opțiunea cuiva (dacă nu chiar mai greu) ca atunci când ai deschide o discuție despre înclinațiile politice. Eu m-am zbătut să ajung la vaccin cât de repede s-a putut și primul motiv a fost teama de boală iar abia pe locul doi a venit facilitatea de a putea călători în diverse locuri fără a mai intra în carantină. De fapt în februarie atunci când am făcut prima doză, încă nu se punea problema călătoriilor, Europa fiind cu toate porțile ferecate. Nu fac parte dintre curajoșii care luptă cu pieptul gol în fața virusului (care, după unii,  poate nici nu există) și nici moartea prin sufocare nu mi se pare cea mai plăcută metodă de a da colțul dar nici nu vreau să dau în paranoia umblând cu cagula pe stradă, plimbându-mi nepoții cu mască în parc și dând în agorafobia socială. Am înțeles că virusul este deja endemic și nu va putea fi eradicat vreodată și, pe de altă parte, mi-e clar ca bună ziua că nici mult așteptatul vaccin nu a făcut minuni. Eficacitatea lui lasă mult de dorit iar asta nu a făcut decât să dea apă la moară anti-vacciniștilor.

        Presimt că nu mai este mult și cele două tabere se vor lua la încăierat în toată regula în timp ce pașapoartele covid vor deveni anexă la actul de identitate, permisul de mers la mall va sta în portofel lângă cardurile bancare iar restricțiile fizice, sociale și economice ne vor umbri viața prin agresivitate. În tot acest timp virusologii de Facebook vor continua să se zbată în a demonstra conspirația mondială care a pus stăpânire pe pământ cu scopul, limpede ca lumina zilei, de a depopula planeta și pentru ca unii să facă miliarde de dolari din vânzarea vaccinurilor. Ca să nu mai spun de teoria conform căreia covid-19 nu este mai rău decât o răceală iar tratamentul se face cu paracetamol. Sau cu medicamente pentru uz veterinar sau chiar cu uleiuri esențiale. Nici nu știu de ce mai suntem unii fraieri care mergem la doctori adevărați în loc să ne luăm toate informațiile de pe net unde găsim în mod gratuit specialiști care au absolvit cursul de prim ajutor în școala generală și îți pot apoi explica ce sunt indicatorii D Dimeri ai activității de coagulare sau în ce situații nivelul de creatinina serica este crescut.

        Și dacă tot m-am pornit, mai este un lucru care mă enervează foarte tare, mai mult chiar, îmi provoacă scârbă. Atitudinea de superioritate și șmechereală prostească de a face uz de un fals certificat  de vaccinare. Păi dacă tot te crezi nemuritor și intangibil, asumă-ți și faptul că societatea are niște reguli după care funcționează. Iar una dintre ele tocmai a intrat în vigoare și face parte din categoria pâine și circ: Ministrul Sănătăţii a semnat ieri ordinul pentru organizarea loteriei de vaccinare iar premiul cel mare este în valoare de 1.000.000 lei. De ce naiba m-am grăbit cu vaccinarea ca fata mare la măritat, nu știu. Succes însă celorlalți!

 

Share This:

Read More

Cu barbă sau fără?

        Un studiu efectuat de propria persoană printre colegii de serviciu arată că bărbații proaspăt bărbieriți arată mai tineri. O fi acesta un lucru bun sau rău? Depinde de conjunctură. Dacă la 20 de ani îți dorești cu disperare să arăți mai ”copt”, să arăți ca o persoană adultă, cu experiență de viață și care poate să își dovedească discernământul în orice situație, acest lucru poate funcționa de minune. Dar dacă ești trecut binișor de prima (sau a doua) tinerețe un barbierit proaspăt te arată chiar și cu 10 ani mai tânăr.

        O spun din start, mie îmi plac bărbații care poartă barbă dar, desigur, gusturile sunt subiective. Stăteam deunăzi la o terasă împreună cu soțul meu și la masa alăturată s-au așezat patru tineri la douăzeci-douăzeci și ceva de ani. Frumușei, veseli, dezinvolți, îmbrăcați decent, vorbind pe un ton moderat fără să deranjeze pe nimeni din jur, știți voi,  genul acela de băieți bine crescuți, veniți cu cei șapte ani de-acasă. Ce m-a impresionat însă în modul cel mai plăcut a fost faptul că niciunul dintre ei nu fuma și mi-am exprimat acest gând cu voce tare. Rar se întâmplă să văd la o masă un grup întreg unde niciunul din ocupanți să nu aibă țigara în mână. Da, a zis soțul meu, este minunat că au sărit peste acest obicei oribil însă ce nu îmi place mie la ei este că toți arată ca talibanii cu bărbile astea care le acoperă fața. M-a amuzat comparația care avea totuși un sâmbure de adevăr și cu toate că nu empatizez sub nicio formă cu grupările extremiste, mie îmi plăcea cum arată băieții.

         De fapt cum să nu-mi placă atunci când eu sunt cea care se preocupă de cum arată barba lui Vlad, băiatul meu, și de multe ori cadourile pe care i le fac țin (și) de acest aspect. Niște rezerve gillette (pentru că barba trebuie totuși condusă într-o anumită direcție, nu o poți lăsa să crească la voia întâmplării) sau o ceara barba sunt întotdeauna binevenite.

Ca să nu mai spun că acum există chiar și șampoane speciale pentru barbă.

        Și rezultatele zic eu că se văd atunci când după folosirea acestora totul arată îngrijit, curat, igienic și, nu în ultimul rând, aspectuos. Nu pot să mă abțin și o să mă laud și eu cu copchilul meu așa cum face orice cioară 🙂 Deci, ce părere aveți? cu barbă sau fără?

 

Share This:

Read More